COMPETENŢELE UNIUNII EUROPENE,
ÎNTRE TRECUT ŞI VIITOR
Crearea unei Europe Unite este rezultatul unui îndelungat proces de cooperare internaţională a cărui rădăcini se pierd în negura timpului , dar care numai după cel de-al doilea război mondial s-a concretizat în instituţionalizarea unor forme de cooperare internaţională, cu competenţe în domenii specifice: Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE), Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europei Occidentale (UEO). Aceste organizaţii manifestau încă trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor şi ale cooperării interguvernamentale.
Fundamentul actualei structuri a Uniunii Europene îl reprezintă anul 1950 când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiţionale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate către o organizaţie cu puteri de constrângere asupra membrilor săi.
Prin Tratatul de la Paris încheiat în 1951 se înfiinţează Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), o organizaţie cu un caracter supranaţional reprezentat de transferul de competenţe către o instituţie (Înaltă Autoritate) responsabilă cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor Membre (SM).
Semnarea, în 1957, a celor două Tratate de la Roma – cel prin care se înfiinţa Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi tratatul Comunităţii Europene pentru Energie Atomică (EURATOM) aduce în prim plan ideea de organizaţie supranaţională creată prin transferul de suveranitate de la statele membre la „Comunitate”.
Transferul de suveranitate înseamnă o delegare de la membrii fondatori ai Comunităţii către anumite instituţii comune a puterii de decizie asupra unor aspecte comune, conform principiilor democraţiei şi statului de drept. În acest scop au fost create mecanisme de decizie şi un cadru instituţional complex, capabile să asigure reprezentarea intereselor guvernelor statelor membre, a interesului general al Comunităţii, precum şi a intereselor cetăţenilor europeni.
Prin Tratatul de la Roma s-a urmărit crearea unei „pieţe comune” şi abordarea progresivă a politicilor economice ale statelor membre, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue şi echilibrate, a unei creşteri accelerate a standardelor de viaţă şi a unor relaţii mai strânse între statele membre.Crearea unei pieţe comune nu înseamnă numai eliminarea tuturor barierelor existente în calea liberei circulaţii a bunurilor şi stabilirea unei taxe vamale unice (uniunea vamală), piaţa comună înseamnă şi liberalizarea altor sectoare ( libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalului) şi stabilirea unor politici comune în domenii strategice (agricultură, comerţ, transport şi concurenţă) pentru crearea unor condiţii omogene în vederea creşterii performanţei activităţilor economice.
Astfel, în 1968, CEE avea deja încheiată uniunea vamală şi avea o piaţă agricolă comună.
Procesul cooperării a luat amploare atât prin aderarea de noi state cât şi prin dezvoltarea de politici şi structuri instituţionale comune.
De la o comunitate economică cu şase membri s-a ajuns astăzi la o uniune politică a 27 de ţări purtându-se în continuare negocieri pentru admiterea de noi membri.
Actul Unic European, semnat la 17 februarie 1986 şi ratificat la 1 iulie 1987 prevedea intenţia statelor membre de a transforma Comunitatea Economică într-o Uniune Politică .
Baza legală a noii Uniuni Europene este reprezentată de Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 şi ratificat la 1 noiembrie 1993. Astfel, Uniunea Europeană înseamnă atât menţinerea şi extinderea acquis-ului Comunităţilor Europene cât şi noi forme de cooperare în domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC) şi al Justiţiei şi Afacerilor Interne .
Prin Tratatul de la Maastricht, Uniunea Europeană e reprezentată ca un „ templu” situat pe trei piloni: Comunităţile Europene ( pilonul 1),Politica Externă şi de Securitate Comună ( pilonul 2) şi Cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne ( pilonul 3). Aceşti piloni funcţionează în baza unor proceduri decizionale diferite, procedura comunitară este utilizată pentru primul pilon, iar pentru celelalte două piloane se foloseşte procedura interguvenamentală. Astfel în cadrul primului pilon doar Comisia Europeană poate face propuneri legislative Consiliului şi
Parlamentului European, în cadrul celui de-al doilea şi al treilea pilon competenţele legislative sunt împărţite între Comisia Europeană şi statele membre. Şi în ceea ce priveşte adoptarea legislaţiei comunitare în cadrul celor trei piloane există diferenţe . În timp ce în cadrul pilonului al doilea şi al treilea adoptarea legislaţiei necesită votul Consiliului Uniunii Europene în unanimitate, în cadrul primului pilon deciziile se iau cu majoritatea calificată.
Primul pilon cuprinde Comunităţile Europene: CECO, CEE şi EUROATOM şi priveşte libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi a capitalului, agricultura, transportul, concurenţa, domeniul fiscal şi coordonarea legislativă, politica economică şi monetară, politica comercială comună, cooperarea transfrontalieră, coeziunea economică şi socială, politica socială, educaţia formarea profesională, cultura, sănătate, protecţia consumatorului, reţele transeuropene, industrie, cercetare şi dezvoltare tehnologică, mediu, cooperarea juridică în materie de drept civil, imigrare.
Procesul decizional implică atât Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European cât şi Curtea de Justiţie.
În majoritatea domeniilor deciziile comunitare sunt luate cu majoritatea calificată. Datorită blocajelor care au intervenit de-a lungul timpului numărul domeniilor în care se aplică votul în unanimitate este în continuă scădere.
Principiile care guvernează competenţele Uniunii Europene sunt prevăzute de Tratatul de la Maastricht la art 3B: ,, Comunitatea acţionează în limitele competenţelor care i-au fost atribuite prin prezentul tratat.În domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât dacă şi în măsura în care obiectivele activităţii proiectate nu pot fi realizate de către statele membre într-o manieră satisfăcătoare, însă pot fi realizate mai bine la nivel comunitar, datorită dimensiunilor sau a efectelor acţiunii proiectate. Nici o acţiune a Comunităţii nu va depăşi ceea ce este necesar pentru atingerea competenţelor acestui tratat."
Competenţele exclusive ale Uniunii Europene.
Statele membre îşi transferă competenţele Uniunii Europene şi nu pot interveni în cadrul comunitar. Aceste competenţe se aplică în domeniul politicii comerciale comune, politicii concurenţiale, politicii monetare.
Competenţele partajate. Statele membe şi Uniunea Europeană îşi exercită împreună competenţele în baza principiului subsidiarităţii. Aceste competenţe se aplică în domeniul politicii agricole comune (PAC), politicii de coeziune economică şi socială, piaţei interne, protecţiei consumatorilor, transporturilor, energiei.
Competenţele de completare, susţinere şi coordonare. Uniunea Europeană completează, susţine şi coordonează acţiunile statelor membre. Aceste competenţe se aplică în domeniul educaţiei şi formării profesionale, culturii şi sănătăţii.
Tratatul de la Maastricht instaurează Politica Externă şi de Securitate Comună ca cel de-al doilea pilon al UE având ca scop menţinerea păcii.
PESC este gestionată de aceleaşi instituţii care operează sub primul pilon, dar care au puteri şi proceduri de decizie diferite: astfel, deoarece acest domeniu este de importanţă strategică pentru statele membre şi este dificil de renunţat la suveranitatea naţională, procedura de decizie este preponderent interguvernamentală (pentru adoptarea deciziilor fiind valabilă regula consensului).
Cel de-al treilea pilon creat prin Tratatul de la Maastricht şi modificat prin Tratatul de la Amsterdam instituie o cooperare interguvernamentală între statele membre ale Uniunii Europene în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, cooperare care, până la acest moment, se desfăşura pe bază de acorduri internaţionale ocazionale.
Procesul de decizie în cadrul acestui pilon se bazează pe regula unanimităţii.
Obiectivele acestui pilon sunt: oferirea de azil politic, emigraţia, lupta împotriva fraudei şi dependenţei de droguri, cooperarea judiciară în chestiuni civile şi penale, cooperarea vamală şi a poliţiei pentru prevenirea terorismului precum şi alte delicte internaţionale.
Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 întăreşte primii doi piloni prevăzuţi deja prin Tratatul de la Maastricht, dimensiunea comunitară şi PESC şi modifică cel de-al treilea pilon prin transterarea majorităţii sectoarelor de activitate acoperite de acest pilon -oferirea de viză şi de azil, emigrarea, cooperarea vamală, cooperarea judiciară civilă privind libera circulaţie a persoanelor - primului pilon, transformând astfel procedurile de decizie de la metoda inter-guvernamentală la metoda comunitară. Cel de-al treilea pilon nu mai este numit „Justiţie şi Afaceri Interne”, ci devine „Cooperarea judiciară şi poliţienească în domeniul criminalităţii”. La 29 octombrie 2004 a fost semnat la Roma, „Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa” adoptat de către Consiliul European la Bruxelles la 17-18 iunie 2004. Noul Tratat conferă construcţiei comunitare cadrul juridic unitar pentru exercitarea unor competenţe ce ţin mai degrabă de esenţa statului federal:monedă unică, buget provenit şi din resurse proprii, control integrat la frontiere, o serie de politici comune decise şi gestionate direct de la Bruxelles, o politică externă comună, înfiinţarea parchetului european, a poliţiei europene de frontieră, a jandarmeriei europene, precum şi atribuţii ca apărarea şi securitatea.
Constituţia Europeană este rezultatul unui lung proces care a început cu Declaraţia de la Laeken din decembrie 2001, a continuat în cadrul Convenţiei privind viitorul Europei ( 28 februarie 2002 – 10 iulie 2003) şi a fost finalizat de către Conferinţa interguvernamentală a statelor membre UE ( 4 octombrie 2003 – 18 iunie 2004).
Inspirată de voinţa cetăţenilor şi a statelor Europei de a construi un viitor comun, Constituţia instituie Uniunea Europeană, căreia statele membre îi conferă competenţe pentru atingerea obiectivelor comune. Uniunea coordonează politicile statelor membre pentru atingerea acestor obiective şi exercită asupra modelului comunitar competenţele ce i-au fost transferate de către acestea.
Uniunea respectă egalitatea statelor membre în faţa Constituţiei, precum şi identitatea lor naţională în ceea ce priveşte structurile lor fundamentale politice şi constituţionale, inclusiv în ceea ce priveşte autonomia locală şi regională. Respectă funcţiile esenţiale ale statului, în special cele care au ca obiect asigurarea integrităţii sale teritoriale, menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii naţionale.
În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea şi statele membre se respectă şi se asistă reciproc în îndeplinirea misiunilor ce decurg din legislaţia europeană .Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale şi se abţin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.
În timp ce delimitarea competenţelor Uniunii are la bază principiul atribuirii, exercitarea competenţelor Uniunii se realizează în baza principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
Conform principiului atribuirii, Uniunea acţionează în limitele competenţelor ce i-au fost atribuite prin Constituţie de către statele membre pentru atingerea obiectivelor stabilite de către aceasta. Competenţele care nu au fost atribuite Uniunii prin Constituţie aparţin statelor membre.
În temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă,
Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar pot fi mai bine atinse, datorită dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate, la nivelul Uniunii.
Conform prevederilor principiului proporţionalităţii conţinutul şi forma de acţiune a Uniunii nu depăşesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor Constituţiei.
Constituţia şi dreptul adoptat de către instituţiile Uniunii în exercitarea competenţelor ce i-au fost conferite acesteia au prioritate faţă de dreptul statelor membre.
Prin Constituţie, Uniunii Europeană i se atribuie două tipuri de competenţe
exclusive comune sau partajate.
În baza competenţelor exclusive atribuite Uniunii Europene într-un anumit domeniu numai
Uniunea poate legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic, statele membre neputând să facă acest lucru decât dacă sunt abilitate de Uniune sau pentru a pune în aplicare actele Uniunii. Aceast tip de competenţă exprimă gradul maxim de desistare a statelor membre.
Uniunea dispune de competenţă exclusivă în următoarele domenii:
uniunea vamală
stabilirea regulilor de concurenţă necesare funcţionării pieţei interne
politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro•
conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune în domeniul pescuitului
politica comercială comună.
Totodată, Uniunea dispune de competenţă exclusivă şi pentru încheierea
unui acord internaţional atunci când această încheiere este prevăzută într-un act legislativ al Uniunii sau este necesară pentru a permite Uniunii să-şi exercite competenţa internă sau în măsura în care aceasta ar putea afecta normele comune sau le-ar putea modifica întinderea.
Competenţele partajate atribuite Uniunii Europene cu statele membre într-un domeniu determinat, prevăd că Uniunea şi statele membre au puterea de a legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic . Statele membre îşi exercită competenţa în măsura în care Uniunea nu şi-a exercitat competenţa sau a decis să înceteze să şi-o mai exercite.
Competenţele partajate între Uniune şi statele membre se aplică în următoarele domenii principale:
• piaţa internă
• politica socială
• coeziunea economică, socială şi teritorială
• agricultură şi pescuit, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării
• mediu
• protecţia consumatorilor
• transporturi
• reţelele transeuropene
• energie
• spaţiul de libertate, securitate şi justiţie
• obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele definite în partea III a Constituţiei.
În domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului, Uniunea dispune de competenţă pentru a desfăşura acţiuni, în special pentru definirea şi punerea în aplicare a programelor, fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect împiedicarea statelor membre de a-şi exercita propria competenţă.
În domeniile cooperării pentru dezvoltare şi al ajutorului umanitar, Uniunea dispune de competenţă pentru a întreprinde acţiuni şi pentru a duce o politică comună, fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect împiedicarea statelor membre de a-şi exercita propria competenţă.
Cu privire la coordonarea politicilor economice şi de ocupare a forţei de muncă, Constituţia prevede ca statele membre să îşi coordoneze politicile economice în cadrul Uniunii. În acest sens, Consiliul de Miniştri adoptă măsuri, în special orientările generale ale acestor politici. Uniunea ia măsuri pentru a asigura coordonarea politicilor de ocupare a forţei de muncă ale statelor membre, în special prin definirea liniilor directoare ale acestor politici şi poate adopta iniţiative pentru a asigura coordonarea politicilor sociale ale statelor membre.
Competenţa Uniunii în materie de politică externă şi de securitate comună se întinde asupra tuturor domeniilor politicii externe, precum şi asupra tuturor problemelor referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv definirea progresivă a unei politici de apărare comune care poate conduce la o apărare comună. Statele membre sprijină activ şi fără rezerve politica externă şi desecuritate comună a Uniunii în spiritul loialităţii şi solidarităţii reciproce şi respectă acţiunea Uniunii în acest domeniu. Ele se abţin de la orice acţiune contrară intereselor Uniunii sau care ar putea dăuna eficacităţii sale.
Uniunea dispune de competenţă pentru a desfăşura acţiuni de sprijinire, de coordonare sau complementare. Domeniile acestor acţiuni sunt, prin finalitatea lor europeană:
• protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii persoanei
• industria
• cultura
• turismul
• educaţia, tineretul, sportul şi formarea profesională
• protecţia civilă
• cooperarea administrativă.
Clauza de flexibilitate. Dacă o acţiune a Uniunii se dovedeşte necesară în cadrul politicilor definite în partea III pentru a atinge unul dintre obiectivele menţionate în Constituţie, fără ca aceasta să fi prevăzut puterile de acţiune necesare în acest sens, Consiliul de Miniştri, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului European, adoptă măsurile corespunzătoare.
Deşi s-a lovit de o puternică opoziţie din partea cetăţenilor din Statele Membre UE, Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa reprezintă o bază juridică importantă pentru viitorul Uniunii Europene .
Uniunea Europeană, integrată politic, va constitui, desigur, un model de federalism puternic desconcentrat, ţn măsură să cuprindă toate instanţele federale, la toate nivelurile. Europa, devenită actor global, va putea astfel să dezvolte forme inovatoare de federalism intern. Procesul va fi susţinut fără îndoială de către tradiţiile locale seculare, care vor stimula regruparea comunitară în cadrul regiunilor şi între diferitele regiuni.
În aceaşi timp, Europa Unională este decisă să construiască şi un stat social partener la performanţa economică în măsură să facă să coabiteze solidaritatea şi responsabilitatea la toate nivelurile, prin intermediul soluţiilor diferite pentru marile regiui ale Europei din care face parte de acum şi Europa Centrală şi de Est.
