Iniţiatorul acestei teorii este Mises în „Teoria banilor şi a creditului". Ulterior, Mises şi Hayek, au perfecţionat şi nuanţat aceastã teorie.
Potrivit teoriei austriece a ciclului de afaceri, la baza expansiunii din faza iniţialã a ciclului se aflã o creştere a volumului de credite din economie. Aceasta se manifestã în general printr-o creştere a preţurilor şi o scãdere a ratei dobânzii sub nivelul care ar predomina în absenţa fluctuaţiei monetare.
Aceastã extindere a creditului poate fi provocatã atât de intervenţia Băncii Centrale, cât şi de sistemul de rezerve fracţionare. Oricare îi este cauza, extinderea creditului determinã o îmbunãtãţire iniţialã a condiţiilor de afaceri.
Investitorii se gãsesc în posesia unor sume mai mari de bani pe care sã le plaseze în diverse active necesare în procesul investiţional. Acelaşi lucru poate fi exprimat prin faptul evident cã o ratã a dobânzii mai micã sporeşte profitabilitatea investiţiilor pe ansamblu.
Dat fiind faptul cã creditul suplimentar ajunge întâi la producãtori/investitori, aceştia pot sã liciteze mai mult pentru activele de care au nevoie în procesul de producţie. Primul efect vizibil va fi deci o creştere relativã a preţurilor tuturor materialelor cerute în producţie (noţiunea de creştere relativã a preţurilor se referã la preţurile bunurilor de producţie în termeni de bunuri de consum).
Pe mãsurã ce preţurile bunurilor de producţie vor creşte din ce în ce mai mult, rentabilitatea investiţiilor va tinde sã scadã.
Dacã extinderea creditului nu se accelereazã, creşterea preţurilor la bunurile de producţie va prinde din urmã preţurile bunurilor de consum, determinând scãderea drasticã profitabilitãţii.
Criza se declanşeazã atunci când, la preţurile existente, producãtorii nu pot sã-şi vândã mãrfurile.
Pentru a le vinde ei trebuie sã scadã preţurile, însã cu preţul unor pierderi mari. Dacã în acest moment oferta de monedã se mãreşte din nou, producãtorii primesc un rãgaz, dar finalul este inevitabil.
Raportul dintre preţurile bunurilor de producţie şi preţul bunurilor de consum trebuie sã se ajusteze în aşa fel încât profitabilitatea generalã sã ajungã la nivelul iniţial, determinat de rata naturalã a dobânzii.
Este de fapt vorba de credite reale şi credite de consum. Primele se formeazǎ strict pe baza economiilor depuse la bǎnci şi au la bazǎ o abţinere de la consum. Nu vor exista credite suplimentare decât în mǎsura în care se acumuleazǎ alte economii.
Creditul de circulaţie este acordat din fondurile bancare şi nu este limitat de rigiditatea cantitǎţii de capital acumulate anterior. În principiu expansiunea sa depinde pur şi simplu de conduita bǎncii. În acest fel se acordǎ împrumuturi nelimitate care vor genera iluzia rentabilitǎţii unor proiecte considerate anterior lipsite de susceptibilitatea de a aduce profit.
Prin urmare costul mic al creditului îi va determina pe oamenii de afaceri sǎ considere rentabile supra-investiţiile şi sǎ accepte prelungirea excesivǎ a proceselor de producţie şi de consum.
Când bǎncile dau bani se renunţǎ la producţia bunurilor de consum (definitivarea bunurilor de consum, caracterizate de structura pe verticalǎ, a producţiei, adicǎ de stadiile de finalizare specifice) şi se trece la prelungirea investiţiilor (structura pe orizontalǎ a producţiei), la extinderea investiţiilor cǎtre domenii noi, în locul finalizǎrii investiţiilor în domeniile deja implementate.
De fapt se finanţeazǎ bunurile cu valoare adǎugatǎ mare, complexe, a cǎror definitivare şi finisare este dificilǎ şi solicitantǎ şi se desfǎşoarǎ pe un segment mai mare de timp. Preţurile vor creşte deoarece se recurge la substituirea muncii de cǎtre capital.
Salariile cresc, în mod firesc, deoarece tendinţa este de a produce cât mai multe bunuri de producţie, nu de consum. Este momentul în care este descoperit cruntul adevǎr: banii se înmulţesc mai repede decât bunurile şi se ajunge la un dezechilibru între bunurile de producţie şi cele de consum.
În acest context oamenii de afaceri ar dori sǎ renunţe la o parte din bunurile de producţie dar nu mai pot face acest lucru deoarece au deja datorii foarte mari. Resursele folosite în stadiile înalte ale producţiei devin o povarǎ deoarece s-au materializat într-un stoc pentru care cererea nu mai este suficientǎ.
În concluzie, atunci când capitalul devine ieftin, se doreşte înlocuirea muncii prin intermediul sǎu în scopul creǎrii unor bunuri din ce în ce mai complexe, mai scumpe şi de folosinţǎ mai îndelungatǎ.
A fost o vreme când teoria austriacã a ciclului de afaceri a dominat mediul universitar, dar ea a fost "eliminatã" de competiţia cu teoria keynesistã. Lipsa de rezistenţã a fost datã de faptul cã teoria austriacã nu a reuşit sǎ demonstreze în timp util cǎ nu este nevoie în mod necesar un remediu la crizã; cel mai bun tratament al crizei, spuneau austriecii, este prevenirea ei.
Aceastǎ „soluţie” are la bazǎ faptul cǎ recesiunea este de fapt un proces firesc în care se regǎseşte corectarea efectelor nedorite ale expansiunii.
Cert este cǎ odatǎ izbucnitǎ criza, guvernul nu trebuie sǎ mai facǎ nimic prin care sǎ se înlesneascǎ amplificarea creditǎrii, mai ales cǎtre firmele care au deja probleme. Prǎbuşirea puterii de cumpǎrare a banilor prin creditǎri susccesive care prelungesc agonia crizei iniţiale va atrage astfel cronicizarea acesteia într-o depresiune care va fi greu de depǎşit.
Guvernul nu trebuie în nici un caz sǎ mai stimuleze cererea agregatǎ ci trebuie sǎ accepte abţinerea în consum pentru realizarea unui potenţial real de creditare prin creşterea economisirii.
În concluzie, având în vedere cǎ soluţia în cazul recesiunii se fundamenta pe reţinerea statului de a interveni, indiferent de direcţie şi pe favorizarea doctrinei „laissez-faire”, teoria liberalã a austriecilor era în completã contradicţie cu etatismul, cu socialismul şi cu interveţionismul la modã în epocã.
