În absenţa oricărei intervenţii din afară pe piaţa valutară, rata de schimb se modifică continuu pentru a determina egalitatea dintre cantitatea de valută internă cerută cu cantitatea de valută care este oferită. O astfel de schimbare a ratei de schimb are consecinţe economice deosebit de importante asupra tuturor pieţelor principale (piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa financiară, piaţa inputurilor etc).
1. O creştere a nivelului real al venitului într-o anumită ţară duce la creşterea cheltuielilor de consum pentru rezidenţii interni. Consumatorii cumpără mai multe produse de orice fel, inclusiv unele care sunt cumpărate din alte ţări. Cum pentru a cumpăra aceste produse de import este nevoie de valută străină, oferta de valută internă va creşte.
2. De nivelul preţurilor în ţara respectivă creşte mai rapid decât creşte nivelul preţurilor în alte ţări, produsele străine devin relativ mai ieftine, deci mai atractive pentru consumatorul intern. Aceştia vor cumpăra mai multe produse de import, deci oferta de valută internă creşte.
3. Dacă rata internă reală a dobânzii scade relativ la rata reală a dobânzii din alte ţări, investitorii interni vor fi mult mai atraşi de activele financiare de pe pieţele de capital străine. Ei vor spori oferta de valută internă pentru a cumpăra activele străine care se vând pe pieţele internaţionale.
Rata de schimb determinată pe baza raportului dintre cererea şi oferta de valută de pe piaţa valutară se mai numeşte şi rata de schimb de echilibru pe termen scurt.
Ea se determină, în general, pe baza teoriei parităţii puterii de cumpărare.
Cererea agregată este cantitatea de bunuri şi servicii din cadrul unei ţări cerute de gospodăriile şi firmele din lumea întreagă. După cum output-ul pentru un bun individual depinde în parte de cererea pentru el, pe termen scurt nivelul output-ului unei ţări depinde de cererea agregată pentru produsele sale.
Pe termen lung economia este caracterizată de ocuparea totală a forţei de muncă (prin definiţie); astfel output-ul unei ţări va depinde numai de oferta internă de factori de producţie (muncă şi capital).
Output-ul unei economii poate fi împărţit în patru tipuri de cheltuieli care generează venitul naţional consumul, investiţiile, cheltuielile guvernamentale şi contul curent.
