Principiul independenţei exerciţiului
Potrivit acestui principiu se vor lua în considerare toate veniturile şi cheltuielile corespunzătoare exerciţiului financiar pentru care se face raportarea, fără a se ţine seama de data încasării sumelor sau a efectuării plăţilor.
Potrivit Cadrului general elaborat de IASB „efectele tranzacţiilor şi a altor evenimente (veniturile şi cheltuielile, activele, datoriile şi capitalurile proprii ) sunt recunoscute atunci când tranzacţiile şi evenimentele se produc (şi nu pe măsură ce numerarul sau echivalentul său este încasat sau plătit) şi sunt înregistrate în evidenţele contabile şi raportate în situaţiile financiare ale perioadelor aferente,astfel încât ,situaţiile financiare întocmite în baza acestui principiu oferă informaţii utilizatorilor nu numai despre tranzacţiile trecute, care au implicat plăţi şi încasări, dar şi despre obligaţiile de plată din viitor şi despre resursele privind încasările viitoare.”
Realizarea unui astfel de demers presupune decuparea vieţii continue a unei întreprinderi în exerciţii financiare pentru care se face raportarea, decupare care este artificială, deoarece măsurarea exactă a rezultatelor unei afaceri (şi considerăm aici o întreprindere ca fiind o afacere) nu se poate face decât la lichidarea ei.
Problema care se pune este aceea de a găsi intervalul de timp optim la care să se măsoare şi să se prezinte informaţii despre resursele economice controlate de întreprindere şi despre rezultatele acesteia.
În stabilirea intervalului optim trebuie să se ţină seama de doi factori cu acţiune contrară şi anume:
i) necesitatea de a oferi informaţii cât mai exacte (credibilitatea informaţiilor)
ii) necesitatea de a oferi aceste informaţii la timp (oportunitatea informaţiilor).
Astfel, se cunoaşte că de exemplu rezultatele stabilite trimestrial sunt mai exacte decât cele stabilite lunar, cele stabilite semestrial sunt mai exacte decât cele stabilite trimestrial, iar cele stabilite anual sunt mai exacte decât cele stabilite semestrial ş.a.m.d..
Pe de altă parte acest interval de timp nu poate fi prelungit prea mult pentru că se încalcă condiţia de oportunitate a informaţiilor şi de aceea marea majoritate a specialiştilor sunt de părere că stabilirea duratei unui exerciţiu financiar la un an este o perioadă destul de bună, care împacă cel mai bine cerinţele celor doi factori prezentaţi anterior.
Din aplicarea în practica a acestui principiu decurg 6 consecinţe şi anume:
1. Necesitatea aplicării unei contabilităţi de angajamente, potrivit căreia „tranzacţiile şi evenimentele sunt recunoscute atunci când apar (şi nu pe măsură ce numerarul sau echivalentele de numerar sunt încasate sau plătite), sunt înregistrate în evidenţele contabile şi sunt raportate în situaţiile financiare ale perioadelor la care se referă.” Cu alte cuvinte, contabilitatea de angajamente înseamnă că veniturile trebuie recunoscute în momentul transferului dreptului de proprietate al bunurilor, executarea lucrărilor sau prestarea serviciilor către beneficiar, iar cheltuielile trebuie recunoscute în baza asocierii directe între costurile suportate şi veniturile realizate, indiferent de când sunt încasate (veniturile) sau când sunt plătite (consumurile).
2. Necesitatea utilizării conturilor de regularizare, din care în reglementările româneşti sunt precizate conturile de venituri şi cheltuieli înregistrate în avans precum şi cele de venituri de încasat şi cheltuieli de plătit. Aceste conturi de creanţe şi datorii fac posibilă reflectarea anumitor cheltuieli şi venituri în exerciţiile financiare în care se realizează, chiar dacă sunt decontate în exerciţiile financiare anterioare sau următoare.
3. Necesitatea calculării la sfârşitul fiecărui exerciţiu financiar a deprecierilor ireversibile reflectate sub forma amortizărilor şi a deprecierilor reversibile reflectate sub forma ajustări pentru deprecieri.
Calculul valorii amortizării anuale este necesară deoarece amortizarea afectează valoarea rezultatelor fiecărui exerciţiu financiar pentru că imobilizările participă la obţinerea veniturilor exerciţiului şi de aceea este normal ca valoarea deprecierii ireversibile a lor (constatată sub formă de amortizare) să fie regăsită în cheltuielile acelui exerciţiu, deoarece ea se transmite asupra valorii operaţiunilor economice care au generat acele venituri.
De asemenea calculul şi evidenţierea cheltuielilor şi veniturilor aferente ajustărilor devine necesară deoarece este normal ca orice risc sau depreciere să afecteze rezultatul exerciţiului în care se constată, prin diminuarea lui dacă este vorba de o creştere a pierderii probabile (prin înregistrarea cheltuielilor cu ajustările) sau prin majorarea lui dacă este vorba de o diminuare a pierderii probabile înregistrate anterior ca ajustare (prin reluarea ajustărilor corespunzătoare la venituri).
4. Necesitatea menţionării în notele explicative ale situaţiilor financiare anuale a eventualelor cheltuieli şi venituri aferente exerciţiilor financiare anterioare, dar care au fost constatate şi contabilizate în exerciţiul financiar curent, pentru a se putea determina exact care sunt veniturile şi cheltuielile aferente exerciţiului financiar curent.
5. Necesitatea contabilizării în exerciţiul financiar expirat a unor evenimente sau situaţii constatate posterior expirării acestuia, dar anterior întocmirii situaţiilor financiare. Aceste evenimente pot avea o importanţă deosebită asupra modului de evaluare a elementelor raportate în situaţiile financiare anuale şi de aceea ele trebuie contabilizate în exerciţiul financiar expirat în vederea unei mai bune informări a utilizatorilor informaţiei contabile.
6. Necesitatea evidenţierii evenimentelor produse în exerciţiul financiar expirat, dar constatate posterior încheierii conturilor acestuia. Evidenţierea acestor evenimente şi precizarea consecinţelor pe care le-ar fi avut asupra conţinutului Bilanţului şi Contului de Profit şi Pierdere dacă ele ar fi fost contabilizate la timp, trebuie să se facă în Notele explicative.
