John Maynard Keynes, Primul Baron Keynes de Tilton (pronunţat keɪnz) (n. 5 iunie 1883, Cambridge — d. 21 aprilie 1946) a fost economist britanic ale cărui idei numite economie keynesiană radicale au avut un impact major atât asupra teoriei politice şi economice moderne, cât şi asupra politicilor fiscale ale multor guverne.
Este cunoscut în mod special pentru pledoaria sa în favoarea politicilor guvernamentale intervenţioniste, prin care guvernul ar folosi măsuri fiscale şi monetare în scopul temperării efectelor adverse ale recesiunilor economice, crizelor economice şi boom-urilor economice.
Este considerat de mulţi economişti unul dintre principalii fondatori ai macroeconomiei teoretice moderne. Populara expresie lui Keynes „Pe termen foarte lung suntem toţi morţi” este încă citată.
Keynes a fost conducător de discuţii la reforma sistemului monetar mondial în Bretton Woods (1944), nu a putut însă să se opună poziţiei americanului Harry Dexter White. Printre altele – în memoria lui Silvio Gesells – el a adus în discuţie o monedă de circulaţie internaţională pe nume Bancor.
În mod special, numele său este asociat de cele mai multe ori cu teoria sa economică, respectiv cu recomandarea sa vehementă ca statul să se implice în evenimentele economice, asemeni teoriei lui Bobzien.
Conform lui Keynes, statul trebuie să întrebuinţeze măsuri politico-fiscale şi monetare, pentru a slăbi efectele provocate de recesiuni si boom-uri. În timpuri grele economia trebuie sprijinită printr-o politică fiscală expansivă, pentru ca şomajul sa fie redus. În timpuri de prosperitate trebuie reduse deficitele acumulate, prin economisiri crescute (surplus saving). Fluctuaţiile economiei ar putea fi astfel ameliorate.
Ideile sale au pus fundamentul Keynesianismului de astăzi şi au fost dezvoltate în decursul timpului de economişti ai şcolii keynesiene, deşi în prezent, pentru explicarea efectelor pe termen lung, ele sunt judecate cu scepticism de aderentii neo-liberalismului.
De fapt, mesajul operelor sale este acela că ideile microeconomice pot fi complet false în context macroeconomic. Din punct de vedere al conţinutului, Keynes are o încredere specială în puterea de conducere a conjuncturii interne.
Din punct de vedere academic, Keynesianismul este o compoziţie formată din neoclasic şi înţelegere keynesiană. Pentru el economia de piaţă este tinuta in frâu doar prin politica economică statală. Keynes a diagnosticat incompetenţa fundamentală a economiei de piaţă de a garanta societatii o dezvoltare stabilă.
În teoria sa despre multiplicator a luat ideile fiziocraţiei lui François Quesnay.
Preocuparea fundamentală a lui Keynes a fost aceea de a stabili o corelaţie între dezvoltarea economică a societăţii şi nivelul ocupării resurselor de muncă disponibile, de a oferi soluţii pentru înlăturarea şomajului.
Pentru aceasta el a folosit un model economico-matematic descriptiv compus din trei categorii de elemente:
Variabile
-endogene (determinate), indicatori globali care caracterizează nivelul activităţii economice la scara economiei naţionale (cea mai importantă fiind cererea efectivă de mărfuri)
-exogene (determinante), rate cu privire la comportamentul agenţilor economici (înclinaţia spre consum, eficienţa marginală a capitalului, rata dobânzii);
Relaţiile dintre variabile
Relaţiile dintre variabile au fost redate cu ajutorul unor ecuaţii şi inegalităţi, precum şi interdependenţa dintre ele, redată cu ajutorul unor funcţii (funcţia ocupării, a ofertei, a cererii etc.).
Keynes admite şi recunoaşte existenţa şomajului involuntar – tema principală a investigaţiilor lui şi scopul final al analizei este de a descoperi ce anume determină volumul ocupării mâinii de lucru.
Nivelul ocupării (E) sau numărul de muncitori care găsesc de lucru (N) depind de cererea efectivă de mărfuri (D), deci N = f(D).
Ţinând seama de structura cererii de mărfuri, Keynes ajunge la concluzia că dacă suma consumului final global (C) şi a investiţiilor globale (I) este egală cu venitul global (Y), atunci economia este în echilibru, situaţie exprimată în ecuaţia fundamentală a modelului său C + I = Y.
Deoarece în realitate există dificultăţi în desfacerea mărfurilor şi predomină dezechilibrul în economie C + I > Y, încasările sunt mai mici decât producţia oferită şi deci, implicit, rezultă şomaj involuntar;
Parametrul multiplicator investiţional (K)
Parametrul multiplicator investiţional (K), cu ajutorul căruia se exprimă gradul de intensitate al unei variabile, a fost folosit de Keynes pentru a exprima interdependenţa dintre fluctuaţiile investiţiilor, ocupării şi veniturilor.
Acesta ne arată că atunci când are loc un spor al investiţiilor globale, venitul va creşte cu o mărime care este de K ori mai mare decât sporul investiţional.
Mărimea (K) este direct proporţională cu înclinaţia spre consum .
Ideea lui Keynes este foarte simplă: „Dacă populaţia nu găseşte de lucru şi nu este bine plătită, nu ne putem aştepta ca puterea de cumpărare să crească.”
