De fapt, obiectivul său metaeconomic a fost fuziunea cadrului static walrasian cu “dinamica” austriacă. S-a născut la 8 mai 1899 într-o distinsă familie de intelectuali din Viena (Ludwig Wittgenstein era vărul său de-al doilea). A servit pentru scurtă vreme pe frontul italian în timpul războiului. În 1918 a început studiile de drept la universitatea din Viena unde în 1921 obţine şi doctoratul în acest domeniu.
Cu toate acestea, Hayek era interesat mai ales de economie şi psihologie. De aceea, el urmează cursurile lui Friedrich von Wieser, unul dintre membrii renumiţi ai şcolii austriece fondată de Carl Menger. În 1923 îşi ia doctoratul în ştiinţe sociale. În 1921, Hayek a contribuit la constituirea unui grup de tineri intelectuali, care se reuneau pentru a discuta texte despre probleme de interes comun.
Disciplinele reprezentate erau numeroase şi variate: economia, sociologia, istoria, psihologia, istoria artei, muzică, psihanaliza, fizica şi matematica. Mulţi dintre aceştia vor deveni mai târziu celebri, iar o bună parte dintre ei se vor întâlni la seminarul lui Ludwig von Mises fondat în 1922.
După 1923, el decide "pe propriile cheltuieli şi riscuri" să petreacă 15 luni în Statele Unite ale Americii, beneficiind de scrisorile de recomandare ale lui J. Schumpeter. Aici el începe o nouă teză de doctorat pe problemele stabilizării monetare, dar pe care nu o va termina niciodată.
Oricum, va avea ocazia să-şi perfecţioneze engleza şi să facă cunoştinţă cu economiştii şi teoriile la modă în America. Se întoarce la Viena în 1924 şi publică primele articole. În această perioadă, începe cercetările asupra teoriei monetare, prin prisma experienţei sale americane, şi caută, totodată, să obţină un post universitar. Hayek apare interesat, înainte de toate, de teoria pură, dar pornind de la analiza faptelor concrete.
În 1927, Mises îl ajută pe Hayek să fondeze Institutul austriac de cercetări economice, care are ca program de cercetare fluctuaţiile şi crizele economice; Hayek a fost director al acestui institut până în 1931. Din 1929 el începe să predea la universitatea din Viena. În această perioadă, la Londra îl întâlneşte pentru prima dată pe J.M. Keynes. În 1929 publică în germană, tradusă apoi în engleză, prima sa carte "Monetary Theory and the Trade Cycle" unde face o retrospectivă critică a teoriilor monetariste şi non-monetariste ale fluctuaţiilor ciclice, susţinând că intervenţiile monetariste crează distorsiuni în preţurile relative, conducând la o proastă alocare a resurselor.
În această carte, Hayek condamnă politicile de luptă contra depresiunii economice prin extinderea creditului. El a atras atenţia în stilul său bine cunoscut, că asemenea politici nu făceau decât să agraveze depresiunea.
În 1931, Lionel Robbins l-a invitat pe Hayek la Londra pentru a conferenţia despre rezultatele cercetărilor sale. L.Robbins era, în acea vreme, exponentul unui grup de economişti liberali de la London School of Economics, pe când Keynes şi discipolii săi îşi aveau cartierul general la Cambridge. Hayek rămâne la Londra până în 1950 ca cetăţean britanic, cetăţenie dobândită în 1938 şi la care nu a renunţat niciodată.
În atmosfera londoneză continuă seria marilor controverse, de astă dată împotriva lui O.Lange. În cartea sa “Economia dirijată în regimul colectivist” formulează şi concluzia marii controverse: imposibilitatea “socialismului de piaţă”.
O altă problemă asupra căreia s-a concentrat Hayek toată viaţa şi al carei început datează din perioada londoneză este teoria cunoaşterii, în particular epistemologia. Într-un text publicat în 1937 “Economics and Knowledge” el prezintă pentru prima dată tezele sale asupra diviziunii cunoaşterii, distanţându-se astfel de teoria ortodoxă. În 1941, începe să publice în revista Economica o serie de articole despre “Contrarevoluţia în ştiinţa”, despre “scientism”, adică despre aplicarea servilă în ştiinţele sociale a metodelor ştiinţelor naturale.
Hayek critică “raţionalismul constructivist” sau “naiv” care pretindea înţelegerea totală a societăţii, dar critică mai ales ideile legate de transformarea raţionalismului. Tot în 1941 a apărut una dintre cele mai importante scrieri ale sale, în seria “economiei pure” şi anume “The Pure Theory of Capital”. Cu cartea sa din 1944, “The Road To Serfdom” (tradusă şi în româneşte), Hayek dobândeşte pe de-o parte notorietate mondială, iar pe de altă parte o mulţime de duşmani.
În 1947, el invită 40 de intelectuali prestigioşi – economişti, istorici, jurnalişti – la o conferinţă la Mont-Pelerin în Elveţia, pentru a discuta principiile unei ordini liberale şi mijloacele de a o păstra.
Între cei invitaţi se aflau:
M.Allais, M. Friedman, Bernard de Jouvenel, F. Knight, F. Machlup, L. von Mises, M. Polanyi, K. Popper, L. Robbins şi alţii.
Acest grup decide să-şi continue existenţa ca un forum de discuţii şi astfel se pun bazele Societăţii de la Mont-Pelerin, pe care Hayek o va prezida din 1947 până în 1960. Societatea va aduna cu timpul peste 400 de membri din 30 de ţări şi va ţine întruniri o dată pe an, în diverse ţări. Reuniunea din 1975 a fost consacrată evaluării lucrărilor lui F. von Hayek, în urma primirii de către acesta a premiului Nobel, dar la care Hayek nu a participat.
În 1949, Hayek părăseşte London School of Economics, şi pleacă în S.U.A., unde va ţine cursuri din primăvara anului 1950 la universitatea din Arkansas. Apoi, din toamna anului 1950, acceptă postul de profesor de ştiinţe sociale şi morale la universitatea din Chicago.
La Chicago intră în contact cu cei care alcătuiau şcoala de la Chicago: F. Knight, M.Friedman, G. Stigler asupra cărora va exercita o influenţă deosebită. La Chicago are un succes formidabil, adunând la seminariile sale interdisciplinare, numeroşi participanţi.
Tot în această perioadă el publică articole şi o serie de cărţi: “J. S. Mill and Harriet Taylor” (1951), ”The Counter-Revolution of Science”(1952), ”The Political Ideal of the Rule and Low” (1955), ”The Constitution of Liberty”(1960).
Această ultimă carte (tradusă şi în româneşte), constituie într-o mare măsură continuarea la ”Drumul către servitute”, fiind considerată de analiştii istoriei gândirii economice drept una dintre cele mai ambiţioase scrieri ale lui Hayek.
În 1962, Hayek începe o a patra etapă a carierei sale: universitatea din Frieburg, Germania îi oferă o catedră de economie politică, succedându-l pe prietenul său Walter Eucken, fondatorul şcolii Ordo, de la sfârşitul celui de al doilea război mondial, un alt nucleu liberal, ai cărui adepţi au creat baza teoretică a ”miracolului economic german”. La Frieburg, timp de şapte ani, Hayek continuă ofensiva sa politică şi teoretică, de acum cunoscută şi recunoscută. În 1964 primeşte titlul de doctor honoris causa al universităţii din Tokyo, iar în 1969 este numit profesor onorific al universităţii din Frieburg.
În 1969 se reîntoarce în Austria sa natală, unde va avea un post de profesor onorific la Salzburg. Deşi bolnav şi oarecum izolat, Hayek scrie primul volum din cele trei ale capodoperei ”Drept, legislaţie, libertate”. Această carte este într-un fel, continuarea reflexiilor sale din "Constituţia libertaţii".
De fapt, el demonstrează că după ce s-au pus bazele liberalismului esenţialul constă în a-l menţine şi a-l perpetua. Celelalte două volume au văzut lumina tiparului în 1976 respectiv 1979. În 1974, primeşte titlul de doctor honoris causa al universităţii din Salzburg, şi apoi, pe neaşteptate şi premiul Nobel pentru Economie, premiu pe care îl va împărţi cu economistul suedez Gunnar Myrdal, antipodul teoretic al lui Hayek.
În discursul său de la banchetul organizat de primirea Premiului Nobel, Hayek a făcut o declaraţie pe cât de şocantă, pe atât de caracteristică lui: "Dacă cineva mi-ar fi cerut sfatul înainte de instituirea premiului Nobel pentru economie, eu i-aş fi spus să renunţe la această idee, pentru că această distincţie conferă o autoritate pe care în economie nici un om nu ar trebui să o aibă", adăugând: "nu există nici o dovadă incontestabilă despre un om care să-şi fi adus contribuţia la ştiinţa economică şi care să fie omnicompetent în problemele economiei".
În 1977, Hayek se reîntoarce la Frieburg, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii. În 1980, organizează la Paris o întâlnire între liberali şi socialişti. Textele redactate cu această ocazie au constituit punctul de plecare în elaborarea unei cărţi:"The Intelectual Error of Socialism".
În această carte el reia ideile sale obsedante despre socialism, insistând asupra diferenţelor culturale şi asupra problemelor morale. În particular, Hayek îşi propusese respingerea credinţei eronate după care omul se modelează.
Fie şi numai scurta trecere în revistă a periplului creator al lui F. von Hayek, dă dimensiunea personalităţii sale monumentale şi a locului său în istoria gândirea economice.
Ca exponent de seamă al şcolii austriece Hayek va împărtăşi ideile acestei şcoli, le va amplifica şi rafina, căutând totodată să atenueze formalizarea externă, deşi perfectă logic şi matematic, dar neoperaţională în economia reală. Hayek gândea universul economiei în termeni de conjecturi, de procese şi instituţii.
Pentru Hayek economistul trebuie în mod invariabil să opteze pentru o analiză în termeni de piaţă. O caracteristică esenţială a concepţiei hayekiene este aceea că noţiunea de piaţă are o valoare epistemologică.
Piaţa nu este numai ceea ce în mod obişnuit cred oamenii, ea este o construcţie a ordinii comerţului şi a monedei, rezultată deopotrivă dintr-o tradiţie economică şi dintr-o moştenire intelectuală comună. De altfel preocupările epistemologice ale lui Hayek sunt parte integrantă a discursului său de economist.
El nu a abandonat niciodată ideile de la care a plecat, dar mereu s-a întrebat, întrebări care revin ca un leit-motiv în opera sa: ce putem aştepta şi ce trebuie să asteptăm de la ştiinţa economică?
Dupa opinia lui Hayek, opinie îmbrăţişată şi de adepţii săi, ştiinţa economică este un tip de cunoaştere economică şi în acest mod trebuie abordată metodologia economică. Într-o idee mai largă Hayek susţine că metodologia economică asumă sarcina complexă de reflecţie asupra limitelor iminente ale ştiintei economice.
