Rolul pozitiv îndeplinit, în general, de biserica creştină, în tot decursul evului mediu (cu excepţia ravagiilor făcute de inchiziţie) s-a manifestat din plin şi în domeniul gîndirii economice a acelui timp.
Avînd ca punct de plecare explicarea Bibliei şi a canoanelor (legile bisericeşti) izvorîte din ea, teologii cu o vastă cultură, care erau uneori şi profesori (scolastici) în universităţile medievale (de exemplu: celebra Sorbona înfiinţată în anul 1267), s-au referit şi la unele probleme social – economice din acel timp.
Ei au promovat principiul dreptăţii comutative potrivit căruia orice drept implica, pentru persoana care-l revendica, şi o datorie, o obligaţie faţă de societate. Astfel, admiţînd proprietatea privată, canoniştii sau scolasticii considerau că aceasta nu era absolută, ci implica anumite obligaţiuni pentru deţinătorul ei, printre care mila creştinească faţă de semenii lui săraci.
Condamnarea avuţiei şi a inegalităţii de avere.
În linii generale Biblia – cartea sfîntă a creştinilor – îi apară pe cei săraci. Ea dezaprobă zgîrcenia, cupiditatea, furturile, setea de pricopsire, susţinînd că “dragostea de bani este rădăcina tuturor relelor”.
Biblia cere credincioşilor să fie drepţi în relaţiile economice cu semenii lor. Camăta , considerată a fi temelia îmbogăţirii unora şi sărăcirii altora este blamată în cei mai aspri termeni. În încercarea lor de a impune principiile justiţiei sociale în viaţa de toate zilele, profeţii biblici condamnă bogăţia şi inegalitatea de avere cu atîta vehemenţă încît unii autori susţin că s-ar putea vorbi chiar de un socialism al profeţilor.
Proprietatea .
Ideile apărării celor săraci şi a condamnării bogăţiei sînt pe larg animate şi în Noul Testament (Evanghelie), în care se descrie viaţa şi învăţătura lui Isus Hristos.
Proprietatea privată este considerată a fi o piedică în calea desăvîrşirii spirituale. În Evanghelie este pe larg descris modul de trai al primelor comunităţi creştine, în care proprietatea era colectivă:
“Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc, şi aveau toate de obşte. Îşi vindeau ogoarele şi averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia ” (Faptele apost. 2.44-45).
În alt loc se precizează că “…nu era nici unul printre ei care să ducă lipsă; toţi cei ce aveau ogoare şi case, le vindeau, aduceau preţul lucrurilor vîndute. Şi-l punea la picioarele apostolilor; apoi se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie ” (Faptele; 4. 34-35).
Dar renunţarea la proprietate nu este obligatorie. Ea e valabilă numai pentru cei mai buni, care au atins deja un anumit nivel al conştiinţei şi doresc să pornească pe calea perfecţionări spirituale, a cunoaşterii lui Dumnezeu.
Munca – o datorie.
În pofida faptului că Noul Testament susţine primatul Contemplaţiei asupra Acţiunii, cît şi superioritatea Spiritualului în raport cu Materialul, munca este considerată ca datorie sfîntă.
Mai mult, Biblia lansează unul din principiile ce se va afla mai apoi prezent în mai toate şcolile socialiste şi expus de apostolul Pavel în următoarele cuvinte: “Cel ce nu vrea să lucreze - să nu mănînce”.
Tot la muncă credincioşii sînt îndemnaţi şi de Isus Hristos: “Ieşi-va omul la locul său şi la lucrarea sa pînă seară”.
Treptat ideile economice s-au implimentat tot mai adînc în conştiinţa societăţii.
