Forme rudimentare de contabilitate, mai precis de evidenţă economică se practicau cu multe mii de ani în urmă, când oamenii au început să consemneze fapte şi întâmplări sub forma crestăturilor pe oase de animale, pe pereţii grotelor, pe tăbliţe de argilă, pe papirus, cu ajutorul sforilor înnodate.
De la simplele însemnări s-a trecut la contabilitatea memorială, contabilitatea în partidă simplă şi contabilitatea în partidă dublă.
În prima sa formă, contabilitatea în partidă simplă se limita numai la înregistrarea raporturilor cu terţe persoane, eludând complet operaţiile privind modificările valorilor materiale ale unităţilor.
Introducerea treptată a creditului comercial a dus la introducerea conturilor de terţi: furnizori, clienţi şi a conturilor de stocuri: materiale, mărfuri etc.
Contabilitatea trebuie să-şi adapteze şi să-şi perfecţioneze metodele pentru a răspunde noilor exigenţe ale activităţii economice. Apare astfel contabilitatea în partidă dublă, la care participă doi actori: contabilul, care ţine evidenţa creanţelor şi datoriilor care iau naştere în urma faptelor de comerţ şi casierul, care urmăreşte fluxurile monetare.
În anul 1494 călugărul franciscan născut în Toscana, Luca Paciolo, matematician renumit, a publicat la Veneţia enciclopedia matematică Summa de arithmetica, geometria, proportioni et proportionalita. În capitolul 9 al acestei lucrări, întitulat “Tractatus de computis et scripturis” (tratat de conturi şi înscrisuri) Paciolo prezintă principiile fundamentale ale contabilităţii în partidă dublă.
În perioada cuprinsă între secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea contabilitatea în partidă dublă se generalizează în Europa. Ea este consacrată în literatura de specialitate şi este studiată în învăţământul contabil.
În secolul al XIX-lea şi prima parte a secolului al XX-lea, se înmulţesc societăţile pe acţiuni, iar acţionarii nu se implică în conducerea şi gestionarea acestora. Ei pretind administratorilor să prezinte periodic situaţii şi rapoarte cu privire la activitatea desfăşurată şi rezultatele economico-financiare obţinute.
Contabilitatea ca artă
Artă înseamnă şi „îndeletnicire care cere multă îndemânare şi anumite cunoştinţe“.
În secolul al XIX-lea şi prima parte a secolului al XX-lea, se înmulţesc societăţile pe acţiuni, iar acţionarii nu se implică în conducerea şi gestionarea acestora. Ei pretind administratorilor să prezinte periodic situaţii şi rapoarte cu privire la activitatea desfăşurată şi rezultatele economico-financiare obţinute.
Contabilitatea ca artă
Artă înseamnă şi „îndeletnicire care cere multă îndemânare şi anumite cunoştinţe“.
Reprezentarea realităţii economice de către contabili este rezultatul măiestriei profesionale, depinde de „arta“ profesionistului contabil de a „realiza reprezentarea realităţii economice prin intermediul contabilităţii“.
Contabilitatea este arta reprezentării abstracte a unei realităţi economice concrete.
Definirea contabilităţii ca artă a avut loc în contextul apariţiei contabilităţii în partidă dublă, în evul mediu. În această perioadă procesul de propagare a cunoştinţelor contabile a fost destul de lent, deoarece contabilii s-au organizat în asociaţii profesionale, care aveau regulamente restrictive de admitere. Păstrarea secretului asupra artei de a ţine registrele, a contabilităţii în partidă dublă a dus la creşterea prestigiului contabililor dar şi la încetinirea propagării ştiinţei.
Punctul de convergenţă între artă, privită în sens larg, şi contabilitate constă în faptul că ambele sunt creaţii ale spiritului uman şi constituie reprezentări abstracte ale realităţilor concrete. Contabilitatea, aşa cum am arătat nu are un mesaj estetic, existenţa contabilităţii este determinată de utilitatea sa în cunoaşterea realităţii înconjurătoare.
Contabilitatea ca tehnică de gestiune
Prin „tehnică“ se înţelege un ansamblu de procedee care aparţin unei meserii sau unei arte şi care sunt utilizate pentru obţinerea unui rezultat determinat. Din acest punct de vedere contabilitatea este o tehnică. Prin tehnică se înţelege şi aplicarea cunoştinţelor teoretice. În acest sens, tehnica este o parte a ştiinţei.
Ca tehnică de gestiune contabilitatea poate fi considerată partea aplicativă a teoriei contabile.
Dacă limităm contabilitatea numai la culegerea, prelucrarea, transmiterea, utilizarea şi stocarea informaţiei atunci contabilitatea este o tehnică cu ajutorul căreia se măsoară, se exprimă în etalon bănesc realitatea economică. Mulţi autori consideră că aceasta este o tehnică de observare, înregistrare şi de control a fluxurilor financiare interne şi externe ale întreprinderii.
Contabilitatea ca ştiinţă socială
Statutul ştiinţific al contabilităţii este legat de existenţa uneia sau mai multor teorii în contabilitate. Acestea sunt acele realizări ştiinţifice care sunt recunoscute de către o comunitate ştiinţifică şi care asigură un limbaj comun de comunicare şi o relativă unanimitate asupra judecăţilor lor profesionale.
În prezent contabilitatea este o ştiinţă matură, cu teorii multiple, iar în domeniul ei distingem trei direcţii de cercetare:
Definirea contabilităţii ca artă a avut loc în contextul apariţiei contabilităţii în partidă dublă, în evul mediu. În această perioadă procesul de propagare a cunoştinţelor contabile a fost destul de lent, deoarece contabilii s-au organizat în asociaţii profesionale, care aveau regulamente restrictive de admitere. Păstrarea secretului asupra artei de a ţine registrele, a contabilităţii în partidă dublă a dus la creşterea prestigiului contabililor dar şi la încetinirea propagării ştiinţei.
Punctul de convergenţă între artă, privită în sens larg, şi contabilitate constă în faptul că ambele sunt creaţii ale spiritului uman şi constituie reprezentări abstracte ale realităţilor concrete. Contabilitatea, aşa cum am arătat nu are un mesaj estetic, existenţa contabilităţii este determinată de utilitatea sa în cunoaşterea realităţii înconjurătoare.
Contabilitatea ca tehnică de gestiune
Prin „tehnică“ se înţelege un ansamblu de procedee care aparţin unei meserii sau unei arte şi care sunt utilizate pentru obţinerea unui rezultat determinat. Din acest punct de vedere contabilitatea este o tehnică. Prin tehnică se înţelege şi aplicarea cunoştinţelor teoretice. În acest sens, tehnica este o parte a ştiinţei.
Ca tehnică de gestiune contabilitatea poate fi considerată partea aplicativă a teoriei contabile.
Dacă limităm contabilitatea numai la culegerea, prelucrarea, transmiterea, utilizarea şi stocarea informaţiei atunci contabilitatea este o tehnică cu ajutorul căreia se măsoară, se exprimă în etalon bănesc realitatea economică. Mulţi autori consideră că aceasta este o tehnică de observare, înregistrare şi de control a fluxurilor financiare interne şi externe ale întreprinderii.
Contabilitatea ca ştiinţă socială
Statutul ştiinţific al contabilităţii este legat de existenţa uneia sau mai multor teorii în contabilitate. Acestea sunt acele realizări ştiinţifice care sunt recunoscute de către o comunitate ştiinţifică şi care asigură un limbaj comun de comunicare şi o relativă unanimitate asupra judecăţilor lor profesionale.
În prezent contabilitatea este o ştiinţă matură, cu teorii multiple, iar în domeniul ei distingem trei direcţii de cercetare:
1. Cercetarea fundamentală se ocupă de contabilitate ca fenomen istoric, social şi organizaţional. Rezultatele acestei cercetări contribuie la definirea conceptelor, a metodelor şi funcţiilor contabilităţii. Cercetarea fundamentală nu urmăreşte să răspundă nemijlocit unor nevoi practice. Ea contribuie indirect la perfecţionarea practicii contabile.
2. Cercetarea contabilă aplicativă urmăreşte perfecţionarea procedeelor şi instrumentelor cu care operează contabilitatea practică.
3. Cercetarea contabilă normativă face studii şi analize pe baza cărora organismele de normalizare emit norme şi reglementări contabile. Cercetarea contabilă normativă asigură legătura dintre cercetarea fundamentală şi cercetarea aplicativă, între teoria şi practica contabilă, deoarece elaborarea unor norme contabile trebuie să ţină seama şi de restricţiile social-politice şi instituţionale dintr-o anumită ţară.
Contabilitatea ca limbaj de comunicare
Contabilitatea ca limbaj de comunicare
Limbajul contabil se caracterizează prin trei dimensiuni: aspectul sintactic, aspectul semantic şi aspectul pragmatic.
Sintaxa contabilă constă în ansamblul de reguli şi proceduri ce trebuiesc respectate pentru înregistrarea, calculul şi analiza operaţiilor economice dintr-o întreprindere. Sintaxa contabilă se bazează pe un sistem de simboluri care formează un vocabular contabil specializat, cum ar fi: contul, bilanţul, debitul, creditul, activul, pasivul, venituri, cheltuieli, rezultate etc.
Sintaxa contabilă constă în ansamblul de reguli şi proceduri ce trebuiesc respectate pentru înregistrarea, calculul şi analiza operaţiilor economice dintr-o întreprindere. Sintaxa contabilă se bazează pe un sistem de simboluri care formează un vocabular contabil specializat, cum ar fi: contul, bilanţul, debitul, creditul, activul, pasivul, venituri, cheltuieli, rezultate etc.
Semantica limbajului contabil tratează semnificaţia semnelor transmise de contabilitate şi se referă la corespondenţa dintre obiectul descris (averea întreprinderii) şi sistemul sau modelul contabil.
Aspectul pragmatic sau practica limbajului contabil se referă la dialogul realizat prin intermediul informaţiilor contabile dintre diferiţii utilizatori ai „produselor“ contabilităţii.
Contabilitatea ca sistem de informare
Dacă pornim de la o abordare sistemică, contabilitatea poate fi definită ca un sistem de informare ce are ca obiect culegerea, prelucrarea, stocarea şi comunicarea informaţiilor cu privire la patrimoniul întreprinderilor, în vederea luării deciziilor.
Contabilitatea ca sistem de informare
Dacă pornim de la o abordare sistemică, contabilitatea poate fi definită ca un sistem de informare ce are ca obiect culegerea, prelucrarea, stocarea şi comunicarea informaţiilor cu privire la patrimoniul întreprinderilor, în vederea luării deciziilor.
Pentru realizarea proceselor de cunoaştere şi de gestiune a patrimoniului se procedează la organizarea datelor şi informaţiilor într-un sistem informaţional.
Sistemul informaţional economic reprezintă un ansamblu organizat de informaţii economice complexe, care se obţin prin prelucrarea datelor furnizate de anumite surse şi care sunt necesare pentru organizarea, conducerea şi desfăşurarea activităţii economice. Principala funcţie a sistemului informaţional economic este aceea de a furniza informaţiile necesare cunoaşterii activităţii economice în vederea luării deciziilor pe toate treptele organizatorice.
Sistemul informaţional economic are următoarea structură:
- ansamblul informaţiilor economice complexe;
- prelucrarea datelor sau informaţiilor economice;
- sursele de date şi informaţii economice.
Contabilitatea ca joc social
Creşterea rolului social al contabilităţii i-a determinat pe unii autori să afirme că contabilitatea este un joc social, cu actorii şi regizorii săi, cu arbitrii reprezentaţi de instanţele de normalizare şi reglementare. Studiind trecutul ei, se constată că în decursul timpului s-a simţit nevoia folosirii contabilităţii pentru a evidenţia, sistematiza, generaliza, controla, analiza şi interpreta fenomenele şi procesele din activitatea economică, devenind indispensabilă pentru întreprindere ca titulară de patrimoniu.
- ansamblul informaţiilor economice complexe;
- prelucrarea datelor sau informaţiilor economice;
- sursele de date şi informaţii economice.
Contabilitatea ca joc social
Creşterea rolului social al contabilităţii i-a determinat pe unii autori să afirme că contabilitatea este un joc social, cu actorii şi regizorii săi, cu arbitrii reprezentaţi de instanţele de normalizare şi reglementare. Studiind trecutul ei, se constată că în decursul timpului s-a simţit nevoia folosirii contabilităţii pentru a evidenţia, sistematiza, generaliza, controla, analiza şi interpreta fenomenele şi procesele din activitatea economică, devenind indispensabilă pentru întreprindere ca titulară de patrimoniu.
Aprecieri în această privinţă au făcut nu numai specialiştii din domeniu, ci şi oamenii de diferite preocupări, care au reuşit s-o înţeleagă. Printre “actorii” care participă la „jocul social“ care este contabilitatea amintim:
- întreprinderile şi conducătorii lor;
- contabilii sau producătorii de informaţii contabile;
- utilizatorii de informaţii contabile.
Piaţa informaţiei contabile
Piaţa reprezintă un ansamblu coerent, un sistem de relaţii de vânzare-cumpărare între agenţii economici, care sunt pe de o parte legaţi prin legături de interdependenţă şi, pe de altă parte se află în raporturi de opoziţie, fiecare urmărind propriul interes (relaţii de concurenţă).
- contabilii sau producătorii de informaţii contabile;
- utilizatorii de informaţii contabile.
Piaţa informaţiei contabile
Piaţa reprezintă un ansamblu coerent, un sistem de relaţii de vânzare-cumpărare între agenţii economici, care sunt pe de o parte legaţi prin legături de interdependenţă şi, pe de altă parte se află în raporturi de opoziţie, fiecare urmărind propriul interes (relaţii de concurenţă).
Pe piaţa de informaţii contabile se întâlnesc cererea de informaţii, care vine din partea utilizatorilor de informaţii contabile şi oferta de informaţii susţinută de producătorii informaţiei contabile.
Între producătorii de informaţii contabile şi utilizatorii acestora există o lipsă de încredere, motiv pentru care intervin cei care verifică şi certifică informaţiile contabile.
Utilizatorii informaţiei contabile
După Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate (IASC), informaţiile contabile trebuie să satisfacă necesităţile informaţionale ale unui complex de utilizatori:
Utilizatorii informaţiei contabile
După Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate (IASC), informaţiile contabile trebuie să satisfacă necesităţile informaţionale ale unui complex de utilizatori:
1. investitorii prezenţi şi potenţiali;
2. personalul angajat;
3. creditorii financiari;
4. furnizorii şi alţi creditori comerciali;
5. clienţii;
6. guvernul şi instituţiile sale;
7. publicul.
2. personalul angajat;
3. creditorii financiari;
4. furnizorii şi alţi creditori comerciali;
5. clienţii;
6. guvernul şi instituţiile sale;
7. publicul.
Deşi informaţiile din situaţiile financiare de sinteză (produsul contabilităţii financiare) se adresează utilizatorilor externi, managerii unităţilor patrimoniale utilizând cu predilecţie informaţiile din contabilitatea de gestiune, această categorie de utilizatori foloseşte şi ea informaţia de tip extern.
Celor şapte categorii de utilizatori ai informaţiilor contabile, care se publică, prevăzuţi în cadrul conceptual al I.A.S.C. li se adaugă managerii unităţilor patrimoniale şi instanţele judecătoreşti.
a) Managerii şi nevoia de informaţii
Contabilitatea este principala sursă de informaţii la nivelul întreprinderii. Managerii utilizează din situaţiile financiare informaţiile referitoare la poziţia financiară, rezultatele obţinute şi modificările poziţiei financiare a întreprinderii.
b) Investitorii
Pentru investitori informaţia contabilă trebuie să-i ajute să decidă momentul când trebuie să cumpere, să conserve sau să vândă părţi din capital. Pentru anglo-saxoni informaţia contabilă trebuie să ofere investitorului o imagine cât mai fidelă asupra situaţiei întreprinderii, în timp pentru continentali regula contabilă de bază este prudenţa.
c) Acţionarii
Aceştia sunt interesaţi şi de informaţiile referitoare la capacitatea unităţii de a plăti dividendele (câştigul pe acţiune).
d) Angajaţii
Personalul angajat şi sindicatele sunt interesaţi de informaţiile referitoare la stabilitatea locurilor de muncă şi rentabilitatea întreprinderii. De asemenea, ei solicită informaţii referitoare la nivelurile şi modalităţile de remunerare, avantajele în materie de pensionare, natura şi mărimea oportunităţilor profesionale. De altfel Nota 8 la conturile anuale se referă la “Informaţii privind salariaţii, administratorii şi directorii”.
e) Creditorii financiari
Creditorii financiari sunt terţii care acordă împrumuturi întreprinderii, pe o durată stabilită în prealabil şi în schimbul unei dobânzi. Aceste împrumuturi trebuie rambursate la scadenţă. Oferta de informaţie trebuie să aibă în vedere alături de situaţiile financiare de sinteză şi date previzionale referitoare la fluxurile monetare (cash-flow).
f) Furnizorii şi alţi creditori comerciali
Furnizorii sunt interesaţi de solvabilitatea întreprinderii şi gradul de lichiditate a acesteia. În funcţie de aceasta îşi pot proiecta politica faţă de clientul lor. Creditorii comerciali sunt în general interesaţi de o întreprindere pe o perioadă mai scurtă decât creditorii financiari, numai dacă nu sunt dependenţi de continuitatea activităţii întreprinderii ca principal client.
g) Clienţii
Clienţii sunt interesaţi ca furnizorii lor să-şi continue activitatea pentru a avea garanţia surselor de bunuri şi servicii care să le asigure securitatea aprovizionării lor. Acest interes se manifestă în special când au o colaborare pe termen lung cu întreprinderea respectivă sau sunt dependenţi de ea.
h) Guvernul şi instituţiile sale
Statul şi instituţiile sale sunt interesate de activitatea unităţilor patrimoniale. Statul face apel la informaţiile contabile ale agenţilor economici pentru realizarea funcţiei fiscale.
Pe baza informaţiilor furnizate de unităţile patrimoniale statul îşi determină politicile fiscale, calculează venitul naţional, produsul intern brut, conturile naţionale şi elaborează previziuni macroeconomice.
Pe baza informaţiilor furnizate de unităţile patrimoniale statul îşi determină politicile fiscale, calculează venitul naţional, produsul intern brut, conturile naţionale şi elaborează previziuni macroeconomice.
i) Publicul
De situaţia financiară a unităţilor patrimoniale sunt interesate din ce în ce mai mult următoarele categorii ale publicului: analiştii financiari, responsabilii politici ai colectivităţilor locale, agenţiile pentru protecţia consumatorilor.
j) Instanţele judecătoreşti şi nevoia de probă în justiţie
Datorită faptului că informaţiile din contabilitate au la bază documente justificative, contabilitatea reprezintă un mijloc de probă în viaţa afacerilor.
Producătorii informaţiilor contabile
Potrivit prevederilor Legii contabilităţii obligaţia organizării şi conducerii contabilităţii proprii revine: societăţilor comerciale, societăţilor/companiilor naţionale, regiilor autonome, institutelor naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţilor cooperatiste şi celorlalte persoane juridice cu scop lucrativ.
Producătorii informaţiilor contabile
Potrivit prevederilor Legii contabilităţii obligaţia organizării şi conducerii contabilităţii proprii revine: societăţilor comerciale, societăţilor/companiilor naţionale, regiilor autonome, institutelor naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţilor cooperatiste şi celorlalte persoane juridice cu scop lucrativ.
Obţinerea informaţiilor contabile în unităţile patrimoniale se realizează fie în cadrul unor compartimente de contabilitate organizate distinct conduse de directorul financiar-contabil, contabilul şef sau altă persoană împuternicită să îndeplinească această funcţie, fie de persoane juridice autorizate (societăţi comerciale de profit) sau de către persoane fizice care au calitatea de contabil autorizat sau expert contabil.
Răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării patrimoniului, ceea ce se realizează prin atribuţiile pe care aceşti factori de decizie le stabilesc în sarcina conducătorului compartimentului de contabilitate şi personalului din subordinea acestuia.
În situaţiile în care contabilitatea este realizată de către societăţi comerciale de profil sau de către persoane fizice autorizate acestea răspund pentru serviciile prestate.
Societăţile comerciale de profil şi experţii contabili pot efectua următoarele lucrări:
a) ţinerea sau supravegherea contabilităţii şi întocmirea situaţiilor financiare;
b) efectuarea de analize economico-financiare;
c) efectuarea de audit financiar-contabil;
d) efectuarea de evaluări patrimoniale;
e) efectuarea de expertize contabile;
f) executarea de lucrări cu caracter financiar-contabil (întocmirea de situaţii periodice, consolidarea conturilor, întocmirea de planuri de finanţare);
g) executarea de lucrări cu caracter fiscal;
h) efectuarea de lucrări de organizare administrativă şi informatică.
Normarea, normalizarea şi armonizarea contabilă
a) ţinerea sau supravegherea contabilităţii şi întocmirea situaţiilor financiare;
b) efectuarea de analize economico-financiare;
c) efectuarea de audit financiar-contabil;
d) efectuarea de evaluări patrimoniale;
e) efectuarea de expertize contabile;
f) executarea de lucrări cu caracter financiar-contabil (întocmirea de situaţii periodice, consolidarea conturilor, întocmirea de planuri de finanţare);
g) executarea de lucrări cu caracter fiscal;
h) efectuarea de lucrări de organizare administrativă şi informatică.
Normarea, normalizarea şi armonizarea contabilă
Până în anul 1990 se utiliza în România conceptul de “normare a contabilităţii”, prin care se înţelege procesul de elaborare de norme, instrucţiuni şi precizări privind organizarea şi conducerea contabilităţii.
Normele (standardele) sunt reguli obligatorii stabilite prin lege sau prin uz, după care trebuie să se conducă cineva sau pe baza cărora se face o apreciere.
Normele contabile sunt reguli precise de evaluare, de înregistrare, de grupare (clasificare) şi de prezentare a informaţiilor contabile.
Normalizarea contabilităţii are ca scop elaborarea şi aplicarea unor concepte, metode, reguli şi proceduri privind producţia şi utilizarea informaţiei contabile în vederea asigurării comparabilităţii informaţiilor în timp (normalizarea temporară) şi în spaţiu (normalizare spaţială).
Obiectivele normalizării contabilităţii sunt:
-determinarea unei terminologii şi a principiilor contabile generale;
-definirea informaţiilor conţinute în situaţiile financiare;
-stabilirea modului de prezentare (forma) a acestor situaţii financiare;
-elaborarea unui plan de conturi şi a unei scheme de contabilizare a diferitelor operaţii.
Calităţi şi limite ale informaţiilor contabile
Calităţi ale informaţiilor contabile
-determinarea unei terminologii şi a principiilor contabile generale;
-definirea informaţiilor conţinute în situaţiile financiare;
-stabilirea modului de prezentare (forma) a acestor situaţii financiare;
-elaborarea unui plan de conturi şi a unei scheme de contabilizare a diferitelor operaţii.
Calităţi şi limite ale informaţiilor contabile
Calităţi ale informaţiilor contabile
Indiferent de destinatarii şi de obiectivele informaţiei contabile, ea trebuie să aibă anumite calităţi.
Informaţiile contabile trebuie să fie exacte, omogene şi verificabile, utile şi oportune. De asemenea, ele trebuie să fie prezentate în concordanţă cu baza lor juridică şi economică, aplicarea normelor contabile să fie realizată cu sinceritate, iar informaţiile să fie furnizate regulat, astfel încât să poată fi utilizate în procesul decizional.
Informaţiile contabile trebuie să fie exacte, omogene şi verificabile, utile şi oportune. De asemenea, ele trebuie să fie prezentate în concordanţă cu baza lor juridică şi economică, aplicarea normelor contabile să fie realizată cu sinceritate, iar informaţiile să fie furnizate regulat, astfel încât să poată fi utilizate în procesul decizional.
Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate (I.A.S.C.) precizează cele patru caracteristici principale care determină utilitatea informaţiilor furnizate de situaţiile financiare:
1. inteligibilitatea;
2. relevanţa;
3. credibilitatea;
4. comparabilitatea.
1. inteligibilitatea;
2. relevanţa;
3. credibilitatea;
4. comparabilitatea.
1. Inteligibilitatea
O calitate esenţială a informaţiilor furnizate de situaţiile financiare este aceea că ele pot fi înţelese uşor de utilizatori. În acest scop utilizatorii trebuie să posede cunoştinţe suficiente privind desfăşurarea activităţilor economice şi a afacerilor, de noţiuni de contabilitate.
O calitate esenţială a informaţiilor furnizate de situaţiile financiare este aceea că ele pot fi înţelese uşor de utilizatori. În acest scop utilizatorii trebuie să posede cunoştinţe suficiente privind desfăşurarea activităţilor economice şi a afacerilor, de noţiuni de contabilitate.
2.Relevanţa (Pertinenţa)
Informaţiile contabile sunt relevate atunci când influenţează deciziile economice ale utilizatorilor, facilitând evaluarea evenimentelor trecute, prezente sau viitoare, confirmând sau corectând evaluările trecute.
3.Credibilitatea (Fiabilitatea)
Informaţia este credibilă atunci când nu conţine erori semnificative sau elemente care să conducă la interpretări eronate, nu este părtinitoare, iar utilizatorii pot avea încredere în ea, în vederea reprezentării fidele a tranzacţiilor sau a altor activităţi.
Informaţiile contabile sunt relevate atunci când influenţează deciziile economice ale utilizatorilor, facilitând evaluarea evenimentelor trecute, prezente sau viitoare, confirmând sau corectând evaluările trecute.
3.Credibilitatea (Fiabilitatea)
Informaţia este credibilă atunci când nu conţine erori semnificative sau elemente care să conducă la interpretări eronate, nu este părtinitoare, iar utilizatorii pot avea încredere în ea, în vederea reprezentării fidele a tranzacţiilor sau a altor activităţi.
4.Comparabilitatea
Informaţia contabilă trebuie să fie comparabilă în timp, astfel încât pe baza ei să se poată identifica tendinţele şi performanţele unităţii patrimoniale.
Limitele informaţiei contabile
a) Oportunitatea
Dacă există o întârziere exagerată în obţinerea şi raportarea informaţiei contabile, aceasta îşi poate pierde relevanţa. Conducerea întreprinderii trebuie să caute un echilibru între respectarea termenelor şi o credibilitate suficientă.
b) Echilibrul între avantaje şi costuri
Avantajele obţinute de utilizatorii informaţiei contabile trebuie să fie superioare costului furnizării acestora.
c) Echilibrul între caracteristicile calitative
Obţinerea unui echilibru adecvat între caracteristicile informaţiei contabile este necesară pentru satisfacerea obiectivului situaţiilor financiare.
d) Imaginea fidelă (Prezentarea fidelă)
Informaţiile contabile din conturile anuale reprezintă imaginea fidelă a situaţiei financiare, a performanţelor şi evoluţia situaţiei financiare ale întreprinderii.
Imaginea fidelă în contabilitate
Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată în M. Of. nr. 629/ 26.08.2002 stipulează la articolul 10: “Documentele oficiale de prezentare a situaţiei economico-financiare … sunt situaţiile financiare anuale, care trebuie să ofere o imagine fidelă a poziţiei financiare, performanţei financiare, fluxurilor de trezorerie şi a celorlalte informaţii referitoare la activitatea desfăşurată”.
Informaţia contabilă trebuie să fie comparabilă în timp, astfel încât pe baza ei să se poată identifica tendinţele şi performanţele unităţii patrimoniale.
Limitele informaţiei contabile
a) Oportunitatea
Dacă există o întârziere exagerată în obţinerea şi raportarea informaţiei contabile, aceasta îşi poate pierde relevanţa. Conducerea întreprinderii trebuie să caute un echilibru între respectarea termenelor şi o credibilitate suficientă.
b) Echilibrul între avantaje şi costuri
Avantajele obţinute de utilizatorii informaţiei contabile trebuie să fie superioare costului furnizării acestora.
c) Echilibrul între caracteristicile calitative
Obţinerea unui echilibru adecvat între caracteristicile informaţiei contabile este necesară pentru satisfacerea obiectivului situaţiilor financiare.
d) Imaginea fidelă (Prezentarea fidelă)
Informaţiile contabile din conturile anuale reprezintă imaginea fidelă a situaţiei financiare, a performanţelor şi evoluţia situaţiei financiare ale întreprinderii.
Imaginea fidelă în contabilitate
Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată în M. Of. nr. 629/ 26.08.2002 stipulează la articolul 10: “Documentele oficiale de prezentare a situaţiei economico-financiare … sunt situaţiile financiare anuale, care trebuie să ofere o imagine fidelă a poziţiei financiare, performanţei financiare, fluxurilor de trezorerie şi a celorlalte informaţii referitoare la activitatea desfăşurată”.
Imaginea fidelă este pentru anglo-saxoni un principiu (principiu suprem) în timp ce pentru majoritatea ţărilor europene, imaginea fidelă este obiectivul principal al contabilităţii. La acest punct de vedere subscriu şi normalizatorii români. De altfel, numeroşi specialişti consideră imaginea fidelă ca o convergenţă a tuturor celorlalte principii contabile.
Imaginea fidelă este un concept de origine anglo-saxonă. El a apărut sub sintagma “true and fair view”, în Legea societăţilor comerciale (Companies Act) din anul 1947. Sub diferite combinaţii (“true”, “fair”, “correct”, “full”) a fost utilizat în legislaţie încă din anul 1844.
Interpretarea imaginii fidele a dat naştere la două puncte de vedere majore:
1) Cel de origine anglo-saxon, care este acreditat în ţări în care s-a realizat deconectarea contabilităţii de la fiscalitate şi se acordă prioritate reflectării realităţii economice. În aceste ţări situaţiile financiare apar ca o sinteză a contabilităţii financiare şi a contabilităţii de gestiune. “Contabilitatea trebuie să ofere o “imagine fidelă” a realităţii economice.”
2) Cel continental, în ţări în care contabilitatea financiară a servit şi serveşte încă unor scopuri de natură fiscală. Până la aplicarea directivei a 4-a, întreprinderilor din aceste ţări nu li-se solicita reflectarea prin contabilitate a realităţii economice.
Imaginea fidelă nu poate fi confundată cu o copie exactă a realităţii economice, ci este reprezentată de imaginea în care se poate avea încredere, căreia i se poate acorda credit.
Reprezentarea întreprinderii prin contabilitate este totuşi o reprezentare relativă. “Bilanţul nu redă imaginea întreprinderii, aşa cum o oglindă reflectă imaginea noastră, ci creează o imagine a acesteia”.
Imaginea fidelă este asigurată şi garantată de către profesionistii contabili sau auditori, care sunt chemaţi să ateste calitatea lucrărilor contabile. Informaţiile contabile trebuie să fie verificabile din punct de vedere al sincerităţii şi al autenticităţii documentelor pe baza cărora se derulează întreaga tehnologie contabilă.
