Neoliberalism

Prin neoliberalism este desemnat un concept filosofico-social şi politico-economic care se bazează, printre altele, pe liberalismul clasic şi pe teoria neoclasică şi care urmăreşte minimizarea influenţelor statului asupra evenimentelor economice.

Spre deosebire de laisse-faire-ul liberalismului clasic se consideră necesară intervenţia regulatorie a statului pentru garantarea pieţelor funcţionale.

Ideea de a reformula ideile liberalismului s-a pus în practică în diferite şcoli din Germania şi Austria: pe de o parte în Ordoliberalismul şcolii freiburgheze (economia de piaţă socială); pe de altă parte în şcoala austriacă care este apreciată ca şi clasic-liberală; şi nu în ultimul rând în monetarismul şcolii din Chicago.

În România neoliberalismul a avut ca teoreticieni pe Ştefan Zeletin, Vintilă Brătianu şi pe Mihail Manoilescu. Principiile de bază ale acestui curent erau:

- dezvoltarea industriei, proces de care depindeau modernizarea sociatăţii şi consolidarea independenţei naţionale;

- susţinerea intereselor burgheziei naţionale;

-libertatea pătrunderii capitalului străin prin promovarea politicii prin noi înşine;

-un regim parlamentar bazat pe votul universal.

Termenul neoliberalism a fost iniţial o descriere proprie, însă în prezent este folosit aproape exclusiv ca sinonim restrâns pentru termenul capitalism.

Cei care sunt pentru această definire a termenului, vorbesc de regulă despre o politică economică liberală orientată înspre stabilitate monetară sau înspre un stat suplu, şi sunt, în general, împotriva statului social sau al statului prosper.

Protopărinţii ideilor neoliberale pot fi consideraţi Friedrich Hayek şi Ludwig von Misses, însă neoliberalismul ca şcoală nu există. Se poate mai degrabă vorbi de o reţea diversificată, instituţionalizată, în care există păreri diferite, diferenţiate, şi care se şi contrazic. Rezultatul unui aşa-zis proces orientat înspre piaţă este neprevăzut şi deschis, Karl Popper vorbeşte aici (după părerea criticilor, eufemistic) despre o societate deschisă. Hayek a dezvoltat până la moartea sa neoliberalismul ca teorie dinamică a instituţiilor sociale.

Termenul neoliberalism a fost caracterizat de catre economiştii Friedrich Hayek, Wilhelm Röpke, Walter Euken şi alţii la o conferinţă din Paris, în anul 1938, pe tema dezvoltării unui concept pentru o politică economică pe termen lung, care a fost înteleasă ca o cale de mijloc între capitalismul pur şi socialism.

Conform acestui concept, intervenţiile statului în economie sunt doar atunci justificate şi necesare când, de exemplu, distorsiunile pieţei sunt împiedicate prin monopoluri şi carteluri.

Prin ordoliberalism este exprimată varianta germană a neoliberalismului. Ca motiv pentru necesitatea unei reglementări cadru, ordoliberalismul consideră tendinţa pieţelor nereglementate de a elimina mecanismul propriu de concurenţă.

Ofertanţii se unesc, formează cartele şi se înţeleg asupra preţurilor, aspiră la formarea de monopoluri şi astfel pot să dicteze pe piaţă (stapânirea pieţei).

Concurenţa destructivă poate câştiga predominanţă faţă de concurenţa performantă. Problema pe care statul trebuie să o rezolve ar fi, drept urmare, să dezvolte un cadru legal care să constea factic din legi privind cartelul şi concurenţa, transparenţa pieţei, să sprijine accesul liber la piaţă şi să se îngrijească de stabilitatea nivelului preţului.

Ideea socială şi principiul performanţei, acceptarea ordinelor şi descentralizarea trebuie să se reconcilieze unele cu celelalte. Scopul cel mai important al ordoliberalismului este o de-monopolizare.

Funcţionarea deficitară a pieţei este posibilă, în gândirea ordoliberală, acolo unde s-a neglijat fondarea la timp a „Ordo“-ului potrivit - de exemplu în cazul lipsei unei determinări a compensaţiei pentru consumarea bunurilor comune, cum ar fi mediul sau în cazul măsurilor insuficiente împotriva formării cartelului.

În afara spaţiului german, varianta ordoliberală a neoliberalismului nu a fost niciodată foarte cunoscută, deoarece termenul neoliberalism a fost înţeles în strânsă legătură cu monetarismul şcolii din Chicago, cu reprezentantul foarte cunoscut al acesteia, Milton Friedman.

Monetarismul porneşte în mod fundamental de la stabilitatea sectorului privat. O justificare pentru încrederea în piaţa şi în economia privată, o gasim la Karl Brunner în The Moetarist Revolution, 1973: Sectorul privat refractează deviaţiile şi le reformează într-o mişcare stabilizatoare [...] instabilitatile principale şi nesiguranţele proceselor economice îşi au originea în comportamentul sectorului de stat.

Nesigurantele includ, in mod special, programele de taxe si impozite si programele de cheltuieli, cum ar fi măsurile luate de instanţele de intervenţie. Instabilitatea este atribuită, mai presus de toate, politicii monetare, politicii creditelor si politicii fiscale. Şi în cazul apariţiei monopolurilor, monetarismul, spre deosebire de ordoliberalism se bazează pe piaţa liberă şi consideră că pe termen lung mecanismele auto-regulatorii ale pieţei pot conduce la un echilibru al pieţei.

Câteodată, liberalismul este considerat egal, în mod eronat, cu libertarianismul. În acest caz este vorba despre un concept necunoscut în Germania, concept care absolutizează dreptul la proprietate şi respinge complet taxele şi politica socială şi prin aceasta stă în opoziţie faţă de neoliberalism.

Scopul neoliberalismului este de a asigura funcţionarea ordinii specifice economiei de piaţă, de a înfăţişa eficient economia. Un stat prosper nu poate fi finanţat, pe termen lung, după părerea multor liberali, deloc, greu sau doar la un nivel scăzut.

Individualismul normativ: o sursă pentru deciziile politico-economice, este preferinţa individuală a subiecţilor economici. Din cauza problemelor de agregare a preferinţelor individuale este exercitată o critică asupra programelor economice guvernamentale, atunci când acestea derivă din principiile generale (respingerea politicii de agendă). acest principiu se aseamănă cu principiul suveranităţii populare din cadrul teoriei politice liberale.

Proprietatea privată/Privatizarea: în concepţia neoliberală statul nu are datoria de a fi întreprinzător activ. Se cere, de aceea, privatizarea întreprinderilor de stat respectiv datoria statului de a se implica, în special în monopolurile de stat din domeniul infrastructurii (măsurile existenţiale de prevedere) cum ar fi telecomunicaţiile, transportul, energia sau învăţământul.

Banca Mondială are ca strategie supraordonată aşa-numitul Private Sector Development, comparat şi cu conceptul Public Private Partnership.

Statul trebuie să se îngrijească de pieţele funcţionale printr-o politică concurenţială şi să prevină formarea pieţelor de monopol şi a disfuncţionalităţilor pieţei. Preponderenţa de proprietate privată şi de forme regularizatoare ale economiei private faţă de influenţa statului derivează uneori dintr-un anumit punct de vedere asupra teoriei economice a drepturilor disponibilităţilor.

Prin urmare, bunăstarea economică ar creşte, cu cât creşte proprietatea din domeniul public. În cazul formelor regularizatoare socialiste s-ar ajunge, dimpotrivă, obligatoriu la aşa-numitul tragism Tragedy of the Commons (tragedia comunelor).

Politica stabilizatoare: politica masei monetare trebuie să garanteze preţuri stabile, printr-o monedă stabilă (stabilitate macroeconomică) şi printr-un buget echilibrat. Dintr-o politică monetară, a dobânzii şi bugetară restrictivă rezultă o extindere a administraţiei, o creare a unor unităţi parţial autonome şi o degajare a diferitelor teme publice în sensul unui management suplu.

Piaţa ca instrument de conducere: în convingerea neoliberală trebuie ca piaţa, deci cererea şi oferta să hotărască asupra tipului, preţului şi cantităţii realizărilor materiale şi asupra serviciilor, deoarece astfel ar avea loc o alocare optimă a resurselor.

Concurenţa: statul se îngrijeşte de pieţele funcţionale şi intervine în cazul pieţelor evident imperfecte, de exemplu prin taxe şi impozite în cazul efectelor externe şi prin legile cartelului.

Spre deosebire de neoclasicism, concurenţa s-a extins asupra instituţiilor, cu părerea că cei mai supli supravieţuiesc pe piaţă, a cărei însemnătate este recunoscută (noul instituţionalism).

Deregularea: neoliberalii sunt pentru deregularea şi liberalizarea economiei în sensul unei reduceri a legilor şi regulamentelor, atât timp cât acestea sunt considerare birocratice şi nu sunt neapărat necesare, deoarece prin aceasta acţiunile economice individuale ar fi împiedicate.

Comerţul mondial: neoliberalii sunt de acord cu globalizarea în sensul unei stimulări a comerţului liber între state, fie prin organizaţii globale cum ar fi WTO şi înţelegerile acesteia cu GATT, GATS, TBT, SPS, TRIPS sau fie prin zone de comerţ liber şi mai multe zone economice speciale sau desfiinţarea graniţelor statelor naţionale.

Conform evaluării neoliberalismului, comerţul liber ar conduce la stimulatea bunăstării mondiale. Limitarea comerţului prin taxe vamale şi obstacole comerciale ne-tarifare şi o stimulare a anumitor scopuri economice de către stat prin subvenţii, conduce, după părerea neoliberalilor la inegalitate şi sărăcie în lume. Astfel, ţărilor în curs de dezvoltare, de exemplu, le este greu să ţină piept concurenţei cu ţările agricole europene care sunt puternic subvenţionate.

Neoliberalii le reproşează statelor industrializate faptul că doresc libertate comercială doar pentru ţările în curs de dezvoltate, însă nu vor să o introducă în propriile ţări.

Politica taxelor: de regulă se cere ca procentele taxelor să fie reduse, de exemplu sub forma tarifelor proporţionale sau a tarifelor în trepte şi un sistem de taxe simplu în locul unui sistem de dispoziţii variate. Taxele indirecte sunt preferate celor directe.

Taxele pe avere sunt respinse, fiind considerate ca o taxe duble, dar şi taxele de bagatelă în cazul cărora încasările nu sunt mai mari decât cheltuielile necesare pentru colectarea acestora. În general este favorizată scăderea taxelor plătite de firme, mai ales că prin aceasta s-ar produce o creştere a încasărilor din taxe.

Sistemul social: şi în domeniul sistemelor sociale, neoliberalii sunt pentru soluţii organizate privat în locul sistemelor de stat considerate a fi birocratice. Prin aceasta trebuie realizată o administrare eficientă a mijloacelor cetăţenilor. Strategia pay-as-you-go este criticată, pe motiv că nu ar avea o bază solidă. Măsurile private de prevedere sunt avizate favorabil în cadrul modalităţii de acoperire a capitalului.

Asta înseamnă că sistemele de asigurare socială vor fi reconstruite: statul de realocare va fi demontat, iar sistemele economiei de piaţă vor fi construite. Performanţele statului se vor concentra apoi eficient asupra celor care au intr-adevar nevoie de ajutor social, deci asupra acelora care nu sunt în stare să-şi asigure traiul zilnic.

Milton Friedman a sugerat aplicarea unei taxe pe venit negative. Conform acesteia, autoritatea financiară ar plăti fiecărui plătitor al cărui venit s-ar afla sub un minim fix, diferenţa de taxe obligatorii, fără să facă alte cercetări