În principiu, „Norma de contabilitate” este o regulă precisă de evaluare, înregistrare, clasificare şi prezentare a informaţiei contabile, elaborată în vederea rezolvării unei probleme repetitive, rezultată dintr-o alegere colectivă raţională, în cadrul unui organism de reglementare contabilă (naţional sau internaţional).
Astăzi, conceptul de normare contabilă este depăşit, din punct de vedere doctrinar, dar, încă, autorităţile publice naţionale emană un mare număr de norme contabile.
Normalizarea contabilă este procesul prin care se standardizează prezentarea documentelor de sinteză, metodele contabile şi terminologia.
Procesul de normalizare este un proces inductiv, deoarece se pleacă de la observarea practicilor contabile, putând avea un caracter minimal (stabilind doar cadrul general) sau poate fi foarte analitic ,cu detalii precise de planuri de conturi.
Nota:Romania optează pentru o soluţie originală(?), adoptând atât cadrul general IASB cât şi păstrând planul de conturi (cu îmbunătăţirile de rigoare aferente cerinţelor impuse de Standardele Internaţionale de Contabilitate).
Normalizării contabile i se pot ataşa trei scopuri fundamentale:
• obţinerea de către puterea publică a unei informări omogene, referitoare la întreprinderi;
• valorificarea informaţiilor contabile de către utilizatorii din afara întreprinderii, în special în ceea ce priveşte comparaţiile în timp şi în spaţiu;
• contribuţia la o alocare mai bună a resurselor financiare, la nivelul unei ţări.
La nivel naţional, normalizarea contabilă poate fi:
• de natură publică, respectiv intervenţia puterii publice în codificarea contabilă este puternică (este cazul României, Germaniei, Franţei etc.);
• de natură privată, în care profesia contabilă joacă un rol foarte important (Marea Britanic, SUA etc.);
• de natură mixtă, în care codificarea contabilă presupune o cooparticipare a organismelor private şi a puterii publice.
Normalizatorii contabili trebuie să-şi menţină mereu o poziţie de neutralitate în scopul conservării credibilităţii în faţa utilizatorilor de informaţii financiare (contabile).
„Normalizarea contabilităţii este necesară în condiţiile oricărei economii dezvoltate, ea reprezentând o posibilitate pentru obţinerea de date omogene în conţinut din partea tuturor întreprinderilor.”
La nivel internaţional, normalizarea contabilă presupune atât elaborarea de norme sau reguli, aplicabile parţial sau în totalitate, unor grupuri de ţări, de întreprinderi sau de specialişti contabili, cât şi existenţa unor organisme, capabile să emită aceste norme, să impună obligativitatea utilizării lor şi sancţionarea nerespectării lor.
Normarea şi normalizarea contabilă poate fi realizată din punct de vedere tehnico-aplicativ, prin două instrumente diferite şi anume:
a) Elaborarea de planuri contabile generale;
b) Elaborarea de cadre conceptuale.
Un plan contabil general este „construcţia coerentă” elaborată de regulă, cu aportul substanţial al organismelor profesiei contabile liberale, urmând ca după validarea sa în practică să fie impus agenţilor economici prin reglementări normative, la recomandarea şi cu avizul organismelor consultative în materie de normalizare contabilă.
Ideea elaborării unor planuri contabile detaliate, aplicabile mai multor agenţi economici s-a accentuat spre finele secolului al XlX-lea, sub influenţa a trei factori principali:
1) dezvoltarea pieţelor financiare care a determinat nevoia unei mai bune contabilizări a performanţelor firmelor, mai ales în situaţii de criză;
2) accelerarea concentrării întreprinderilor în mari grupuri industriale care a impus o serie de norme contabile comune pentru întreprinderile componente ale grupului;
3) explozia gândirii şi cercetării ştiinţifice în materie de normalizare contabilă, începând cu documentele de sinteză contabilă şi continuând cu procedurile contabile de detaliu.
La elaborarea unui plan contabil general pot sta două principii de natură diferită care influenţează sensibil structura, forma de prezentare şi chiar conţinutul unor componente ale acestuia, cum ar fi de exemplu lista de conturi şi normele de utilizare ale acestora. Astfel, pot fi întâlnite:
• Planuri generale de conturi bazate pe principiul priorităţii situaţiilor financiare cu scop general şi a funcţiei de furnizare a informaţiilor contabile, destinată utilizatorilor acesteia din afara întreprinderii. Acest principiu conduce la elaborarea de planuri de conturi de esenţă dualistă, formală sau tranşantă de individualizare a celor două circuite contabile:
1) contabilitate financiară
2) contabilitate de gestiune.
• Planuri generale de conturi bazate pe principiul circuitului valorilor în ciclul “aprovizionare-producţie-desfacere” “care vizează cu prioritate organizarea şi normalizarea costurilor în general, contabilitatea de gestiune.”
„Principiul circuitului” conduce la elaborarea unor planuri contabile de tip monist sau cel mult de dualism formal, deci fără o separare riguroasă a celor două circuite de contabilitate.
Un cadru conceptual contabil este de asemenea o “construcţie coerentă”, elaborată de organisme ale profesiei contabile liberale, reglementând: “obiectivul situaţiilor financiare; caracteristicile calitative ale informaţiilor conţinute în situaţiile financiare; definirea, recunoaşterea şi evaluarea elementelor conţinute în situaţiile financiare, modul de întocmire şi prezentare a informaţiilor în situaţiile financiare.”
În acest sens, IASB a elaborat “Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare” (ultima versiune - aprilie 2001) care vizează rezolvarea a patru probleme principale:
• Obiectivele situaţiilor financiare (conţinut, performanţă şi evoluţie);
• Caracteristicile calitative ale situaţiilor financiare (claritate, pertinenţă, fiabilitate, capacitate de comparaţie);
• Elementele componente ale situaţiilor financiare (active, pasive, venituri, cheltuieli);
• Metode de evaluare a elementelor componente ale situaţiilor financiare.
Se precizează că în perspectivă procesul armonizării şi convergenţei contabile internaţionale precum şi cel al normalizării naţionale a contabilităţii „se va desfăşura deci într-un raport de forţe între organizaţiile politice internaţionale, marile firme multinaţionale şi statele naţiunilor puternic industrializate.
În acest joc la scară planetară nu se pot neglija nici rolul şi nici influenţa marilor cabinete de audit internaţionale, de origine anglo-americană, care îşi vehiculează modelul şi reuşesc adesea să şi-l impună .
