Monetarismul considera ca stabilitatea monedei si dezvoltarea echilibrata a economiei ar putea fi realizate printr-un control oficial al masei monetare in circulatie si prin cresterea anuala a acesteia cu un anumit procent.
Monetarismul are la baza vechea teorie cantitativa a monedei – care sustine existenta unui efect direct proportional al modificarii masei monetare asupra nivelului preturilor – teorie dezvoltata de o serie de mari economisti ca Walras, Irving Fisher, sau reprezentantii scolii de la Cambridge: Alfred Marshall si A.C.Pigou.
Monetarismul sustine ca echilibrul economiei de piata s-ar realiza aproape automat, printr-un control oficial al masei banilor in circulatie, admitandu-se o crestere anuala a ei cu un anumit procent (5-6% in varianta lui Friedman).
Costin Kiritescu afirma ca: “monetarismul se sprijina pe doua considerente:
1. intre masa banilor in circulatie si produsul social nominal (cererea economica globala) exista o stransa legatura;
2. masa banilor in circulatie este o marime influentabila.”
Prin urmare, autoritatile monetare trebuie sa-si indrepte atentia, in principal, asupra masei banesti aflate in circulatie, ca instrument controlabil de cea mai mare importanta in sustinerea politicii economice.
Tipuri de monetarism
Privite in evolutia lor, tipurile de monetarism pot fi structurate ca formandu-se in doua etape:
Tipuri de monetarism
Privite in evolutia lor, tipurile de monetarism pot fi structurate ca formandu-se in doua etape:
Intr-o prima etapa este de mentionat monetarismul dezvoltat de reprezentantii neoclasicismului din perioada de pana la cel de-al doilea razboi mondial, si anume:
- scoala austriaca reprezentata de Carl Menger, Ludwing von Mises si Friedrich von Hayek, care au analizat implicatiile cantitatii de bani asupra inflatiei si somajului;
- monetarismul rigiditatii salariilor, asa cum a fost el formulat de Irving Fisher, care lua in considerare un mediu social-economic unde veniturile si cheltuielile populatiei erau, nominal, aproximativ constante, variind numai volumul tranzactiilor.
In cea de-a doua etapa, dupa cel de-al doilea razboi mondial, s-a dezvoltat neomonetarismul cu mai multe scoli de gandire:
In cea de-a doua etapa, dupa cel de-al doilea razboi mondial, s-a dezvoltat neomonetarismul cu mai multe scoli de gandire:
- monetarismul anticiparilor rationale care-si indreapta atentia catre anticiparea evolutiei pietei si factorilor de piata ( R.E.Lucas – SUA );
- monetarismul global, care extinde principiile monetariste la nivelul intregii economii mondiale si care considera, in acest context, cantitatea totala de moneda ca fiind egala cu creditul intern plus rezervele externe. Acceptand teza comuna tuturor monetaristilor, conform careia cererea de moneda este relativ stabila, monetarismul global ajunge la concluzia ca o crestere a creditului intern determina iesiri de moneda si deci un deficit al balantei de plati, pe cand o scadere a creditului intern determina o intrare de moneda si deci un excedent al balantei de plati. Tot asa, o crestere a rezervelor externe genereaza inflatie, pe cand o diminuare a lor determina o reducere a ratei inflatiei;
- monetarismul bugetar al lui K. Brunner si A. Meltzer care apreciaza ca cea mai apta metoda de a controla masa monetara in circulatie de catre Banca Centrala este vanzarea-cumpararea de hartii de valoare, in timp ce refinantarea prin reescont este nepotrivita pentru o asemenea dirijare, deoarece marimea refinantarii depinde in cea mai mare parte de vointa bancilor si nu de cea a Bancii Centrale;
- monetarismul britanic, care cuprinde un grup de economisti din cadrul Facultatii de Economie a Universitatii din Londra, ce au reprosat premierului de atunci, Margaret Thatcher, ca a deschis vanele inflatiei galopante;
- monetarismul Scolii de la Chicago al carei reprezentant principal este Milton Friedman. Lucrarile acestuia si ale numitei Scoli de la Chicago reprezinta cea mai severa critica a modelului keynesist.
