ŞCOALA AUSTRIACĂ

Şcoala austriacã are ca punct de pornire momentul publicãrii de cãtre Carl Menger a "Principiilor economiei" în care marele profesor dezvoltă principalele concepte ale subiectivităţii economice după trăsăturile apriorice ale unei resurse care trebuie să se materializeze într-un bun:
1. existenţa unei nevoi umane

2. proprietăţi ale resursei care să merite efortul de atragere a acesteia într-o relaţie cauzală cu satisfacerea nevoii

3. cunoaşterea acestei relaţii cauzale

4. controlul asupra resursei suficient de puternic pentru direcţionarea acesteia către satisfacerea unei nevoi

Aceste proprietăţi vor constitui baza analitică pentru caracterul real sau imaginar al nevoilor, chiar dacă acestea au un caracter general, neputând oferi indicii directe cu privire la natura nevoii căreia se supun uzului. Tocmai de aceea studiul preferinţelor individuale este esenţial, prima trăsătură folosind în definirea sa conceptul de „existenţă”: nevoia respectivă există cu adevărat, sau există numai pentru un individ anume care atribuie importanţă imaginară unui bun?

Trăsăturilor enumerate anterior sunt importante în studiul individualismului metodologic, deoarece de aici se poate face identificarea asupra caracterului unui bun ca fiind real sau imaginar. Indiferent din ce categorie face parte un bun, aceasta va fi un subiect al acţiunii umane şi va suscita acelaşi interes din punct de vedere analitic. Programul economic de cercetare schiţat în aceastã lucrare avea să constituie nucleul dur al analizei economice în stil austriac. Adepţii austrianismului se revendică de la acest program de cercetare, pe care îl recunosc, şi în cadrul cãruia îşi dezvoltă propriile teorii. Sub aparenta omogenitate a austrianismului sunt cuprinse achiziţiile istorice cele mai semnificative, care pot fi grupate în trei faze de evoluţie.

Astfel, prima şcoalã austriacã are ca exponenţi importanţi pe Carl Menger, Eugen von Bőhm-Bawerk şi Friederich von Wieser. Aceştia au aplicat marginalismul în teoria formãrii preţurilor (Menger) şi în explicarea dobânzii şi a producţiei (Bohm-Bawerk). Wieser a arãtat cã toate costurile sunt costuri de oportunitate şi a perfecţionat calculul marginalist (utilitatea nu poate fi mãsuratã cantitativ, ci numai relativ, adicã preferinţele individuale pot fi ordonate, dar nu pot fi adunate).

Retragerea lui Carl Menger din activitatea academicã şi moartea prematurã a lui Bohm-Bawerk au provocat o scãdere a importanţei şcolii austriece. Majoritatea contribuţiilor austriece la ştiinţa economicã pãreau a fi absorbite în curentul central de gândire.

A doua şcoalã austriacã apare tocmai ca urmare a reafirmãrii programului de cercetare faţã de celelalte şcoli de gândire economicã. Austriecii au atacat aşa zisa posibilitate a calculului economic într-un stat socialist (în opoziţie cu şcoala walrasianã) şi propun o nouã teorie a ciclului de afaceri (opusã şcolii marshalliene).

Printre austriecii din a doua generaţie se remarcã Ludwig von Mises numit şi decanul şcolii austriece, pentru cã revigorarea tradiţiei austriece i se datoreazã în întregime, şi Friedrich von Hayek, care alãturi de Mises a contribuit profund la rafinarea şi perfecţionarea teoriei austriece.

Din aceastã generaţie mai fac parte şi F. Machlup, G.Haberler, R.von Strigl. Situaţia politicã deplorabilã îi va obliga pe toţi cei menţionaţi sã emigreze, iar sub presiunea noilor idei economice (keynesismul), moştenirea intelectualã austriacã pãrea pierdutã.

A treia şcoalã austriacã renaşte în S.U.A. în anii '70 ca urmare a recunoaşterii în mediul academic a eşecului teoriei keynesiste. Aceastã renaştere are la bazã seminariile lui Mises din anii '50 de la universitatea din New York, prin care a reuşit sã obţinã o nouã generaţie de economişti, care sã ducã mai departe programul austriac. M. Rothbard, I. Kirzner, L. Lachman, R. Garrison se numãrã printre cei mai importanţi dintre noii economişti "austrieci".

Din cauzã cã austriecii s-au constituit ca singura şcoalã care s-a opus de la început şi se opune revoluţiei keynesiste, o parte dintre economiştii de formaţie "clasică" au aderat ulterior la şcoala austriacă: W.Hutt, W.Ropke, H.Hazlitt.

Principalele caracteristici ale programului de cercetare austrianistã sunt: individualismul metodologic, analiza marginalistã şi critica socialismului sub toate formele sale. O importanţă deosebită o are concepţia ştiinţifică a doctrinei liberale în viziunea şcolii austriece, în totală opoziţie cu cea a cantitativiştilor care acordau primordialitate conceptului de măsurare şi considerau că datele statistice şi calculele matematice puteau sta la baza legilor imuabile conform cărora ipoteze identice în comportamentul indivizilor duceau la consecinţe identice.

Contrariaţi însă de această concepţie, care susţinea indirect considerentele socialiştilor conform cărora oamenii se limitează la comportamente inferioare şi se înmulţesc direct proporţional cu îmbunătăţirea condiţiilor de trai, austrianiştii au demonstrat că apriorismul este o însuşire a ştiinţelor, ca şi structura logică a minţii umane, care dezvoltă preferinţe individuale, nu numai nevoi bazale.

În consecinţă mintea umană nu este o “tabula rasa, ci este echipată cu o serie de instrumente de cunoaştere a realităţii”, omul nefiind un “animal supus în întregime stimulilor care-i determină cursul vieţii. El este şi o fiinţă care acţionează, iar categoria de acţiune precede logic orice act concret” . În acest fel se conturează trăsătura fundamentală a concepţiei lor apriorice: ţelul ştiinţei este cunoaşterea realităţii.

Individualismul metodologic

Principiul individualismului metodologic se aflã la baza programului austriac. El statueazã cã analiza economicã trebuie condusã în aşa fel încât toate concluziile sã poatã fi sprijinite pe manifestarea preferinţelor indivizilor. Pe de altã parte, preferinţele indivizilor sunt ireductibile şi, prin urmare, studiul psihologiei nu poate genera concluzii economice. Ştiinţa economicã reprezintã astfel logica acţiunii umane.

Individualismul metodologic reprezintã nu numai pilonul de bazã al şcolii austriece, ci şi imperativul categoric al analizei economice focalizatã pe individ.

Chiar dacă e vorba de cazul unui ipohondru, căruia un medicament fără efecte secundare, luat fără nici un rost, îi poate face chiar bine ajutându-l pe acesta să-şi recapete liniştea, are un efect pervers indirect, acela de a redirecţiona resursele către nevoi care de fapt nu există, folosind în consecinţă bunuri cu proprietăţi pe care de fapt nu le au, în detrimentul unor alte bunuri cu proprietăţi potenţiale reale.

Nevoile imaginare sunt în esenţă subiective. Nu poate exista o nevoie imaginară pentru un bun nou, ca rezultat al progresului tehnic, deoarece bunul în cauză nu mai apucă să fie cunoscut de consumatorul care este ocupat de folosirea unor bunuri mai vechi pe care le-a mai folosit şi înainte şi cărora le cunoaşte efectul. Numai că structura psiho-fizică a unui om este într-o continuă schimbare şi, din când în când, ar fi indicat ca indivizii să facă măcar probitatea noilor rezultate ale progresului tehnic care le-ar putea îmbunătăţi viaţa.

Indivizii pot folosi resursele de care dispun în cele mai variate modalităţi şi combinaţii pentru satisfacerea propriilor trebuinţe. Fiecare dintre ei are anumite aşteptări, nevoi, mijloace de îndeplinire a obiectivelor şi perspective.

Combinaţiile posibile nu pot fi redate pe hârtie nici măcar cu ajutorul cifrelor folosite pentru determinarea distanţelor dintre stelele din două galaxii diferite. Ceea ce este însă cu atât mai interesant este faptul că acţiunea umană, baza individualismului metodologic, poate fi considerată tot un bun, poate cel mai de seamă dintre toate.

Simpla posesie a unei resurse nu înseamnă nimic atât timp cât un individ nu o şi foloseşte. Practic fără acţiune, nici nu interesează prezenţa resursei, deşi analitic efectul este la fel de puternic, numai că de alt sens. Astfel, condiţia necesară, uneori şi suficientă, pentru ca un individ să se considere posesorul unei resurse implicite este determinarea şi hotărârea de a acţiona într-un anumit sens.

În aceastã ordine de idei, orice abstractizare sau simplificare a interpretãrii economice este arbitrarã, fapt care nu trebuie nici uitat şi nici trecut cu vederea. Comportamentul uman nu poate fi extrapolat în timp decât dacă autorii acestor extrapolări îşi asumă riscuri însemnate.

Nimic nu îndeamnă la consideraţia că în împrejurări standard indivizii au şi comportamente pe măsură. Altfel, probabil că nu ar mai exista schimbul pe piaţă. Dacă un bun ar fi pe o piaţă numai dorit, nu şi oferit, atunci tranzacţionarea sa nu ar mai putea avea loc, din cauză că ceea ce este bun pentru un individ este bun pentru toţi ceilalţi.

Dacă nu va exista nici măcar un singur ofertant, adică un individ pentru care posesia în exces a bunului respectiv să devină un impediment, ca orice lucru nefolositor, atunci un nou venit pe piaţa caracterizată de penuria bunului respectiv ar şti sigur că dacă ar aduce şi cea mai neînsemnată cantitate, cu cea mai îndoielnică calitate din acel bun, va reuşi să vândă imediat.

Altfel, în condiţii normal concurenţiale, atât cumpărătorii cât şi vânzătorii culeg mai întâi informaţiile şi ţes în minte o reţea de fire de pânză de păianjen în care fiecare fir reprezintă o variantă prin care îşi poate realiza obiectivul datorită căruia se află pe piaţă.

Şi chiar dacă ar exista informaţii despre nevoile consumatorului şi despre oferta producătorilor, nimeni nu poate prognoza care va fi oferta agreată de consumator: un individ nu cumpără decât dacă este ieftin, altul, având resurse materiale, apreciază în primul rând calitatea, indiferent de cost, un altul nu cumpără decât din locaţii care îndeplinesc anumite standarde, arhitectonic, igienic, alţi indivizi nu cumpără decât bunuri scumpe, crezând că numai preţul ridicat este dovada calităţii, în sfârşit alţi indivizi nu cumpără decât produse preferenţiale, „de firmă”, indiferent de preţ, neînţelegând probabil că plătesc cu bani grei doar o nevoie care revendică consumul unui bun imaginar.

Relaţiile dintre indivizi aduc în discuţie cu atât mai mult individualismul metodologic cu cât oamenii demonstrează în fiecare moment al existenţei lor că nu sunt numai nişte mecanisme menite să muncească pentru a se putea hrăni şi să se reproducă . Acţiunile fireşti îşi schimbă semnificaţiile în funcţie de numeroşi factori spaţio-temporali.

Diferenţele culturale, religioase, tradiţiile şi cutumele minorităţilor de orice natură sunt determinante pentru realizarea unor căi proprii pe care acţiunile se desfăşoară şi pe care nu pot fi analizate şi diagnosticate precum un cal de vânzare într-un târg, după ce i s-au verificat dinţii.
Relaţiile dintre indivizi se bazează pe interese sau pe sentimente

. Atât într-un caz cât şi în celălalt, diversitatea naturii umane este hotărâtoare. Interesele se află într-o permanentă dinamică şi diferă, fireşte, de la un individ la altul, deşi, în linii mari, pot fi schiţate standarde pe care indivizii le urmăresc. Sentimentele la rândul lor nu se bucură de un evantai tipologic atât de larg precum cel al intereselor personale, dar îşi aduc contribuţia la personalitatea unică a individului prin aceea că au în schimb o evoluţie şi o variaţie exponenţială, o capacitate de metamorfozare nelimitată care are sarcina de a face individul să simtă că trăieşte cu adevărat.

Probabil însă, că cea mai importantă funcţie a interesului personal constă în faptul că acesta, înainte de toate, conservă proprietatea. În situaţia în care individul nu este cointeresat de exercitarea drepturilor de proprietate, nici nu va avea grijă ca administrarea acesteia să fie optimă. Cu bunurile altora oamenii sunt întotdeauna neglijenţi.

Dacă individul ar fi stăpânul proprietăţii pe care o foloseşte, atunci el ar fi primul interesat în perenitatea funcţionării şi dezvoltării sale. Interesul său personal s-ar manifesta în primul rând prin interesul pentru bunăstarea proprietăţii care îl susţine din punct de vedere fizic. Ar exista în acest fel un număr nelimitat de indivizi care depun toate diligenţele pentru bunăstarea locaţiei în care trăiesc şi care ar genera în fapt bunăstarea la nivelul întregii societăţi.

Reprezentanţii de seamă ai liberalismului şcolii austriece extind analiza proprietăţii, fie publică, fie privată, la un aspect care, în definitiv, interesează pe toată lumea: avuţia. Demarând analiza avuţiei indivizilor, Carl Menger pregăteşte terenul pentru fundamentul operei sale şi al întregii revoluţii marginaliste: teoria subiectivă a valorii.

Plecând aşadar de la deducţia că poate fi numit bun orice resursă care se dovedeşte folositoare pentru acoperirea unei nevoi, Menger clasifică în etapa următoare a analizei sale bunurile în economice şi non-economice, în baza tensiunii dintre nevoi şi resurse.

Bunurile non-economice, adică cele la care accesul este non-exclusiv îşi păstrează caracterul de bunuri, fiind uneori vitale în supravieţuirea indivizilor, numai că nu pot fi luate în considerare atunci când se comensurează avuţia. Aducerea în prim plan a bunurilor non-economice în analiza avuţiei conduce la confruntarea câtorva interesante paradoxuri :

1. pe măsură ce bunurile non-economice devin din ce în ce mai rare, accesul la ele poate deveni exclusiv şi le va acorda astfel caracterul de bunuri economice, ceea ce va atrage o creştere a avuţiei

2. avuţia nu este o măsură a bunăstării

3. suma avuţiilor individuale nu este echivalentă cu avuţia naţională

Este adusă indirect în discuţie proprietatea, ca modalitate de explicare şi de înţelegere a acestor paradoxuri. Menger numeşte proprietate particulară numai “întregul cumul de bunuri aflat la dispoziţia, în controlul unei persoane” .

Astfel, modelul echilibrului staţionar, care se autoperpetueazã, reprezintã doar punctul de pornire în analiza economicã şi nu punctul final, Menger considerând că atât timp cât există schimb, există şi premisa de a considera lumea în continuă schimbare.

În viziunea austriacã analiza economicã trebuie sã tindã spre identificarea relaţiilor de la cauzã la efect, sã producã o analizã genetic-cauzalã (opusã analizei operaţionale, cultivatã de economiştii contemporani). Analiza cauzalã are ca o primã şi foarte importantã consecinţã introducerea timpului în economie ca o variabilã şi nu ca o constantã, conferind astfel posibilitatea demonstrării legitimităţii perceperii de dobândă, impediment pe care liberalismul clasic nu îl putuse depăşi.

Acţiunea umanã are loc în timp, iar timpul devine rar şi capãtã valenţele unui factor de producţie. Deosebit de importantã este şi precizarea potrivit cãreia noţiunea de timp capãtã proprietãţile sale temporale cunoscute numai dacã presupunem cã timpul se scurge într-o singurã direcţie sau, ceea ce este acelaşi lucru, dacã afirmãm cã procesele economice sunt ireversibile.

Într-o concluzie mai largã, individualismul metodologic asociazã douã lucruri importante: primul, oamenii acţionează , adicã sunt dotaţi cu voinţã şi judecatã proprie; de aici rezultã eterogenitatea masei umane şi diversitatea planurilor acesteia; al doilea, oamenii învaţã, adicã pot sã-şi corecteze planurile greşite. În acest fel, teoria economicã trebuie sã ţinã cont de dinamismul structurii pe care o studiazã.

Existenţa calculului economic în socialism

Mises a fost primul care a arãtat cã în socialism este imposibil calculul economic, pentru simplul fapt că nimeni nu putea avea mai mult de o anumită limită, acest lucru subminând interesul de a avea ceva în surplus, ceea ce oricum era imposibil de păstrat. Atacul sãu pornea de la faptul cã, pentru a-şi îndeplini obiectivele, planificatorul trebuie sã efectueze calcule economice. Ori, acest lucru era imposibil din cauzã cã neexistând proprietate privatã, nu exista piaţã, iar preţurile nu se puteau forma.

Prin urmare, spune Mises, statul socialist vroia sã efectueze calcule, dar fãrã sã aibã numerele pe care sã le introducã în aceste calcule!

Concluzia lui era clarã: calculul în socialism este imposibil. Distribuţia se făcea fără a se ţine cont de preferinţele individuale, ceea ce favoriza tranzacţionarea bunurilor de larg consum pentru necesităţi.

Chiar şi pentru acestea însă, economia socialistă se inspira după evoluţia preţurilor din capitalism, în speranţa identificării unui sistem de referinţă măcar. Acest raţionament a avut un efect devastator asupra economiştilor socialişti, însã dezastrul teoriei lor nu a împiedicat, din pãcate, triumful doctrinei lor.

În socialism nu se puteau emite defel pretenţii nici asupra siguranţei calculului costului de producţie, deoarece cheltuielile materiale nu puteau fi la fel de uşor de explicat de teoria obiectivă a valorii (folosită pentru cheltuielile salariale).

Încercãrile de a respinge argumentele lui Mises nu au fãcut decât sã confirme degringolada teoreticã a socialismului (printre altele, socialismul aplicat nu a semãnat niciodatã cu cel teoretic).

În anii '30, O.Lange a încercat sã furnizeze un model de sistem socialist care sã evite critica lui Mises. Rezultatul a fost o caricaturã a sistemului capitalist. Lange a încercat sã facã din socialism un sistem care sã imite piaţa şi preţurile rezultate din sistemul competiţional, fãrã a recunoaşte totuşi superioritatea acestuia din urmã.

Austriecii şi-au mutat atunci critica lor spre noţiunea de planificare. Mises considera că dacă tot timpul este nevoie de aprobări, nu mai este timp de iniţiativă şi progres:

1. producţia este caracterizată de condiţii non-umane, cum ar fi randamentele descrescătoare pentru resursele mai slabe atrase în circuitul economic

2. munca are calităţi diferite; teoria valorii muncă nu ar putea fi valabilă decât dacă munca în sine ar fi un etalon general, ori tocmai asta mai rămânea de demonstrat!

3. există o relaţie de substituţie între ratele de salarizare a muncii simple şi a celei complexe; acest lucru presupunea un schimb, dar socialiştii nu puteau admite defel acest lucru

Hayek a fost cel care a mers pe ideea diviziunii cunoaşterii între participanţii la piaţã şi la perfecţionarea conceptului de coordonare a planurilor individuale. Dispersia informaţiei nu poate fi controlată nici măcar de către stat. Adversarii liberalismului considerau că atât timp cât pe piaţă informaţia este imperfectă, statul trebuie să intervină pentru a corija externalităţile negative. Nimic nu ne face să credem însă că statul ar putea conferi informaţiei transparenţa perfectă.