Ratele de schimb

Guvernul S.U.A. nu a încercat să fixeze valoarea dolarului relativ la alte monede începând din anul 1972. Totuşi, S.U.A. mergeau pe o rată fixă standard cu mult înainte de 1972.

Din 1870 până la 1930 S.U.A. s-au bazat pe aurul standard. Sub acest sistem, moneda internă era convertibilă în aur la un anumit preţ. Guvernul era gata oricând să cumpere sau să vândă aur la preţul oficial. Fixarea preţului aurului în termeni monetari naţionali fixează rata de schimb între state.

Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, naţiunile aliate au constituit un nou sistem monetar internaţional pentru a înlocui aurul standard.

Sistemul Bretton-Woods a înlocuit sistemul aurului standard. Ţările aliate au convenit să-şi fixeze valutele raportându-se la dolar. În consecinţă dolarul a fost legat de aur. S-a convenit ca toate ţările, cu excepţia S.U.A., să-şi convertească, la cerere, monedele în dolari.

Aceasta a generat o cerere mondială de dolari şi a făcut din dolar o monedă internaţională. S.U.A.urmau să convartească dolarii în aur la cerere.

Teoretic, sistemul B-W ar fi trebuit să împiedice inflaţia cel puţin cum a făcut-o sistemul aur standard. Totuşi, evenimentele au infirmat această ipoteză.

Concomitent cu creşterea economică mondială între anii 1950-1960 cererea mondială de dolari a crescut rapid. Aceasta a exercitat o presiune în plus pe dolar. Rata de schimb era fixată aşa că sistemul trebuia să cedeze undeva.

Erau două posibilităţi: celelalte ţări şi-ar fi restricţionat creşterea, astfel că cererea de dolari ar fi fost corespunzătoare sistemului ratelor de schimb fixe. Ori S.U.A. ar fi mărit oferta mondială de dolari importând mari cantităţi de bunuri din celelalte ţări.

Acest al doilea lucru s-a întâmplat.

Rapida expansiune a “dolarului internaţional” în anii 1950-1960 a alimentat comerţul mondial, obligând economiile la creşteri în rate spectaculoase. Din păcate, expansiunea a creat mai mulţi dolari decât puteau fi convertiţi în aur. Acest “dolar suspendat” cum a fost numit arată că economia mondială mergea pe un dolar standard decât pe aur standard, în timp ce S.U.A. nu mai puteau converti toate devizele în aur, la cerere.

Flotarea simulată

Atunci când o ţară alege să urmeze o politică a ratelor de schimb flexibile ea nu trebuie să renunţe exclusiv la intervenţia sa pe piaţa valutară.

Înţelegând că lipsa de coordonare internaţională a politicilor monetare şi fiscale face un sistem cu rate fixe imposibil ţările înţeleg să utilizeze rezervele oficiale pentru a influenţa temporar rata de schimb. de exemplu, autoritatea monetară alege să echilibreze mişcările în sus sau în jos ale ratei de schimb cumpărând sau vânzând valută.

Un astfel de comportament nu trebuie să împiedice rata de schimb de la glisarea ei către nivelul de piaţă, dar poate face mai lină calea acestor mişcări. Fluctuaţiile temporare sunt compensate. O politică de compensare a fluctuaţiilor temporare ale ratei de schimb, în timp ce aceasta are tendinţa de a se deplasa în sus sau în jos la nivelul de piaţă se numeşte flotare simulată sau managed float.

Rate de schimb flexibile după 1972

După decesul sistemului Bretton-Woods a urmat un ascuţit declin al dolarului în comparaţie cu celelalte monede. Comportamentul dolarului legat de două principale monede ( marca germană şi yenul japonez) a fost similară.

Dolarul a scăzut de la 3.6 mărci în 1970 la mai puţin de 2.00 în 1980 şi de la 350 yeni în 1970 la 200 de yeni în 1980.

Nu este o concidenţă faptul că declinul dolarului în anii 1970 coincide cu ratele ridicate ale inflaţiei în istoria secolului XX al Americii. Rata inflaţiei ridicată în S.U.A. face importurile mai competitive, astfel crescând oferta de dolari pe piaţa valutară. Inflaţia reduce de asemenea cererea străină pentru bunurile americane, descrescând cererea de dolari.

Temporara apreciere a dolarului începând cu 1974 până în 1976 reflectă creşterea cererii de dolari care rezultă din ridicarea preţului petrolului ( OPEC evaluează ţiţeiul în dolari). La creşterea preţului în dolari al ţiţeiului , ţările utilizează mai mulţi dolari pentru a cumpăra mai mult petrol.

Anii 1980 au produs o şi mai interesantă evoluţie a ratei de schimb. Începând din 1980 până în 1985 dolarul se apreciază cu 85 de procente în medie faţă de monedele ţărilor industralializate.

Aprecierea nu a fost la fel faţă de toate monedele – s-a apropiat de 50 de procente faţă de yen - dar a fost generală. Valoarea dolarului a cunoscut un colaps scăzând aproape cu 80% faţă devaloarea ridicată din 1985. Din 1989 până în 1994 a rămas aproape stabil faţă de cele mai multe monede.

Creşterea sau scăderea dolarului în anii 1980 a fost însoţită de o creştere şi o scădere, oarecum întârziată, totuşi, a deficitului comercial al S.U.A. Exporturile nete au plecat de la 16.5 miliarde de dolari în 1981 la – 140.5 miliarde de dolari în 1987 înainte de a începe să se îndrepte spre zero în 1988.

Teoria economică stipulează că o creştere a ratei de schimb va cauza scăderea importurilor nete. La creşterea ratei de schimb bunurile interne devin mai scumpe pentru străini care vor cumpăra mai puţin. De asemenea, bunurile străine devin mai puţin scumpe pentru rezidenţi şi vor determina creşterea importurilor. Când rata de schimb scade, procentul este invers.
Comprtamentul exporturilor nete este predictibil, dar aprecierea sau deprecierea bruşte ale monedelor – nu.

Sistemul ratelor fixe : Mecanismul european al ratei de schimb

Sistemul monetar european a fost instituit în 1979.

EMS a dost văzut ca un pas în procesul de integrare europeană. Guvernele europene se temeau că continuarea variabilităţii ratei de schimb de genul experienţei din 1970 ar întrerupe procesul de integrare. Membrii fondatori ai EMS au fost: Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Spania, Olanda şi Marea Britanie.

EMS era constituit din două componente:

- Mecanismul ratei de schimb (ERM) şi

-unitatea monetar europeană ( ECU).

ECU este definit ca un caz de monede ale ţărilor membre EMS. Valoarea ECU faţă de monedele externe depinde de valorile monedelor componente.

Practic s-a constatat că introducerea ECU a fost un eşec. De aceea începând cu 1999 va intra în circulaţie, paralel cu monedele naţionale ale ţările membre EURO.

Însă mai important este EMS decât ECU. Planul original era pentru ţările participante să determine o rată de schimb oficială pentru monedele lor. Ratele de schimb erau lăsate să fluctueze liber, într-o bandă stabilită la ±2,5% pentru toţi membrii, cu excepţia Italiei.(6 procente)

Această bandă nu s-a reuşit a fi păstrată, procedându-se la realinieri. Acestea s-au produs încă de la naşterea EMS dar nu au încetat între anii 1987-1991.

Astfel că în 1991 se încheie Tratatul de la Maastricht prin care se va institui calendarul Uniunii Economice şi Monetare. O altă parte a Tratatului stabileşte principiile care urmează să fie aplicate în politica valutară a statelor membre. Aceste principii se bazează pe infrastructura existentă sau nou creată şi anume

(1) Băncile Centrale Naţionale,

(2) Sistemul Băncilor Centrale Naţionale, sistem care formează trăsătura de unire între toate aceste bănci,

(3) Banca Centrală Europeană, emitentă a monedei unice europene,

(4) Consiliul, organ de legătură între Banca Centrală Europeană şi Băncile Centrale Naţionale.

Pentru statele care vor participa la Uniunea Economică şi monetară s-au stabilit de către Institutul Monetar European criteriile de convergenţă, luându-se în calcul următoarele elemente:

1) Nivelul general al preţurilor nu trebuie să depăşească 1,5% peste nivelul inflaţiei atins de trei dintre cele mai stabile state membre

2) Deficitul bugetar nu trebuie să depăşească nivelul stabilit printr-o înţelegere prealabilă

3) Absenţa tensiunilor sociale şi a devalorizărilor în ultimii doi ani

4) Nivelul general al dobânzilor să nu depăşească cu mai mult de 2% dobânzile practicate de trei dintre cele mai stabile state membre.

O dificultate majoră în crearea Uniunii Economice şi Monetare constă în formarea spiritului de solidaritate între ţările membre, fără de care nu poate exista convergenţă. În cursul discuţiilor a fost abordată şi problema salariilor care riscă să ameninţe echilibrul bugetar şi acolo unde el există, deoarece revendicările salariale sunt tot mai des formulate în statele U.E.

Referitor la inflaţie, se poate vorbi, în general, despre eradicarea ei, însă nimeni nu poate garanta că ea nu va apare la un moment dat. S-a mai afirmat că ţările care nu aderă imediat la Uniune vor avea dificultăţi mai mari decât cele pe care le-au avut înainte de înfiinţarea Uniunii. EURO va fi atractiv şi pentru ţările din afara Uniunii Economice. Aceste ţări vor avea două valute pe teritoriul lor.

Însă a lăsa ca într-o ţară să existe un curs paralel între EURO şi moneda naţională şi a decide momentul când acest curs este favorabil intrării în Uniune riscă să creeze o situaţie intolerabilă pentru moneda naţională.

Folosirea ratei de schimb ca instrument de politică economică

Preţul valutei străine ( rata de schimb) poate fi supus unui control din partea organelor de decizie macroeconomică, în cadrul a ceea ce se numeşte politică economică. Prin aceasta se înţelege un ansamblu coerent de acţiuni ale unui organ de decizie centrală pentru influenţarea, orientarea evoluţiei economice în vederea atingerii unor obiective.

În termenii cercetării operaţionale şi ciberneticii economice, politica economică se poate rezuma la controlul unor variabile instrumentale cu scopul atingerii unor mărimi programate (dorite) de către variabilele de stare ale sistemului economic.

În mod teoratic, factorii de decizie pot considera orice componentă a mecanismului economic în ipostaza de mijloc al politicii economice, opţiunile concrete în mod normal fiind rezultatul evaluării comparative a eficaţităţii utilizării fiecărui instrument de politică în contextul general al acesteia.

Din această perspectivă, rata de schimb apare ca posibil instrument de politică economică. Se poate, deci, observa că politica economică este funcţie de mecanismul economic. Această propoziţie poate fi simplu tradusă în formulări derivate:

a) componentele mecanismului economic constituie arsenalul de instrumente de politică economică;

b) calitatea politicii economice, ca utilizare a diverselor sale instrumente depinde de eficacitatea acestora ca părţi componente ale mecanismului economic;

c) calitatea politicii economice, ca formulare, depinde de funcţionarea mecanismului economic în sensul obiectivelor a fi atinse de autorităţile centrale. De exemplu, caracterul stimulativ al politicii fiscale nu se poate manifesta decât într-un mediu economic în care agenţii economici au drept de dispoziţie asupra modului de utilizare, de alocare a resurselor. Acelaşi lucru este de menţionat şi pentru politica monetară, care nu are sens într-o economie în care banii sunt pasivi; într-un mediu economic puternic centralizat şi în care unităţile economice sunt nişte executanţi ai unor instrucţiuni, politica economică constă în comenzi de execuţie.

În raport cu mecanismul economic, putem distinge politici economice diferite care se bizuie, în proporţii similare pe stabilizatori automaţi, mijloace de control indirect şi mijloace de control direct.

Se poate spune că o pilitică economică ce urmăreşte neamestecul organelor de decizie centrale în activităţile agenţilor economici şi care se bazează de obicei pe stabilizatori automaţi are un pronunţat caracter pasiv.

Cu cât statul, prin diversele sale instituţii specializate, intervine mai mult în activitatea economică, cu atât politica economică devine mai activă.

Activismul politicii economice nu trebuie confundat cu folosirea unui anumit tip de instrumente de politică economică; o politică activă şi eficce se poate caracteriza printr-o abilă uilizare a mijloacelor de control indirect, care să nu reducă performanţele economiei naţionale. În plus, calitatea unei politici economice nu se măsoară în raport cu caracterul activ al diverselor sale instrumente ci pe baza gradului de atingere a obiectivelor propuse, în condiţiile unor costuri minime pentru economia naţională.

Există şi situaţia în care politica economică poate avea ascendent genetic asupra mecanismului economic constituit sau, în cazul cel mai relevant, ce urmăresc reforma mecanismului economic.

De exemplu, trecerea de la regimul cursuri fixe – ajustabile la cel de cursuri flotante înseamnă producerea unor modificări în mecanismul de funcţionare a economiei naţionale. Cazul amplu, de transferare, poate fi ilustrat prin trecerea de la mecanismul specific unei economii structural – închise – în care schimburile externe sunt controlate, direct, iar mecanismul preţurilor joacă un rol esenţial în alocarea şi utilizarea resurselor, iar agenţii economici posedă autonomie funcţională ridicată.

Ca instrument de politică economică, cursul de schimb are o menire clară în cazul regimului flotant: cea de prezentare prezervare a echilibrului extern, prin egalizarea cererii şi ofertei de valută străină.

Un alt obiectiv, urmărit într-un regim de cursuri flotante manipulate poate fii stimularea cererii externe pentru export (export led groath) ceea ce se poate înfăptui prin menţionarea unei devieri de subapreciere a valutei naţionale de la nivelul său de echilibru.

Într-o asemenea situaţie creşterea cursului valutei străine – ieftinirea acesteia – este în mod deliberat împiedicată de autoritatea monetară centrală, de guvern, a cărui politică încurajează exportul de capital pentru compensarea soldurilor pozitive repetate ale balanţei cerute.

Şi invers, un curs supraevaluat, menţinut în mod artificial prin intervenţia autorităţii monetare centrale, poate avea un un efect convenabil în reducerea inflaţiei – de asemenea unul dintre obiectivele majore ale politicii economice; costul unei asemenea politici (pierderea de rezerve) sau influxul de capital în vederea echilibrului balanţei de plăţi, avertizează asupra nesustenabilităţii ei pe termen lung.

Într-un regim de cursuri fixe – ajustabile, aceleaşi obiective pot fi urmărite prin mişcări “discrete”. Totodată, un asemenea regim prezintă avantajul important al unei mai mari predictibilităţi a cursului de schimb pentru agenţii economici care efectuează tranzacţii cu străinătatea.

Fără a intra într-o analiză comparativă a avantajelor şi dezavantajelor celor două regimuri menţionate, se subliniază rolul cursului în menţinerea echilibrului balanţei de plăţi, ca instrument de politică economică.

Acest rol este îndeplinit pe baza unui mecanism al cursului ca parte componentă a mecanismului economic şi în corelaţie cu celorlalte instrumente ale politicii economice. Prin urmare, dacă în sens restrâns, rata de schimb, ca instrument de politică economică, poate fi pusă în corelaţie cu obiectivul realizării echilibrului extern, într-un sens larg trebuie considerate toate funcţiile pe care mecanismul ratei de schimb le îndeplineşte în cadrul mecanismului economic; din perspectiva funcţionării ansamblului economiei, realizarea acetsor funcţii este indispensabilă în condiţiile date – ale unui mecanism economic în care preţurile au un rol esenţial în alocarea resurselor.

De aceea, o analiză temeinică a folosirii ratei de schimb ca instrument de politică economică nu se poate face în afara evaluării impactului mecanismului ratei, a mecanismului economic asupra performanţei generale a economiei; costurile nu pot fi ignorate când se evaluează, comparativ, beneficiile aduse de politici diferite ca natură şi recurgând, deci la instrumente nesimilare.

Totodată, evaluarea eficienţei utilizării ratei de schimb, ca mijloc, nu este corect să se facă în mod singular, fără considerarea eficienţei întregului “mix” de politică economică.

Pentru că, pe de o parte, instrumentele se suplimentează şi complementează în atingera paletei de obiective, iar pe de altă parte, funcţionarea fiecărui instrument este condiţionată de funcţionarea mecanismului de ansamblu – mecanismul economic.