Obiectul şi metoda contabilităţii

Până în prezent nu s-a găsit, şi nici în viitorul apropiat nu se preconizează un alt mijloc de înlocuire a contabilităţii la nivelul entităţilor economice.
Numai contabilitatea poate oferi informaţii precise pe care să se sprijine deciziile managerului. El trebuie să dispună de acest „tablou de bord” cu multiple cadrane care este contabilitatea modernă.

În condiţiile actuale ale României, sfera şi funcţiile contabilităţii suferă modificări succesive şi adânci impuse, pe de o parte de necesităţile sporite de informaţii la nivelul agenţilor economici, iar pe de altă parte de evoluţia procedeelor tehnicii de înregistrare şi de prelucrare a informaţiei.

Dezvoltarea contabilităţii a fost şi este continuu impulsionată de cerinţele mereu crescânde ale activităţii economice în funcţie de care a trebuit şi trebuie să se perfecţioneze neîncetat.
România se află astăzi în plin proces de aliniere a sistemului său contabil cu directivele contabile europene şi prin intermediul acestora cu normele internaţionale (IAS/IFRS).

Convergenţa contabilă este considerată un proces ireversibil, fiind determinată de nevoia de comparabilitate a raportărilor financiare, impusă de mondializarea economiilor, cu predilecţie a pieţelor financiare.
Nevoia de convergenţă în contabilitate presupune adaptarea şi desfăşurarea unor activităţi riguros organizate ce pot fi asimilate dreptului contabil internaţional, concretizate în Standardele Internaţionale de Raportare Financiară.
Obiectul contabilităţii întreprinderii îl formează patrimoniul acesteia, rezultatele financiare şi elementele extrapatrimoniale.

a) Patrimoniul-obiect al contabilităţii

Sub aspect juridic, patrimoniul poate fi definit ca fiind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor în expresie bănească aparţinând unei persoane fizice sau juridice.

Sub aspect economic, patrimoniul poate fi definit ca reprezentând totalitatea, respectiv, universalitatea valorilor corporale şi necorporale, contabilizate sub formă de bunuri materiale, nemateriale ori financiare. Ele trebuie să aparţină subiectului de drept care este întreprinderea.

Patrimoniul poate deveni obiect de studiu al contabilităţii numai în cazul în care el este investit, adică utilizat în activitatea economică în vederea obţinerii de bunuri şi servicii destinate vânzării, cumpărării, ori în activităţi administrative şi social – culturale prin care se satisfac necesităţi reale ale entităţii.

Literatura de specialitate prezintă numeroase interpretări şi variante în definirea şi analiza patrimoniului ca obiect al contabilităţii.

Concepţia economico – juridică a patrimoniului îl dedublează în patrimoniu economic şi respectiv patrimoniu juridic.

Forma de prezentare a patrimoniului în contabilitate este aceea a unei balanţe cu două părţi egale. În mod convenţional, parte din stânga egalităţii poate fi denumită patrimoniu economic, iar cea din dreapta egalităţii, patrimoniu juridic. Deci, egalitatea generalizatoare este:

Patrimoniul economic = Patrimoniul juridic

Conţinutul juridic are ca fundament conţinutul economic, iar conţinutul economic este suportul material concret al conţinutului juridic ca provenienţă sau sursă de formare a diverselor elemente patrimoniale concrete, aflate în stânga egalităţii.

● Patrimoniul economic este format, deci, din bunuri economice, ca obiecte de drepturi şi obligaţii, evaluabile în bani.

● Patrimoniul juridic este format din drepturile şi obligaţiile cu valoare economică care reprezintă cauza, provenienţa juridică a elementelor patrimoniale concrete şi formează substanţa juridică a patrimoniului.

Reluând forma de reprezentare a patrimoniului în contabilitate, prin prisma elementelor sale componente, putem formula egalitatea celor două părţi prin ecuaţia:

Bunuri economice = Drepturi + Obligaţii

În contabilitate, bunurile economice sunt cunoscute ca active patrimoniale, iar drepturile şi obligaţiile, ca pasive patrimoniale, de unde apare o altă ecuaţie a patrimoniului:

Active patrimoniale = Pasive patrimoniale

b) Rezultatele financiare – obiect al reflectării contabile

Patrimoniul aflat în administrarea agenţilor economici suferă mişcări şi transformări complexe în timpul derulării obiectului lor de activitate.
Asemenea modificări ale elementelor patrimoniale au drept ţintă obţinerea unor rezultate financiare.

Rezultatul poate fi o mărime valorică pozitivă, denumită profit, atunci când veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, sau o mărime valorică negativă, denumită pierdere, în situaţia inversă.

Deci, alături de patrimoniu considerat obiect al contabilităţii, şi efectul mişcării, respectiv al transformării lui prin operaţii care generează fie cheltuieli, fie venituri, intră în obiectul de studiu al acesteia.

Cheltuielile (ce reclama flux financiar) reprezintă sumele sau valorile plătite sau de plătit pentru: consumurile, lucrările executate şi serviciile prestate de care beneficiază entitatea, cheltuieli cu personalul, executarea unor obligaţii legale sau contractuale.

De asemenea, în cadrul cheltuielilor(ce nu reclama flux financiar) se mai cuprind amortizările şi provizioanele constituite;

de asemenea,in cadrul cheltuielilor avem si valoarea contabilă a activelor cedate, distruse sau dispărute ori alte consumuri legate de evenimente extraordinare.

Veniturile agenţilor economici sunt sumele sau valorile încasate sau de încasat din: livrările de bunuri, executarea de lucrări, prestările de servicii şi din avantajele pe care entitatea a consimţit să le primească; executarea unor obligaţii legale sau contractuale din partea terţilor, din producţia stocată, producţia imobilizată, diminuarea sau anularea provizioanelor, vânzarea activelor cedate şi din alte operaţii extraordinare.

Atât cheltuielile cât şi veniturile înregistrate în contabilitate se colectează prin rezultatul exerciţiului. Ca atare, rezultatul exerciţiului, respectiv profitul sau pierderea, se determină ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile exerciţiului, indiferent de data încasării sau plăţii lor.

Rezultatul exerciţiului poate face obiectul mai multor ecuaţii de echilibru şi anume:
* pentru determinarea lui pe baza conturilor de rezultate:
Rezultat = Venituri – Cheltuieli
sau
Venituri = Cheltuieli ± Rezultat
* pentru determinarea lui pe baza bilanţului contabil patrimonial (făcând abstracţie de retragerile/aporturile de capital ale asociaţilor/acţionarilor):

Rezultat = Capitaluri proprii la finele exerciţiului finele exerciţiului "N"- Capitaluri proprii la
finele exerciţiului finele exerciţiului "N-1"


c) Elementele extrapatrimoniale – obiect al reflectării contabile speciale

Întreprinderile se pot afla în situaţia în care unele drepturi şi obligaţii, precum şi unele bunuri să nu poată fi integrate în activul şi pasivul entităţii economice, fiind considerate extrapatrimoniale. În această categorie se cuprind:
- angajamente (giruri, cauţiuni, garanţii) acordate sau primite în relaţiile cu terţii;
-mijloace fixe luate cu chirie;
-valori materiale primite spre prelucrare sau reparare, în păstrare sau custodie;
- debitori scoşi din activ, urmăriţi în continuare;
- redevenţe, locaţii de gestiune, chirii şi alte datorii asimilate;
-stocuri de natura obiectelor de inventar;
-efecte scontate neajunse la scadenţă;
-alte valori extrapatrimoniale.

Contabilitatea acestor elemente extrapatrimoniale se realizează cu ajutorul conturilor în afara bilanţului, denumite şi conturi de ordine şi evidenţă.

Metoda contabilităţii conturează modul de studiu a obiectului acestei discipline ştiinţifice precum şi mijloacele utilizate pentru realizarea sarcinilor sale.

Dată fiind complexitatea obiectului de studiu, metoda contabilităţii este constituită dintr-un sistem logic de principii şi procedee de lucru.

Principalele procedee specifice metodei contabilităţii sunt:
a) Dubla reprezentare
b) Dubla înregistrare
c) Înregistrarea cronologică şi sistematică
d) Înregistarea sintetică şi analitică
e) Generalizarea şi sintetizarea informaţiilor în raportările financiare anuale.

Obiectivul fundamental al contabilităţii îl costituie furnizarea de informaţii care să ofere o imagine fidelă a situaţiei patrimoniului şi rezultatelor obţinute. Înfăptuirea imaginii fidele de către contabilitate necesită ca informaţiile furnizate de către aceasta să îndeplinească următoarele condiţii:
- datele contabile să fie înregistrate în timp util pentru a putea fi prelucrate şi utilizate;
- informaţiile contabile să ofere utilizatorilor o descriere adecvată, să fie corecte şi complete;
- contabilizarea faptelor să fie în acord cu baza lor juridică şi legală;
- informaţiile de sinteză să servească utilizatorilor pentru luarea deciziilor economice;
- informaţiile să rezulte din aplicarea cu bună credinţă a regulilor şi procedurilor contabile.

Pentru creşterea încrederii în imaginea fidelă furnizată de către contabilitate trebuie ca la organizarea contabilităţii entităţilor să se ţină seama de mai multe principii şi anume:
a) Continuitatea activităţii
b) Permanenţa metodelor
c) Prudenţa
d) Independenţa exerciţiului
e) Evaluarea separată a elementelor de activ şi pasiv
f) Intangibilitatea bilanţului de deschidere
g) Necompensarea
h) Prevalenţa economicului asupra juridicului
i) Importanţa relativă (pragul de semnificaţei)

Organizarea şi conducerea contabilităţii în România

Contabilitatea financiară – oferă informaţii publice având ca obiect înregistrarea operaţiunilor economice ce afectează patrimoniul (poziţia financiară) întreprinderii şi care este destinată, în principal, determinării rezultatului financiar, motive pentru care nu sunt diferenţieri de substanţă în organizarea şi conducerea acesteia de la o unitate la alta, şi prin urmare, are caracter unitar şi obligatoriu.

Contabilitatea financiară prezintă următoarele caracteristici:
1.Se realizează după o schemă normalizată;
2. Furnizează, în principal, informaţii despre patrimoniu (poziţia financiară) organismelor şi persoanelor externe întreprinderii;
3. Prezintă patrimoniul (poziţia financiară) întreprinderii într-o versiune globală, fără a oferi informaţii de detaliu;
4. Rezultatul financiar prezentat prin situaţiile financiare are în vedere, în mod curent, un ciclu de un an, numit şi exerciţiu financiar

Până în anul 1990 contabilitatea românească a fost puternic influenţată de experienţa şi influenţa unor ţări europene mai mult sau mai puţin dezvoltate, în deosebi al ţărilor ce făceau parte din aşa-zisul „lagăr socialist”. În perioada de după cel de al doilea război mondial sistemul contabil românesc „a urmat subordonarea necondiţionată a interesului statului totalitar, susţinerea economiei centralizate”.

Etapizarea evoluţiei contabilităţii româneşti de după anul 1990 se poate face astfel:

a) Perioada 1991-1993, caracterizată princontroverse pe plan doctrinar dintre adepţii unei reforme contabile în România. Au fost emise planuri de conturi ale „momentului” prin care din planul de conturi vechi au fost eliminate unele conturi, s-au introdus altele, s-a modificat simbolul şi elementele câtorva conturi.

b) Perioada 1994-1999, în care s-a implementat un sistem contabil dualist inspirat din sistemul latino-european, pentru care s-a asigurat o consultanţă de specialitate din partea Franţei.

c) În anul 1999 a început o nouă etapă a evoluţiei contabilităţii româneşti marcată de armonizarea contabilităţii naţionale cu Directivele Europene de profil şi Standardele Internaţionale de Contabilitate. A fost emis OMF nr. 403/1999 care ulterior a fost înlocuit cu OMFP nr. 94/2001.

d) În anul 2002 s-a emis OMFP nr. 306/26.02.2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate armonizate cu Directivele europene.
Aceste reglementări erau prevăzute pentru entităţile care nu se încadrau într-un prag de semnificaţie prevăzut pentru două din următoarele trei criterii: cifra de afaceri, totalul activelor şi numărul mediu de salariaţi.

e) În anul 2005 s-a emis OMFP 1752/2005 pentru reglementări contabile conforme cu directivele europene, ordin care a abogat OMFP 94/2001 respectiv OMFP 306/2002.
Potrivit acestui ordin toate entităţile economice folosesc, începând cu 1 ianuarie 2006, asemenea reglementări contabile de conformitate cu Directivele Comunităţii Economice Europene, dar ele sunt împărţite în două categorii:
a. entităţi mari şi foarte mari;
b. entităţi mijlocii şi mici.
Criteriul de departajare al acestor entităţi este pragul de semnificaţie
- total active;
- cifra de afaceri;
- număr mediu de salariaţi pe parcursul exerciţiului financiar;

Entităţile care la data bilanţului depăşesc limitele a două dintre aceste criterii de normare:
- conduc contabilitatea conform cu directivele europene;
-întocmesc un set de situaţii financiarede bază, format din 5 componente, considerat „set complet”: bilanţ, cont de profit şi pierderi, situaţia modificărilor capitalului propriu, situaţia fluxurilor de trezorerie, note explicative la situaţiile financiare anuale;
-sunt auditate de auditori financiari autorizaţi.

Entităţile care la data bilanţului nu depăşesc limitele a două dintre criteriile de normare prezentate mai sus:
-conduc aceeaşi contabilitate conformă cu directivele europene;
- întocmesc situaţiile financiare anuale simplificate (3 componente obligatorii bilanţ, cont de profit şi pierderi, note explicative la situaţiile financiare anuale simplificate);
-sunt certificate potrivit legii, de cenzori aleşi de adunarea generală.

Modalităţile de ţinere a contabilităţii, în prezent, în România, sunt:
a) Prin compartimente distincte, constituite sub forma serviciului, biroului, compartimentului de contabilitate sau financiar contabil din cadrul unei entităţi economice, conduse de persoane cu studii economice superioare. Conducătorul compartimentului financiar-contabil răspunde, împreună cu persoanele din subordine, de ţinerea contabilităţii potrivit legii.

b) Prin persoane juridice sau fizice autorizate de către Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România (CECCAR). Răspunderea pentru ţinerea corectă şi la zi a contabilităţii revine persoanei juridice sau fizice autorizate. Persoanele fizice autorizate sunt cele care au calitatea de expert contabil sau contabil autorizat, dobândită în urma examenului şi care lucrează ca şi liberi profesionişti.

Forma de înregistrare contabilă poate fi definită ca ansamblul mijloacelor de lucru existente şi a modalităţilor de utilizare a acestora folosite în contabilitatea curentă a întreprinderilor.
Ea asigură înregistrarea documentelor justificative în ordine cronologică (în ordinea documentelor sau a numărului de ordine al acestora) şi sistematică (după natura şi felul lor) privitoare la toate operaţiunile economice ale entităţilor economice.

O formă de înregistrare contabilă presupune îmbinarea următoarelor elemente:
▪ formularistica de lucru utilizată;
▪ modul de completare a formularisticii de lucru;
▪ tehnica de calcul utilizată.

În decursul timpului, formele de înregistrare contabilă au evoluat, s-au perfecţionat continuu.

Formele de înregistrare contabilă cu cea mai mare răspândire la întreprinderile din România sunt:
▪ forma de înregistrare contabilă „maestru-şah”;
▪ forma de înregistrare contabilă „pe jurnale”;
▪ forme de înregistrare contabilă adaptate la echipamentele moderne de prelucrare a datelor.

Pentru îndeplinirea obiectivelor ce-i revin, contabilitatea trebuie să se folosească, printre altele, şi de planul de conturi.

Planul de conturi românesc se bazează pe clasificarea zecimală a conturilor şi se prezintă sub forma unei liste de conturi sintetice.
În planul de conturi regăsim trei elemente:
a ) Clasele de conturi. Sunt simbolizate cu o cifră de la 1 la 9.
● Clasele 1-8 aparţin contabilităţii financiare, fiind grupate în:
▪ Conturi bilanţiere (clasele 1-5);
▪ Conturi de rezultate (clasele 6-7);
▪ Conturi speciale (clasa 8).
● Clasa 9 aparţine contabilităţii de gestiune.

b ) Grupele de conturi. Sunt formate din două cifre, din care prima cifră aparţine clasei în care se încadrează grupa. Ele nu sunt operaţionale în sensul că nu se folosesc la contarea operaţiilor care fac obiectul înregistrărilor în contabilitate.

c ) Conturile sintetice. Sunt operaţionale, adică se folosesc în contabilitatea curentă pentru contarea şi înregistrarea operaţiilor economice. Se prezintă în două forme şi anume:
▪ conturi sintetice de gradul I, care sunt simbolizate cu trei cifre.
▪ conturi sintetice de gradul II sunt cele simbolizate cu patru cifre şi provin din detalierea conturilor cu trei cifre. Unele cifre din simbol au semnificaţii deosebite cum ar fi:
▫ Cifra 9 în poziţia a 3-a a conturilor cu trei cifre ce fac parte din aceeaşi grupă schimbă funcţia contabilă a contului respectiv faţă de celelalte conturi. De exemplu, din grupa 26 „Imobilizări financiare” fac parte următoarele conturi: 261, 262, 267 şi 269. Primele patru conturi au funcţia contabilă de activ, iar ultimul, care are cifra 9 în poziţia a 3-a, are funcţia contabilă de pasiv.
▫ Cifra 9 în poziţia a 2-a pentru conturile din clasele 2-5 se referă la ajustări pentru depreciere aferente activelor care fac obiectul acestor clase. Aşa este cazul conturilor din grupele 29, 39, 49, 59, toate fiind conturi cu funcţie contabilă de pasiv.
▫ Între conturile de cheltuieli şi venituri există o anumită relaţie în ce priveşte simbolizarea lor. A doua cifră din simbolul lor este identică, atât pentru cheltuieli cât şi pentru venituri. Astfel: - Grupele 60-65 reprezintă grupele de conturi de cheltuieli din activitatea de exploatare, iar grupele 70-75 reprezintă grupele de conturi de venituri din activitatea de exploatare.
- Grupa 66, reprezintă conturi de cheltuieli financiare, în timp ce grupa 76 reprezintă conturi de venituri financiare.
- Grupa 67 indică conturile cheltuielilor extraordinare, iar grupa 77 reprezintă conturile de venituri extraordinare.
- Grupa 68 cuprinde conturile de cheltuieli cu amortizările şi provizioanele, iar grupa 78 cuprinde conturile veniturilor din provizioane.
Dezvoltarea în analitic a conturilor sintetice se face de către fiecare entitate economică în funcţie de specificul activităţii şi necesităţile proprii.

UE

COMPETENŢELE UNIUNII EUROPENE,
ÎNTRE TRECUT ŞI VIITOR

Crearea unei Europe Unite este rezultatul unui îndelungat proces de cooperare internaţională a cărui rădăcini se pierd în negura timpului , dar care numai după cel de-al doilea război mondial s-a concretizat în instituţionalizarea unor forme de cooperare internaţională, cu competenţe în domenii specifice: Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE), Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europei Occidentale (UEO). Aceste organizaţii manifestau încă trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor şi ale cooperării interguvernamentale.

Fundamentul actualei structuri a Uniunii Europene îl reprezintă anul 1950 când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiţionale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate către o organizaţie cu puteri de constrângere asupra membrilor săi.

Prin Tratatul de la Paris încheiat în 1951 se înfiinţează Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), o organizaţie cu un caracter supranaţional reprezentat de transferul de competenţe către o instituţie (Înaltă Autoritate) responsabilă cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor Membre (SM).

Semnarea, în 1957, a celor două Tratate de la Roma – cel prin care se înfiinţa Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi tratatul Comunităţii Europene pentru Energie Atomică (EURATOM) aduce în prim plan ideea de organizaţie supranaţională creată prin transferul de suveranitate de la statele membre la „Comunitate”.

Transferul de suveranitate înseamnă o delegare de la membrii fondatori ai Comunităţii către anumite instituţii comune a puterii de decizie asupra unor aspecte comune, conform principiilor democraţiei şi statului de drept. În acest scop au fost create mecanisme de decizie şi un cadru instituţional complex, capabile să asigure reprezentarea intereselor guvernelor statelor membre, a interesului general al Comunităţii, precum şi a intereselor cetăţenilor europeni.

Prin Tratatul de la Roma s-a urmărit crearea unei „pieţe comune” şi abordarea progresivă a politicilor economice ale statelor membre, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue şi echilibrate, a unei creşteri accelerate a standardelor de viaţă şi a unor relaţii mai strânse între statele membre.Crearea unei pieţe comune nu înseamnă numai eliminarea tuturor barierelor existente în calea liberei circulaţii a bunurilor şi stabilirea unei taxe vamale unice (uniunea vamală), piaţa comună înseamnă şi liberalizarea altor sectoare ( libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalului) şi stabilirea unor politici comune în domenii strategice (agricultură, comerţ, transport şi concurenţă) pentru crearea unor condiţii omogene în vederea creşterii performanţei activităţilor economice.

Astfel, în 1968, CEE avea deja încheiată uniunea vamală şi avea o piaţă agricolă comună.
Procesul cooperării a luat amploare atât prin aderarea de noi state cât şi prin dezvoltarea de politici şi structuri instituţionale comune.

De la o comunitate economică cu şase membri s-a ajuns astăzi la o uniune politică a 27 de ţări purtându-se în continuare negocieri pentru admiterea de noi membri.

Actul Unic European, semnat la 17 februarie 1986 şi ratificat la 1 iulie 1987 prevedea intenţia statelor membre de a transforma Comunitatea Economică într-o Uniune Politică .

Baza legală a noii Uniuni Europene este reprezentată de Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 şi ratificat la 1 noiembrie 1993. Astfel, Uniunea Europeană înseamnă atât menţinerea şi extinderea acquis-ului Comunităţilor Europene cât şi noi forme de cooperare în domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC) şi al Justiţiei şi Afacerilor Interne .

Prin Tratatul de la Maastricht, Uniunea Europeană e reprezentată ca un „ templu” situat pe trei piloni: Comunităţile Europene ( pilonul 1),Politica Externă şi de Securitate Comună ( pilonul 2) şi Cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne ( pilonul 3). Aceşti piloni funcţionează în baza unor proceduri decizionale diferite, procedura comunitară este utilizată pentru primul pilon, iar pentru celelalte două piloane se foloseşte procedura interguvenamentală. Astfel în cadrul primului pilon doar Comisia Europeană poate face propuneri legislative Consiliului şi

Parlamentului European, în cadrul celui de-al doilea şi al treilea pilon competenţele legislative sunt împărţite între Comisia Europeană şi statele membre. Şi în ceea ce priveşte adoptarea legislaţiei comunitare în cadrul celor trei piloane există diferenţe . În timp ce în cadrul pilonului al doilea şi al treilea adoptarea legislaţiei necesită votul Consiliului Uniunii Europene în unanimitate, în cadrul primului pilon deciziile se iau cu majoritatea calificată.

Primul pilon cuprinde Comunităţile Europene: CECO, CEE şi EUROATOM şi priveşte libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi a capitalului, agricultura, transportul, concurenţa, domeniul fiscal şi coordonarea legislativă, politica economică şi monetară, politica comercială comună, cooperarea transfrontalieră, coeziunea economică şi socială, politica socială, educaţia formarea profesională, cultura, sănătate, protecţia consumatorului, reţele transeuropene, industrie, cercetare şi dezvoltare tehnologică, mediu, cooperarea juridică în materie de drept civil, imigrare.

Procesul decizional implică atât Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European cât şi Curtea de Justiţie.
În majoritatea domeniilor deciziile comunitare sunt luate cu majoritatea calificată. Datorită blocajelor care au intervenit de-a lungul timpului numărul domeniilor în care se aplică votul în unanimitate este în continuă scădere.

Principiile care guvernează competenţele Uniunii Europene sunt prevăzute de Tratatul de la Maastricht la art 3B: ,, Comunitatea acţionează în limitele competenţelor care i-au fost atribuite prin prezentul tratat.În domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât dacă şi în măsura în care obiectivele activităţii proiectate nu pot fi realizate de către statele membre într-o manieră satisfăcătoare, însă pot fi realizate mai bine la nivel comunitar, datorită dimensiunilor sau a efectelor acţiunii proiectate. Nici o acţiune a Comunităţii nu va depăşi ceea ce este necesar pentru atingerea competenţelor acestui tratat."

Competenţele exclusive ale Uniunii Europene.

Statele membre îşi transferă competenţele Uniunii Europene şi nu pot interveni în cadrul comunitar. Aceste competenţe se aplică în domeniul politicii comerciale comune, politicii concurenţiale, politicii monetare.
Competenţele partajate. Statele membe şi Uniunea Europeană îşi exercită împreună competenţele în baza principiului subsidiarităţii. Aceste competenţe se aplică în domeniul politicii agricole comune (PAC), politicii de coeziune economică şi socială, piaţei interne, protecţiei consumatorilor, transporturilor, energiei.
Competenţele de completare, susţinere şi coordonare. Uniunea Europeană completează, susţine şi coordonează acţiunile statelor membre. Aceste competenţe se aplică în domeniul educaţiei şi formării profesionale, culturii şi sănătăţii.

Tratatul de la Maastricht instaurează Politica Externă şi de Securitate Comună ca cel de-al doilea pilon al UE având ca scop menţinerea păcii.
PESC este gestionată de aceleaşi instituţii care operează sub primul pilon, dar care au puteri şi proceduri de decizie diferite: astfel, deoarece acest domeniu este de importanţă strategică pentru statele membre şi este dificil de renunţat la suveranitatea naţională, procedura de decizie este preponderent interguvernamentală (pentru adoptarea deciziilor fiind valabilă regula consensului).

Cel de-al treilea pilon creat prin Tratatul de la Maastricht şi modificat prin Tratatul de la Amsterdam instituie o cooperare interguvernamentală între statele membre ale Uniunii Europene în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, cooperare care, până la acest moment, se desfăşura pe bază de acorduri internaţionale ocazionale.
Procesul de decizie în cadrul acestui pilon se bazează pe regula unanimităţii.
Obiectivele acestui pilon sunt: oferirea de azil politic, emigraţia, lupta împotriva fraudei şi dependenţei de droguri, cooperarea judiciară în chestiuni civile şi penale, cooperarea vamală şi a poliţiei pentru prevenirea terorismului precum şi alte delicte internaţionale.

Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 întăreşte primii doi piloni prevăzuţi deja prin Tratatul de la Maastricht, dimensiunea comunitară şi PESC şi modifică cel de-al treilea pilon prin transterarea majorităţii sectoarelor de activitate acoperite de acest pilon -oferirea de viză şi de azil, emigrarea, cooperarea vamală, cooperarea judiciară civilă privind libera circulaţie a persoanelor - primului pilon, transformând astfel procedurile de decizie de la metoda inter-guvernamentală la metoda comunitară. Cel de-al treilea pilon nu mai este numit „Justiţie şi Afaceri Interne”, ci devine „Cooperarea judiciară şi poliţienească în domeniul criminalităţii”. La 29 octombrie 2004 a fost semnat la Roma, „Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa” adoptat de către Consiliul European la Bruxelles la 17-18 iunie 2004. Noul Tratat conferă construcţiei comunitare cadrul juridic unitar pentru exercitarea unor competenţe ce ţin mai degrabă de esenţa statului federal:monedă unică, buget provenit şi din resurse proprii, control integrat la frontiere, o serie de politici comune decise şi gestionate direct de la Bruxelles, o politică externă comună, înfiinţarea parchetului european, a poliţiei europene de frontieră, a jandarmeriei europene, precum şi atribuţii ca apărarea şi securitatea.

Constituţia Europeană este rezultatul unui lung proces care a început cu Declaraţia de la Laeken din decembrie 2001, a continuat în cadrul Convenţiei privind viitorul Europei ( 28 februarie 2002 – 10 iulie 2003) şi a fost finalizat de către Conferinţa interguvernamentală a statelor membre UE ( 4 octombrie 2003 – 18 iunie 2004).
Inspirată de voinţa cetăţenilor şi a statelor Europei de a construi un viitor comun, Constituţia instituie Uniunea Europeană, căreia statele membre îi conferă competenţe pentru atingerea obiectivelor comune. Uniunea coordonează politicile statelor membre pentru atingerea acestor obiective şi exercită asupra modelului comunitar competenţele ce i-au fost transferate de către acestea.

Uniunea respectă egalitatea statelor membre în faţa Constituţiei, precum şi identitatea lor naţională în ceea ce priveşte structurile lor fundamentale politice şi constituţionale, inclusiv în ceea ce priveşte autonomia locală şi regională. Respectă funcţiile esenţiale ale statului, în special cele care au ca obiect asigurarea integrităţii sale teritoriale, menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii naţionale.
În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea şi statele membre se respectă şi se asistă reciproc în îndeplinirea misiunilor ce decurg din legislaţia europeană .Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale şi se abţin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.
În timp ce delimitarea competenţelor Uniunii are la bază principiul atribuirii, exercitarea competenţelor Uniunii se realizează în baza principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.

Conform principiului atribuirii, Uniunea acţionează în limitele competenţelor ce i-au fost atribuite prin Constituţie de către statele membre pentru atingerea obiectivelor stabilite de către aceasta. Competenţele care nu au fost atribuite Uniunii prin Constituţie aparţin statelor membre.
În temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă,

Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar pot fi mai bine atinse, datorită dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate, la nivelul Uniunii.
Conform prevederilor principiului proporţionalităţii conţinutul şi forma de acţiune a Uniunii nu depăşesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor Constituţiei.

Constituţia şi dreptul adoptat de către instituţiile Uniunii în exercitarea competenţelor ce i-au fost conferite acesteia au prioritate faţă de dreptul statelor membre.
Prin Constituţie, Uniunii Europeană i se atribuie două tipuri de competenţe
exclusive comune sau partajate.
În baza competenţelor exclusive atribuite Uniunii Europene într-un anumit domeniu numai

Uniunea poate legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic, statele membre neputând să facă acest lucru decât dacă sunt abilitate de Uniune sau pentru a pune în aplicare actele Uniunii. Aceast tip de competenţă exprimă gradul maxim de desistare a statelor membre.
Uniunea dispune de competenţă exclusivă în următoarele domenii:
uniunea vamală
stabilirea regulilor de concurenţă necesare funcţionării pieţei interne
politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro•
conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune în domeniul pescuitului
politica comercială comună.

Totodată, Uniunea dispune de competenţă exclusivă şi pentru încheierea
unui acord internaţional atunci când această încheiere este prevăzută într-un act legislativ al Uniunii sau este necesară pentru a permite Uniunii să-şi exercite competenţa internă sau în măsura în care aceasta ar putea afecta normele comune sau le-ar putea modifica întinderea.

Competenţele partajate atribuite Uniunii Europene cu statele membre într-un domeniu determinat, prevăd că Uniunea şi statele membre au puterea de a legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic . Statele membre îşi exercită competenţa în măsura în care Uniunea nu şi-a exercitat competenţa sau a decis să înceteze să şi-o mai exercite.
Competenţele partajate între Uniune şi statele membre se aplică în următoarele domenii principale:
• piaţa internă
• politica socială
• coeziunea economică, socială şi teritorială
• agricultură şi pescuit, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării
• mediu
• protecţia consumatorilor
• transporturi
• reţelele transeuropene
• energie
• spaţiul de libertate, securitate şi justiţie
• obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele definite în partea III a Constituţiei.

În domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului, Uniunea dispune de competenţă pentru a desfăşura acţiuni, în special pentru definirea şi punerea în aplicare a programelor, fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect împiedicarea statelor membre de a-şi exercita propria competenţă.

În domeniile cooperării pentru dezvoltare şi al ajutorului umanitar, Uniunea dispune de competenţă pentru a întreprinde acţiuni şi pentru a duce o politică comună, fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect împiedicarea statelor membre de a-şi exercita propria competenţă.

Cu privire la coordonarea politicilor economice şi de ocupare a forţei de muncă, Constituţia prevede ca statele membre să îşi coordoneze politicile economice în cadrul Uniunii. În acest sens, Consiliul de Miniştri adoptă măsuri, în special orientările generale ale acestor politici. Uniunea ia măsuri pentru a asigura coordonarea politicilor de ocupare a forţei de muncă ale statelor membre, în special prin definirea liniilor directoare ale acestor politici şi poate adopta iniţiative pentru a asigura coordonarea politicilor sociale ale statelor membre.

Competenţa Uniunii în materie de politică externă şi de securitate comună se întinde asupra tuturor domeniilor politicii externe, precum şi asupra tuturor problemelor referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv definirea progresivă a unei politici de apărare comune care poate conduce la o apărare comună. Statele membre sprijină activ şi fără rezerve politica externă şi desecuritate comună a Uniunii în spiritul loialităţii şi solidarităţii reciproce şi respectă acţiunea Uniunii în acest domeniu. Ele se abţin de la orice acţiune contrară intereselor Uniunii sau care ar putea dăuna eficacităţii sale.

Uniunea dispune de competenţă pentru a desfăşura acţiuni de sprijinire, de coordonare sau complementare. Domeniile acestor acţiuni sunt, prin finalitatea lor europeană:
• protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii persoanei
• industria
• cultura
• turismul
• educaţia, tineretul, sportul şi formarea profesională
• protecţia civilă
• cooperarea administrativă.

Clauza de flexibilitate. Dacă o acţiune a Uniunii se dovedeşte necesară în cadrul politicilor definite în partea III pentru a atinge unul dintre obiectivele menţionate în Constituţie, fără ca aceasta să fi prevăzut puterile de acţiune necesare în acest sens, Consiliul de Miniştri, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului European, adoptă măsurile corespunzătoare.
Deşi s-a lovit de o puternică opoziţie din partea cetăţenilor din Statele Membre UE, Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa reprezintă o bază juridică importantă pentru viitorul Uniunii Europene .

Uniunea Europeană, integrată politic, va constitui, desigur, un model de federalism puternic desconcentrat, ţn măsură să cuprindă toate instanţele federale, la toate nivelurile. Europa, devenită actor global, va putea astfel să dezvolte forme inovatoare de federalism intern. Procesul va fi susţinut fără îndoială de către tradiţiile locale seculare, care vor stimula regruparea comunitară în cadrul regiunilor şi între diferitele regiuni.

În aceaşi timp, Europa Unională este decisă să construiască şi un stat social partener la performanţa economică în măsură să facă să coabiteze solidaritatea şi responsabilitatea la toate nivelurile, prin intermediul soluţiilor diferite pentru marile regiui ale Europei din care face parte de acum şi Europa Centrală şi de Est.

Fluxurile de trezorerie- cash-flow

Standardul Internaţional de Contabilitate IAS 7 defineşte fluxurile de trezorerie (denumite şi fluxuri de numerar sau cash-flow în unele lucrări) drept intrări sau ieşiri de numerar şi echivalente de numerar [7, IAS 7, par.6].

Sursa principală pentru analiză o constituie „Situaţia fluxurilor de trezorerie“, întocmită în conformitate cu prevederile IAS 7.

Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare din cadrul cărora face parte şi „situaţia fluxurilor de trezorerie“ stipulează că obiectivul acestora „este de a furniza informaţii despre poziţia financiară, performanţele şi modificările poziţiei financiare a întreprinderii, care sunt utile unei sfere largi de utilizatori în luarea deciziilor economice“ [7, Cadrul general, par. 12].

Utilizatorii de situaţii financiare includ investitorii prezenţi şi potenţiali, personalul angajat, creditorii, furnizorii şi alţi creditori comerciali, clienţii, guvernul şi instituţiile acestuia, precum şi publicul.

Privitor la „situaţia fluxurilor de trezorerie“, IAS 7 consideră că aceasta oferă informaţii utile pentru evaluarea capacităţii întreprinderii de a genera numerar, precum şi a necesităţilor întreprinderii de a utiliza fluxurile de numerar, respectiv a momentului şi siguranţei generării lor [7, IAS 7].

În România, situaţia fluxurilor de trezorerie este considerată o componentă a situaţiilor financiare anuale în conformitate cu prevederile Ordinului Ministerului Finanţelor Publice Nr. 94 din 29 ianuarie 2001 pentru Aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate [5, par. 3.2.]. Situaţia fluxurilor de trezorerie se întocmeşte, conform IAS 7, fie utilizând metoda directă, fie metoda indirectă [5, par. 4.29.; cap. III].

În cadrul situaţiei fluxurilor de trezorerie, potrivit abordării funcţionale a activităţilor întreprinderii, fluxurile sunt grupate în trei categorii:

– fluxuri provenite din activităţile de exploatare (operaţionale);

– fluxuri provenite din activităţi de investiţii;

– fluxuri provenite din activităţi de finanţare.

Analiza fluxurilor de trezorerie pe toate cele trei tipuri de activităţi este utilă pentru:

-corelarea profitului (pierderii) cu numerarul; separarea activităţilor care implică numerar de cele care nu implică numerar;

-evaluarea capacităţii întreprinderii de a-şi îndeplini obligaţiile de plăţi cash;

-evaluarea fluxurilor de numerar pentru activităţile viitoare (cash-flow strategic).

Utilitatea analizei este dată de faptul că variaţia globală a trezoreriei este reliefată prin soldul de trezorerie, rezultat din gestiunea activelor reale (din activitatea de exploatare) şi prin cel rezultat din operaţiunile de capital care privesc investiţiile şi finanţările. Atunci când fluxurile reale şi cele monetare nu coincid, cum de fapt se şi întâmplă, trezoreria se asigură prin decalaje de plăţi asociate acestor fluxuri.

Fiecare dintre cele trei categorii de fluxuri are impact asupra unei surse sau a unei utilizări de lichidităţi .

Sunt consacrate două metode pentru determinarea fluxurilor de trezorerie (generate de activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare) :
A.– metoda directă;
B.– metoda indirectă.

A. Metoda directă
Conform acestei metode se operează cu încasări şi plăţi brute în numerar .

a) Fluxurile de numerar provenite din activităţile de exploatare:

– încasările în numerar din vânzările de bunuri şi prestările de servicii;

– încasările în numerar provenite din redevenţe, onorarii, comisioane şi alte venituri (care se pot estima pe baza mărimii cifrei de afaceri realizate, corectate cu modificarea soldului creanţelor comerciale din exerciţiul financiar);

– plăţi în numerar către furnizorii de bunuri şi servicii (materii prime şi materiale consumabile, ct. 601 + 602 – 7412; alte cheltuieli materiale, ct. 603 + 604 + 606 + 608; alte cheltuieli din afară, cum sunt cele cu energia şi apa, ct. 605 – 7413; cheltuieli privind mărfurile, ct. 607; cheltuieli privind prestaţiile externe, ct. 611 + 612 + 613 + 614 + 621 + 622 + 623 + 624 + 625 + 626 + 627 + 628 – 7416).

Mărimea acestora se ajustează cu variaţia soldului stocurilor de materii prime, materiale consumabile şi mărfuri prin adăugarea diferenţei dintre stocul final şi cel iniţial, respectiv cu variaţia soldului datoriilor comerciale (ct. 401+403) prin scăderea diferenţei dintre soldul final şi cel iniţial al exerciţiului financiar;

– plăţi în numerar către şi în numele angajaţilor (cheltuieli cu personalul ajustate cu variaţia soldurilor conturilor necorespunzătoare);

– plăţi în numerar sau restituiri de impozit pe profit, doar dacă nu pot fi identificate în mod special cu activităţile de investiţii şi de finanţare (se referă la cheltuielile privind impozitul pe profit, ct. 691–791, dacă se presupune că întregul impozit pe profit este aferent activităţii de exploatare).

b) Fluxurile de numerar provenite din activităţile de investiţii:

– plăţile în numerar pentru achiziţionarea de terenuri şi mijloace fixe, active necorporale şi alte active pe termen lung. Se pot determina pe baza creşterilor de active imobilizate prezentate în nota 1 la situaţiile financiare şi se ajustează cu variaţia datoriilor întreprinderii către furnizorii de imobilizări;

– plăţi în numerar pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de creanţe ale altor întreprinderi. Se pot identifica în valoarea creşterii elementelor de activ respective prezentate în nota 1 la situaţiile financiare;

– încasări în numerar din vânzarea de terenuri şi clădiri, instalaţii şi echipamente, active necorporale şi alte active pe termen lung;

– încasări în numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu şi de creanţe ale altor întreprinderi;

– avansuri în numerar şi împrumuturile efectuate către alte părţi;

– încasări în numerar din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către alte părţi.

c) Fluxurile de numerar provenite din activităţile de finanţare:

– venituri în numerar din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital propriu. Se determină pe baza creşterii capitalului social, inclusiv a primelor de capital (ct. 1041 + 1042 + 1043 + 1044) şi se ajustează cu variaţia creanţelor privind capitalul subscris şi nevărsat;

– plăţile în numerar către acţionari pentru a achiziţiona sau a răscumpăra acţiunile întreprinderii. Se regăsesc în scăderea capitalului social şi a rezervelor;

– veniturile în numerar din emisiunea de obligaţiuni, credite, ipoteci şi alte împrumuturi. Sunt constituite din creşterea împrumuturilor şi datoriilor asimilate, înregistrate de întreprindere în conturile aferente, veniturile din dobânzi şi alte cheltuieli financiare oglindite în contul de profit şi pierdere;

– plăţile în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o operaţiune de leasing financiar. Se determină pe baza analizei contractelor de leasing.

Fluxurile de numerar - total

– Numerar la începutul perioadei;

– Numerar la finele perioadei.

Rezultanta fluxurilor de numerar din activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare reprezintă trezoreria netă.

B. Metoda indirectă

IAS 7 şi OMFP nr. 94/2001 prezintă metoda indirectă ca alternativă la metoda directă de determinare a fluxurilor de trezorerie. Particularitatea acestei metode constă în faptul că profitul net (sau pierderea netă) este ajustat(ă) cu efectele tranzacţiilor ce nu au natură monetară, amânările sau angajamentele de plăţi sau încasările în numerar din exploatare trecute sau viitoare şi elemente de venituri şi cheltuieli asociate cu fluxurile de numerar din activităţile de investiţii sau de finanţare.

Situaţia fluxurilor de numerar prin metoda indirectă se prezintă în felul următor :

a) Fluxuri de numerar din activităţi de exploatare:
– rezultatul net;

– modificările pe parcursul perioadei ale capitalului circulant;

– ajustări pentru elementele nemonetare şi alte elemente incluse în activităţile de investiţii sau de finanţare.

b) Fluxuri de numerar din activităţi de investiţii:

– plăţile în numerar pentru achiziţionarea de terenuri şi mijloace fixe, active necorporale şi alte active pe termen lung;

– încasările în numerar din vânzarea de terenuri şi clădiri, instalaţii şi echipamente, active necorporale şi alte active pe termen lung;

– plăţile în numerar pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor întreprinderi;

– încasările în numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu şi creanţă ale altor întreprinderi;

– avansurile în numerar şi împrumuturile efectuate către alte părţi;

– încasările în numerar din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către alte părţi.

c) Fluxuri de numerar provenite din activităţi de finanţare:

– veniturile în numerar din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital propriu;

– plăţile în numerar către acţionari pentru a achiziţiona sau a răscumpăra acţiunile întreprinderii;

– veniturile în numerar din emisiunea de obligaţiuni, credite, ipoteci şi alte împrumuturi;

– rambursările în numerar ale unor sume împrumutate;

– plăţile în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o operaţiune de leasing financiar.

Fluxuri de numerar - total

– Numerar la începutul perioadei;

– Numerar la finele perioadei.

Rezultatul obţinut prin aplicarea metodei indirecte este acelaşi ca şi cel obţinut prin metoda directă, diferă însă structura fluxurilor de numerar referitoare la activităţile de exploatare.

Fluxurile de numerar din activităţile de investiţii şi cele din activităţile de finanţare sunt determinate prin metoda directă.

Prin metoda indirectă, pornind de la valoarea contabilă a rezultatului exerciţiului financiar, sunt efectuate ajustări pentru determinarea fluxului de numerar. Se are în vedere că prin practicarea unei contabilităţi de angajament sunt înregistrate veniturile şi cheltuielile în momentul facturării lor şi nu în momentul încasării sau plăţii, iar în calculul profitului sunt luate în considerare unele elemente de venituri şi cheltuieli nemonetare, care nu presupun intrări sau ieşiri de numerar din trezorerie, ceea ce face să crească diferenţa dintre mărimea rezultatului realizat şi mărimea numerarului din trezorerie .

Prin efectuarea ajustărilor se urmăreşte:

– eliminarea efectelor contabilităţii de angajament prin luarea în considerare a capitalului de lucru net.

Ca atare, din rezultatul exerciţiului se scade variaţia stocurilor (materii prime şi materiale consumabile, producţia în curs de execuţie, produse finite şi mărfuri, avansuri pentru cumpărarea de stocuri), variaţia creanţelor (creanţe comerciale şi alte creanţe) şi se adaugă variaţia datoriilor de exploatare (decalajele de plăţi favorabile întreprinderii puse în evidenţă de variaţia soldurilor conturilor corespunzătoare);

– eliminarea veniturilor şi cheltuielilor nemonetare (amortizările şi provizioanele constituite sau reluate pe venituri) prin adunarea cheltuielilor calculate cu amortizarea şi provizioanele constituite şi scăderea veniturilor din reluarea provizioanelor (practic, se adună toate rubricile de ajustări din contul de profit şi pierdere;

- ajustarea valorii imobilizărilor corporale şi necorporale;

- ajustarea valorii activelor circulante;

- ajustări privind provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli; ajustarea valorii imobilizărilor financiare şi a investiţiilor financiare deţinute ca active circulante);

– eliminarea acelor elemente de venituri şi cheltuieli care nu sunt legate de activitatea de exploatare.

Privind metoda de calcul a fluxurilor de trezorerie IAS 7 recomandă metoda directă, aceasta furnizând informaţii utile pentru estimarea fluxurilor viitoare de trezorerie, iar prin metoda indirectă aceste informaţii nu sunt disponibile. În practică însă, întreprinderile preferă metoda indirectă întrucât are o logică de calcul mai apropiată de formatul raportărilor contabile.

Presiunea fiscala si durata medie de achitare

Presiunea fiscala si durata medie de achitare a obligatiilor fiscale sunt indicatori care evidentieaza impactul fiscalitatii asupra companiei.

- presiunea fiscala poate fi calculata prin relatia:

Presiunea fiscala = Obligaţii fiscale/Cifra de Afaceri (valoarea adaugata) x 100

-obligatiile fiscale includ: impozite, taxe, contributii sociale, drepturi de import, etc..

Durata medie de achitare a obligatiilor fiscale si sociale = obligatii fiscale x 360 / Cifra de afaceri

si reflecta numarul mediu de zile in care se efectueaza plata obligatiilor fiscale prin intermediul incasarilor din vanzari.

Doi indicatori simpli de calculat pe baza carora se pot trage concluzii privind eficienta si lichiditatea activitatii companiei, precum si despre impactul fiscalitatii asupra acestora.

Noţiuni generale privind capitalurile

Noţiunea de capital are cel puţin trei accepţiuni principale:

1. O accepţiune economică potrivit căreia capitalul este o categorie economică care exprimă totalitatea resurselor materiale, acumulate şi reproductibile, care prin asociere cu ceilalţi factori de producţie, participă la realizarea de noi bunuri economice, în scopul obţinerii unui profit. În această calitate mai este cunoscut şi prin denumirile formale pe care le îmbracă de: capital real, capital tehnic sau fizic, bunuri investiţionale, bunuri capital, bunuri instrumentale, capital echipament. După modul în care diferitele componente ale capitalului real participă la producţie, se consumă şi se înlocuiesc, acesta se întâlneşte în practica curentă sub una din formele: capital fix şi capital circulant sau capital fix, variabil şi regulat.

2. O accepţiune financiară potrivit căreia capitalul este resursa care, cu timpul produce avantaje (profit). Este în relaţie pozitivă cu investirea şi negativă cu consumul.

3. O accepţiune juridică potrivit căreia capitalul este un drept, o relaţie între individ sau grup de indivizi şi ansamblul de bunuri cuprinzând: bani, maşini, echipamente, clădiri, materii prime şi materiale, pământ, hârtii de valoare, creanţe, deci total active.

Corelat cu această ultimă accepţiune “din punt de vedere financiar – contabil capitalurile deţinute de asociaţi sau acţionari reprezintă componente ale pasivului patrimonial destinat a finanţa de o manieră durabilă activul patrimonial. Pe considerentul că ele se află la dispoziţia agenţilor economici pe o perioadă mai mare de timp, de regulă mai mare de un an, ele poartă denumirea de capitaluri permanente.”

În viziunea cadrului conceptual contabil IASB, capitalul propriu „reprezintă dreptul acţionarilor (interesul rezidual) în activele întreprinderii, după deducerea tuturor datoriilor acesteia”.

Privite din punct de vedere structural, capitalurile permanente cuprind:

1. capitalurile proprii,reprezentate de capitalul subscris şi cel vărsat, în cazul societăţilor comerciale; patrimoniul regiei şi cel public, în cazul regiilor; primele legate de capital; rezervele din reevaluare; rezerve; rezultatul reportat; rezultatul exerciţiului;

2. provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli care reprezintă o sursă de finanţare proprie rezultată din aplicabilitatea prudenţei în contabilitate

3. capitalurile străine, reprezentate de: împrumuturi de obligaţiuni; credite bancare pe termen lung; datorii ce privesc imobilizările financiare; alte împrumuturi şi datorii asimilate şi dobânzile aferente împrumuturilor şi datoriilor asimilate, toate cu un termen de exigibilitate mai mare de un an.

Fuziunea

Consideraţii generale

Pentru a face faţă concurenţei, societăţile comerciale sunt obligate să-şi lărgească activitatea. Creşterea este de două feluri: internă şi externă.

Creşterea internă constă în achiziţionarea unor noi active, finanţate din profiturile nedistribuite acţionarilor sau asociaţilor şi din resurse externe. De regulă, ea nu conduce la modificarea capitalului social.

Creşterea externă presupune achiziţionarea unei alte societăţi. Ea se realizează în contextul restructurărilor de întreprinderi.
Fuziunea este operaţia prin care două sau mai multe societăţi comerciale decid reunirea patrimoniilor lor şi desfăşurarea comună a activităţii lor.

Felurile fuziunii

a) În funcţie de modalitatea juridică de realizare deosebim:

1) fuziune prin reunire sau prin contopire (fuziune creare): două sau mai multe societăţi fuzionează formând o nouă societate (societăţile care fuzionează îşi pierd personalitatea juridică);

2) fuziune prin absorbţie: o societate preia una sau mai multe alte societăţi (care-şi pierd personalitatea juridică);

3) fuziune mijloc de restructurare internă: în cazul grupurilor de societăţi pentru reducerea numărului de societăţi componente, pentru eliminarea celor cu pierderi etc.

b) În funcţie de structura unităţilor, distingem:

1) fuziune orizontală, realizată între societăţi concurente, ce produc acelaşi produs;

2) fuziune verticală, realizată între parteneri comerciali: client – furnizor. De exemplu: o societate de morărit şi o societate de panificaţie;

3) fuziune congenerică, realizată între societăţi comerciale din aceeaşi ramură. Societăţile respective nu realizează acelaşi produs şi nu au relaţii comerciale între ele. Prin obiectul lor de activitate sunt complementare.

4) fuziune conglomerat, realizată între societăţi din ramuri de activitate diferite. Ele urmăresc diversificarea activităţii cu riscuri minime.

c) După motivaţiile care stau la baza fuziunilor, deosebim:

1) fuziune dezvoltare, urmăreşte raţiuni economice. Aceste fuziuni pot avea loc între societăţi din aceeaşi ramură sau din ramuri de activitate diferite;

2) fuziune salvare bazată pe motive juridice sau financiare. Se are în vedere faptul că prin acest tip de fuziune se evită falimentul şi lichidarea unor societăţi gestionate defectuos dar care dispun de o tehnologie avansată şi au o dotare superioară;

3) fuziune realizată din motive cu caracter social. Acest tip de fuziune sare ca scop evitarea şomajului sau sprijinirea unor sectoare economice aflate în criză.

Abordarea fuziunii
Fuziunea poate fi abordată sub următoarele aspecte: economic, juridic, fiscal şi financiar-contabil.

1. Abordarea economică
Fuziunea reprezintă operaţia de transmitere a patrimoniului uneia sau mai multor societăţi fie către o societate existentă (fuziune absorbţie), fie unei societăţi noi (fuziune creare).

2.Abordarea juridică
Fuziunea are ca efect (Legea nr. 31/1990, republicată ,art. 233):

- încetarea personalităţii juridice a unei societăţi;

- dizolvarea fără lichidare a societăţii care îşi încetează existenţa;

- transmiterea universală a patrimoniului său către societatea absorbantă sau nou constituită;

- atribuirea de acţiuni sau părţi sociale ale societăţii absorbante sau nou-create către asociaţii societăţii care îşi încetează activitatea;

- majorarea capitalului social al societăţii absorbante ori constituirea capitalului social al societăţii nou înfiinţate.

3.Abordarea fiscală
Fuziunea ridică unele probleme legate de aplicarea legislaţiei fiscale referitoare la: impozitul pe profit, TVA, alte impozite şi taxe. De regulă, dacă societăţile participante îndeplinesc anumite condiţii, beneficiază de anumite facilităţi fiscale.

4.Abordarea financiar-contabilă
Operaţiile de fuziune sunt abordate din punct de vedere financiar-contabil de către normalizatorii români in vederea reflectarii în contabilitate a principalelor operaţiuni privind fuziunea, dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale, precum şi retragerea şi/sau excluderea unor asociaţi din cadrul societăţilor comerciale.

Contabilizarea operaţiilor de fuziune nu comportă deosebiri în funcţie de forma fuziunii.

Etapele fuziunii

Conform Precizărilor privind reflectarea în contabilitate a principalelor operaţiuni privind fuziunea, dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale, precum şi retragerea şi/sau excluderea unor asociaţi din cadrul societăţilor comerciale , operaţiunile care se efectuează cu ocazia fuziunii prin absorbţie sunt:

1) Inventarierea patrimoniului şi evaluarea elementelor patrimoniale ale societăţilor comerciale care fuzionează în conformitate cu Regulamentul de aplicare a Legii contabilităţii nr. 82/1991 şi cu Normele privind organizarea şi efectuarea inventarierii;

2) Întocmirea bilanţului de fuziune al societăţilor comerciale;

3) Determinarea activului net (capitalurilor proprii) pe baza bilanţului de fuziune;

4) Determinarea raportului de schimb al acţiunilor sau al părţilor sociale, pentru a acoperi capitalul societăţilor comerciale absorbite.

Operaţiunile care se efectuează cu ocazia fuziunii prin contopire sunt:

1) Inventarierea, evaluarea, întocmirea bilanţului de fuziune şi determinarea activului net;

2) Constituirea noii societăţi comerciale pe baza activului net al societăţilor comerciale care fuzionează şi determinarea numărului de acţiuni, prin raportarea activului net la valoarea nominală a unei acţiuni sau a unei părţi sociale;

3) Reflectarea în contabilitatea societăţii comerciale nou-înfiinţate a capitalurilor sociale aportate, a drepturilor şi obligaţiilor societăţilor comerciale care îşi încetează existenţa;

4) Reflectarea în contabilitatea societăţilor comerciale care s-au dizolvat a activului net şi a elementelor patrimoniale transmise noii societăţi comerciale.
Vom dezvolta câteva din aceste etape.

Evaluarea aportului de fuziune

Evaluarea aportului de fuziune constă în determinarea valorii totale a activelor şi pasivelor ce se transmit, prin operaţia de fuziune între societăţile implicate. Societăţile comerciale care sunt absorbite se dizolvă şi îşi pierd personalitatea juridică, iar acţiunile sau părţile sociale ale acestora sunt înlocuite cu acţiuni sau părţi sociale ale noii societăţi comerciale.

Stabilirea raportului de schimb
În cadrul acestei etape a fuziunii prin absorbţie se efectuează următoarele operaţiuni:

a) determinarea valorii contabile a acţiunilor sau părţilor sociale ale societăţilor comerciale care fuzionează, prin raportarea activului net la numărul de acţiuni sau de părţi sociale emise;

b) determinarea valorii nominale a acţiunilor sau a părţilor sociale ale societăţilor comerciale care fuzionează prin raportarea capitalului social la numărul de acţiuni, care trebuie să corespundă cu valoarea prevăzută în statutul societăţilor comerciale;

c) determinarea numărului de acţiuni sau de părţi sociale ce trebuie emise de societatea comercială care absoarbe (absorbantă), prin raportarea activului net al societăţii comerciale absorbite la valoarea contabilă a unei acţiuni sau părţi sociale a societăţii comerciale care absoarbe;

d) stabilirea raportului de schimb al acţiunilor sau al părţilor sociale ale societăţilor comerciale absorbite pentru acţiunile sau părţile sociale ale societăţii comerciale care absoarbe;

e) determinarea majorării capitalului social la societatea comercială care absoarbe, prin înmulţirea numărului de acţiuni care trebuie emise de societatea comercială care absoarbe cu valoarea nominală a unei acţiuni sau a unei părţi sociale de la această societate comercială;

f) calcularea primei de fuziune, ca diferenţă între valoarea contabilă a acţiunilor sau a părţilor sociale şi valoarea nominală a acestora.

Raportul de schimb dintre cele două societăţi se determină matematic în cazul fuziunii prin contopire (fuziune-creare) după următoarea schemă:

1) Metoda comparării unor valori absolute (metoda evaluării aporturilor)
C:100% =[ A:x%=(a/(a+b)*100)]+[ B:y%=(a/(a+b)*100)]
A, B - societăţile care fuzionează;
C - societatea care se creează;
a, b - valoarea societăţii A, respectiv B determinată prin metode de evaluare identice;
x %, y % - ponderea societăţii A, respectiv B în capitalul noii societăţi C.

2) Metoda comparării unui anumit număr de criterii (Această metodă se mai numeşte şi metoda pe bază de negocieri)
C:100%=A:x%+B:y%


Criterii de evaluare:
x1 - activ net contabil corectat – y1
x2 - curs bursier – y2
x3 - profit – y3
x4 - fluxuri de trezorerie – y4
x%=(suma de xi ,i=1 la "n"/suma de xi ,i=1 la "n" +suma de yi ,i=1 la "n")*100
y%=(suma de yi ,i=1 la "n"/suma de xi ,i=1 la "n" +suma de yi ,i=1 la "n")*100

unde:
x1, x2, x3, x4 - valorile criteriului calculate pentru societatea A;
y1, y2, y3, y4 - valorile criteriului calculate pentru societatea B;
i - criteriul ales;
n - numărul de criterii.

Operaţiunile de fuziune

Consideraţii generale

Pentru a face faţă concurenţei, societăţile comerciale sunt obligate să-şi lărgească activitatea. Creşterea este de două feluri: internă şi externă.

Creşterea internă constă în achiziţionarea unor noi active, finanţate din profiturile nedistribuite acţionarilor sau asociaţilor şi din resurse externe. De regulă, ea nu conduce la modificarea capitalului social.

Creşterea externă presupune achiziţionarea unei alte societăţi. Ea se realizează în contextul restructurărilor de întreprinderi.
Fuziunea este operaţia prin care două sau mai multe societăţi comerciale decid reunirea patrimoniilor lor şi desfăşurarea comună a activităţii lor.

Felurile fuziunii

a) În funcţie de modalitatea juridică de realizare deosebim:

1) fuziune prin reunire sau prin contopire (fuziune creare): două sau mai multe societăţi fuzionează formând o nouă societate (societăţile care fuzionează îşi pierd personalitatea juridică);

2) fuziune prin absorbţie: o societate preia una sau mai multe alte societăţi (care-şi pierd personalitatea juridică);

3) fuziune mijloc de restructurare internă: în cazul grupurilor de societăţi pentru reducerea numărului de societăţi componente, pentru eliminarea celor cu pierderi etc.

b) În funcţie de structura unităţilor, distingem:

1) fuziune orizontală, realizată între societăţi concurente, ce produc acelaşi produs;

2) fuziune verticală, realizată între parteneri comerciali: client – furnizor. De exemplu: o societate de morărit şi o societate de panificaţie;

3) fuziune congenerică, realizată între societăţi comerciale din aceeaşi ramură. Societăţile respective nu realizează acelaşi produs şi nu au relaţii comerciale între ele. Prin obiectul lor de activitate sunt complementare.

4) fuziune conglomerat, realizată între societăţi din ramuri de activitate diferite. Ele urmăresc diversificarea activităţii cu riscuri minime.

c) După motivaţiile care stau la baza fuziunilor, deosebim:

1) fuziune dezvoltare, urmăreşte raţiuni economice. Aceste fuziuni pot avea loc între societăţi din aceeaşi ramură sau din ramuri de activitate diferite;

2) fuziune salvare bazată pe motive juridice sau financiare. Se are în vedere faptul că prin acest tip de fuziune se evită falimentul şi lichidarea unor societăţi gestionate defectuos dar care dispun de o tehnologie avansată şi au o dotare superioară;

3) fuziune realizată din motive cu caracter social. Acest tip de fuziune sare ca scop evitarea şomajului sau sprijinirea unor sectoare economice aflate în criză.

Abordarea fuziunii
Fuziunea poate fi abordată sub următoarele aspecte: economic, juridic, fiscal şi financiar-contabil.

1. Abordarea economică
Fuziunea reprezintă operaţia de transmitere a patrimoniului uneia sau mai multor societăţi fie către o societate existentă (fuziune absorbţie), fie unei societăţi noi (fuziune creare).

2.Abordarea juridică
Fuziunea are ca efect (Legea nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial nr. 33/20.01.1998, art. 233):

- încetarea personalităţii juridice a unei societăţi;

- dizolvarea fără lichidare a societăţii care îşi încetează existenţa;

- transmiterea universală a patrimoniului său către societatea absorbantă sau nou constituită;

- atribuirea de acţiuni sau părţi sociale ale societăţii absorbante sau nou-create către asociaţii societăţii care îşi încetează activitatea;

- majorarea capitalului social al societăţii absorbante ori constituirea capitalului social al societăţii nou înfiinţate.

3.Abordarea fiscală
Fuziunea ridică unele probleme legate de aplicarea legislaţiei fiscale referitoare la: impozitul pe profit, TVA, alte impozite şi taxe. De regulă, dacă societăţile participante îndeplinesc anumite condiţii, beneficiază de anumite facilităţi fiscale.

4.Abordarea financiar-contabilă
Operaţiile de fuziune sunt abordate din punct de vedere financiar-contabil de către normalizatorii români in vederea reflectarii în contabilitate a principalelor operaţiuni privind fuziunea, dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale, precum şi retragerea şi/sau excluderea unor asociaţi din cadrul societăţilor comerciale.

Contabilizarea operaţiilor de fuziune nu comportă deosebiri în funcţie de forma fuziunii.

Etapele fuziunii

Conform Precizărilor privind reflectarea în contabilitate a principalelor operaţiuni privind fuziunea, dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale, precum şi retragerea şi/sau excluderea unor asociaţi din cadrul societăţilor comerciale , operaţiunile care se efectuează cu ocazia fuziunii prin absorbţie sunt:

1) Inventarierea patrimoniului şi evaluarea elementelor patrimoniale ale societăţilor comerciale care fuzionează în conformitate cu Regulamentul de aplicare a Legii contabilităţii nr. 82/1991 şi cu Normele privind organizarea şi efectuarea inventarierii;

2) Întocmirea bilanţului de fuziune al societăţilor comerciale;

3) Determinarea activului net (capitalurilor proprii) pe baza bilanţului de fuziune;

4) Determinarea raportului de schimb al acţiunilor sau al părţilor sociale, pentru a acoperi capitalul societăţilor comerciale absorbite.

Operaţiunile care se efectuează cu ocazia fuziunii prin contopire sunt:

1) Inventarierea, evaluarea, întocmirea bilanţului de fuziune şi determinarea activului net;

2) Constituirea noii societăţi comerciale pe baza activului net al societăţilor comerciale care fuzionează şi determinarea numărului de acţiuni, prin raportarea activului net la valoarea nominală a unei acţiuni sau a unei părţi sociale;

3) Reflectarea în contabilitatea societăţii comerciale nou-înfiinţate a capitalurilor sociale aportate, a drepturilor şi obligaţiilor societăţilor comerciale care îşi încetează existenţa;

4) Reflectarea în contabilitatea societăţilor comerciale care s-au dizolvat a activului net şi a elementelor patrimoniale transmise noii societăţi comerciale.
Vom dezvolta câteva din aceste etape.

Evaluarea aportului de fuziune

Evaluarea aportului de fuziune constă în determinarea valorii totale a activelor şi pasivelor ce se transmit, prin operaţia de fuziune între societăţile implicate. Societăţile comerciale care sunt absorbite se dizolvă şi îşi pierd personalitatea juridică, iar acţiunile sau părţile sociale ale acestora sunt înlocuite cu acţiuni sau părţi sociale ale noii societăţi comerciale.

Stabilirea raportului de schimb
În cadrul acestei etape a fuziunii prin absorbţie se efectuează următoarele operaţiuni:

a) determinarea valorii contabile a acţiunilor sau părţilor sociale ale societăţilor comerciale care fuzionează, prin raportarea activului net la numărul de acţiuni sau de părţi sociale emise;

b) determinarea valorii nominale a acţiunilor sau a părţilor sociale ale societăţilor comerciale care fuzionează prin raportarea capitalului social la numărul de acţiuni, care trebuie să corespundă cu valoarea prevăzută în statutul societăţilor comerciale;

c) determinarea numărului de acţiuni sau de părţi sociale ce trebuie emise de societatea comercială care absoarbe (absorbantă), prin raportarea activului net al societăţii comerciale absorbite la valoarea contabilă a unei acţiuni sau părţi sociale a societăţii comerciale care absoarbe;

d) stabilirea raportului de schimb al acţiunilor sau al părţilor sociale ale societăţilor comerciale absorbite pentru acţiunile sau părţile sociale ale societăţii comerciale care absoarbe;

e) determinarea majorării capitalului social la societatea comercială care absoarbe, prin înmulţirea numărului de acţiuni care trebuie emise de societatea comercială care absoarbe cu valoarea nominală a unei acţiuni sau a unei părţi sociale de la această societate comercială;

f) calcularea primei de fuziune, ca diferenţă între valoarea contabilă a acţiunilor sau a părţilor sociale şi valoarea nominală a acestora.

Definirea contabilităţii

Etape în evoluţia contabilităţii

Forme rudimentare de contabilitate, mai precis de evidenţă economică se practicau cu multe mii de ani în urmă, când oamenii au început să consemneze fapte şi întâmplări sub forma crestăturilor pe oase de animale, pe pereţii grotelor, pe tăbliţe de argilă, pe papirus, cu ajutorul sforilor înnodate.

De la simplele însemnări s-a trecut la contabilitatea memorială, contabilitatea în partidă simplă şi contabilitatea în partidă dublă.

În prima sa formă, contabilitatea în partidă simplă se limita numai la înregistrarea raporturilor cu terţe persoane, eludând complet operaţiile privind modificările valorilor materiale ale unităţilor.

Introducerea treptată a creditului comercial a dus la introducerea conturilor de terţi: furnizori, clienţi şi a conturilor de stocuri: materiale, mărfuri etc.

Contabilitatea trebuie să-şi adapteze şi să-şi perfecţioneze metodele pentru a răspunde noilor exigenţe ale activităţii economice. Apare astfel contabilitatea în partidă dublă, la care participă doi actori: contabilul, care ţine evidenţa creanţelor şi datoriilor care iau naştere în urma faptelor de comerţ şi casierul, care urmăreşte fluxurile monetare.

În anul 1494 călugărul franciscan născut în Toscana, Luca Paciolo, matematician renumit, a publicat la Veneţia enciclopedia matematică Summa de arithmetica, geometria, proportioni et proportionalita. În capitolul 9 al acestei lucrări, întitulat “Tractatus de computis et scripturis” (tratat de conturi şi înscrisuri) Paciolo prezintă principiile fundamentale ale contabilităţii în partidă dublă.

În perioada cuprinsă între secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea contabilitatea în partidă dublă se generalizează în Europa. Ea este consacrată în literatura de specialitate şi este studiată în învăţământul contabil.
În secolul al XIX-lea şi prima parte a secolului al XX-lea, se înmulţesc societăţile pe acţiuni, iar acţionarii nu se implică în conducerea şi gestionarea acestora. Ei pretind administratorilor să prezinte periodic situaţii şi rapoarte cu privire la activitatea desfăşurată şi rezultatele economico-financiare obţinute.

Contabilitatea ca artă

Artă înseamnă şi „îndeletnicire care cere multă îndemânare şi anumite cunoştinţe“.

Reprezentarea realităţii economice de către contabili este rezultatul măiestriei profesionale, depinde de „arta“ profesionistului contabil de a „realiza reprezentarea realităţii economice prin intermediul contabilităţii“.

Contabilitatea este arta reprezentării abstracte a unei realităţi economice concrete.
Definirea contabilităţii ca artă a avut loc în contextul apariţiei contabilităţii în partidă dublă, în evul mediu. În această perioadă procesul de propagare a cunoştinţelor contabile a fost destul de lent, deoarece contabilii s-au organizat în asociaţii profesionale, care aveau regulamente restrictive de admitere. Păstrarea secretului asupra artei de a ţine registrele, a contabilităţii în partidă dublă a dus la creşterea prestigiului contabililor dar şi la încetinirea propagării ştiinţei.
Punctul de convergenţă între artă, privită în sens larg, şi contabilitate constă în faptul că ambele sunt creaţii ale spiritului uman şi constituie reprezentări abstracte ale realităţilor concrete. Contabilitatea, aşa cum am arătat nu are un mesaj estetic, existenţa contabilităţii este determinată de utilitatea sa în cunoaşterea realităţii înconjurătoare.

Contabilitatea ca tehnică de gestiune

Prin „tehnică“ se înţelege un ansamblu de procedee care aparţin unei meserii sau unei arte şi care sunt utilizate pentru obţinerea unui rezultat determinat. Din acest punct de vedere contabilitatea este o tehnică. Prin tehnică se înţelege şi aplicarea cunoştinţelor teoretice. În acest sens, tehnica este o parte a ştiinţei.
Ca tehnică de gestiune contabilitatea poate fi considerată partea aplicativă a teoriei contabile.
Dacă limităm contabilitatea numai la culegerea, prelucrarea, transmiterea, utilizarea şi stocarea informaţiei atunci contabilitatea este o tehnică cu ajutorul căreia se măsoară, se exprimă în etalon bănesc realitatea economică. Mulţi autori consideră că aceasta este o tehnică de observare, înregistrare şi de control a fluxurilor financiare interne şi externe ale întreprinderii.

Contabilitatea ca ştiinţă socială

Statutul ştiinţific al contabilităţii este legat de existenţa uneia sau mai multor teorii în contabilitate. Acestea sunt acele realizări ştiinţifice care sunt recunoscute de către o comunitate ştiinţifică şi care asigură un limbaj comun de comunicare şi o relativă unanimitate asupra judecăţilor lor profesionale.
În prezent contabilitatea este o ştiinţă matură, cu teorii multiple, iar în domeniul ei distingem trei direcţii de cercetare:

1. Cercetarea fundamentală se ocupă de contabilitate ca fenomen istoric, social şi organizaţional. Rezultatele acestei cercetări contribuie la definirea conceptelor, a metodelor şi funcţiilor contabilităţii. Cercetarea fundamentală nu urmăreşte să răspundă nemijlocit unor nevoi practice. Ea contribuie indirect la perfecţionarea practicii contabile.

2. Cercetarea contabilă aplicativă urmăreşte perfecţionarea procedeelor şi instrumentelor cu care operează contabilitatea practică.

3. Cercetarea contabilă normativă face studii şi analize pe baza cărora organismele de normalizare emit norme şi reglementări contabile. Cercetarea contabilă normativă asigură legătura dintre cercetarea fundamentală şi cercetarea aplicativă, între teoria şi practica contabilă, deoarece elaborarea unor norme contabile trebuie să ţină seama şi de restricţiile social-politice şi instituţionale dintr-o anumită ţară.

Contabilitatea ca limbaj de comunicare

Limbajul contabil se caracterizează prin trei dimensiuni: aspectul sintactic, aspectul semantic şi aspectul pragmatic.
Sintaxa contabilă constă în ansamblul de reguli şi proceduri ce trebuiesc respectate pentru înregistrarea, calculul şi analiza operaţiilor economice dintr-o întreprindere. Sintaxa contabilă se bazează pe un sistem de simboluri care formează un vocabular contabil specializat, cum ar fi: contul, bilanţul, debitul, creditul, activul, pasivul, venituri, cheltuieli, rezultate etc.

Semantica limbajului contabil tratează semnificaţia semnelor transmise de contabilitate şi se referă la corespondenţa dintre obiectul descris (averea întreprinderii) şi sistemul sau modelul contabil.

Aspectul pragmatic sau practica limbajului contabil se referă la dialogul realizat prin intermediul informaţiilor contabile dintre diferiţii utilizatori ai „produselor“ contabilităţii.

Contabilitatea ca sistem de informare

Dacă pornim de la o abordare sistemică, contabilitatea poate fi definită ca un sistem de informare ce are ca obiect culegerea, prelucrarea, stocarea şi comunicarea informaţiilor cu privire la patrimoniul întreprinderilor, în vederea luării deciziilor.

Pentru realizarea proceselor de cunoaştere şi de gestiune a patrimoniului se procedează la organizarea datelor şi informaţiilor într-un sistem informaţional.

Sistemul informaţional economic reprezintă un ansamblu organizat de informaţii economice complexe, care se obţin prin prelucrarea datelor furnizate de anumite surse şi care sunt necesare pentru organizarea, conducerea şi desfăşurarea activităţii economice. Principala funcţie a sistemului informaţional economic este aceea de a furniza informaţiile necesare cunoaşterii activităţii economice în vederea luării deciziilor pe toate treptele organizatorice.

Sistemul informaţional economic are următoarea structură:
- ansamblul informaţiilor economice complexe;
- prelucrarea datelor sau informaţiilor economice;
- sursele de date şi informaţii economice.

Contabilitatea ca joc social

Creşterea rolului social al contabilităţii i-a determinat pe unii autori să afirme că contabilitatea este un joc social, cu actorii şi regizorii săi, cu arbitrii reprezentaţi de instanţele de normalizare şi reglementare. Studiind trecutul ei, se constată că în decursul timpului s-a simţit nevoia folosirii contabilităţii pentru a evidenţia, sistematiza, generaliza, controla, analiza şi interpreta fenomenele şi procesele din activitatea economică, devenind indispensabilă pentru întreprindere ca titulară de patrimoniu.

Aprecieri în această privinţă au făcut nu numai specialiştii din domeniu, ci şi oamenii de diferite preocupări, care au reuşit s-o înţeleagă. Printre “actorii” care participă la „jocul social“ care este contabilitatea amintim:

- întreprinderile şi conducătorii lor;
- contabilii sau producătorii de informaţii contabile;
- utilizatorii de informaţii contabile.

Piaţa informaţiei contabile

Piaţa reprezintă un ansamblu coerent, un sistem de relaţii de vânzare-cumpărare între agenţii economici, care sunt pe de o parte legaţi prin legături de interdependenţă şi, pe de altă parte se află în raporturi de opoziţie, fiecare urmărind propriul interes (relaţii de concurenţă).

Pe piaţa de informaţii contabile se întâlnesc cererea de informaţii, care vine din partea utilizatorilor de informaţii contabile şi oferta de informaţii susţinută de producătorii informaţiei contabile.

Între producătorii de informaţii contabile şi utilizatorii acestora există o lipsă de încredere, motiv pentru care intervin cei care verifică şi certifică informaţiile contabile.

Utilizatorii informaţiei contabile

După Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate (IASC), informaţiile contabile trebuie să satisfacă necesităţile informaţionale ale unui complex de utilizatori:

1. investitorii prezenţi şi potenţiali;
2. personalul angajat;
3. creditorii financiari;
4. furnizorii şi alţi creditori comerciali;
5. clienţii;
6. guvernul şi instituţiile sale;
7. publicul.

Deşi informaţiile din situaţiile financiare de sinteză (produsul contabilităţii financiare) se adresează utilizatorilor externi, managerii unităţilor patrimoniale utilizând cu predilecţie informaţiile din contabilitatea de gestiune, această categorie de utilizatori foloseşte şi ea informaţia de tip extern.

Celor şapte categorii de utilizatori ai informaţiilor contabile, care se publică, prevăzuţi în cadrul conceptual al I.A.S.C. li se adaugă managerii unităţilor patrimoniale şi instanţele judecătoreşti.

a) Managerii şi nevoia de informaţii

Contabilitatea este principala sursă de informaţii la nivelul întreprinderii. Managerii utilizează din situaţiile financiare informaţiile referitoare la poziţia financiară, rezultatele obţinute şi modificările poziţiei financiare a întreprinderii.

b) Investitorii

Pentru investitori informaţia contabilă trebuie să-i ajute să decidă momentul când trebuie să cumpere, să conserve sau să vândă părţi din capital. Pentru anglo-saxoni informaţia contabilă trebuie să ofere investitorului o imagine cât mai fidelă asupra situaţiei întreprinderii, în timp pentru continentali regula contabilă de bază este prudenţa.

c) Acţionarii

Aceştia sunt interesaţi şi de informaţiile referitoare la capacitatea unităţii de a plăti dividendele (câştigul pe acţiune).

d) Angajaţii

Personalul angajat şi sindicatele sunt interesaţi de informaţiile referitoare la stabilitatea locurilor de muncă şi rentabilitatea întreprinderii. De asemenea, ei solicită informaţii referitoare la nivelurile şi modalităţile de remunerare, avantajele în materie de pensionare, natura şi mărimea oportunităţilor profesionale. De altfel Nota 8 la conturile anuale se referă la “Informaţii privind salariaţii, administratorii şi directorii”.

e) Creditorii financiari

Creditorii financiari sunt terţii care acordă împrumuturi întreprinderii, pe o durată stabilită în prealabil şi în schimbul unei dobânzi. Aceste împrumuturi trebuie rambursate la scadenţă. Oferta de informaţie trebuie să aibă în vedere alături de situaţiile financiare de sinteză şi date previzionale referitoare la fluxurile monetare (cash-flow).

f) Furnizorii şi alţi creditori comerciali

Furnizorii sunt interesaţi de solvabilitatea întreprinderii şi gradul de lichiditate a acesteia. În funcţie de aceasta îşi pot proiecta politica faţă de clientul lor. Creditorii comerciali sunt în general interesaţi de o întreprindere pe o perioadă mai scurtă decât creditorii financiari, numai dacă nu sunt dependenţi de continuitatea activităţii întreprinderii ca principal client.

g) Clienţii

Clienţii sunt interesaţi ca furnizorii lor să-şi continue activitatea pentru a avea garanţia surselor de bunuri şi servicii care să le asigure securitatea aprovizionării lor. Acest interes se manifestă în special când au o colaborare pe termen lung cu întreprinderea respectivă sau sunt dependenţi de ea.

h) Guvernul şi instituţiile sale

Statul şi instituţiile sale sunt interesate de activitatea unităţilor patrimoniale. Statul face apel la informaţiile contabile ale agenţilor economici pentru realizarea funcţiei fiscale.
Pe baza informaţiilor furnizate de unităţile patrimoniale statul îşi determină politicile fiscale, calculează venitul naţional, produsul intern brut, conturile naţionale şi elaborează previziuni macroeconomice.

i) Publicul

De situaţia financiară a unităţilor patrimoniale sunt interesate din ce în ce mai mult următoarele categorii ale publicului: analiştii financiari, responsabilii politici ai colectivităţilor locale, agenţiile pentru protecţia consumatorilor.

j) Instanţele judecătoreşti şi nevoia de probă în justiţie

Datorită faptului că informaţiile din contabilitate au la bază documente justificative, contabilitatea reprezintă un mijloc de probă în viaţa afacerilor.

Producătorii informaţiilor contabile

Potrivit prevederilor Legii contabilităţii obligaţia organizării şi conducerii contabilităţii proprii revine: societăţilor comerciale, societăţilor/companiilor naţionale, regiilor autonome, institutelor naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţilor cooperatiste şi celorlalte persoane juridice cu scop lucrativ.

Obţinerea informaţiilor contabile în unităţile patrimoniale se realizează fie în cadrul unor compartimente de contabilitate organizate distinct conduse de directorul financiar-contabil, contabilul şef sau altă persoană împuternicită să îndeplinească această funcţie, fie de persoane juridice autorizate (societăţi comerciale de profit) sau de către persoane fizice care au calitatea de contabil autorizat sau expert contabil.

Răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării patrimoniului, ceea ce se realizează prin atribuţiile pe care aceşti factori de decizie le stabilesc în sarcina conducătorului compartimentului de contabilitate şi personalului din subordinea acestuia.

În situaţiile în care contabilitatea este realizată de către societăţi comerciale de profil sau de către persoane fizice autorizate acestea răspund pentru serviciile prestate.

Societăţile comerciale de profil şi experţii contabili pot efectua următoarele lucrări:
a) ţinerea sau supravegherea contabilităţii şi întocmirea situaţiilor financiare;
b) efectuarea de analize economico-financiare;
c) efectuarea de audit financiar-contabil;
d) efectuarea de evaluări patrimoniale;
e) efectuarea de expertize contabile;
f) executarea de lucrări cu caracter financiar-contabil (întocmirea de situaţii periodice, consolidarea conturilor, întocmirea de planuri de finanţare);
g) executarea de lucrări cu caracter fiscal;
h) efectuarea de lucrări de organizare administrativă şi informatică.

Normarea, normalizarea şi armonizarea contabilă

Până în anul 1990 se utiliza în România conceptul de “normare a contabilităţii”, prin care se înţelege procesul de elaborare de norme, instrucţiuni şi precizări privind organizarea şi conducerea contabilităţii.

Normele (standardele) sunt reguli obligatorii stabilite prin lege sau prin uz, după care trebuie să se conducă cineva sau pe baza cărora se face o apreciere.

Normele contabile sunt reguli precise de evaluare, de înregistrare, de grupare (clasificare) şi de prezentare a informaţiilor contabile.

Normalizarea contabilităţii are ca scop elaborarea şi aplicarea unor concepte, metode, reguli şi proceduri privind producţia şi utilizarea informaţiei contabile în vederea asigurării comparabilităţii informaţiilor în timp (normalizarea temporară) şi în spaţiu (normalizare spaţială).

Obiectivele normalizării contabilităţii sunt:
-determinarea unei terminologii şi a principiilor contabile generale;
-definirea informaţiilor conţinute în situaţiile financiare;
-stabilirea modului de prezentare (forma) a acestor situaţii financiare;
-elaborarea unui plan de conturi şi a unei scheme de contabilizare a diferitelor operaţii.

Calităţi şi limite ale informaţiilor contabile

Calităţi ale informaţiilor contabile

Indiferent de destinatarii şi de obiectivele informaţiei contabile, ea trebuie să aibă anumite calităţi.
Informaţiile contabile trebuie să fie exacte, omogene şi verificabile, utile şi oportune. De asemenea, ele trebuie să fie prezentate în concordanţă cu baza lor juridică şi economică, aplicarea normelor contabile să fie realizată cu sinceritate, iar informaţiile să fie furnizate regulat, astfel încât să poată fi utilizate în procesul decizional.

Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate (I.A.S.C.) precizează cele patru caracteristici principale care determină utilitatea informaţiilor furnizate de situaţiile financiare:
1. inteligibilitatea;
2. relevanţa;
3. credibilitatea;
4. comparabilitatea.

1. Inteligibilitatea
O calitate esenţială a informaţiilor furnizate de situaţiile financiare este aceea că ele pot fi înţelese uşor de utilizatori. În acest scop utilizatorii trebuie să posede cunoştinţe suficiente privind desfăşurarea activităţilor economice şi a afacerilor, de noţiuni de contabilitate.

2.Relevanţa (Pertinenţa)
Informaţiile contabile sunt relevate atunci când influenţează deciziile economice ale utilizatorilor, facilitând evaluarea evenimentelor trecute, prezente sau viitoare, confirmând sau corectând evaluările trecute.
3.Credibilitatea (Fiabilitatea)
Informaţia este credibilă atunci când nu conţine erori semnificative sau elemente care să conducă la interpretări eronate, nu este părtinitoare, iar utilizatorii pot avea încredere în ea, în vederea reprezentării fidele a tranzacţiilor sau a altor activităţi.

4.Comparabilitatea
Informaţia contabilă trebuie să fie comparabilă în timp, astfel încât pe baza ei să se poată identifica tendinţele şi performanţele unităţii patrimoniale.

Limitele informaţiei contabile
a) Oportunitatea
Dacă există o întârziere exagerată în obţinerea şi raportarea informaţiei contabile, aceasta îşi poate pierde relevanţa. Conducerea întreprinderii trebuie să caute un echilibru între respectarea termenelor şi o credibilitate suficientă.
b) Echilibrul între avantaje şi costuri
Avantajele obţinute de utilizatorii informaţiei contabile trebuie să fie superioare costului furnizării acestora.
c) Echilibrul între caracteristicile calitative
Obţinerea unui echilibru adecvat între caracteristicile informaţiei contabile este necesară pentru satisfacerea obiectivului situaţiilor financiare.
d) Imaginea fidelă (Prezentarea fidelă)
Informaţiile contabile din conturile anuale reprezintă imaginea fidelă a situaţiei financiare, a performanţelor şi evoluţia situaţiei financiare ale întreprinderii.


Imaginea fidelă în contabilitate

Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată în M. Of. nr. 629/ 26.08.2002 stipulează la articolul 10: “Documentele oficiale de prezentare a situaţiei economico-financiare … sunt situaţiile financiare anuale, care trebuie să ofere o imagine fidelă a poziţiei financiare, performanţei financiare, fluxurilor de trezorerie şi a celorlalte informaţii referitoare la activitatea desfăşurată”.

Imaginea fidelă este pentru anglo-saxoni un principiu (principiu suprem) în timp ce pentru majoritatea ţărilor europene, imaginea fidelă este obiectivul principal al contabilităţii. La acest punct de vedere subscriu şi normalizatorii români. De altfel, numeroşi specialişti consideră imaginea fidelă ca o convergenţă a tuturor celorlalte principii contabile.

Imaginea fidelă este un concept de origine anglo-saxonă. El a apărut sub sintagma “true and fair view”, în Legea societăţilor comerciale (Companies Act) din anul 1947. Sub diferite combinaţii (“true”, “fair”, “correct”, “full”) a fost utilizat în legislaţie încă din anul 1844.

Interpretarea imaginii fidele a dat naştere la două puncte de vedere majore:

1) Cel de origine anglo-saxon, care este acreditat în ţări în care s-a realizat deconectarea contabilităţii de la fiscalitate şi se acordă prioritate reflectării realităţii economice. În aceste ţări situaţiile financiare apar ca o sinteză a contabilităţii financiare şi a contabilităţii de gestiune. “Contabilitatea trebuie să ofere o “imagine fidelă” a realităţii economice.”

2) Cel continental, în ţări în care contabilitatea financiară a servit şi serveşte încă unor scopuri de natură fiscală. Până la aplicarea directivei a 4-a, întreprinderilor din aceste ţări nu li-se solicita reflectarea prin contabilitate a realităţii economice.

Imaginea fidelă nu poate fi confundată cu o copie exactă a realităţii economice, ci este reprezentată de imaginea în care se poate avea încredere, căreia i se poate acorda credit.

Reprezentarea întreprinderii prin contabilitate este totuşi o reprezentare relativă. “Bilanţul nu redă imaginea întreprinderii, aşa cum o oglindă reflectă imaginea noastră, ci creează o imagine a acesteia”.

Imaginea fidelă este asigurată şi garantată de către profesionistii contabili sau auditori, care sunt chemaţi să ateste calitatea lucrărilor contabile. Informaţiile contabile trebuie să fie verificabile din punct de vedere al sincerităţii şi al autenticităţii documentelor pe baza cărora se derulează întreaga tehnologie contabilă.

SSIF

Societăţile de servicii de investiţii financiare şi rolul lor pe piaţa financiară

Piaţa financiară este locul de întâlnire al cererii de capital cu oferta de capital. Prin intermediul ei activele financiare sunt emise şi introduse în circuitul economic. Ea are două mari componente:
- piaţa monetară (bancară) sau piaţa creditului pe termen scurt;
- piaţa de capital.

Piaţa financiară desemnează tranzacţiile cu titluri pe termen lung cât şi cele cu instrumente monetare. În acest context piaţa de capital prezintă următoarea structură:
- piaţa primară;
- piaţa secundară.

Pe piaţa de capital se tranzacţionează valori mobiliare de aceea piaţa de capital se mai numeşte şi piaţa valorilor mobiliare.

Piaţa primară asigură vânzarea pentru prima dată la o valoare dată a titlurilor (valorilor mobiliare).

Piaţa secundară asigură vânzarea valorilor mobiliare “la a doua mână”, deci după ce au fost lansate deja pe piaţă, la un preţ determinat de cererea şi oferta manifestată pe piaţă.
Piaţa secundară organizată poate să îmbrace forma unei burse de valori sau piaţa interdealeri (OTC).

Societăţile de servicii de investiţii financiare

Principala activitate pe care o desfăşoară aceste societăţi este aceea de intermediere a tranzacţiilor cu valori mobiliare efectuate de investitori, mai ales pe pieţele secundare de capital. De fapt aceste societăţi prestează servicii pentru clienţi, persoane fizice sau juridice.

Înfiinţarea şi organizarea lor intră sub incidenţa legii societăţilor comerciale.

Societatea de servicii de investiţii financiare este o societate comercială, prestatoare de servicii pe piaţa de capital.

Forma juridică este de societate pe acţiuni cu obiect de activitate intermedierea de valori mobiliare.

După ultimele reglementări, serviciile de investiţii financiare oferite de SSIF sunt:

1. servicii principale:
a) vânzarea sau cumpărarea de valori mobiliare şi de alte instrumente financiare pe contul clienţilor;
b) vânzarea sau cumpărarea de valori mobiliare şi de alte instrumente financiare pe cont propriu;
c) plasamentul şi/sau garantarea plasamentului valorilor mobiliare şi al altor instrumente financiare cu ocazia ofertelor primare sau secundare;
d) administrarea conturilor de portofolii individuale ale clienţilor, cu respectarea mandatului dat de aceştia;
e) preluarea şi transmiterea ordinelor clienţilor în scopul executării lor prin alte societăţi de servicii de investiţii financiare sau alţi intermediari autorizaţi;
f) vânzarea sau cumpărarea de titluri de stat, pe contul clienţilor sau pe cont propriu.

2. servicii conexe:
a) deţinerea de fonduri şi/sau de valori mobiliare şi de alte instrumente financiare ale clienţilor în scopul executării ordinelor acestora şi în cursul administrării portofoliilor acestora sau în alte scopuri autorizate în mod expres prin reglementările C.N.V.M;
b) acordarea de împrumuturi în bani sau în acţiuni pentru creditarea tranzacţiilor în marjă, în condiţii stabilite în comun de B.N.R. şi C.N.V.M.;
c) consultanţă acordată cu privire la achiziţii, preluări, structura de capital, strategie economică, finanţări şi aspecte similare;
d) consultanţă cu privire la instrumentele finanicare.
Aceste societăţi sunt autorizate şi supravegheate de C.N.V.M.

1.2. Structura organizatorică a unei SSIF

Structura organizatorică a unei societăţi de servicii de investiţii financiare este influenţată de următorii factori:
- piaţa pe care activează;
- resursele financiare disponibile;
- politica investiţională urmărită;
- numărul şi structura personalului de care dispune.

În generalîn structur organizatorică a unei SSIF trebuie să se regăsească cel puţin următoarele departamente:
a) Departamentul relaţii clienţi
b) Departamentul de tranzacţionare
c) Departamentul de contabilitate

Prezentarea generală a unui portofoliu de valori mobiliare

Un portofoliu de valori mobiliare poate avea în componenţa sa:
- echivalente cash.
În aceasta categorie se includ bonurile de tezaur, alte obligaţiuni pe termen scurt emise de agenţii autorizate ale guvernului unei ţări, certificate de depozit emise de bănci pe termen scurt, efecte comerciale negociabile.

De regulă portofoliile formate exclusiv din astfel de valori mobiliare au o lichiditate foarte mare şi un risc relativ scăzut (datorat vieţii lor scurte şi lichidităţii ridicate), dar şi rentabilitatea este proporţională cu riscul, respectiv este scăzută.

- acţiuni.
Portofoliile care au în componenţă acţiuni sunt cele mai cunoscute. Acest portofoliu poate să fie format din acţiuni ale unor companii cotate pe o piaţă secundară organizată (sau pe mai multe pieţe organizate, cum este cazul SUA) şi/sau din acţiuni ale unor societăţi pe acţiuni închise (respectiv necotate pe o piaţă secundară organizată). Portofoliile de acţiuni pot, la rândul lor, să se împartă în “subportofolii” sau portofolii specializate.

Cateva portofolii specializate sau “subportofolii”:

- portofolii de acţiuni blue chips (adică portofolii care au în componenţa lor acţiuni ale unor companii ajunse la maturitate, stabile, ca valoare, pe piaţă, care au o creştere lentă, compensată adesea de plata unor dividende substanţiale). Aceste portofolii se mai numesc şi portofolii de venit sau portofolii ale companiilor cu capitalizare mare.

- portofolii de acţiuni care aparţin unor companii în plină dezvoltate (numite, pe scurt, portofolii de creştere). Denumirea vine de la faptul că acţiunile care compun portofoliul au tendinţa de a înregistra o creştere substanţială a valorii lor într-un orizont de timp de 5-7 ani, dar totodată, în schimbul acestei creşteri, ele nu plătesc dividende (profiturile nete fiind în întregime reinvestite, deoarece riscul asociat cu dezvoltarea acestor companii se manifestă şi prin accesul redus al acestora la surse tradiţionale de finanţare).

- portofolii de acţiuni care aparţin companiilor cu capitalizare medie, de pe o piaţă bursieră, caracteristicile acestor portofolii situându-se în jurul unor valori medii (ca şi companiile care le compun).

- portofolii de acţiuni aparţinând companiilor cu capitalizare mică. Acest tip de portofolii a devenit tot mai popular pe parcursul anilor ’90 când, pe unele pieţe bursiere, s-au înregistrat tendinţe de creştere, ceea ce a condus, în unele cazuri, la “avansări” spectaculoase ale companiilor din această categorie.
- portofolii formate din acţiuni preferenţiale (care se aseamănă foarte mult cu portofoliile formate din obligaţiuni, datorită caracteristicilor acţiunilor preferenţiale).

- portofolii formate din acţiuni ale unor companii dintr-un singur sector industrial sau de servicii.

Gradul de risc al unui astfel de portofoliu este ridicat, deoarece deşi acţiunile aparţin mai multor companii, toate sunt în acelaşi sector ceea ce înseamnă că orice decizie legată de impozitarea, stimularea sau reducerea activităţii din domeniu, orice fenomen negativ care afectează sectorul, afectează performanţele portofoliului în ansamblul său.

Acestea sunt cele mai întâlnite tipuri de portofolii de acţiuni.

Prin combinarea acestor portofolii specializate se obţine un portofoliu complex şi bine diversificat.

Deci, putem spune că într-un portofoliu bine diversificat putem totdeauna să identificăm portofolii specializate sau “subportofolii”.

În categoria portofoliilor specializate intră portofoliile unor indici bursieri, cum ar fi:

-Dow Jones Industrial Average (DJIA) format din acţiunile blue chip ale celor mai bune 30 de companii cotate la New York Stock Exchange,

-Dow Jones Transportation care are un portofoliu format din acţiunile blue chip ale celor mai bune 20 de companii din domeniul transporturilor cotate la NYSE,

- Dow Jones Utilities care are în componenţa sa acţiunilor blue chip ale celor mai bune 15 companii din domeniul serviciilor publice, tot cotate la NYSE (aceşti trei subindici formează indicele cunoscut azi sub denumirea de Dow Jones, dar cel mai frecvent raportat este DJIA, din această cauză numele lui se confundă cu numele generic al indicelui, respectiv Dow Jones);

Alături de aceşti indici “specializaţi”, alţi indici foarte cunoscuţi sunt Standard & Poor’s 500 (S&P 500), care are un portofoliu format din acţiunile celor mai bune 500 de companii cotate pe întreaga piaţă SUA (cele 7 burse de valori şi piaţa OTC),

S&P 400 care are un portofoliu format din acţiunile a 400 de companii cu capitalizare medie de pe piaţa americană. Şi exemplele ar putea continua.

Pe de altă parte există şi indicii, mai noi, numiţi composite care au în portofoliul lor un număr mare de acţiuni cotate pe o piaţă (80 % -90 %), deci au un portofoliu foarte bine diversificat, aşa că se poate spune că au un portofoliu complex.

Pe structura portofoliilor mai sus amintite se pot construi portofolii ale unor fonduri mutuale specializate în “copierea” indicilor şi, deci, a performanţelor acestora.

Obligatiuni.Portofoliile care au în componenţa lor obligaţiuni se numesc portofolii cu venit fix, datorită caracteristicilor valorilor mobiliare care le formează.

- derivatele financiare, portofoliile “pure” (formate din opţiuni şi contracte futures)
Acestea sunt, deocamdată, apanajul celor care au poziţii de speculatori pe pieţele pe care se tranzacţionează opţiuni şi/sau contracte futures. Aceste tipuri de portofolii, ca urmare a caracteristicilor valorilor mobiliare derivate care le formează, sunt mai rar oferite publicului investitor.