1. Consideraţii generale cu privire la relaţia întreprindere – mediul ambiant
Firma îşi organizează şi desfăşoară activitatea sa sub impactul condiţiilor concrete ale mediului său ambiant. Mediul ambiant reprezintă un ansamblu de factori eterogeni de natură economică, socială, politică, ştiinţifico-tehnică, juridică, geografică şi demografică ce acţionează pe plan naţional şi internaţional asupra întreprinderii, influenţând relaţiile de piaţă.
Întreprinderea este parte integrantă a mediului ambiant, este o componentă economică a acestuia.
În condiţiile actuale mediul ambiant se caracterizează printr-un dinamism accentuat, printr-o creştere spectaculoasă a frecvenţei schimărilor. Mediul ambiant este de trei feluri:
- mediu stabil, unde schimbările sunt rare, de mică amploare şi uşor vizibile;
- mediu schimbător, unde schimbările sunt frecvente, de o amploare variată, dar în general previzibile;
- mediu turbulent, unde schimbările sunt foarte frecvente, de amploare mare, cu incidenţe profunde asupra activităţii întreprinderii şi greu de anticipat;
2. Componentele mediului ambiant al întreprinderii
Acestea sunt:
- micromediul
- mezomediul
- macromediul.
Micromediul întreprinderii cuprinde ansamblul componentelor cu care aceasta intră în relaţii directe. Acestea sunt:
- furnizorii de mărfuri care sunt agenţi economici ce asigură resursele necesare de materii prime, materiel, echipamente şi maşini;
- prestatorii de servicii reprezentaţi de firme sau persoane particulare care oferă o gamă largă de servicii utile realizării obiectivelor firmei;
- furnizorii forţei de muncă sunt unităţile de învăţământ, oficiile forţei de munc şi persoanele ce caută un loc de muncă;
- clienţi care sunt consumatori, utilizatori industriali, întreprinderi comerciale sau agenţiile guvernamentale pentru care bunurile produse se întreprindere le sunt oferite spre consum;
- organismele publice – asociaţiile profesionale, asociaţiile consumatorilor, mediile de informare în masă şi publicul consumator;
- concurenţii sunt firme sau persoane particulare care-şi dispută aceeaşi categorie de clianeţi, iar în situaţii frecvente aceiaşi furnizori sau prestatori de servicii.
Mezomediul este o noţiune intermediară care devine tot mai necesară în explicarea evoluţiei macroeconomice a întreprinderii. Pentru remedierea oricăror deficienţe de explicare se studiază comportamentul întreprinderii din sistemul productiv şi social cel mai apropiat întreprinderii şi care poate fi un intermediar între macromediul şi micromediul întreprinderii.
Mezomediul trebuie să intereseze în mod deosebit sistemul de conducere al întreprinderii pentru că permite abordarea relaţiilor acesteia cu mediul său în termeni mult mai apropiaţi de lumea afacerilor. O întreprindere poate face parte din următoarele sisteme mezoeconomice:
- o anumită industrie
- o zonă geografică sau administrativă
- un grup de întreprinderi.
Aceste sisteme sunt în măsură să influenţeze acţiunile, deciziile şi rezultatele unei întreprinderi, influenţa exercitată la acest nivel poate fi atât directă cât şi indirectă, dar are un caracter general, în sensul că influenţează toate întreprinderile care aparţin aceluiaşi sistem.
Activitatea oricărei întreprinderi, ca şi a celorlalţi agenţi din cadrul micromediului întreprinderii, se află şi sub influenţa altor factori de mediu, care acţionează pe o arie mai largă.
Legătura care se stabileşte între întreprindere şi aceşti factori este de regulă industrială, influenţa exercitându-se pe termen lung şi formând macromediul întreprinderii.
Componentele macromediului sunt:
- mediul demografic – numărul populaţiei, structura pe sexe şi grupe de vârstă, numărul de familii şi dimensiunea medie a unei familii, repartizarea teritorială şi me medii a populaţiei, rata natalităţii.
Analiza unor astfel de caracteristici şi surprinderea tendinţei lor reprezintă punctul de pornire în evaluarea dimensiunii cererii potenţiale, a pieţei întreprinderii.
- mediul economic. Ansamblul elementelor care compun viaţa economică a spaţiului în care acţionează întreprinderea determină mediul economic al acesteia. Acesta determină volumul şi structura ofertei de mărfuri, nivelul veniturilor băneşti, mărimea cererii de mărfuri, mişcarea preţurilor la nivelul concurenţei.
- mediul tehnologic. Întreprinderea se implică în dinamica mediului tehnologic, atât ca beneficiar cât şi ca furnizor, în principal prin intermedciul pieţei. Este una din cele mai dinamice componente ale macromediului întreprinderii şi dobândeşte o exprimare concretă prin invenţii, inovaţii, mărimea şi orientarea fondurilor destinate cercetării, explozia producţiei noi, perfecţionarea producţiei tradiţionale, reglementări privind delimitarea tehnologiilor poluante.
- mediul cultural – reprezentat de ansamblul elementelor ce privesc sistemele de valori, obiceiuri, tradiţii, credinţe şi norme ce guvernează statutul oamenilor în societate.
- mediul politic reflectă structurile societăţii, clasele sociale şi rolul lor în societate, forţele politice şi raporturile dintre ele, gradul de implicare a statului în economie, gradul de stabilitate al climatului politic intern, zonal, internaţional.
- mediul instituţional cuprinde ansamblul reglementărilor de natură juridică ce vizează direct sau indirect activitatea de piaţă a întreprinderii.
- mediul natural – condiţiile naturale ce determină modul de localizare şi de distribuire în spaţiu a activităţii umane. Această conjunctură economică reprezintă starea curentă şi concretă a fenomenelor, proceselor şi evenimentelor specifice unei ramuri, a unei economii naţionale. Importanţa sa este dată de reducerea resurselor de materii prime neregenerabile şi de accentuarea gradului de poluare.
3. Relaţiile întreprinderii cu mediul extern
în calitatea sa de componentă a mediului, întreprinderea se află într-un contact permanent cu diferite componente. Întreprinderea intră într-un ansamblu de relaţii prin care îşi orientează şi finalizează activitatea economică. Aceste relaţii dintre întreprindere şi componente ale mediului său extern sunt prin natura şi conţinutul lor de două feluri: relaţii de piaţă şi relaţii de concurenţă.
Din multitudinea de relaţii ale întreprinderii cu mediul său extern se remarcă prin amploare şi complexitate relaţiile de piaţă. Acestea au ca obiect vânzarea şi cumpărarea de mărfuri şi servicii, împrumutul de capital şi angajarea forţei de muncă. Studierea pieţei constituie premisa şi punctul de plecare în activitatea oricărei întreprinderi.
Mecanismul pieţei reprezintă pentru întreprinderea modernă termenul de confruntare a situaţiei prezentate cu cea de perspectivă, sursa de idei pentru produse noi sau pentru modernizarea celor existente.
Relaţiile întreprinderii cu piaţa sunt reflectate şi de fluxul aplrovizionare producţie, desfacere. De asemenea, această relaţie se reflectă şi în orientarea activităţii întreprinderii către obiective prioritare cun sunt satisfacerea în condiţii superioare a nevoilor consumatorilor prin produsele create şi oferite, crearea rentabilităţii şi eficienţei economice pe baza sporirii vânzărilor totale şi a profitului unitar.
Relaţiile întreprinderii cu piaţa vizează 3 mari componente şi anume:
- piaţa mărfurilor
- piaţa capitalului
- piaţa forţei de muncă.
Natura şi dimensiunile relaţiilor întreprinderii depind de o serie de factori generali şi specifici, obiectivi şi subiectivi, interni sau externi întreprinderii, cei mai importanţi fiind: cadrul economico-social, specificul pieţei şi caracterul întreprinderii.
Relaţiile întreprinderii cu piaţa cunosc astfel o mare diversitate şi se pot grupa după mai multe criterii:
- după obiectul relaţiilor. Potrivit acestui criteriu, relaţiile întreprinderii cu piaţa sunt de două feluri: - relaţii de vânzare-cumpărare şi – relaţii de transmitere, recepţie de informaţii.
Relaţiile de vânzare-cumpărare pot lua forme diferite şi anume livrarea de mărfuri, achiziţionarea de mărfuri şi servicii, prestarea de servicii, închirierea, împrumutul precum şi activităţile de intermediere.
Principalele forme pe care le îmbracă succesiv relaţiile de vânzare-cumpărare sunt:
- relaţii precontractuale
- relaţii contractuale
- relaţii postcontractuale.
Relaţiile precontractuale se realizează în principal prin negociere, comandă, cerere de ofertă şi ofertă fermă.
Relaţiile contractuale au ca instrument principal contractul la care se adaugă o serie de activităţi ca: facturarea, livrarea, transportul, recepţia şi decontarea.
Relaţiile postcontractuale apar în perioada de garanţie şi psotgaranţie.
Relaţiile de transmitere de informaţii au ca scop susţinerea şi concretizarea relaţiilor de vânzare-cumpăare, realizându-se prin publicitate, relaţii publice şi alte forme de promovare.
- după profilul agenţilor de piaţă, relaţiile pot fi: cu furnizorii şi prestatorii de servicii, cu beneficiarii şi cu instituţiile şi cu mecanismele de stat;
- după frecvenţă, relaţiile sunt permanente, periodice sau ocazionale;
- după gradul de concentrare, relaţiile pot fi concentrate dimensional, spaţial sau temporal şi relaţii dispersate.
4. Obiectivele economice ale întreprinderii în condiţii concurenţiale
În condiţiile actuale întreprinderea nu se poate reduce la un organism simplu care urmăreşte maximizarea profitului, ci este un organism complex, ce se confruntă cu o multitudine de obiective contradictorii ce ţin de strategia fiecărei întreprinderi.
Concurenţa constă dintr-o multitudine de forme de comportament ce se manifestă în cadrul relaţiilor dintre furnizori pentru captarea interesului unei clientele cât mai numeroase.
Pentru a defini aceste forme de manifestare a concurenţei se pot avea în vedere utmătoarele aspecte:
- interesele şi aspiraţiile clientelei
- libertatea de a acţiona
- interesele şi aspiraţiile producătorilor în calitate de ofertanţi
- existenţa în mediul economic a unor reglementări juridice şi a unei stări psihologice şi sociale care impun sau favorizează anumite acţiuni sau comportamente din partea agentului economic.
În condiţiile economiei de piaţă concurenţa apare ca o necesitate obiectivă, face parte din regulile de joc ale pieţei.
Competitivitatea unui agent economic este determinată în principal de trei mari caracteristici şi anume: servicii, costuri şi calitate.
Ansamblul raportului de interacţiune în care intră agenţii economici în lupta pentru asigurarea resurselor de aprovizionare şi a pieţei de desfacere formează sistemul relaţiilor de concurenţă. Mijloacele şi instrumentele utilizate în relaţiile de concurenţă se pot delimita în jurul produsului, preţului, promovării şi distribuţiei.
Concurenţa este de două tipuri:
- directă, manifestată între întreprinderile care realizează bunuri identice sau cu mici diferenţieri, destinate satisfacerii aceleeaşi game de nevoi;
- indirectă – manifestată între întreprinderile care se adresează aceloraşi nevoi sau nevoi diferite prin oferta unei game variate de lucru.
Pentru a se asigura desfăşurarea în bune condiţii a activităţii economice, statul trabuie să asigure un cadru concurenţial normal care presupune existenţa următoarelor elemente şi anume:
1. autonomia întreprinderii,
2. libertatea de înfiinţare a oricărui tip de întreprindere,
3. promovarea celor mai rentabile produse din punct de vedere al intereselor fiecărei firme,
4. reglementări economico-financiare egale pentru toţi agenţii economici, indiferent de forma de proprietate,
5. formarea liberă a preţurilor,
6. stabilitate prin reglementări bugetare pe piaţa externă,
7. măsuri pentru favorizarea participării pe piaţa extrabugetară,
8. reglementări clare pentru sancţionarea prin instanţele juridice a firmelor nerentabile.
