In prezent in randul analistilor vietii economice internationale contemporane, s-a conturat o larga convergenta de opinii in aprecierea faptului ca lumea s-a schimbat profund, ca se afla intr-o tranzitie politica si economica majora si ca deceniul anilor '90 a fost unul -sub numeroase aspecte- cu totul diferit de cel precedent si deosebit de dificil in privinta "administrarii" noianului de probleme complexe ivite pe scena relatiilor economice internationale.
Procesul de globalizare a economiei mondiale, a inceput la mijlocul anilor '80, a capatat noi valente si adepti in deceniul '90 si continua in prezent sa se manifeste cu putere desi are de infruntat conceptii regionaliste si nationaliste.
Intr-un sens larg, globalizarea economiei mondiale poate fi definita ca fiind procesul deosebit de dinamic al cresterii interdependintelor dintre statele nationale, ca urmare a extinderii si adancirii legaturilor transnationale in tot mai largi si variate sfere ale vietii economice, politice, sociale si culturale si avand drept implicatie faptul ca problemele devin mai curand globale decat nationale, cerand la randul lor o solutionare mai curand globala decat nationala.
Abordata din punct de vedere economic si financiar, globalizarea poate fi definita drept intarirea si largirea legaturilor dintre economiile nationale pe piata globala a bunurilor, serviciilor si mai ales a capitalurilor.
O definitie asemanatoare este prezentata si intr-un raport al Fondului Monetar International din 1997: fenomenul globalizarii economiei mondiale reprezinta integrarea internationala aflata in stransa crestere, atat a pietelor de bunuri si servicii, cat si a celor de capital.
Globalizarea a devenit un proces obiectiv, implacabil, care se desfasoara cu o viteza deseori ametitoare, cuprinzand in sfera sa cvasi-totalitatea statelor lumii.
Sub aspect strict economic, al eficientei alocarii si utilizarii resurselor, globalizarea economica apare ca un fenomen rational, de natura sa furnizeze un
volum mai mare de bunuri si servicii de resurse tot mai putine. Globalizarea economica presupune, asadar, in esenta globalizarea procesului de creare a productiei interne brute ale statelor lumii.
Factori determinanti ai globalizarii economiei mondiale
Factorii economico-comerciali care au influentat adancirea procesului de globalizare a economiei mondiale include libera circulatie a marfurilor, liberalizarea serviciilor, liberalizarea pietelor de capital, liberalitatea investitorilor straini de a infiinta firme si alti factori cu caracter legislativ si administrativ favorabili globalizarii.
Liberalizarea comertului cu servicii, in special in domeniul telecomunicatiilor, asigurarilor si bancar, a constituit tendinta dominanta a anilor
’70 in SUA, fiind continuata in anii ’80 in Marea Britanie si ulterior in Uniunea Europeana si Japonia.Tendinta continua si in prezent, incluzand si tarile Europei Centrale si de Est, printre care si Romania.
Liberalizarea pietelor de capital ca uramre a eliminarii treptate a obstacolelor impuse circulatiei devizelor si a capitalului reprezinta un pas favorabil in vederea formarii unor piete financiare globale. Aceasta mobilitate a capitalului reduce riscul repatrierii capitalului in special in cazul companiilor transnationale si se inregistreaza, totodata, o reducere a costurilor in conditii normale.
Liberalizarea investitiilor straine directe reprezinta un alt factor ce a favorizat globalizarea.
Incepand cu anii ’70, interesul comun al umanitatii de prezervare a mediului inconjurator s-a concretizat prin aparitia unor concepte, cu vocatie globala: bunurile comune ale umanitatii, dezvoltarea durabila si securitatea ecologica, care au constituit noi factori ce au dinamizat procesul de globalizare a economiei mondiale.
Bunurile comune ale umanitatii sunt spatii cum ar fi oceanele, fondurile marine, care din diverse motive nu sunt susceptibile a fi divizate si nici nu cad sub incidenta suveranitatii statelor. Cu exceptia oceanelor, nici unul din aceste bunuri comune nu au fost polizate, deoarece este relativ faptul ca oamenii poseda capacitatile tehnice de a le exploata si deteriora.
Dezvoltarea durabila este definita drept dezvoltarea care raspunde nevoilor prezente, fara a compromite capacitatea generatiilor viitoare de a-si satisface nevoile. Dezvoltarea durabila e conceputa in vederea reconcilierii dintre economie si mediul inconjurator, ca o noua cale de dezvoltare care sa sustina progresul uman nu numai in cateva locuri si pentru cativa ani, ci pe intreaga planeta si pentru un viitor apropiat.
Securitatea ecologica este una dintre dimensiunile fundamentale ale securitatii globale. Un alt factor determinant pozitiv cat si respectiv al globalizarii il reprezinta cultura.
Meditand asupra globalizarii, intr-un articol intitulat „Globalizare si morala”, publicat in revista italiana”L’espresso”, Umberto Eco isi exprima foarte transparent punctul de vedere: ”In schimb este oare pozitiva globalizarea lingvistica si culturala? Nu, si ar fi chiar o nenorocire pentru planeta o astfel de globalizare. Pe planul contactelor globale trebuie sa luptam pentru a pastra identitatea diferitelor culturi”.
In literatura de specialitate globalizarea este abordata in mod divers, putandu-se desprinde mai multe abordari conceptuale.
Globalizarea este definita prin inerdependenta economiei dintre state, ca urmare a cresterii coeficientului de dependenta fata de economia mondiala.
Globalizarea este conceputa ca proces al diminuarii taxelor vamale, al renuntarii la politica vamala si la restrictiile de circulatie a marfurilor, serviciilor, tehnologiilor si capitalurilor, pe masura dezvoltarii schimburilor economice internationale.
Globalizarea este considerata ca factor ce determina diminuarea rolului guvernului national ca urmare a extinderii actiunii capitalului investitional international si a societatilor transnationale.
Globalizarea este apreciata drept proces de administrare a lumii catre forte transnationale.
Cercetatorii romani, sustinatori ai ultimelor doua conceptii, le completeaza cu ideea ca statul continua sa aiba un rol important, invocand exemplul Frantei si Marii Britanii.
In raportul Dezvoltarii Mondiale editat de Banca Mondiala in anul 2000 se apreciaza ca in economia mondiala au loc doua procese paralele: globalizarea si descentralizarea:
- globalizarea consta in transnationalizarea pana la supranationalizare cu deosebitre in domeniile comertului, finantelor si tehnologiilor de varf;
- descentralizarea consta in transmiterea de catre guvernul national catre comunitatile locale a tot mai multe atributii administrative, sociale, educationale, bugetare si in consecinta, rolul statului national se va limita la diplomatie, armata, adoptarea legislatiei interne.
In abordarea procesului de globalizare se porneste de la o serie de procese obiective reale.
Devansarea necesitatilor de productie si consum ale unui stat fata de posibilitatile productiei nationale de a le satisface sub aspect tehnologic si de eficienta pe criterii economice optimale. Ca urmare, am asistat, in ultimele decenii ale secolului XX, la dezvoltarea procesului de adancire a diviziunii internationale a muncii, de specializare organologica care a generat comertul cu subasamble.
In ultima perioada se remarca faptul ca sporirea comertului exterior si mondial devanseza cresterea productiei mondiale.
Datorita tendintelor enuntate mai sus are loc o crestere a coeficientului de dependenta a economiilor nationale fata de economia mondiala.
Are loc o crestere importanta a pietei externe, fapt ce obliga statele se adopte masuri de liberalizare a comertului exterior, ajungandu-se pana la desfiintarea taxelor vamale.
Liberalizarea miscarii internationale a marfurilor, capitalurilor, serviciilor, persoanelor, fortei de munca si a tehnologiilor conduce la disparitia granitelor comerciale , nu insa si a granitelor nationale (deocamdata).
Se remaraca ca proces obiectiv adoptarea de reglementari comune de catre state – acorduri , tratate, conventii privind eliminarea dublei impuneri, regimul favorabil al investitiilor externe, acordarea clauzei natiunii cele mai favorizate.
Infiintarea unor institutii si organisme internationale comune cu atributii la scara mondiala, regionala sau subregionala – publice si private.
Masurile adoptate de stat privind inegrarea economica internationala se realizeaza sub forma integrarii statale, transtatale sau superstatale.
In legatura cu fenomenul de globalizare s-au structurat doua opinii opuse: una care sustine acest proces, iar alta care se opune.
Sustinatorii globalizarii pun accentul in principal pe avantajele generate de procesul de mondializare: -reducerea costurilor de productie datorita economiei de scara;
- accelerarea tranzactiilor schimburilor care se realizeaza aproape in timpii comunicati – fax, Internet, etc.;
- cresterea vitezei de derulare a operatiunilor comerciale, financiare si tehnologice;
- extinderea puternica a pietelor si crearea de noi piete independente de anumite surse sau zone traditionale.
In consecinta are loc o crestere a eficientei intregii activitati economice la nivel planetar ca urmare a miscarii libere a capitalurilor, investitiilor, tehnologiilor si fortei de munca spre domeniile si zonele mai profitabile.
Fireste, aceste argumente si altele care pun in evidenta avantajele globalizarii sunt demne de luat in consideratie, insa nu trebuie absolutizate.
Oponentii globalizarii invoca si uneori absolutizeaza consecintele negative:
- desfiintarea natiunii si statului national;
- reducerea locurilor de munca in tarile in curs de dezvoltare sau cu un nivel mai redus al productivitatii muncii;
- specializarea unor state in activitati de productie generatoare de poluare si care necesita un consum mare de munca, materii prime si energie;
- adancirea decalajelor economice ( in prezent 258 de persoane miliardare detin o bogatie egala cu cea posedata de 2,5 miliarde de oameni – aproape ½ din populatia Terrei). De asemenea, se mentioneaza pericolele privind desfiintarea unor ramuri, falimentarea unor banci, destabilizarea vietii economice, inclusiv a unor state.
Globalizarea –o evolutie contradictorie
Miscarile de capital: Globalizarea a fost cel mai des asociata in ultima vreme cu cresterea fluxurilor private de capital inspre tarile in curs de dezvoltare pe parcursul anilor '90. La acestea mai trebuie adaugat faptul ca aceasta evolutie a urmat unei reduse miscari a capitalului in aceste directii pe parcursul anilor '80. In acelasi timp, fluxurile oficiale de ajutoare sau asistenta pentru dezvoltare s-au redus semnificativ de la inceputul deceniului al noualea, iar structura miscarilor de capital privat a inregistrat modificari semnificative. Investitiile straine directe au devenit categoria cea mai importanta. Atat investitiile de portofoliu, cat si creditele bancare au marcat evolutii tot mai sinuoase, reducandu-se dramatic la incepuul crizei financiare din a doua jumatate a deceniului al zecelea.
Din punct de vedere al comertului: Tarile in curs de dezvoltare si-au sporit partea din participarea la comertul international de la 19% in 1971 la 29% in 1999. Exista insa variatii destul de importante intre marile regiuni. De exemplu, noile tari industrializate din Asia au inregistrat evolutii pozitive, in timp ce Africa, pe ansamblu, a avut un trend descrescator. Structura ofertelor de export este, de asemenea, un aspect extrem de important. Cea mai importanta crestere a fost, de
departe, cea a exportului de produse manufacturate. Ponderea produselor primare, oferite mai ales tarilor sarace, s-a redus.
Migratia fortei de munca: Forta de munca s-a miscat de la o tara la alta, partial datorita incercarilor de identificare a unor oportunitati de lucru. Cifrele nu sunt extraordinare in momentul de fata, insa in perioada 1965-1990 proportia fortei de munca de origine straina pe ansamblul globului a crescut cu aproape 50%. Cele
mai importante directii urmarite de forta de munca au fost intre tarile in curs de dezvoltare si tarile dezvoltate. Exista un potential destul de important de deplasare a
cunostintelor si tehnicilor de productie inspre tarile in curs de dezvoltare, la fel ca si o crestere a salariilor in aceste tari.
Globalizarea si interesele salariatilor
Si tarile dezvoltate au motive sa considere globalizarea ca fiind un proces contradictoriu. Merita analizata amenintarea pe care tarile cu niveluri salariale reduse o exercita asupra tarilor dezvoltate in ceea ce priveste integrarea primelor in noul spectru mondial, precum si masura in care schimbarile care au loc in aceste economii sunt determinate de extinderea fenomenului de globalizare.
Economiile sunt intr-o continua evolutie, iar globalizarea este unul dintre fenomenele care se exercita incontinuu. Un astfel de fenomen este acela al orientarii spre sectorul serviciilor din partea economiilor care ajung la un anumit grad de maturitate. Un altul este deplasarea spre locurile de munca ce inglobeaza mult mai multe aptitudini. Studiile arata ca toate aceste tipuri de evolutie vor avea loc indiferent de modul de extindere al procesului de globalizare. De fapt, globalizarea face acest proces mai usor si mai putin costisitor pentru economie pe ansamblu, prin aducerea avantajelor fluxurilor de capital, inovatiilor tehnologice si a preturilor reduse de import. Cresterea economica, reducerea somajului si standardele de viata sunt, toate, mult mai ridicate decat daca am avea de-a face cu o economie inchisa.
Avantajele au insa o distributie inegala intre diferite grupuri si tari, pentru unii procesul fiind mai curand un dezavantaj. De exemplu, lucratorii din domeniul industriilor vechi, care acum se afla in declin, au sanse reduse sa se redreseze pentru a putea servi noilor industrii.
Globalizarea –Saracia si inegalitatile de dezvoltare:
De-a lungul secolului XX venitul global pe cap de locuitor a crescut in mod semnificativ, dar cu diferente destul de importante la nivel de tari. Este evident faptul ca diferentele de venit intre tarile bogate si cele sarace, s-au adancit tot mai mult pe perioade destul de mari. Un numar recent al World Economic Outlook Studiaza 42 de tari (reprezentand 90% din populatia globului) pentru care exista date pentru tot secolul XX. S-a ajuns la concluzia ca productia pe cap de locuitor a crescut apreciabil, dar distributia venitului pe tari a devenit tot mai inegala in comparatie cu situatia de la inceputul secolului.
La acestea trebuie precizat si faptul ca in ceea ce priveste imbunatatirea conditiilor sociale, tarile mai sarace au inregistrat procese insemnate. De exemplu unele tari cu venituri reduse (ex: Sri Lanka) marcheaza niveluri impresionante
pentru indicatorii sociali. O lucrare recenta a ajuns la concluzia ca, in termenii de Indicatori pentru Dezvoltare Umana folositi de ONU, care iau in calcul nivelul de educatie si speranta de viata, situatia generala este destul de diferita comparativ cu simpla comparare a indicatorilor initiali.
Nu trebuie sa uitam ca, in actuala lume globala, 200 dintre societatile transnationale existente dezvolta o cifra de afaceri care depaseste PIB realizat de circa 150 de tari membre ale OECD si aceasta in ciuda celor spuse de J.J. Rousseau,”Nimeni nu trebuie sa fie atat de bogat incat sa poata cumpara pe altul si nimeni nu trebuie sa fie atat de sarac incat sa se vanda”.
„Imbunatatirea esentiala a standardului de viata” pentru toti cei din tarile subdezvoltate „prin cresterea productiei industriale”, asa cum promitea presedintele american Harry Truman in 1949 saracilor lumii, nu va avea loc. Cea mai bogata cincime din statele existente, hotareste asupra a 84,7% din produsul social brut mondial, cetatenii acestora desfasoara 84,2% din comertul mondial si detin 85,5% din soldul de economii interne. Din 1960, distanta dintre cincimea cea mai bogata si cincimea cea mai saraca a tarilor s-a dublat.
Dupa opinia expertilor ONU, pentru obtinerea unor ameliorari notabile „ Este necesar ca ritmul de crestere prevazut in Strategia internationala a celui de-al treilea Deceniu al Natiunilor Unite pentru Dezvoltare sa se prelungeasca pe o perioada mult mai lunga decat cele doua decenii”, adica dincolo de secolul XX.
Aceasta polarizare bogatie-saracie se acutizeaza permanent, datorita faptului ca regiunile bogate au trecut deja prin fenomenul de tranzitie demografica, iar populatia lor este relativ slabita, in timp ce populatia din sud va creste in continuare in urmatorii 60 de ani. In jumatate din acest timp, doar 1/7 din populatia mondiala va controla cel putin trei sferturi din bogatia mondiala. Ca urmare, presiunea asupra acelor „insule de bogatie” va fi din ce in ce mai mare. Dezvoltarea nu este intarziata doar de dificilele conditii istorice si de permanentele dezavantaje comerciale, dar si de o continua criza a datoriilor, de exploatare economica si instabilitate politica.
Daca in timpul gravei crizei mondiale alimentare din 1947 s-a estimat ca aproximativ 450 milioane de oameni din lumea intreaga sufereau de malnutritie, 20 de ani mai tarziu, 780 de milioane de oameni nu aveau „suficienta hrana pentru a-si satisface nevoile fizice de baza de proteine si energie”. Desi s-a inregistrat un oarecare progres in ceea ce priveste dezvoltarea in Sud, analistii apreciazau ca „masivele disparitaii din lumea bogata si cea saraca se vor adanci”.
O analiza obiectiva a procesului de globalizare de pana acum, atesta faptul ca avantajele economice inclina mai mult spre tarile dezvoltate si catre marile puteri economice unde isi gasesc originea societatie transnationale. In acest sens actioneaza si mecanismul financiar mondial care prin institutiile sale F.M.I., Banca Mondiala, Organizatia Mondiala a Comertului dominate de marile puteri economice avantajeaza intr-o proportie covarsitoare tarile dezvoltate implicate in acordarea de credite, infaptuirea investitiilor straine directe, institutiile, societatile transnationale si statale creditoare obtin profituri ridicate.
In concluzie, globalizarea este o realitate probabil ireversibila si orice tara care-si pregateste temeinic viitorul se vede nevoita sa interfereze cu ea.
