1. Funcţiile manageriale ale întreprinderii
Subliniind importanţa managementului ca resursă a dezvoltării, literatura de specialitate evidenţiază rolul progresului în conducere, stabilind faptul că progresul social este o funcţie dependentă de muncă, pregătirea personalului, fonduri şi dotări, progresul în conducere şi alţi factori.
Procesul conducerii este reprezentat de ansamblul intervenţiile conducătorilor individuali sau colectivi, respectiv modul în care ei prevăd, organizează, controlează şi reglează activitatea unui colectiv în scopul obţinerii eficienţei economice maxime.
Pornind de la Henri Fayol, care a identificat şi analizat pentru prima dată procesul de management definind cinci funcţii principale: previziunea, organizarea, comanda, coordonarea şi controlul, şi continuând cu cercetările specialiştilor americani care stabilesc ca funcţii ale conducerii formularea planurilor şi exercitarea controalelor, structurarea sarcinilor şi adoptarea deciziilor, comunicarea informaţiilor critice, alocarea resurselor, soluţionarea conflictelor, dirijarea schimbărilor, se poate observa o anumită omogenitate a acestor puncte de vedere.
În literatura română de specialitate, pentru procesul de management s-au stabilit 5 funcţii: previziunea, organizarea, coordonarea, antrenarea şi control evaluarea.
Funcţia de previziune constă în ansamblul proceselor de muncă prin care se determină principalele obiective ale firmei, precum şi resursele şi principalele mijloace pentru realizarea lor.
Rezultatele previzionate se împart în funcţie de orizontul de timp, gradul de detaliere şi obligativitate în prognoze, planuri şi programe.
Prognozele acoperă un orizont de timp de minim 10 ani, au un caracter aproximativ şi nu sunt obligatorii.
Planurile cuprind perioade între 5 ani şi o lună şi se referă la obiectivele fundamentale ale firmei şi la principalele resurse necesare a fi mobilizate.
Programele au un orizont de timp redus, sunt foarte detaliate.
Elementele cuprinse sunt obligatorii şi aun grad ridicat de certitudine.
s-a constatat o creştere a volumului acţiunilor de previziune şi o sporire a interdependenţei în exercitarea previziunii la toate nivelurile vieţii economico-sociale şi necesitatea dezvoltării şi generalizării gândirii statistice.
Funcţia de organizare desemnează ansamblul proceselor de management prin care se stabilesc şi se delimitează procesele de muncă fizică şi intelectuală şi componentele lor. Cuprinde atât organizarea de ansamblu a societăţii comerciale, cât şi organizarea principalelor sale componente.
Prin intermediul acestei funcţii se armonizează resursele necesare desfăşurării în bune condiţii a activităţii şi se stabilesc raporturi optime între obiective şi resurse.
În actualele condiţii se impune creşterea interdependenţei în exercitarea funcţiei de organizare la toate nivelele de conducere precum şi dezvoltarea şi generalizarea gândirii sistemice.
Funcţia de coordonare constă în ansamblul proceselor de muncă prin care se armonizează deciziile şi acţiunile personalului firmei şi ale subsistemelor sale în cadrul previziunilor şi sistemului organizatoric fiind de fapt o organizare în dinamică.
Pentru asigurarea unei coordonări eficiente este necesară existenţa unei comunicări adecvate la toate nivelurile managementului firmei.
Funcţia de antrenare încorporează ansamblul proceselor de muncă prin care se determină personalul firmei să contribuie la stabilirea şi realizarea obiectivelor.
Scopul antrenării are un caracter operaţional, iar fundamentul său îl reprezintă motivarea, adică corelarea satisfacerii necesităţilor şi intereselor personalului cu realizarea obiectivelor şi sarcinilor stabilite.
Caracteristic managementului ştiinţific este conceperea motivării şi implicit a antrnării pe baza stărilor emoţionale.
Pentru o antrenare eficientă este necesar ca procesul motivării să fie complex, diferenţiat şi gratuat.
Calitatea antrenării condiţionează concretizarea eficientă a funcţiilor de previziune, organizare şi coordonare.
Funcţia de control evaluare este definită ca ansamblul proceselor prin care performanţele firmei, subsistemelor şi componentelor acesteia sunt măsurate şi comparate cu obiectivele stabilite iniţial în vederea eliminării diferenţelor constatate şi integrării abaterilor pozitive .
Procesul de control-evaluare cuprinde măsurarea realizărilor, compararea lor cu nivelul stabilit iniţial, determinarea cauzelor generatoare de abateri şi efectuarea corecturilor ce se impun.
Această funcţie trebuie să aibă un caracter preventiv şi corectiv.
Analiza funcţiilor de conducere evidenţiază o serie de caracteristici ale acestora şi anume:
- sunt specifice în ansamblul lor cadrelor de conducere cu menţiunea faptului că un conducător face parte atât din echipa de conducere, cât şi din cea de execuţie;
- au caracter general – aplicându-se la toate tipurile de unităţi, indiferent de profil;
- au conţinut şi forme de manifestare diferite în funcţie de nivelul ierarhic;
- se realizează într-o pondere diferită în funcţie de nivelul ierarhic şi autonomiei unităţii respective;
- se aplică într-o concepţie de sistem care se referă la interdependenţa lor şi la legătura unităţii cu alţi parteneri de afaceri.
Studiind corelaţia dintre timpul acordat executării diferitelor atribute ale conducerii, s-a ajuns la concluzia că, cu cât un conducător îşi rezervă mai mult timp previziunii şi organizării, are toate condiţiile ca mecanismul de funcţionare a întreprinderii să se înscrie în parametrii normali, conducând la economisirea preocupărilor considerate mai puţin productive.
Abordarea interdependentă a funcţiilor managementului este determinat de caracterul sistemic al firmei, astfel încât orice deficienţă de la nivelul conducerii se răsfrânge asupra eficienţei activităţii agentului economic.
Această abordare s-a impus datorită caracterului complementar al acestor funcţii, datorită multiplelor conexiuni dintre ele.
În cadrul întreprinderii, procesul de management variază atât pe verticala sistemului de management, cât şi la nivelul funcţiilor componente.
Analizată în ansamblu, evoluţia procesului de management văzută ca rezultantă a evoluţiilor funcţiilor componente este ciclică, ondulatorie iar intensităţile maxime corespund încheierii şi începerii principalelor subdiviziuni temporare folosite în previzionarea activităţii firmei.
2. Funcţiunile întreprinderii
Un rol deosebit de important în organizarea unei firme îl are organizarea de ansamblu a proceselor de muncă fizică şi intelectuală, a elementelor componente, analiza acestora în vederea regrupării lor în funcţie de nivelul obiectivelor, de omogenitatea şi/sau complementaritatea lor, de nivelul de pregătire al personalului care le realizează şi de specificul metodelor, tehnicilor şi instrumentelor folosite în vederea realizării obiectivelor în condiţii de eficienţă.
Ţinând cont că organizarea constituie mijlocul prin care se realizează obiectivele firmei, conţinutul şi modul său de manifestare sunt condiţionate de sistemul de obiective ale firmei.
Fiecare perioadă de funcţionare a unei firme este caracterizată prin anumite obiective fundamentale ce pot fi evaluate din punct de vedere economic.
Derivând aceste obiective fundamentale se stabilesc obiectivele derivate, adică a condiţiilor pentru ca un obiectiv fundamental să se îndeplinească.
Astfel, funcţiunea întreprinderii se poate defini ca ansamblul activităţilor omogene şi/sau complementare desfăşurate de un personal cu anumită specialitate prin folosirea unor metode şi tehnici specifice cu scopul realizării obiectivelor derivate de gradul I .
Ca o componentă de bază în cadrul funcţiunii, activitatea se poate defini ca ansamblul atribuţiilor de specialitate de un persoanl cu anumite cunoştinţe de specialitate dintr-un anumit domeniu scopul îndeplinirii obiectivelor derivate de gradul II.
Continuând nivelul de detaliere, atribuţia se defineşte ca ansamblul sarcinilor executate cu o anumită periodicitate de un personal care are cunoştinţe specifice dintr-un domeniu mai restrâns cu scopul realizării unui obiectiv specific.
Sarcina, ca element al atribuţiei reprezintă componenta elementară a procesului de muncă desfăşurat în scopul realizării unui obiectiv individual.
Având în vedere un complex de factori ca profilul şi mărimea agentului economic, ramura în care îşi desfăşoară activitate şi etapa d dezvoltare pe care o parcurge, funcţiunile firmei se pot prezenta în 3 situaţii şi anume:
- potenţială sau virtuală;
- integrată;
- reală sau efectivă.
În literatura română de specialitate s-au stabilit următoarele 5 funcţiuni ale unei firme:
1. de cercetare-dezvoltare;
2. de producţie;
3. comercială;
4. financiar-contabilă;
5. de personal.
1. Funcţiunea de cercetare-dezvoltare este reprezentată de ansamblul activităţilor desfăşurate în cadrul firmei, în scopul producerii de idei noi şi transformarea lor în noutăţi utile. Această funcţiune are un caracter complex, se manifestă în toate domeniile şi rezidă în necesitatea adaptării permanente a firmelor la noile cuceriri tehnico-ştiinţifice.
Formele sub care se desfăşoară acţiunile sale sunt:
a) cercetarea pură,
b) cercetarea fundamentală,
c) cercetarea aplicată,
d) invenţia şi inovaţia.
Principalele activităţi ale acestei funcţiuni sunt cercetarea ştiinţifică, ingineria tehnologică şi introducerea progresului tehnic, investiţii precum şi organizarea producţiei şi a muncii.
2. Funcţiunea de producţie este reprezentată de ansamblul activităţilor de bază, auxiliare şi de servire prin care se realizează obiectivele din domeniul fabricării produselor, elaborării lucrărilor şi prestării serviciilor în cadrul firmei.
Principalele activităţi cuprinse în cadrul acestei funcţii sunt: fabricarea sau exploatarea, întreţinerea şi reapararea utilajelor, producţia auxiliară, controlul tehnic de calitate.
3. Funcţia comercială cuprinde activitatea de realizare a obiectivelor ce se referă la stabilirea legăturilor unităţii cu mediul ambiant în vederea procurării mijloacelor necesare desfăşurării activităţii şi desfacerii produselor, serviciilor şi lucrărilor care fac obiectul activităţii de bază a unităţii.
Această funcţiune cuprinde 3 activităţi: aprovizionarea tehnico-materială, desfacerea şi marketingul.
4. Funcţiunea financiar-contabilă este reprezentată de activitatea privind obţinerea şi folosirea mijoacelor financiare necesare unităţii, precum şi înregistrarea şi evidenţa în expresie valorică a fenomenelor economice din unitate.
Rolul acestei funcţiuni este static, pasiv, uneori chiar un obstacol în introducerea noului.
5. Funcţia de personal cuprinde activităţi de realizare a obiectivelor din domeniul asigurării şi dezvoltării potenţialului uman necesar.
Principalele activităţi cuprinse în cadrul acestei funcţiuni se referă la planificarea, recrutarea, formarea, perfecţionarea, motivarea, promovarea, retribuirea şi protecţia personalului.
Interdependenţele dintre funcţiuni sunt determinate de interdependenţele ce se manifestă între activităţile desfăşurate în cadrul firmei. Acestea se manifestă în contextul în care producerea unei dereglări în cadrul unei funcţiuni determină dereglări şi în cadrul celorlalte, putându-se vorbi chiar de o autoagravare a dereglărilor şi de un proces de reglare în lanţ.
Se impune astfel ca managerii de pe diferite niveluri ierarhice să acţioneze pentru manifestarea corespunzătoare a tuturor funcţiunilor.
Etapa de dezvoltare în care se află firma la un moment dat constituie factorul determinant în desfăşurarea activităţilor din cadrul funcţiunilor acesteia.
Intensităţile cu care se manifestă anumite funcţiuni la un moment dat se inversează pe măsură ce firma trece la o nouă etapă de dezvoltare.
De asemenea, trebuie ţinut cont de faptul că intensitatea de manifestare a unie funcţiuni trebuie să fie în acord cu posibilităţile firmei respective şi corelată cu intensitatea de manifestare a celorlalte funcţiuni.
Conducerea firmei are un rol deosaebit în coordonarea funcţiunilor, cunoscând decalajul ce apare între gradul de manifestare a unei funcţiuni şi nivelul rezultatelor obţinute în domeniul respectiv.
Rezultatele bune obţinute în urma manifestării unei funcţiuni apar după momentele de maxim în manifestarea acesteia, astfel că obiectivul principal al managerilor trebuie să reprezintă o bună corelare între funcţiuni.
