1. Teorie economică conform căreia valoarea unui bun este măsurată prin utilitatea ultimei unităţi disponibile. Marginalismul a fost dezvoltat de trei şcoli diferite (austriacă, elveţiană şi americană) la sfîrşitul secolului al XlX-lea.
Ideea fundamentală a marginalismului este că fiecare agent economic individual are o scară raţională de nevoi după care se călăuzeşte în acţiunile sale. În condiţiile concurenţei perfecte, utilitatea este măsura subiectivă a raportului dintre disponibilităţi şi eficienţă. Paradoxul marginalismului este că utilităţile totale ale produselor sînt egale, dar utilităţile finale nu (sau: satisfacerea oricărei nevoi este o necesitate, dar satisfacţia obţinută prin satisfacerea diferitelor nevoi este variabilă).
Utilitatea finală a fost numită „gradul final de utilitate" (S. Je-vons, Theory of Political Economy, 1871), „utilitate marginală" (J. B. Clark, Philosophy of Value, 1881), „intensitatea ultimei necesităţi exprimate" (L. Walras, Economie politique pure, 1878), „dezirabilitate" (Ch. Gide, Histoire des doctrines economiques, 1909), iar V. Pareto a numit-o „ofelimitate".
Costul marginal este costul ultimei piese produse într-o serie. De pildă, dacă costul total al producţiei pentru 3.000 de piese este 12.000 lei, iar pentru 4.000 de piese este 15.000 lei, costul marginal al celei de-a patra mii este de (15.000 - 12.000) /1.000 = 3 lei / bucată, în vreme ce costul mediu al pieselor este 15.000: 4.000 = 3,75 lei, iar costul marginal ai primelor trei mii de piese este 12.000: 3 000 =4 lei. Întreprinderea marginală este întreprinderea cea mai puţin favorizată, dar a cărei producţie este necesară satisfacerii cererii. Dacă se restrînge cererea, întreprinderile marginale sînt primele care dispar.
2. În sociologie marginalismul are o influenţă din ce în ce mai mare, în vreme ce în economia politică ea este în scădere. Aplicarea teoriei marginalismului în sociologie se bazează pe „concurenţa" dintre resursele limitate ale individului şi necesităţile în continuă creştere. În sociologie marginalismul se aplică în două cazuri: în evaluarea şi prognoza necesităţilor colective într-un context dat se ţine seamă că necesităţile individuale cresc mai repede decît capacitatea individuală de a le satisface. În aceste condiţii individul este obligat să facă o selecţie a necesităţilor şi o planificare a satisfacerii lor. Deci necesităţile nu se satisfac numai în funcţie de costul lor, ci şi de utilitatea lor marginală, respectiv de raportul dintre satisfacţie şi resursele necesare satisfacerii necesităţii respective.
Al doilea caz al aplicării m. se întîlneşte în sociologia propagandei şi comunicaţiilor de masă. Capacitatea de persuasiune a mesajului mass-media nu depinde numai de conţinutul său, ci şi de persuasiunea mesajului marginal (cel mai prost transmis după standardele publicului). Dacă sînt trei posturi TV şi se transmite acelaşi mesaj, în forme diferite, selecţia individuală elimină mesajele cele mai prost transmise (cele mai puţin satisfăcătoare estetic, distractiv, informativ etc.) indiferent de conţinutul ideatic al mesajelor.
Abordare metodologică preponderent în microeconomie, apărută în contextul examinării comportamentului de optimizare, respectiv de căutare a valorilor optime ale anumitor variabile, apte de a maximiza sau a minimiza valoarea altei variabile: variabila dorită a fi maximizată mai este denumită maximand; cea dorită a fi minimizată mai este denumită minimand. În definirea valorilor extreme (maximum sau minimum) ale unei variabile se apelează la noţiunea de schimbare m. a variabilei cu care se află în relaţie, fiind „o foarte mică creştere sau descreştere" a respectivei variabile; astfel: maximul unei variabile este depistat cînd se găseşte o valoare a variabilei astfel încît o mică sporire sau reducere a acelei valori ar face să scadă valoarea maximandului; minimul este depistat, analog, cînd se găseşte variabilei o valoare care, fie sporită, fie redusă foarte puţin, ar face să crească valoarea minimandului. Se presupune, astfel, despre o firmă că doreşte să-şi maximizeze profitul şi procedînd astfel, să-şi minimizeze costurile pentru fiecare nivel al producţiei; despre strategul unei politici - că doreşte să maximizeze bunăstarea socială; despre un consumator oarecare - că doreşte să-şi maximizeze „utilitatea" (conceptul de utilitate aflat în centrul teoriei clasice a cererii, se referă la satisfacţia, plăcerea, îndeplinirea nevoii etc., derivate din consumul unei anumite cantităţi dintr-un bun).
Depăşind cadrul problemelor de optimizare, a rămas ca problemă în sine depistarea influenţei pe care o schimbare m. a unei variabile economice o are asupra unei alte variabile cu care se află în relaţie, acesta fiind obiectul a.m. Matematicienii identifică aici o aplicaţie directă a calculului diferenţial, iar în diferitele concepte bazate pe a.m. - tot atîtea denumiri date primelor derivate ale anumitor funcţii (H.H. Gossen, W.S. Jevons, C. Menger, J.H. von Thunen, M.E.L. Walras). În consecinţă, pentru a descifra conţinutul oricărui concept marginal este suficient să ştim cu ce variabilă cheie se presupune că se află în relaţie şi faptul că are în vedere o modificare a acesteia cu o unitate.
♦ Utilitate m. (a bunurilor) - sporul de utilitate totală a consumului unui bun rezultat din creşterea cu o unitate a cantităţii consumate din acel bun. Folosit de Alfred Marshall în teoria cererii, conceptul şi-a pierdut din importanţă după trecerea la analiza bazată pe noţiunile de preferinţă şi indiferenţă; legea lui Marshall, a diminuării utilităţii m., spune că, de la un punct, creşteri egale succesive ale cantităţii dintr-un bun consumat produc sporuri din ce în ce mai mici de utilitate.
♦ Utilitate m. a banilor - sporul de utilitate totală rezultat prin creşterea cu o unitate a sumei de bani de care dispune un individ. Cum banii sînt apreciaţi prin puterea pe care o dau de a cumpăra bunuri (în prezent sau în viitor), utilitatea m. a banilor derivă finalmente din utilitatea m. a bunurilor (sau a depunerilor) pe care sînt cheltuiţi. Pe cale de consecinţă din Jegea scăderii utilităţii m. a bunurilor, este general acceptată aserţiunea că utilitatea m. a banilor scade pe măsură ce creşte suma de bani de care dispune un individ. Paremiologia românească redă constatarea ştiinţei în stilui exact şi lapidar: unde merge mia, merge şi suta !
♦ Propensiune m. spre consum. Proporţia dintr-o uşoară creştere de venit ce va fi destinată sporirii cheltuielilor de consum (restul se deduce că e destinat economisirii). Matematic, valoarea P.M.C. e dată de coeficientul unghiular (pantă) al funcţiei de consum. Cum sporul de venit nu e alocat integral sporirii consumului imediat, valoarea P.M.C. e subunitară, diferenţa pînă la unitate reprezentînd-o un indicator complementar - propensiunea marginală spre depunere (P.M.D.). Keynes a formulat ca pe o lege psihologică fundamentală constatarea, transpusă la nivel macroeconomic, că, pe măsură ce venitul naţional creşte, scade P.M.C. şi creşte P.M.D. (PMC+PMD = 1). Raportul 1/PMD este denumit multiplicator, cu referire la dinamizarea probabilă a economiei odată cu creşterea disponibilului bănesc, dată fiind înclinaţia (propensiunea) indivizilor spre formele menţionate de utilizare a banilor suplimentari (teoria multiplicatorului).
♦ Rată m. de substituţie. Raportul în care un bun trebuie înlocuit cu un alt bun pe măsură ce consumatorul lor „se deplasează" de-a lungul curbei de indiferenţă (Matematic, dy/dx sau dx/dy).
♦ Cost m. Modificarea costurilor totale de producţie rezultată din creşterea cantităţii de produse cu o unitate. Poate fi „de moment" - cînd nu se modifică toate inputurile (factorii de producţie) folosite de firmă, şi „de durată" - cînd pot fi modificate toate intrările, inclusiv capitalul.
♦ Productivitate m. a muncii. Variaţia de producţie la schimbarea cu o unitate a cantităţii (forţei) de muncă.
♦ Venit m. Variaţia de venit total rezultată prin schimbarea cu o unitate a producţiei vîndute de o firmă. Este egală cu preţul unitar (în condiţii de competiţie perfectă şi cînd preţul bunului este aceiaşi indiferent de cantitatea vîndută) sau mai mic decît preţul unitar (dacă încercarea de a vinde o unitate suplimentară de produs obligă firma să reducă preţul la întreaga producţie destinată vînzării; competiţie imperfectă).
♦ Produs (efect) m. (individual) al inputului. Sporul de producţie rezultat din creşterea cantităţii dintr-un input, la toate celelalte inputuri, cantităţile menţinîndu-se nemodificate.
♦ Produs (efect) m. social. Efectul asupra bunăstării sociale al unei schimbări mici la un input utilizat. Dacă unii indicatori vizează cîştiguri individuale (ale unei firme sau ale unui individ) dobîndite prin vînzarea producţiei pe piaţă, acest indicator măsoară plusul de bunăstare socială şi se pretează la exemplificări cînd subiectul discuţiei este această dimensiune a politicii.
