Noţiunea de sistem este una dintre cele mai cuprinzătoare idei ale gândirii umane. Poate tocmai de aceea teoria generală a sistemelor nu a reuşit încă să dea o formulare unanim recunoscută acestui concept.
Sistemul poate fi definit ca un grup de elemente între care se stabileşte un ansamblu de relaţii. Se poate spune deci că structura sistemului este dată atât de numărul elementelor ce formează sistemul, cât şi de conexiunile respectiv relaţiile dintre acestea. Elementele sunt părţile considerate ca fiind cele mai simple şi care nu se mai analizează sau detaliază pentru că nu mai este necesar sau posibil. În general sunt reprezentate de indivizi, obiecte sau alte unităţi.
Alegerea elementelor ce compun sistemul depinde de optica sub care urmează să fie analizat şi de intenţiile analistului care va trebui să definească graniţele sistemului pe care şi-l propune spre studiu.
Elementele sistemului prezintă caracteristici sau stări susceptibile adesea de a suferi transformări în timp.
Starea unui element este identificată prin intermediul unui atribut sau variabilă de stare. Relaţiile sau conexiunile dintr-un sistem apar ca urmare a faptului că acesta din urmă nu include decât elemente care au legătură între ele. Relaţiile între elemente pot fi secvenţiale, reciproce şi polare.
La un moment dat starea unui sistem este identificată cu ajutorul ansamblului stărilor elementelor sale, dar aceste stări se pot transforma din diverse raţiuni, exprimând astfel funcţionarea sistemului.
Un sistem poate fi deschis sau închis în funcţie de intensitatea relaţiilor pe care le întreţine cu alte sisteme care îi sunt exterioare.
Astfel sistemele închise nu au nici o relaţie iar sistemele deshise suferă influenţa sau influenţează alte sisteme cu care sunt în relaţie şi care constituie mediul lor.
Un sistem comunică cu mediul său prin intermediul variabilelor de intrare sau de ieşire.
Anumite intrări pot fi considerate ca perturbaţii care modifică starea unor elemente ale sistemului.
Categoria elementelor de intrare care poate modifica starea unui sistem influenţând funcţionarea sa în scopul atingerii unui obiectiv fixat se numeşte comanda sistemului.
Sistemul comandat este compus dintr-un centru de comandă numit substistemul conducător şi dintr-un subsistem comandat numir condus.
O formă particulară de comandă a unui sistem o reprezintă reglarea care pentru un centru de comandă înseamnă a proceda astfel încât funcţionarea unui subsistem comandat să conducă spre o anumită stare voită, adică la atingerea obiectivelor fixate.
Un sistem poate fi descompus în subsisteme atât pe verticală cât şi pe orizontala sistemului.
Pe verticală, sistemul poate fi descompus în subsisteme pe diferite nivele cuplate cu ajutorul unui centru de comandă. Pe orizontală, un sistem poate fi adesea descompus în subsisteme specializate într-o funcţie precisă. În acest caz pentru centrul de comandă de nivel superior ca şi pentru celelalte subsisteme componente se pune problema coordonării.
Subsistemele paralele trebuie să aibă obiective a căror realizare să permită atingerea obiectivelor centrului de comandă de nivel superior.
Funcţionarea ansamblului subsistemelor trebuie să se facă prin evitarea oricăror conflicte ce ar putea să apară.
2. Aplicarea noţiunii de sistem la întreprindere
Sistemul poate fi definit ca un grup de elemente între care se stabileşte un ansamblu de relaţii. Se poate spune deci că structura sistemului este dată atât de numărul elementelor ce formează sistemul, cât şi de conexiunile respectiv relaţiile dintre acestea. Elementele sunt părţile considerate ca fiind cele mai simple şi care nu se mai analizează sau detaliază pentru că nu mai este necesar sau posibil. În general sunt reprezentate de indivizi, obiecte sau alte unităţi.
Alegerea elementelor ce compun sistemul depinde de optica sub care urmează să fie analizat şi de intenţiile analistului care va trebui să definească graniţele sistemului pe care şi-l propune spre studiu.
Elementele sistemului prezintă caracteristici sau stări susceptibile adesea de a suferi transformări în timp.
Starea unui element este identificată prin intermediul unui atribut sau variabilă de stare. Relaţiile sau conexiunile dintr-un sistem apar ca urmare a faptului că acesta din urmă nu include decât elemente care au legătură între ele. Relaţiile între elemente pot fi secvenţiale, reciproce şi polare.
La un moment dat starea unui sistem este identificată cu ajutorul ansamblului stărilor elementelor sale, dar aceste stări se pot transforma din diverse raţiuni, exprimând astfel funcţionarea sistemului.
Un sistem poate fi deschis sau închis în funcţie de intensitatea relaţiilor pe care le întreţine cu alte sisteme care îi sunt exterioare.
Astfel sistemele închise nu au nici o relaţie iar sistemele deshise suferă influenţa sau influenţează alte sisteme cu care sunt în relaţie şi care constituie mediul lor.
Un sistem comunică cu mediul său prin intermediul variabilelor de intrare sau de ieşire.
Anumite intrări pot fi considerate ca perturbaţii care modifică starea unor elemente ale sistemului.
Categoria elementelor de intrare care poate modifica starea unui sistem influenţând funcţionarea sa în scopul atingerii unui obiectiv fixat se numeşte comanda sistemului.
Sistemul comandat este compus dintr-un centru de comandă numit substistemul conducător şi dintr-un subsistem comandat numir condus.
O formă particulară de comandă a unui sistem o reprezintă reglarea care pentru un centru de comandă înseamnă a proceda astfel încât funcţionarea unui subsistem comandat să conducă spre o anumită stare voită, adică la atingerea obiectivelor fixate.
Un sistem poate fi descompus în subsisteme atât pe verticală cât şi pe orizontala sistemului.
Pe verticală, sistemul poate fi descompus în subsisteme pe diferite nivele cuplate cu ajutorul unui centru de comandă. Pe orizontală, un sistem poate fi adesea descompus în subsisteme specializate într-o funcţie precisă. În acest caz pentru centrul de comandă de nivel superior ca şi pentru celelalte subsisteme componente se pune problema coordonării.
Subsistemele paralele trebuie să aibă obiective a căror realizare să permită atingerea obiectivelor centrului de comandă de nivel superior.
Funcţionarea ansamblului subsistemelor trebuie să se facă prin evitarea oricăror conflicte ce ar putea să apară.
2. Aplicarea noţiunii de sistem la întreprindere
a) Întreprinderea – sistem compus din elemente diferite
Privită ca sistem economic, întreprinderea cuprinde următoarele elemente:
- personalul, caracterizat prin diverse variabile de stare cum sunt: sexul, vârsta, calificarea, funcţia;
- mijloacele materiale şi anume maşini, utilaje, instalaţii pentru care bilanţul contabil reţine două variabile de stare: valoarea şi categoria de imobilizare. Alte variabile de stare se pot referi la natura echipamentului, puterea instalată sau capacitatea de producţie;
- drepturile, obligaţiile şi mijloacele financiare ale întreprinderii care sunt cuprinse în bilanţ sub formă valorică şi se referă la dreptul de proprietate asupra altor întreprinderi sub forma acţiunilor deţinute, a creanţelor şi a lichidităţilor în bancă sau în casă;
- materiile prime, produsele finite, semifabricatele sau în curs de fabricaţie care se găsesc în bilanţ sub denumirea de valori de exploataţie.
În întreprindere pot fi identificate şi alte elemente reprezentate ca entităţi: brevetele de fabricate, ansamblul cunoştinţelor etnice şi ştiinţifice ale membrilor întreprinderii, informaţiile.
2. Funcţionarea întreprinderii ca sistem
Ca orice sistem, întreprinderea funcţionează atunci când are loc transformarea elementelor sale.
O transformare este cunoscută sub numele de producţie.
Pentru a se realiza transformarea productivă, întreprinzătorul reuneşte factorii de producţie achiziţionaţi din exteriorul întreprinderii şi combină raţional aceşti factori în proporţii care depind de tehnicile puse în aplicare sau de obiectivele vizate.
Producţia care este rezultatul acestei combinaţii se prezintă sub formă de bunuri materiale sau servicii.
Transformarea productivă este de fapt ceea ce se numeşte proces de producţie.
Generalizând, se poate spune că aceasta reprezintă totalitatea activităţilor desfăşurate cu ajutorul mijloacelor de muncă şi a proceselor naturale care au loc în legătură cu transformarea obiectelor muncii în produse finite.
Procesul de producţie cuprinde două laturi distincte:
1. procesul tehnologic,
2. procesul de muncă.
Procesul tehnologic reprezintă transformarea directă, cantitativă şi calitativă a obiectelor muncii prin modificarea formelor, dimensiunilor, compoziţiei chimice sau structurii interne şi dispoziţiei spaţiale a acestora.
Procesul de muncă reprezintă activitatea executantului în sfera producţiei sau îndeplinirea unei funcţii în sfera neproductivă.
Transformările succesive ce au loc în cadrul unui proces de producţie şi care se repetă identic pentru fiecare obiect al muncii respectiv produs sau lot de produse formează un ciclu de producţie.
Caracteristica de bază a ciclului de producţie este durata sa, adică timpul calendaristic în decursul căruia obiectele muncii trec succesiv printr-un anumit număr de procese parţiale de fabricaţie, considerând acest timp din momentul intrării lor în I stadiu de producţie şi până la obţinerea producţiei finite.
Durata unui ciclu de producţie este influenţată de diverşi factori.
O altă transformare a lementelor din cadrul sistemului întreprinderii are loc în cadrul distribuţiei.
Întreprinderea produce bunuri şi servicii pe care le poate vinde direct pe piaţă şi încasând imediat contravaloarea lor în acest caz dispunând de lichidităţi sau le vinde pe credit, situaţie în care va poseda creanţe.
Ansamblul de transformări ale elementelor întreprinderii ce au loc în cadrul producţiei şi distribuţiei formează ciclul de exploataţie al întreprinderii.
3. Întreprinderea, sistem organizat
Privită ca sistem economic, întreprinderea cuprinde următoarele elemente:
- personalul, caracterizat prin diverse variabile de stare cum sunt: sexul, vârsta, calificarea, funcţia;
- mijloacele materiale şi anume maşini, utilaje, instalaţii pentru care bilanţul contabil reţine două variabile de stare: valoarea şi categoria de imobilizare. Alte variabile de stare se pot referi la natura echipamentului, puterea instalată sau capacitatea de producţie;
- drepturile, obligaţiile şi mijloacele financiare ale întreprinderii care sunt cuprinse în bilanţ sub formă valorică şi se referă la dreptul de proprietate asupra altor întreprinderi sub forma acţiunilor deţinute, a creanţelor şi a lichidităţilor în bancă sau în casă;
- materiile prime, produsele finite, semifabricatele sau în curs de fabricaţie care se găsesc în bilanţ sub denumirea de valori de exploataţie.
În întreprindere pot fi identificate şi alte elemente reprezentate ca entităţi: brevetele de fabricate, ansamblul cunoştinţelor etnice şi ştiinţifice ale membrilor întreprinderii, informaţiile.
2. Funcţionarea întreprinderii ca sistem
Ca orice sistem, întreprinderea funcţionează atunci când are loc transformarea elementelor sale.
O transformare este cunoscută sub numele de producţie.
Pentru a se realiza transformarea productivă, întreprinzătorul reuneşte factorii de producţie achiziţionaţi din exteriorul întreprinderii şi combină raţional aceşti factori în proporţii care depind de tehnicile puse în aplicare sau de obiectivele vizate.
Producţia care este rezultatul acestei combinaţii se prezintă sub formă de bunuri materiale sau servicii.
Transformarea productivă este de fapt ceea ce se numeşte proces de producţie.
Generalizând, se poate spune că aceasta reprezintă totalitatea activităţilor desfăşurate cu ajutorul mijloacelor de muncă şi a proceselor naturale care au loc în legătură cu transformarea obiectelor muncii în produse finite.
Procesul de producţie cuprinde două laturi distincte:
1. procesul tehnologic,
2. procesul de muncă.
Procesul tehnologic reprezintă transformarea directă, cantitativă şi calitativă a obiectelor muncii prin modificarea formelor, dimensiunilor, compoziţiei chimice sau structurii interne şi dispoziţiei spaţiale a acestora.
Procesul de muncă reprezintă activitatea executantului în sfera producţiei sau îndeplinirea unei funcţii în sfera neproductivă.
Transformările succesive ce au loc în cadrul unui proces de producţie şi care se repetă identic pentru fiecare obiect al muncii respectiv produs sau lot de produse formează un ciclu de producţie.
Caracteristica de bază a ciclului de producţie este durata sa, adică timpul calendaristic în decursul căruia obiectele muncii trec succesiv printr-un anumit număr de procese parţiale de fabricaţie, considerând acest timp din momentul intrării lor în I stadiu de producţie şi până la obţinerea producţiei finite.
Durata unui ciclu de producţie este influenţată de diverşi factori.
O altă transformare a lementelor din cadrul sistemului întreprinderii are loc în cadrul distribuţiei.
Întreprinderea produce bunuri şi servicii pe care le poate vinde direct pe piaţă şi încasând imediat contravaloarea lor în acest caz dispunând de lichidităţi sau le vinde pe credit, situaţie în care va poseda creanţe.
Ansamblul de transformări ale elementelor întreprinderii ce au loc în cadrul producţiei şi distribuţiei formează ciclul de exploataţie al întreprinderii.
3. Întreprinderea, sistem organizat
În definirea organizării întreprinderii trebuie să pornim de la ceea ce înseamnă în general organizarea şi anume descompunerea unui fenomen, proces sau obiect în elementele sale cele mai simple şi analiza acestora în scopul recompunerii lor sun un efect de sinteză bine determinat.
Se poate spune că întreprinderea devine un sistem organizat prin descompunerea ei în elementele componente, analiza acestora cu scopul recompunerii lor după anumite criterii tehnice, economice şi de personal având ca obiect realizarea a ceea ce se propune.
În cadrul unei întreprinderi poate fi identificat un ansamblu de activităţi de bază: aprovizionarea, producţia, vânzarea, transportul, finanţele şi evidenţa contabilă.
La rândul lor, fiecare dintre aceste activităţi pot fi descompuse într-un anumit număr de operaţii sau atribuţii care trebuie coordonate între ele într-un mod cât mai eficient. Pentru aceasta operaţiunile se descompun în sarcini elementare la care trebuie urmărită o corelare deplină.
În administrarea întreprinderii, activităţile de bază, cum ar fi producţia, vânzarea, aprovizionarea, coincid cu ceea ce reprezintă funcţiunile acesteia. Pentru prima dată problema funcţiunilor întreprinderii a fost abordată de francezul Henri Fayol dar, indiferent de modul de împărţire a ansamblului întreprinderii pe funcţiuni, activităţi, atribuţii sau sarcini, toate acestea se regăsesc într-o formă sau alta în celulele organizatorice ce se integrează unele în altele.
Cea mai mică dintre acestea este postul care cuprinde totalitatea obiectelor, sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor desemnate pe anumite perioade fiecărui component al întreprinderii.
Factorul de generalizare a posturilor îl reprezintă funcţia. De exemplu, funcţiei de şef de serviciu îi corespunde un număr cuprins între 5-15 posturi.
Într-o întreprindere, atât posturile cât şi funcţiile pot fi de conducere sau de execuţie.
Prin agregarea unor posturi şi funcţii cu un conţinut similar şi/sau complementar rezultă compartimentul. Acesta este alcătuit dintr-un grup de persoane ce exercită activităţi sub o autoritate unică. Aceste activităţi pot fi o parte din elementele unei funcţiuni a întreprinderii, pot acoperi în totalitate o funcţiune sau chiar mai multe funcţiuni.
Crearea unui compartiment în cadrul unei întreprinderi depinde de importanţa funcţiunii pentru acea întreprindere. Multitudinea compartimentelor întreprinderii poate fi clasificată după mai multe criterii:
a) importanţa ierarhică: direcţia, serviciul, biroul, secţia sau atelierul;
b) activităţile specifice îndeplinite: compartimente de aprovizionare, vânzări, persoane, contabilitate;
c) modul de participare la acţiune: compartimentul de conducere, de execuţie;
d) modul de exercitare a autorităţii: compartimente ierarhice sau funcţionale.
Ansamblul persoanelor şi compartimentelor aflate sub autoritatea directă a unui conducător, adică în relaţie directă cu acesta se numeşte pondere ierarhică sau normă de conducere.
Ponderea ierarhică poate fi restrânsă în cazul unui număr mic de subordonaţi sau lărgită în situaţia contrară.
Avantajele ponderii ierarhice restrânse constau în cunoaşterea şi coordonarea mai bună a subordonaţilor şi în mai buna eficacitate a activităţii compartimentului. Prezintă şi inconvenientul că duce la creşterea numărului de niveluri ierarhice şi de aici pot apare dificultăţi de comunicare.
O pondere ierarhică lărgită prezintă avantajul unei participări mai largi la realizarea sarcinilor compartimentului şi o mai mare flexibilitate la schimbare.
Inconvenientul constă în dificultatea controlului din partea şefului datorită numărului mare de relaţii pe care le întreţine cu subordonaţii.
Problema organizării generale a întreprinderii are în vedere gruparea activităţii acesteia după diferite criterii, şi anume: în cadrul întreprinderii mici patronul poate să-şi asume singur ansamblul funcţiunilor generate de specificul activităţii. Odată cu creşterea mărimii întreprinderii creşte şi numărul operaţiunilor care devin complexe, astfel încât nu pot fi asumate de către aceeaşi persoană, fiind necesară regruparea lor pentru a putea fi date spre îndeplinire unor alte persoane.
4. Întreprinderea – sistem condus
Se poate spune că întreprinderea devine un sistem organizat prin descompunerea ei în elementele componente, analiza acestora cu scopul recompunerii lor după anumite criterii tehnice, economice şi de personal având ca obiect realizarea a ceea ce se propune.
În cadrul unei întreprinderi poate fi identificat un ansamblu de activităţi de bază: aprovizionarea, producţia, vânzarea, transportul, finanţele şi evidenţa contabilă.
La rândul lor, fiecare dintre aceste activităţi pot fi descompuse într-un anumit număr de operaţii sau atribuţii care trebuie coordonate între ele într-un mod cât mai eficient. Pentru aceasta operaţiunile se descompun în sarcini elementare la care trebuie urmărită o corelare deplină.
În administrarea întreprinderii, activităţile de bază, cum ar fi producţia, vânzarea, aprovizionarea, coincid cu ceea ce reprezintă funcţiunile acesteia. Pentru prima dată problema funcţiunilor întreprinderii a fost abordată de francezul Henri Fayol dar, indiferent de modul de împărţire a ansamblului întreprinderii pe funcţiuni, activităţi, atribuţii sau sarcini, toate acestea se regăsesc într-o formă sau alta în celulele organizatorice ce se integrează unele în altele.
Cea mai mică dintre acestea este postul care cuprinde totalitatea obiectelor, sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor desemnate pe anumite perioade fiecărui component al întreprinderii.
Factorul de generalizare a posturilor îl reprezintă funcţia. De exemplu, funcţiei de şef de serviciu îi corespunde un număr cuprins între 5-15 posturi.
Într-o întreprindere, atât posturile cât şi funcţiile pot fi de conducere sau de execuţie.
Prin agregarea unor posturi şi funcţii cu un conţinut similar şi/sau complementar rezultă compartimentul. Acesta este alcătuit dintr-un grup de persoane ce exercită activităţi sub o autoritate unică. Aceste activităţi pot fi o parte din elementele unei funcţiuni a întreprinderii, pot acoperi în totalitate o funcţiune sau chiar mai multe funcţiuni.
Crearea unui compartiment în cadrul unei întreprinderi depinde de importanţa funcţiunii pentru acea întreprindere. Multitudinea compartimentelor întreprinderii poate fi clasificată după mai multe criterii:
a) importanţa ierarhică: direcţia, serviciul, biroul, secţia sau atelierul;
b) activităţile specifice îndeplinite: compartimente de aprovizionare, vânzări, persoane, contabilitate;
c) modul de participare la acţiune: compartimentul de conducere, de execuţie;
d) modul de exercitare a autorităţii: compartimente ierarhice sau funcţionale.
Ansamblul persoanelor şi compartimentelor aflate sub autoritatea directă a unui conducător, adică în relaţie directă cu acesta se numeşte pondere ierarhică sau normă de conducere.
Ponderea ierarhică poate fi restrânsă în cazul unui număr mic de subordonaţi sau lărgită în situaţia contrară.
Avantajele ponderii ierarhice restrânse constau în cunoaşterea şi coordonarea mai bună a subordonaţilor şi în mai buna eficacitate a activităţii compartimentului. Prezintă şi inconvenientul că duce la creşterea numărului de niveluri ierarhice şi de aici pot apare dificultăţi de comunicare.
O pondere ierarhică lărgită prezintă avantajul unei participări mai largi la realizarea sarcinilor compartimentului şi o mai mare flexibilitate la schimbare.
Inconvenientul constă în dificultatea controlului din partea şefului datorită numărului mare de relaţii pe care le întreţine cu subordonaţii.
Problema organizării generale a întreprinderii are în vedere gruparea activităţii acesteia după diferite criterii, şi anume: în cadrul întreprinderii mici patronul poate să-şi asume singur ansamblul funcţiunilor generate de specificul activităţii. Odată cu creşterea mărimii întreprinderii creşte şi numărul operaţiunilor care devin complexe, astfel încât nu pot fi asumate de către aceeaşi persoană, fiind necesară regruparea lor pentru a putea fi date spre îndeplinire unor alte persoane.
4. Întreprinderea – sistem condus
Conducerea întreprinderii înseamnă, de fapt, luarea de decizii, direcţia generală reprezentând centrul de comandă ce priveşte întreprinderea în mod global şi care îşi asumă întreaga responsabilitate pentru aceasta.
Ea este alcătuită dintr-un anumit număr de persoane în funcţie de mărimea întreprinderii. În cadrul direcţiei generale sunt incluşi în primul rând conducătorii plasaţi la nivelul ierarhic cel mai înalt care îndeplinesc şi funcţia de administratori.
În cazul în care direcţia generală a întreprinderii este formată din mai multe persoane, deciziile în acest caz sunt considerate că se iau în numele acestui grup.
Principalele atribuţii ale direcţiei generale a întreprinderii sunt:
a) Elaborarea strategiei întreprinderii – presupune observarea mediului întreprinderii, în mod deosebit a sectoarelor de activitate în care se integrează sau în care ar dori să se integreze întreprinderea
- detectarea nevoilor pieţei susceptibile de a fi exploatate, alegerea între diferitele oportunităţi ţinând seama de posibilităţile întreprinderii;
- elaborarea planului strategic care defineşte atribuţiile generale şi permite adaptarea resurselor întreprinderii la oportunităţile selectate;
- elaborarea planului de producţie în care sunt descrise politicile ce trebuiesc puse în aplicare pentru atingerea obiectivelor şi resurselor ce sunt alocate diferitelor compartimente, operaţionale şi funcţionale.
b) Exercitarea autorităţii ierarhice, ce se referă la stabilirea şi punerea în funcţiune a structurii organizatorice a întreprinderii, coordonarea diferitelor compartimente în scopul atingerii obiectivelor, controlul evoluţiei activităţii întreprinderii şi a rezultatelor acesteia precum şi punerea în aplicare a unui sistem de recompense şi sancţiuni pentru stimularea şi motivarea personalului.
c) Stabilirea de relaţii cu mediul înconjurător. Aceste relaţii ocupă un timp considerabil în activitatea direcţiei generale deoarece se referă la contactele pe care le întreţine întreprinderea cu diferite organizaţii publice sau private.
5. Întreprinderea, sistem deschis
Întreprinderea este un sistem deschis pentru că funcţionează într-un mediu complex de la care suferă influenţe şi pe care îl poate influenţa.
Privit în sens larg, mediul în cadrul căruia întreprinderea îşi desfăşoară activitatea cuprinde un ansamblu de factori ce alcătuiesc o structură complexă, eterogenă. La rândul său, întreprinderea poate fi considerată ca un subsistem al unor sisteme de nivel superior.
Funcţionarea oricărei economii se caracterizează prin existenţa schimburilor de bunuri şi servicii între diferiţi indivizi şi/sau agenţi economici.
Întreprinderea participă la ansamblul activităţii economice şi datorită acestui fapt intră în relaţii cu ceilalţi agenţi economici.
Relaţiile dintre diferiţi agenţi economici se exprimă prin fluxuri care sunt de două categorii:
- fluxuri reale sau fizice, care semnifică un schimb de bunuri şi servicii de la un agent economic la altul;
- fluxul monetar sau financiar care semnifică transferul de bani de la un agent economic la altul sau naşterea unei creanţe, a unui agent economic faţă de altul.
În economiile moderne ca regulă generală orice flux real va da naştere la un flux monetar de mărime egală şi de sens invers. În schimb, anumite fluxuri monetare nu vor avea în mod necesar o contrapartidă reală, cum este cazul împrumuturilor acordate de către bănci întreprinderilor.
6. Întreprinderea, sistem cu finalitate
Ea este alcătuită dintr-un anumit număr de persoane în funcţie de mărimea întreprinderii. În cadrul direcţiei generale sunt incluşi în primul rând conducătorii plasaţi la nivelul ierarhic cel mai înalt care îndeplinesc şi funcţia de administratori.
În cazul în care direcţia generală a întreprinderii este formată din mai multe persoane, deciziile în acest caz sunt considerate că se iau în numele acestui grup.
Principalele atribuţii ale direcţiei generale a întreprinderii sunt:
a) Elaborarea strategiei întreprinderii – presupune observarea mediului întreprinderii, în mod deosebit a sectoarelor de activitate în care se integrează sau în care ar dori să se integreze întreprinderea
- detectarea nevoilor pieţei susceptibile de a fi exploatate, alegerea între diferitele oportunităţi ţinând seama de posibilităţile întreprinderii;
- elaborarea planului strategic care defineşte atribuţiile generale şi permite adaptarea resurselor întreprinderii la oportunităţile selectate;
- elaborarea planului de producţie în care sunt descrise politicile ce trebuiesc puse în aplicare pentru atingerea obiectivelor şi resurselor ce sunt alocate diferitelor compartimente, operaţionale şi funcţionale.
b) Exercitarea autorităţii ierarhice, ce se referă la stabilirea şi punerea în funcţiune a structurii organizatorice a întreprinderii, coordonarea diferitelor compartimente în scopul atingerii obiectivelor, controlul evoluţiei activităţii întreprinderii şi a rezultatelor acesteia precum şi punerea în aplicare a unui sistem de recompense şi sancţiuni pentru stimularea şi motivarea personalului.
c) Stabilirea de relaţii cu mediul înconjurător. Aceste relaţii ocupă un timp considerabil în activitatea direcţiei generale deoarece se referă la contactele pe care le întreţine întreprinderea cu diferite organizaţii publice sau private.
5. Întreprinderea, sistem deschis
Întreprinderea este un sistem deschis pentru că funcţionează într-un mediu complex de la care suferă influenţe şi pe care îl poate influenţa.
Privit în sens larg, mediul în cadrul căruia întreprinderea îşi desfăşoară activitatea cuprinde un ansamblu de factori ce alcătuiesc o structură complexă, eterogenă. La rândul său, întreprinderea poate fi considerată ca un subsistem al unor sisteme de nivel superior.
Funcţionarea oricărei economii se caracterizează prin existenţa schimburilor de bunuri şi servicii între diferiţi indivizi şi/sau agenţi economici.
Întreprinderea participă la ansamblul activităţii economice şi datorită acestui fapt intră în relaţii cu ceilalţi agenţi economici.
Relaţiile dintre diferiţi agenţi economici se exprimă prin fluxuri care sunt de două categorii:
- fluxuri reale sau fizice, care semnifică un schimb de bunuri şi servicii de la un agent economic la altul;
- fluxul monetar sau financiar care semnifică transferul de bani de la un agent economic la altul sau naşterea unei creanţe, a unui agent economic faţă de altul.
În economiile moderne ca regulă generală orice flux real va da naştere la un flux monetar de mărime egală şi de sens invers. În schimb, anumite fluxuri monetare nu vor avea în mod necesar o contrapartidă reală, cum este cazul împrumuturilor acordate de către bănci întreprinderilor.
6. Întreprinderea, sistem cu finalitate
Finalitatea unei întreprinderi este exprimată de obiectivele sale. Problema care se află încă în discuţia specialiştilor este aceea dacă există obiective superioare proprii întreprinderilor sau obiectivele întreprinderii rezultă din suma obiectivelor membrilor săi ori a centrlor de comandă ale fiecăruia dintre subsisteme.
Ceea ce se poate spune cu certitudine este faptul că finalitatea fundamentală a unui individ în întreprindere este determinată de anumite mobiluri: atunci când individul respectiv este patronul întreprinderii, mobilurile sale sunt similare cu ale organizaţiei pe care o conduce.
De-a lungul diferitelor stadii ale dezvoltării economice finalitatea întreprinderii a suferit mai multe mutaţii. Raportată la mediul său tradiţional, întreprinderea are drept obiectiv asigurarea subsistenţei sau satisfacerea nevoilor grupului uman care o compune.
Odată cu apariţia industrializării şi ale concurenţei, întreprinderea îşi propune ca obiectiv primordial realizarea de profit maxim.
În acest caz profitul devine proprietatea exclusivă a proprietarilor capitalului şi de asemenea preocuparea principală excluzând orice preocupare de ordin social.
Finalităţile astfel exprimate şi comportamentele care decurg din acestea sunt expresia aşa numitului capitalism sălbatic criticat de numeroşi economişti.
Întreprinderile contemporane se dezvoltă într-un mediu postindustrializat în care sunt supuse unor restricţii cum sunt concentrarea, adică gruparea întreprinderilor în ansambluri de mari dimensiuni, internaţionalizarea prin care întreprinderile urmăresc să-şi extindă pieţele în străinătate pentru a-şi vinde produsele precum şi participaţia care conduce la integrarea personalului, adică adeziunea la obiectivele firmei, colaborarea la deciziile care îl vizează şi cointeresarea în rezultatele firmei.
În condiţiile economiei de piaţă moderne, obţinerea de profit rămâne prima finalitate a întreprinderii, dar nu şi singura. Disocierea proprietăţii şi a puterii în cadrul întreprinderii a favorizat dezvoltarea altor obiective dar a căror realizare rămâne subordonată obţinerii unui nivel satisfăcător de profit.
Aceste obiective se referă la creşterea sau maximizarea vânzării şi la calitatea serviciului prestat. Creşterea sau maximizarea vânzărilor constituie un obiectiv acceptat de în măsura în care el rezolvă o parte din problemele cu care se confruntă întreprinderea şi anume:
a) pe plan social creşterea vânzărilor permite rezolvarea problemelor de muncă;
b) creşterea întreprinderii permite satisfacerea motivaţiilor conducătorilor acesteia.
Referitor la calitatea serviciului prestat, aceasta exprimă voinţa conducerii întreprinderii de a asigura utilitatea socială a produselor fabricate. Acest obiectiv este frecvent evocat mai ales de către întreprinderile publice.
Ceea ce se poate spune cu certitudine este faptul că finalitatea fundamentală a unui individ în întreprindere este determinată de anumite mobiluri: atunci când individul respectiv este patronul întreprinderii, mobilurile sale sunt similare cu ale organizaţiei pe care o conduce.
De-a lungul diferitelor stadii ale dezvoltării economice finalitatea întreprinderii a suferit mai multe mutaţii. Raportată la mediul său tradiţional, întreprinderea are drept obiectiv asigurarea subsistenţei sau satisfacerea nevoilor grupului uman care o compune.
Odată cu apariţia industrializării şi ale concurenţei, întreprinderea îşi propune ca obiectiv primordial realizarea de profit maxim.
În acest caz profitul devine proprietatea exclusivă a proprietarilor capitalului şi de asemenea preocuparea principală excluzând orice preocupare de ordin social.
Finalităţile astfel exprimate şi comportamentele care decurg din acestea sunt expresia aşa numitului capitalism sălbatic criticat de numeroşi economişti.
Întreprinderile contemporane se dezvoltă într-un mediu postindustrializat în care sunt supuse unor restricţii cum sunt concentrarea, adică gruparea întreprinderilor în ansambluri de mari dimensiuni, internaţionalizarea prin care întreprinderile urmăresc să-şi extindă pieţele în străinătate pentru a-şi vinde produsele precum şi participaţia care conduce la integrarea personalului, adică adeziunea la obiectivele firmei, colaborarea la deciziile care îl vizează şi cointeresarea în rezultatele firmei.
În condiţiile economiei de piaţă moderne, obţinerea de profit rămâne prima finalitate a întreprinderii, dar nu şi singura. Disocierea proprietăţii şi a puterii în cadrul întreprinderii a favorizat dezvoltarea altor obiective dar a căror realizare rămâne subordonată obţinerii unui nivel satisfăcător de profit.
Aceste obiective se referă la creşterea sau maximizarea vânzării şi la calitatea serviciului prestat. Creşterea sau maximizarea vânzărilor constituie un obiectiv acceptat de în măsura în care el rezolvă o parte din problemele cu care se confruntă întreprinderea şi anume:
a) pe plan social creşterea vânzărilor permite rezolvarea problemelor de muncă;
b) creşterea întreprinderii permite satisfacerea motivaţiilor conducătorilor acesteia.
Referitor la calitatea serviciului prestat, aceasta exprimă voinţa conducerii întreprinderii de a asigura utilitatea socială a produselor fabricate. Acest obiectiv este frecvent evocat mai ales de către întreprinderile publice.
