1. Logica abordarii bazate pe active
Abordarea pe baza de active presupune estimarea valorii unei firme utilizând metode bazate pe valoarea de piata a activelor individuale ale intreprinderii din care se scad datoriile totale ale acesteia.
Logica abordarii este simpla: un cumparator nu va plati pentru o proprietate (afacere) mai mult decât l-ar costa sa creeze o entitate cu o utilitate echivalenta.
Ajustarile aplicate activelor si datoriilor intreprinderii se bazeaza pe una din urmatoarele doua premise ale valorii:
- continuitatea exploatarii, care va implica, in cadrul metodei activului net corectat (ANC), evaluarea tuturor activelor si datoriilor la valoarea de piata sau o alta valoare curenta adecvata;
- lichidarea, care va implica, in cadrul metodei activului net de lichidare (ANL), evaluarea tuturor activelor si datoriilor la valoarea neta de realizare pe piata.
in cadrul acestei abordari bilantul contabil, bazat indeosebi pe valori ce exprima costuri este inlocuit cu bilantul ce reflecta toate activele, corporale si necorporale si toate datoriile, la valoarea lor de piata sau la o valoare curenta adecvata in cazul metodei activului net corectat (ANC) sau la valoarea neta de realizare pe piata in cazul metodei activului net de lichidare (ANL).
Evident, rezultatul metodei incadrate in aceasta abordare nu trebuie sa fie singurul rezultat atunci când evaluam intreprinderi operationale si care vor functiona pe o perioada previzibila in viitor.
Daca intreprinderea evaluata detine proprietati si incaseaza venituri din aceste proprietati, pentru fiecare din aceste active trebuie determinata valoarea lor de piata.
Daca trebuie evaluate actiunile, fie cotate sau necotate, ale unei intreprinderi detinatoare, pot fi relevante lichiditatea actiunilor si marimea participatiei, si deci se pot obtine valori diferite de cursul actiunii la bursa.
in cadrul abordarii pe baza de active se disting doua metode de baza: activul net corectat si activul net de lichidare.
2. Metoda activului net corectat (ANC)
Aplicarea in contabilitate a principiului prudentei, care presupune neinregistrarea diferentelor in plus intre valoarea de inventar si valoarea de intrare pentru elementele de activ si a diferentelor in minus pentru elementele de pasiv, face ca unele elemente patrimoniale sa fie subevaluate sau supraevaluate in bilantul contabil din momentul efectuarii evaluarii economice a intreprinderii.
in operatiunea de evaluare economica a firmei, trebuie sa se aduca unele corectii elementelor patrimoniale cuprinse in bilantul contabil (stabilit pe baza ultimei balante de verificare intocmite). Aceste corectii trebuie facute in functie de valoarea la momentul evaluarii firmei a fiecarui element patrimonial si de gradul de valorificare a acestora.
2.1. Relatia de calcul a activului net corectat
Relatia de calcul a activului net corectat:
ANC = (At + SA) – (Dt + SD) unde:
At = total activ din bilantul contabil;
-SA = suma corectiilor elementelor patrimoniale de activ;
Dt = datorii totale din bilantul contabil;
SD = suma corelatiilor elementelor de pasiv de natura datoriilor.
2.2. Evaluarea elementelor patrimoniale de active
Pentru evaluarea elementelor patrimoniale de activ pot fi folosite metode care se incadreaza in cele trei abordari clasice: prin comparatia de piata, pe baza de venit si pe baza de costuri.
2.2.1. Evaluarea activelor necorporale
Evaluarea activelor necorporale presupune intelegerea unor aspecte particulare de evaluare, determinate in primul rând de caracteristicile particulare pe care le au acestea.
Evaluarea activelor necorporale este de competenta evaluatorului de intreprindere datorita faptului cain marea majoritate a cazurilor valoarea acestora este legata de o intreprindere care utilizeaza aceste active.
2.2.1.1. Clasificarea activelor necorporale
Ansamblul activelor care pot fi descrise drept goodwill si active necorporale distincte pot fi clasificate in 3 grupe de baza dupa criteriul mixt identificabilitate-detinator, si anume:
• Active necorporale neidentificabile ce apartin intreprinderii
Aceasta grupa include, in general, active intangibile cu o durata de viata nedeterminabila(ele neputând fi amortizate), care se evalueaza, de regula, ca sistem. Aceasta nu inseamna ca activele neidentificabile ale afacerii nu depind de efortul intreprinderii (ele includ ideea de investitie), dar nu exista o modalitate logica de determinare a reducerii de valoare (una din cerintele construirii programului de amortizare). Principalele active din aceasta grupa sunt:
- sistemul (ansamblul) proprietate imobiliara+ utilaje + echipamente (manifestat prin existenta uneia sau mai multor unitati productive);
- disponibilitatea personalului calificat;
- sisteme, metode, modalitati de control care au fost dezvoltate ca parti ale unei operatii;
- existenta clientelei;
- acoperirea pierderilor initiale (in general se au in vedere cheltuielile normale facute pâna la obtinerea de profit);
- cheltuielile (investitiile) in promovare, reclama;
- avantajul amplasamentului, care se reflecta in insasi valoarea de piata a proprietatii (sau proprietatilor) imobiliare;
- reputatia locala, nationala, internationala care poate fi judecata si analizata pe baza (re)cunoasterii de catre public sau clienti, dependenta acestora de firma (calitatea serviciilor si produselor), pretul serviciilor si produselor, standingul de creditare (banci, institutii financiare, clienti etc.).
• Active necorporale neidentificabile ce apartin persoanelor din intreprindere
Activele din aceasta grupa sunt elemente unice in asociere cu persoanele din cadrul afacerii. in cele mai multe cazuri ele se considera a avea o durata de viata nedeterminabila. Cele mai importante active din aceasta grupa sunt:
- reputatia personala a angajatilor sau a proprietarilor afacerii pentru publicul general, clienti, alti angajati, alti proprietari sau institutii de creditare;
- indemânarea, abilitatea specifica a angajatilor, inclusiv cunostintele tehnice, abilitatea vânzarilor, abilitatea financiara;
- abilitatea generala a angajatilor, managerilor si actionarilor in domenii cum ar fi relatiile cu clientii, relatiile cu angajatii, spirit managerial, abilitatile pentru administratie.
• Active necorporale identificabile ce apartin intreprinderii
in aceasta grupa se includ activele intangibile care pot fi evaluate individual si care, de regula, au o durata de viata determinabila. Din aceasta grupa fac parte: marca; numele produsului; metode si procese secrete; biblioteca tehnica; copyright-ul; contractele (cu salariati, contracte de cumparare, de vânzari, de finantare, de publicitate etc.); informatii, liste (cu furnizorii, clientii etc.); formule secrete; licente; brevete; fransiza; drepturi asupra unor terenuri petroliere, zone piscicole etc.
Activele din cele trei grupe pot fi prezente intr-o afacere, dar aceasta nu inseamna ca in orice situatie determina o valoare nemateriala a afacerii. Un alt criteriu de clasificare a activelor intangibile este acela al cauzei care le determina, stabilindu-se astfel patru grupe, si anume:
• Drepturile si/sau avantajele determinate de contracte
Orice societate comerciala detine drepturi prin contractele incheiate cu alte firme, persoane sau organizatii publice. La nivelul minim, o firma are dreptul de a desfasura activitatile precizate in statut prin inregistrarea legala a firmei. Drepturile si/sau avantajele exista in baza contractelor, ele stabilind natura drepturilor/avantajelor dobândite, durata acordului/avantajului etc.
• Proprietatea intelectuala
Termenul de proprietate intelectuala se refera in mod uzual la brevete, marci comerciale, know-how etc. Acestea reprezinta o categorie speciala de active necorporale pentru ca ele sunt unice iar proprietarul lor este protejat de lege pentru exploatarea neautorizata, contrafacere etc.
Principalele avantaje determinate de detinerea lor sunt determinate de:
- reducerea costurilor materiale;
- sporirea productivitatii muncii (de exemplu prin cresterea vitezei de manufacturare);
- diminuarea costurilor de transport, manipulare, depozitare;
- eliminarea sau reducerea rebuturilor, pierderilor;
Goodwill-ul si valoarea de exploatare continua
Cel mai adesea notiunea de goodwil este asociata cu:
- supraprofitul. Este cea mai intâlnita acceptiune pentru definirea goodwillului, sensul fiind ca intreprinderea care beneficiaza de goodwill genereaza un profit superior mediei;
- o valoare reziduala. Aceasta acceptiune este o prelungire a ideii de supraprofit, considerând goodwill-ul ca diferenta intre valoarea afacerii si valoarea neta a tuturor activelor identificabile (tangibile si intangibile);
- clientela. Existenta goodwill-ului nu poate fi discutata in afara recunoasterii sale de catre piata. Nu poate exista goodwill fara clientela, definita ca inclinatie a cumparatorilor de a fi fideli produselor/serviciilor unei anumite firme si de a recomanda si altora aceasta firma. Existenta goodwill
2.2.1.2. Metode de evaluare a activelor necorporale
Metodele de evaluare a activelor necorporale se bazeaza pe aceleasi trei abordari prezentate in cadrul lucrarii:
- metode inscrise in abordarea pe baza de venit, respectiv metode care analizeaza avantajul detinerii acestor active din prisma efectului favorabil pentru intreprindere (profit);
- metode inscrise in abordarea bazata pe costuri;
- metode inscrise in abordarea prin comparatia de piata, respectiv pe tranzactii trecute incheiate in conditii si pentru active similare.
Alegerea metodei pentru un anume caz, intr-o situatie specifica, depinde intotdeauna de circumstante. in cele mai multe cazuri este necesara utilizarea mai multor metode de evaluare datorita necesitatii autoverificarii rezultatelor obtinute. De asemenea, nu trebuie exclusa posibilitatea ca evaluatorul sadezvolte tehnici si metode proprii, specifice pentru un anume caz, utilizând elemente ale mai multor metode.
• Metode de evaluare bazate pe venit Metoda avantajului de profit. Aceasta metoda de evaluare a activelor nemateriale identificabile este aplicabila in cazul in care este posibila stimarea cu o acuratete rezonabila a avantajului detinerii si utilizarii activelor intangibile, avantaj exprimat in cele din urma sintetic prin profitul net.
Metoda contributiei la variatia profitului. Metoda anterioara se bazeaza pe profituri aduse direct de activele intangibile. Sunt insa situatii in care nu se poate determina avantajul pretului unitar pentru ca nu exista informatii disponibile si nu se pot face estimari cu o precizie rezonabila privind acest avantaj. in practica se pot intâlni cazuri in care activele intangibile determina un profit pentru intreaga entitate (intreprindere) care il detine (acestea nu se pot atasa direct unui anume activ nematerial ca in cazul anterior), el fiind unic si identificabil.
Metoda economiei de redeventa. Aceasta este o metoda aplicabila in primul rând pentru evaluarea brevetelor si licentelor.
• Metode de evaluare bazate pe costuri
Metoda costului crearii. Desi costul crearii unui activ intangibil este rareori apropiat de valoarea sa, sunt situatii in care metoda costului crearii se poate aplica totusi, evaluatorul dezvoltând o tehnica de evaluare bazata pe costul crearii unui activ necorporal similar (brevet, proces secret etc.). Aplicabilitatea metodei este limitata si impusa de lipsa unor informatii care sa estimeze efectele detinerii si utilizarii unor astfel de active. Metoda este foarte utila indeosebi ca mijloc de verificare si testare a concluziilor rezultate din aplicarea altor metode.
Aplicarea metodei trebuie sa se faca cu precautie pornind de la ideea ca, in multe cazuri, costul nu reprezinta un indicator semnificativ pentru valoare, indeosebi pentru activele necorporale. in mod evident, daca efectul elementelor nemateriale in fluxurile afacerii (in profit de exemplu) sunt mai mici decât costul crearii, aceasta nu inseamna un avantaj.
• Metode de evaluare bazate pe comparatia de piata
Metoda costului de cumparare. in mod ocazional, un activ intangibil poate fi cumparat de pe piata la un pret considerat echivalentul valorii sale. incercarea de a testa pretul de cumparare nu este o aberatie. Sunt recomandate metode de testare ca economia de costuri, costul crearii, avantajul profitului. La rândul sau costul de cumparare poate fi util ca un test pentru valoarea licentelor si fransizelor. O serie de active necorporale se vând si se cumpara de pe piata, dar informatiile obtinute de pe aceasta piata trebuie sa vizeze fiecare tip de activ intangibil.
Metoda asimilarii. Este o metoda in care evaluatorul tine seama, pe baza informatiilor certe, de tranzactii incheiate in conditii apropiate de cazul specific pe care-l analizeaza, luând in calcul corectii (pozitive sau negative, bazate pe propria sa experienta) fata de conditiile in care s-au incheiat tranzactiile considerate ca baza de comparatie.
2.2.1.3. Consideratii privind evaluarea unor active necorporale specifice
• Marca si numele comercial
Acestea reprezinta active ce pot avea valori imense. Unele au devenit deja termeni consacrati pentru definirea produsului (de exemplu Frigidaire, Xerox etc.). Detinerea unui asemenea activ determina un avantaj de marja de profit sau un volum ridicat de vânzari, fiind posibila utilizarea metodei avantajului de profit.
• Know - how – ul
Reprezinta ansamblul de cunostinte tehnice nebrevetabile sau brevetabile dar nebrevetate inca, necesare fabricarii, functionarii sau comercializarii unor produse sau elaborarii si functionarii unor tehnologii si procedee.
Consideram ca metodele cele mai relevante pentru evaluarea knowhow-ului sunt cele bazate pe profit, iar pentru verificarea rezultatelor obtinute metodele bazate pe costuri in masura in care, in majoritatea cazurilor, nu sunt disponibile informatii pentru a utiliza metode bazate pe piata.
• Copyright-ul
Metodele de evaluare si apreciere a copyright-ului sunt similare cu acelea pentru nume si marca, cu exceptii relativ minore. Diferenta principala rezulta din durata de viata a activului, care in acest caz este determinata. O alta diferenta vine din faptul ca metoda economiei de redeventa are o aplicabilitate limitata. in plus, in acest caz, evaluatorul poate aplica metode bazate pe comparatie deoarece sunt destul de frecvente tranzactii cu acest tip de activ necorporal.
• Contractele
O gama diversa de contracte poate fi apreciata si evaluata separat sub forma unor elemente necorporale distincte. Ca o regula generala este recomandabil sa fie evaluate separat si nu prin stabilirea unei valori pentu un grup de contracte, chiar daca acestea privesc acelasi domeniu (de exemplu contractele de publicitate).
Evaluarea contractelor se poate face prin metoda avantajului de profit sau prin metodele bazate pe contributia la variatia profitului.
• Brevetele
Cea mai intâlnita metoda pentru evaluarea brevetelor este metoda economiei de redeventa, care a fost descrisa anterior. Aceasta metoda presupune ca brevetul este detinut de o terta parte care plateste proprietarului o redeventa pentru privilegiul de a-l utiliza. O alta apreciere a valorii brevetului poate avea la baza metoda contributiei la profit. Aceasta se poate face atunci când poate fi calculat un profit net pe baza contributiei directe a utilizarii acestui activ nematerial.
in determinarea duratei de viata a unui brevet este recomandabil sa se ia in considerare durata legala de viata si care nu coincide intotdeauna cu durata de viata economica.
2.2.2. Evaluarea imobilizarilor corporale
Evaluarea imobilizarilor corporale presupune, pe de o parte, cunoasterea situatiei acestor active din punct de vedere al contributiei la fluxurile de venit generate de intreprindere, iar pe de alta parte aprecierea valorii prin metode adecvate, in functie de pozitia evaluatorului, incadrarea activelor respective ca fiind in exploatare sau in afara exploatarii etc. in cadrul echipei de evaluare, de regula, evaluarea acestor active se realizeaza de catre persoane care au calificare si competenta in evaluarea proprietatilor imobiliare.
2.2.2.1. Evaluarea terenurilor
Pentru estimarea valorii unui asemenea activ sunt recunoscute sase metode:
• Metoda comparatiei directe Aceasta este cea mai utilizata si preferata metoda atunci când sunt disponibile informatii privind tranzactii comparabile. Asa cum este fundamentata logica abordarii prin comparatie (prezentata si in cadrul capitolului anterior) este nevoie ca, in estimarea valorii unui teren, evaluatorul sa aiba date privind vânzarile si inchirierile actuale, precum si oferte, baze de date etc. Metoda comparatiei directe este uzuala, indeosebi in cazul terenurilor libere (neacoperite cu constructii).
• Metoda proportiei. Cunoscuta si ca “metoda alocarii” aceasta se bazeaza pe ideea ca exista un anumit raport intre valoarea terenului si valoarea proprietatii (teren plus cladire). Pornind de la aceasta, un evaluator care cunoaste valoarea constructiei va putea estima valoarea terenului pornind de la raportul tipic considerat ca exista intre cele doua componente fizice (teren si cladire) ale proprietatii. Desigur, acest mod de judecare a valorii terenului este mai relevant in cazul constructiilor relativ noi.
• Metoda extractiei. Este considerata o varianta a metodei anterioare deoarece ea se bazeaza pe “extragerea” valorii terenului pornind de la pretul de vânzare al unei proprietati din care se deduce costul de reconstructie net al cladirii. O importanta ridicata revine in acest caz estimarii corecte a valorii cladirii, indeosebi a deprecierii acestora.
• Metoda parcelarii. Reprezinta o metoda relativ simpla, utilizabila atunci când “cea mai buna utilizare” (CMBU) o reprezinta parcelarea si când informatiile de piata permit evaluatorului sa aiba date privind vânzarea unor loturi parcelate.
• Metoda valorii reziduale. Este o metoda utilizabila atunci când informatiile de piata sunt insuficiente si neconcludente. Pentru a fi aplicata ea necesita indeplinirea câtorva premise: evaluatorul sa cunoasca sau sa estimeze suficient de precis valoarea constructiei, sa poata estima sau sa cunoasca rezultatul operational al intregii proprietati si sa poata determina de pe piata rate de capitalizare distincte pentru teren si pentru constructie.
• Metoda capitalizarii rentei (chiriei) de baza. Reprezinta o metoda similara din punct de vedere tehnic cu metoda capitalizarii profitului in evaluarea intreprinderii. Se bazeaza pe capitalizarea la o rata adecvata a rentei de baza (câstigul din cedarea dreptului de folosinta a terenului).
2.2.2.2. Evaluarea constructiilor si echipamentelor tehnologice
Evaluatorul poate estima valoarea intregii proprietati (teren si cladire) sau poate realiza un demers analitic in care evalueaza separat fiecare componenta a proprietatii. in evaluarea constructiilor si echipamentelor industriale evaluatorul se va baza pe cele trei abordari ale valorii: abordarea pe baza de costuri, abordarea pe baza de venit si abordarea prin comparatie.
Abordarea pe baza de costuri retine in esenta:
a) Procedura costului de inlocuire net (CIN). Costul de inlocuire net (CIN) reprezinta o procedura de evaluare folosita in stabilirea valorii pentru utilizarea existenta in cazul proprietatilor specializate care se vând rar. Nu este considerata o metoda derivata din piata, ci mai degraba un substitut (inlocuitor) al valorii de piata. in cadrul acestui demers, evaluatorul urmareste sa determine costul unei replici a utilitatii mijlocului fix.
b) Procedura costului de reconstructie net. Aceasta procedura urmareste sa determine costul curent al unui element identic nou, respectiv costul unei replici a constructiei.
in majoritatea cazurilor, este preferata procedura bazata pe costul de inlocuire net. Procedurile bazate pe costuri se bazeaza intr-o masura importanta pe estimarea de catre evaluator a deprecierii.
Deprecierea “reprezinta o pierdere din valoarea proprietatii din orice cauza. Ea poate sa fie, de asemenea, definita ca o diferenta intre valoarea de piata si costul de inlocuire sau de reconstructie”. Are o mare importanta in estimarea deprecierii durata de viata economica, respectiv perioada de timp in care imbunatatirile aduse proprietatii contribuie la mentinerea sau cresterea valorii acesteia.
Pentru evaluare se retin ca principale tipuri de depreciere:
- deprecierea fizica, respectiv pierderea de valoare ca urmare a utilizarii si trecerii timpului;
- deprecierea functionala, respectiv o pierdere de valoare rezultata din deficientele de proiectare. Aceasta poate fi cauzata, prin trecerea timpului, ca urmare a schimbarii standardelor de constructii, invechirea materialelor folosite etc. sau din supradimensionarea constructiei ori a dotarilor;
- deprecierea din cauze externe, respectiv o utilitate diminuata a cladirii ca urmare a influentelor negative ce provin din exteriorul cladirii (vecinatatea).
Deprecierea fizica si cea functionala pot fi recuperabile sau nerecuperabile, functie de criteriile de ordin tehnic, dar mai ales de ordin financiar (costul corectarii unei anume stari tehnice sau functionale este mai mare decât cresterea de valoare a proprietatii). Pentru evaluare prezinta importanta estimarea componentei recuperabile si a celei nerecuperabile in cadrul deprecierii cumulate.
Abordarea pe baza venitului are in vedere metoda capitalizarii venitului (de regula este vorba de capitalizarea chiriei) si metoda bazata pe actualizarea fluxului de disponibil.
Abordarea prin comparatie in evaluarea cladirilor si echipamentelor tehnologice solicita evaluatorului sa urmareasca proprietati comparabile si care s-au tranzactionat pe cât posibil la o data apropiata cu data evaluarii. Printre factorii importanti retinuti pentru eventualele ajustari se au in vedere: data tranzactiei, rata de ocupare a terenului, localizarea, vârsta proprietatii, topografia terenului, conditii de finantare etc.
2.2.2.3. Evaluarea imobilizarilor corporale in curs de executie
Imobilizarile corporale in curs de executie reprezinta investitii neterminate executate in regie proprie sau antrepriza.
Evaluarea imobilizarilor corporale in curs se va face diferit, dupa cum exista sau nu posibilitati de finalizare.
in cazul imobilizarilor in curs pentru care exista posibilitati de finalizare, evaluarea se face la valoarea curenta de piata a imobilizarilor corporale finalizate minus cheltuielile estimate totale pentru finalizarea lucrarilor (la nivelul costurilor curente).
Pentru imobilizarile in curs pentru care nu exista posibilitati de finalizare evaluarea se face la valoarea reziduala, respectiv valoarea materialelor care pot fi obtinute prin dezmembrarea imobilizarii minus cheltuielile de casare si de vânzare ale materialelor recuperabile. Valoarea reziduala poate fi si negativa.
2.2.3. Evaluarea imobilizarilor financiare
Imobilizarile financiare sau investitiile financiare pe o perioada mai mare de un an sunt active detinute de o intreprindere in vederea cresterii patrimoniului sau prin obtinerea unor venituri de natura dividendelor, dobânzilor, redeventelor etc., prin cresterea valorii capitalizate sau prin obtinerea unor profituri de genul celor rezultate din vânzarea acestor investitii.
Imobilizarile financiare cuprind titlurile de participare, obligatiuni detinute, imprumuturi acordate pe termen lung etc.
La intrarea in patrimoniu imobilizarile financiare sunt evaluate la valoarea justa din momentul cumpararii lor, respectiv costul de achizitie al titlurilor de participare, al obligatiunilor etc.
2.2.3.1. Evaluarea titlurilor de participare
Evaluarea actiunilor detinute la alte societati se face diferit, dupa cum sunt cotate sau nu la bursa.
A. Evaluarea titlurilor de participare cotate la bursa
Evaluarea titlurilor de participare cotate la bursa se face, de regula, in functie de profitul net pe actiune (PNA) si coeficientul PER (Price Earning Ratio):
V = PNA x PER
Un PER superior mediei semnifica cert o rata a rentabilitatii financiare mai scazuta imediat, dar el indica, de asemenea, ca daca cumparatorul este dispus sa plateasca mai mult pentru o unitate monetara de profit net in prezent, este pentru ca el prevede o evolutie favorabila a rezultatelor intreprinderii in viitor.
Rezulta ca valoarea bursiera a titlurilor este o valoare de randament care tine cont de capitalizarea fluxurilor de venituri viitoare asteptate de la aceste titluri.
in cazul participatiei minoritare, fara putere de decizie in activitatea firmei emitente a actiunilor, valoarea titlurilor de participare se determina pe baza relatiei:
VB = Na x ca in care:
Na = numarul de actiuni detinute;
ca = cursul unei actiuni dupa ultima cotatie.
Valoarea titlurilor de participare dintr-un pachet majoritar se stabileste in functie de valoarea firmei emitente (stabilita prin una din abordarile clasice) si cota de participare la capitalul social. De regula valoarea unei actiuni dintr-un pachet majoritar este mai mare decât valoarea unei actiuni dintr-un pachet minoritar.
B. Evaluarea titlurilor de participare necotate
in cazul intreprinderilor necotate la bursa, evaluarea se poate efectua in mai multe moduri, si anume:
a) la cursul titlului – numai in cazul in care acesta a facut obiectul unor tranzactii frecvente recente si pentru un numar important de fiecare data;
b) in cazul societatilor care nu fac obiectul unor cotatii. in acest caz se pot avea urmatoarele tipuri de evaluari.
• Evaluarea actiunii prin actualizarea dividendelor. Fundamentul acestei metode este urmatorul: valoarea de piata a unei actiuni trebuie sa fie egala cu valoarea actuala a fluxurilor viitoare de lichiditati degajate.
• Evaluarea actiunii prin comparatie pe baza coeficientului PER al firmelor cotate. Valoarea unei actiuni se stabileste prin comparatie, in functie de profitul net pe actiune al firmei necotate si un coeficient de capitalizare PER pentru intreprinderile cotate la bursa, recalculat (PER’):
V = PNA x PER’
Recalcularea coeficientului PER se face in functie de parametrii care diferentiaza cele doua firme, cum ar fi: lipsa de lichiditate a actiunilor necotate, dependenta fata de furnizori si clienti, calitatea activelor etc.
Determinarea valorii unei actiuni prin comparatie presupune ca gradul de asemanare sa fie cât mai mare posibil, si anume: aceeasi activitate, aceeasi zona geografica, acelasi risc, aceeasi rentabilitate etc.
Coeficientii de corectie mentionati sunt luati in calcul de evaluatori pe baza experientei proprii sau a unor lucrari de evaluare similare.
2.2.4. Evaluarea activelor circulante
2.2.4.1. Evaluarea stocurilor
Stocurile de materii prime si materiale se inventariaza faptic si se evalueaza, de regula, la pretul zilei.
Cu ocazia inventarierii faptice se stabilesc cantitatile, si respectiv valorile materiilor prime si ale materialelor care nu pot fi utilizate potrivit destinatiei initiale, urmarind a fi valorificate ca atare.
Produsele finite si marfurile care fac obiectul unor contracte sau comenzi ferme se evalueaza la pretul prevazut in aceste documente.
Productia neterminata se evalueaza pe baza preturilor produselor finite, corectate cu gradul de finisare tehnica, stabilit cu ocazia inventarierii productiei in curs. intrucât operatiunea este complexa si necesita timp, practic se procedeaza la corectarea soldului productiei in curs de executie din bilant cu cheltuielile aferente comenzilor sistate, care urmeaza a fi valorificate separat. Celelalte elemente, se iau in calcul cu valoarea din bilant, corectata cu sumele ce reprezinta contravaloarea bunurilor degradate.
2.2.4.2. Evaluarea creantelor
Creantele reprezinta drepturi banesti potentiale, realizabile la termene diferite. in tranzactiile de vânzare-cumparare, interesul partilor este diferit. Astfel, vânzatorul vrea sa-si recupereze prin pret valoarea totala a creantelor. Pentru cumparator, o suma care se va incasa peste un anumit termen nu mai are aceeasi valoare. De aceea, in etapa diagnostic, in special daca au o pondere insemnata, trebuie sa se faca o analiza detaliata a creantelor din punct de vedere al gradului de vechime, a posibilitatilor de incasare si a termenului de realizare, efectuându-se corectiile necesare asupra soldului conturilor respective. Astfel:
-creantele certe se iau in calcul la valoarea contabila;
-creantele exprimate intr-o alta moneda decât cea nationala se actualizeaza in functie de evolutia cursului de schimb;
-creantele pentru care se apreciaza ca incasarea va avea loc cu o intârziere de peste o luna se corecteaza in functie de costul imobilizarii capitalului pe perioada amânarii incasarii (dobânda bancara).
-creantele care se apreciaza ca nu mai pot fi incasate se scad din patrimoniu cu valoarea contabila. in acest caz trebuie sa se argumenteze si sa se justifice imposibilitatea incasarii.
2.2.4.3. Evaluarea disponibilitatilor
Disponibilitatile in moneda nationala se iau in calcul la valoarea nominala, deci nu se actualizeaza.
Disponibilitatile in valuta se iau in calcul la cursul oficial de schimb din data evaluarii.
2.3. Evaluarea elementelor de natura datoriilor
in general, la elementele de pasiv nu se fac corectii, intrucât obiectul operatiilor de vânzare-cumparare il constituie bunurile materiale evidentiate in pasivul bilantului. Totusi, sunt unele elemente care trebuie sa fie analizate sau corectate, prin stabilirea activului net corectat (ANC), ca una dintre metodele patrimoniale de evaluare. Acestea se refera la:
- obligatiile contractate intr-o alta moneda, care se actualizeaza in functie de cursul de schimb la data evaluarii. in legatura cu obligatiile, in cadrul evaluarii este important sa fie identificate eventualele obligatii potentiale, neinregistrate in contabilitate (in cadrul diagnosticului juridic), cum ar fi:
- litigii de natura fiscala;
- amenzi si penalizari posibil de platit pentru actiunile in curs;
- plata unor drepturi salariale sau de alta natura fata de
personalul propriu ca urmare a nerespectarii contractului colectiv;
- imprumuturile pe termen mediu si lung care intra in componenta capitalului permanent, acestea se corecteaza cu diferenta dintre dobânda zilei si cea cu care a fost contractat imprumutul, daca exista clauza unei dobânzi fluctuante. Daca nu exista o asemenea clauza, aceste imprumuturi se iau in calcul cu valoarea din bilant;
- majorarea obligatiilor cu provizioanele pentru risc si cheltuieli (cont. 151), in cazul ca acestea au o valoare stabilita pentru un scop anume. De exemplu, in momentul efectuarii evaluarii, societatea comerciala este intr-un litigiu privind drepturile salariale in care instanta s-a pronuntat in favoarea creditorilor, fara ca sentinta sa fie definitiva, dar cu putine sanse de a câstiga in final.
Acelasi tratament il au aceste provizioane daca echipa de evaluare apreciaza ca exista o mare probabilitate de utilizare reala a lor (existenta unor datorii in devize care devin scadente, iar cursul monedei nationale are tendinta de scadere).
De asemenea, daca cheltuiala pentru care a fost constituit provizionul a fost precizata inainte de a se incheia exercitiul financiar, cu echivalentul acesteia se majoreaza obligatiile prin diminuarea provizionului. Acelasi regim il au si provizioanele pentru riscuri, daca acestea au fost identificate si sunt inevitabile pentru activitatea societatii comerciale.
Efectuarea acestor operatiuni se justifica prin faptul ca provizioanele, in general, “au caracterul unor datorii probabile, ocupând o pozitie intermediara intre rezervele si obligatiile intreprinderii”. Data fiind natura acestor provizioane (de datorii probabile sau venituri, respectiv rezerve), echipa de evaluare trebuie sa le acorde o atentie deosebita, pentru delimitarea corecta a obligatiilor care se vor lua in calculul activului net.
Un alt element care trebuie avut in vedere il reprezinta deducerea economiei de impozit latent, aferenta cheltuielilor inregistrate in avans si provizioanele reglementate. Este cunoscut faptul ca prin provizioanele reglementate se asigura o anumita reglare in timp a raporturilor cu fiscalitatea, prin sustragerea temporara sau definitiva de la plata unei parti a impozitului pe profit. Acestea sunt incluse in asa-numita grupa a “impozitelor amânate” si se utilizeaza prin dispozitii legale speciale.
