Calculatia

Noţiunea, Importanţa şi sfera de cuprindere
a calculaţiei în contabilitate

Necesitatea determinării mărimii cifrice în expresie
valorică a modificărilor pe care le produc operaţiile economice
şi financiare în masa patrimoniului unităţilor economice şi
sociale, precum şi a situaţiei elementelor patrimoniului
unităţile respective la un moment dat şi în dinamică prin
intermediul indicatorilor economico – financiari care
caracterizează mersul activităţi acestora, a impus utilizarea,
alături de procedeul evaluării, şi pe cel al calculaţiei care se
prezintă sub diferite forme ale calculului economic.
Calculaţia ca procedeu al metodei contabilităţii reprezintă
un ansamblu de operaţii matematice utilizate pe tot parcursul
ciclului de prelucrare a datelor şi informaţiilor furnizate de
contabilitate, începând cu prelucrarea documentelor primare
şi încheind cu calculul rezultatelor financiare şi al indicatorilor
de eficienţă economică din unităţile patrimoniale.
Calculele economice îşi găsesc o largă aplicabilitate în
toate lucrările cu caracter contabil.
Astfel, calculaţia se utilizează la valorizarea bunurilor
economice în documentele primare pentru înregistrarea
acestora în conturi, la stabilirea rulajului, totalului sumelor şi
soldurilor conturilor, cu ocazia întocmiri balanţei de verificare
şi în lucrările de inventariere a patrimoniului unităţilor
economico – sociale, la întocmirea bilanţului contabil şi a
contului de rezultate, la analiza situaţiei economico –
financiare a unităţilor patrimoniale etc., având deci legături
strânse cu toate procedeele metodei contabilităţii.
Prin intermediul calculaţiei se determină indicatorii
economico – financiari de caracterizare a activităţii unităţilor
patrimoniale, cum ar fi, de exemplu :
mărimea diferitelor surse de finanţare stabile aflate la
dispoziţia unităţii – capitalurile proprii (aporturile de capital şi
primele legate de capital, diferenţele de reevaluare, rezervele,
beneficiile nerepartizate reportate din anii precedenţi,
subvenţiile pentru investiţii, provizioanele reglementate etc.),
provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli asimilate capitalurilor
proprii, diversele categorii de împrumuturi şi alte surse cu
durată de finanţare mai mare de un an; mărimea imobilizărilor
necorporale, corporale şi financiare; valoarea de intrare în
patrimoniu a mijloacelor fixe (costul de achiziţie de producţie,
valoarea actuală, valoarea de aport, valoarea rezultată în urma
reevaluării, valoarea rămasă), amortizarea mijloacelor fixe şi a
altor imobilizări; nivelul stocurilor şi producţiei în curs de
execuţie, pe feluri de stocuri şi respectiv, de producţie în curs
de execuţie : costurile, preţurile şi valorile de intrare, respectiv
ieşirile în şi din patrimoniu a stocurilor : mărimea datoriilor şi
creanţelor unităţii patrimoniale faţă de furnizori, clienţi,
personalul ei, asigurări sociale, bugetul statului, asociaţi,
acţionari, diverşi debitori şi creditori, alte persoane fizice sau
juridice etc.
Valoarea titlurilor de plasament, a disponibilităţilor în
conturi la bănci şi în casă, credite bancare pe termen scurt şi a
altor valori de trezorerie care aparţin unităţii patrimoniale ;
nivelul cheltuielilor, veniturilor şi rezultatelor financiare :
costurile, tarifele şi preţurile produselor, lucrărilor şi serviciilor;
cheltuielile de circulaţie, preţurile cu amănuntul ale mărfurilor,
precum şi alţi indicatori economico – financiari ai unităţii
patrimoniale.
Deci prin obiectul său care este atotcuprinzător în ceea
ce priveşte determinarea indicatorilor economico – financiari
pe baza cărora se caracterizează activitatea unităţilor
patrimoniale, sfera de cuprindere a calculaţiei contabile se
extinde asupra tuturor domeniilor şi genurilor de activităţi
economice şi sociale care se reflectă în contabilitate, fiind
prezentată în toate etapele ciclului contabil de prelucrare a
datelor.
Deşi este prezentată în toate etapele ciclului contabil de
prelucrare a datelor, domeniul prioritar de utilizare a
calculaţiei îl reprezintă totuşi, calculul costurilor de producţie,
unde se parcurg toate etapele, începând cu colectare
cheltuielilor pe obiecte da calculaţie sau locuri de cheltuieli, în
funcţie de posibilităţile de identificare a acestora, repartizarea
cheltuielilor de pe locuri pe obiecte, determinarea cantitativă şi
valorică a producţiei în curs de execuţie, acolo unde este
cazul, calculul costului efectiv al producţiei finite, în funcţie de
metoda de calculaţie utilizată de unitatea respectivă,
compararea acestuia cu costul prestabilit şi determinarea
abaterilor etc.
Iată de ce în final se va recurge la exemplificare
calculaţiei ca procedeu al metodei contabilităţi la domeniul
calculaţiei costurilor.


Clasificarea calculaţiilor

Studierea sistematică şi înţelegerea conţinutului
diferitelor feluri şi forme de calculaţii, precum şi a legăturilor
dintre ele, impune o clasificare a acestora după anumite
criterii esenţiale, ca de exemplu : momentul elabolării
calculaţiilor, sfera de cuprindere a acestora, intervalul de timp
la care se întocmesc etc.

Astfel din punct de vedere al momentului elaborării calculaţiilor
în procesele şi fenomenele economice la care se referă, acestea
sunt de două feluri şi anume : antecalculaţiile şi
postcalculaţiile.
Antecalculaţiile sunt acelea care se elaborează înainte de
desfăşurarea proceselor şi fenomenelor economice la care
se referă.
Ele au drept scop previzionare unor indicatori care stau
la baza adoptării deciziilor privind desfăşurarea proceselor şi
fenomenelor respective.
În categoria antecalculaţiilor se cuprind : calculaţiile de
proiect, calculaţiile de deviz, calculaţiile de buget sau de plan,
calculaţiile standard sau normative etc.
Toate aceste calculaţii se bazează pe mărimi prestabilite
şi îmbracă diverse forme în raport de obiectul la care se referă.
Astfel calculaţiile standard de exemplu, pot fi calculaţii
pe produs, calculaţii pe centre de responsabilitate sau locuri
de cheltuieli, calculaţii pentru întreaga producţie fabricată etc.
Postcalculaţiile, la rândul lor, pot fi în raport de scopul
urmărit şi metodologia folosită, calculaţiile contabile,
calculaţiile statistice şi calculaţiile de analiză şi control ale
activităţii economico – financiare a unităţii patrimoniale în
cauză.
Calculaţiile contabile sunt acelea care se bazează pe
datele contabilităţi, iar indicatorii pe care îi determină se
exprimă în mărimi absolute. Stabilirea lor se face pe baza
metodologiei contabile.
Calculaţiile statistice sunt acelea care au la bază datele
furnizate de evidenţa statistică, iar indicatori stabiliţi au la
bază o metodologie proprie statisticii şi se pot exprima atât în
mărimi absolute, cât şi în mărimi relative.
Calculaţiile de analiză şi control ale activităţii economico –
financiare a unităţii patrimoniale sunt acelea care au la bază
date furnizate atât de contabilitate cât şi de statistică şi se
elaborează după o metodologie proprie analizei şi controlului,
putându-se exprima atât în mărimi absolute cât şi în mărimi
relative.

După sfera de cuprindere a elementelor structurale ale
indicatorilor economico – financiari în conţinutul acestora,
calculaţiile se împart în : totale şi parţiale.

Calculaţiile totale sunt acelea care iau în considerare la
stabilirea indicatorilor economico – financiari toate elementele
structurale ale acestora, motiv pentru care se mai numesc şi
calculaţiile complexe. Exemplu : calculul costului complet al
producţiei fabricate prin luarea în considerare a tuturor
cheltuielilor de producţie şi desfacere ocazionate de fabricare
şi vânzarea unui anumit produs.
Calculaţiile parţiale sunt acelea care iau în considerare la
determinarea indicatorilor economico – financiari, numai o
parte dintre elementele structurale ale acestora limitând deci
conţinutul lor numai la anumite elemente, în funcţie de scopul
urmărit, motiv pentru care se mai numesc şi calculaţii limitate.
Exemplu : calculul costului de producţie prin luare în
considerare numai a unei părţi din cheltuielile de producţie şi
anume a cheltuielilor directe şi a celor indirecte de producţie
ocazionate de fabricarea unui anumit produs.

Din punct de vedere al intervalului de timp la care se întocmesc,
pot fi : calculaţii periodice şi calculaţii neperiodice.

Calculaţiile periodice sunt acelea care se întocmesc la intervale
de timp egale. Exemplu : calculaţiile de buget sau de plan,
calculaţiile standard etc. care se întocmesc anual.
Calculaţiile neperiodice sunt acelea care se întocmesc la
intervale inegale de timp. În această categorie se cuprind, în
general, o serie de postcalculaţii, dar şi antecalculaţii de
proiect şi de deviz şi altele.


Principiile calculaţiei


Calculaţia, ca orice procedeu al metodei contabilităţii, are
la bază anumite principii care îi asigură un conţinut real şi
exact.
Întrucât, aşa cum s-a arătat, domeniul prioritar de
aplicare al calculaţiei îl reprezintă calculaţia costurilor, şi
exemplificare principiilor acesteia se va circumscrie, în
principal la domeniul respectiv.
Desigur, se vor avea în vedere şi alte domenii, cum ar fi :
calculul veniturilor şi rezultatelor, calculul diverşilor indicatori
economico – financiari, precum şi celelalte domenii ale
calculaţiei aşa cum s-a mai arătat, începând calculele care se
efectuează în cadrul diverselor procedee ale metodei
contabilităţii.
Astfel, calcularea cât mai exactă a costului producţiei
fabricate are la bază următoarele principii teoretice şi
metodologice:
determinarea obiectului calculaţiei
alegerea metodei de calculaţie
organizarea calculaţiei contabile în concordanţă cu celelalte
forme de calculaţie economică (previzională şi statistic)
delimitarea pe feluri de activităţi a indicatorilor economico –
financiari care fac obiectul calculaţiei
delimitarea în timp a datelor şi informaţiilor pe baza cărora se
calculează indicatori economico – financiari
delimitarea în spaţiu sau pe locuri de cheltuieli a datelor şi
informaţiilor care stau la baza calculării indicatorilor
economico – financiari.

Determinare obiectului calculaţiei reprezintă punctul de plecare
în organizarea calculaţiei şi este delimitat prin elementul
pentru care se efectuează calculaţia. Acesta diferă în raport de
particularităţile şi organizarea proceselor economice sau a
activităţilor care necesită calculaţia respectivă.
Astfel, în sectorul aprovizionării, obiectul calculaţiei este
reprezentat de o materie primă, un material consumabil,
de o anumită marfă sau grupă de mărfuri etc., pentru care
se face calculaţia.
În sectorul producţiei obiectul calculaţiei poate fi un
produs sau grupă de produse, o lucrare, un serviciu, o
comandă, un loc de cheltuieli, producţia în ansamblul ei etc.
Cunoaştere obiectului calculaţiei are importanţă
deosebită în scopul determinării volumului cheltuielilor pe
care la ocazionează o anumită entitate pentru care se
calculează costul.

Alegerea metodei de calculaţie reprezintă o problemă cu
implicaţii deosebite în determinarea conţinutului şi exactităţi
indicatorului care constituie obiect de calculaţie. Datorită
marii diversităţi a indicatorilor economico – financiari care se
calculează în contabilitate, şi metoda de calculaţie prin care se
determină indicatorii în cauză sunt diferite.
Astfel, pentru calculul costului producţiei fabricate, de
exemplu, se pot utiliza diverse metode în funcţie de
particularităţile tehnologiei şi organizări producţiei, de
conţinutul costului unitar al producţiei, de obiectivele
urmărite în activitatea de conducere a procesului de producţie.


Organizarea calculaţiei contabile în concordanţă cu celelalte
forme de calculaţie economică (previzională şi statistică) este un
principiu care prezintă o importanţă deosebită pe linia analizei
şi controlului diferiţilor indicatori economico – financiari,
asigurând comparabilitatea între datele previzionale şi cele
furnizate de contabilitate şi statistică, precum şi un conţinut
unitar indicatorilor respectivi.
Potrivit acestui principiu, datele furnizate de diferitele
componente ale sistemului informaţional economic se pot
centraliza pentru calculul, analiza şi controlul indicatorilor
respectivi pe întreprinderi, ramuri şi pe întreaga economie
naţională întrucât ele se determină în mod unitar în cadrul
fiecărei dintre componentele menţionate şi la nivelul fiecărei
structuri organizatorice a economiei naţionale.
Necesitatea aplicării acestui principiu în programarea,
contabilizarea şi calcularea costurilor de producţie, de
exemplu, este dictată de faptul că organizarea contabilităţii de
gestiune şi obţinerea informaţiilor în legătură cu consumurile
materiale şi salariale care iau naştere în cadrul procesului de
producţie şi a căror expresie bănească reprezintă costul
producţiei, nu constituie un scop în sine, ci un mijloc
principal pentru furnizarea datelor necesare întocmirii,
urmăririi şi analizei indicatorilor de costuri
prestabiliţi(programaţi).
Astfel, în conformitate cu acest principiu, organizarea
contabilităţi de gestiune şi calculaţiei costurilor este necesar
să se facă potrivit obiectivelor urmărite şi după aceeaşi
metodologie de calculare a costului de producţie folosită cu
ocazia programării acestuia.
În acest sens se impune ca la organizarea contabilităţi de
gestiune să se ţină seama de aceeaşi diviziune a întreprinderii
pe secţii, faze de fabricaţie, instalaţii, grupe de maşini etc. ca
locuri de cheltuieli care au fost avute în vedere cu ocazia
programării costurilor de producţie, să se folosească aceeaşi
nomenclatură a produselor, lucrărilor şi serviciilor, precum şi
a articolelor de calculaţie care s-a utilizat cu ocazia întocmirii
antecalculaţiei pe produs, aceleaşi criterii de repartizare a
cheltuielilor indirecte de producţie şi respectiv dacă este cazul
a celor generale şi de administraţie ale unităţii, după care s-a
făcut repartizarea acestora şi cu ocazia elaborării
antecalculaţiilor privind costurile de producţie, să se aplice
aceeaşi metodă de calculaţie a costurilor care s-a aplicat şi cu
ocazia programării lor etc.
De asemenea, necesităţile organizări calculaţi
antecalculaţiilor privind costurile de producţie, să se aplice
aceeaşi metodă de calculaţie a costurilor care s-a aplicat şi cu
ocazia programării lor etc.
De asemenea, necesităţile organizări calculaţiei contabile
în concordanţă cu celelalte forme de calculaţie economică,
impune adoptarea atât în contabilitate cât şi în previziune şi
statistică a unui sistem comun de indicatori, precum şi norme
metodologice unitare pentru determinarea acestor indicatori,
care să se folosească atât în lucrările de contabilitate cât şi în
cele de previziune şi statistică.
Prin respectarea cu stricteţe a acestui principiu, se
creează premisele necesare comparabilităţi datelor efective din
contabilitate cu datele antecalculate şi se asigură contabilităţii
rolul de principal instrument de efectuare a controlului cu
privire la modul de îndeplinire a indicatorilor programaţi în
scopul determinări abaterilor.
De asemenea, se creează posibilitatea centralizării datelor
furnizate de contabilitate pe diverse verigi ale economie
naţionale în vederea calculării de către statistică a mărimilor
relative şi chiar absolute în legătură cu indicatorii urmăriţi.
Astfel, statistica poate să determine diverşi indicatori
economico – financiari pe ramuri şi pe întreaga economie
naţională.

Delimitarea pe feluri de activităţi a indicatorilor economico –
financiari care fac obiectul calculaţiei. Potrivit acestui principiu
este necesar ca datele şi informaţiile furnizate de contabilitate
să fie determinate şi localizate pe feluri de activităţi iar
urmărirea şi determinarea indicatorilor economico – financiari
să se facă în aceeaşi structură. Astfel, indicatorii respectivi
trebuie să cuprindă numai date care se referă la o anumită
activitate.
De exemplu, dacă ne referim la costul producţie, acestea nu
trebuie să cuprindă decât cheltuielile de exploatare grupate
după destinaţia lor, adică cheltuielile ocazionate d fabricarea
producţiei propriu – zise.
Restul cheltuielilor care privesc activitatea întreprinderii
în ansamblul ei şi anume cheltuielile financiare şi cele
excepţionale, care nu au legătură cu activitatea de exploatare,
nu trebuie să se includă în costul producţie obţinute.
Acestea se suportă direct din rezultatele financiare ale
unităţii patrimoniale.
Determinarea cu exactitate a datelor şi informaţiilor
furnizate de contabilitate, pe diferite feluri de activităţi din
cadrul unităţii patrimoniale, prezintă o deosebită importanţă
pentru calculul cu exactitate a indicatorilor economico –
financiari, a cheltuielilor, veniturilor şi rezultatelor etc. pe
activităţi organizate şi desfăşurate în cadrul unităţi în cauză şi
respectiv pentru controlul desfăşurări acestor activităţi,
implicit pentru aprecierea eficienţei fiecărei activităţi.
Respectarea acestui principiu este valabilă şi pentru
celelalte componente ale sistemului informaţional :
previziunea şi statistica.

Delimitarea în timp a datelor şi informaţiilor pe baza cărora se
calculează indicatorii economico – financiari sau pe exerciţii
financiare prezintă importanţă deosebită pentru aprecierea
activităţi fiecărei perioade de gestiune şi respectiv, exerciţiu
financiar.
Potrivit acestui principiu, datele şi informaţiile care stau la
baza calculări unui anumit indicator trebuie să provină numai
din perioada la care se referă indicatorul în cauză pentru a
caracteriza cu exactitate fenomenele la care se referă.
De exemplu, în contabilitatea de gestiune există unele
cheltuieli care deşi se efectuează în perioada curentă ele
privesc şi producţia din perioada viitoare, după cum există
altele care se vor efectua efectiv în perioada viitoare de
gestiune, dar privesc şi perioada curentă de calcul.
Potrivit acestui principiu includerea cheltuielilor în costul
de producţie trebuie efectuată în perioada de gestiune (lună,
trimestru, an) când are loc fabricarea efectivă a produselor de
care sunt legate, indiferent de momentul efectuării propriu –
zise a acestora.
Astfel se asigură calcularea cât mai exactă a costului
producţiei fabricate şi implicit a rezultatelor finale prin luare
în considerare în mod corect pe lângă cheltuielile de producţie
curente şi a celor efectuate în avans sau a provizioanelor
efectuate pentru producţie în perioada respectivă.

Delimitarea în spaţiu sau pe locuri de cheltuieli a datelor şi
informaţiilor care stau la baza calculării indicatorilor economico
– financiari.
Acest principiu constă în delimitarea datelor şi informaţiilor
contabile pe principalele procese la care se referă
corespunzător sectoarelor de activitate în care se realizează
funcţiile de bază ale întreprinderii : aprovizionare, producţie,
desfacere, administraţie şi conducere.
Delimitarea în spaţiu pe principalele produse economice
presupune înregistrarea în mod separat pentru fiecare din ele
a tuturor cheltuielilor şi veniturilor în vederea calculări
eficienţei activităţi acestora şi implicit efectuarea controlului
activităţi respective în aceeaşi structură.
Putem spune deci dacă ne referim în contabilitatea de
gestiune că în raport de procesele care le ocazionează,
cheltuielile de exploatare se împart din punct de vedere al
calculaţiei în patru grupe şi anume :
cheltuieli de aprovizionare
cheltuieli de producţie
cheltuieli de desfacere
cheltuieli de administraţie şi conducere
În acest scop delimitarea cheltuielilor pentru localizarea lor
trebuie să se facă în primul rând pe fiecare secţie a activităţi
de bază şi auxiliare.
În continuare localizarea se poate adânci tot după criteriul
spaţial pe ateliere, pe faze, pe comenzi, pe produse şi chiar pe
locurile de producţie sau pe grupele de maşini cu caracteristici
asemănătoare, în funcţie de metoda de calculaţie a costurilor
aplicată de întreprindere.
Astfel, se poate asigura că în costul de producţie al unui
produs să se include numai cheltuielile aferente lui, în funcţie
de locurile de producţie prin care a trecut în fluxul fabricaţiei.
Deci, delimitare în spaţiu sau pe locuri de cheltuieli a datelor
şi informaţiilor furnizate de contabilitate se face atât în scopul
necesităţilor de evidenţă şi calculaţie care constau în stabilirea
cât mai justă a indicatorilor economico – financiari la nivelul
fiecărei structuri funcţionale, cât şi în scopul funcţional, de
conducere eficientă a activităţi desfăşurate în locurile
respective pe baza criteriilor de rentabilitate, care impun
responsabilitatea conducătorului.


Calculaţia costurilor – componentă de bază a calculaţiei ca
procedeu al metodei contabilităţi


Calculaţia ca procedeu al metodei contabilităţii îşi
găseşte aplicarea cea mai largă în domeniul aplicaţiei
stocurilor.
Desfăşurarea procesului de producţie a bunurilor
materiale se sprijină pe folosirea productivă ai celor trei factori
fundamentali ai săi, şi anume :
natura, reprezentată prin pământ, care cuprinde solul, aerul,
mineralele, apa, lemnul brut din pădure etc.
capitalul, reprezentat prin capital fix, respectiv maşini, utilaje,
instalaţii de lucru, clădiri, mijloace de transport etc., adică
mijloacele de muncă necesare procesului de producţie şi
capitalul circulant format din materii prime, materiale
auxiliare, combustibili, piese se schimb etc., în calitate în
general, de obiecte ale munci
munca omului
Participarea acestor trei factori la procesul de producţie are loc
în mod diferit, iar ca efect al consumării lor productive, iau
naştere cheltuielile de producţie.
Astfel, natura, reprezentata prin pamant care asigura
campul de actiune al procesului de productie si locul pe care
sta muncitorul, participa in mod evident si semnificativ la
desfasurarea activitatii productive, dar consumul sau este
foarte greu de determinat, uneori chiar imposibil din punct de
vedere fizic, motiv pentru care se urmareste valoric prin
cheltuielile ocazionate de dobandirea sa (costul de achizitie),
respectiv, valoarea stabilita potrivit legii in functie de diverse
criterii, precum si valoarea la cost de productiea amenajarilor
realizate pe cont propriu sau pe calea investitiilor.
Capitalul, participa in mod diferit la procesul de
productie, si anume capitalul fix, in forma sa naturala,
participa la mai multe procese de productie, ceea ce face sa-si
pastreze forma initiala, sa se consume in mod treptat in cadrul
acestora si sa dea nastere la o cheltuiala numita amortizare iar
capitalul circulant, se consuma intr-un singur ciclu de
productie, regasindu-se total, partial sau de loc in noile
produse si da nastere la cheltuieli cu materialele si alte obiecte
ale muncii.
De asemenea, munca, in calitate de factor primar de
productie are rolul de a combina si utiliza eficient ceilalti doi
factori de productie pentru a crea noi valori de intrebuintare si
astfel da nasterela cheltuieli cu salariile.
Prin urmare consumul celor trei factori de productie in
expresie baneasca poarta denumirea de cheltuieli de productie.
Totalitatea cheltuielilor de productie efectuate de o
intreprindere pentru producerea si desfacerea productiei sale
intr-o anumita perioada de timp, reprezinta costul de
productie.
Cheltuielile de productie fiind ocazionate de exploatarea
(consumarea) factorilor de productie, poarta denumirea si de
cheltuieli de exploatare.

Pe langa cheltuielile de exploatare, unitatile patrimoniale
mai efectueaza, pentru desfasurarea activitatii lor, si alte
categorii de cheltuieli, privite din punct de vedere al naturii, si
anume cheltuieli financiare (pierderi din creante legate de
participatii, cheltuieli privind titlurile de plasament cedate,
cheltuieli din diferenta de curs valutar, cheltuieli privind
dobanzile etc.) si cheltuieli exceptionale (despagubir, amenzi si
penalitati, donatii si subventii acordate, pierderi din debitori
diversi etc.). Ponderea cea mai mare se subintelege ca o detin
cheltuielile de exploatare.
De mentionat ca cheltuielile financiare nu se include in costul
productiei , cu exceptia dobanzilor aferente imprumuturilor, la
unitatile cuciclu lung de fabricatie, care pot fi repartizate
asupra costurilor de productie ale produselor respective.
De asemenea nu se include in productie nici cheltuielile
exceptionale.
Deci, in costul productiei se cuprind numai cheltuielile de
exploatare plus, prin exceptie, dobanzile aferente
imprumuturilor la unitatile cu ciclu lung de fabricatie;
cheltuielile financiare si cele exceptionale se deduc direct din
rezultatele financiare ale unitatii fara a repartiza (imputa) pe
produse.
Pentru calcularea corecta a costului productiei este necesar ca
la inregistrarea cheltuielilor ocazionate de acesta, sa se tina
seama de destinatia si iportanta ei, de locurile de productie
care au ocazionat cheltuielile respective, felul lor si
particularitatile pe care le prezinta.
Astfel, dupa destinatie si importanta, productia (activitatea)
intreprinderilor industriale este de trei feluri : productie
(actvivtate) de baza, productie (activitate) auxiliara si productie
(activitate) anexa.
Producia (activitatea de baza) este aceea care formeaza obiectul
activitatii principale (de baza) a intreprinderii si consta din
obtinerea de produse finite semifabricate, lucrari si servicii
care sunt destiante, in majoritatea cazurilor, vanzarii in afara
catre alte unitati patrimoniale.
Obtinerea ei are loc in cadrul sectiilor de productie ale
intreprinderii, care mai poarta denumirea din aceasta cauza si
de sectii de baza.
In contabilitate acestea sunt cunoscute sub denumirea de
locuri (centre) principale de productie sau de cheltuieli, respectiv
de gestiune.
Productia (activitatea) auxiliara este aceea care asigura
desfasurarea normala a productiei (activitatii) de baza, motiv
pentru care mai poarta denumirea si de productie (activitatea)
ajutatoare.
In productia (activitatea) auxiliara se cuprinde fabrica de
produse secundare sau executarea de lucrari si servicii ca,
productia sectiei de scularie, a centralei electrice de apa, de
abur, a atelierului de intretinere si reparatii, a sectiei de
transporturi, etc.
Obtinerea acestei productii are loc deci in cadrul sectiilor
auxiliare de productie, cunoscute si sub denumirea de locuri
(centre) secundare de productie sau de cheltuieli, respectiv de
gestiune.
Productia auxiliara poate fi destinata nu numai pentru
desfasurarea normala a produuctiei de baza a intreprinderii
respective ci si pentru a fi livrata altor unitatii patrimoniale,
atunci cand depaseste necvesarul pentru consumul intern al
productiei.
Productia (activitatea) anexa este aceea care nu are legatura
directa cu activitatea de baza a intreprinderii, avand drept
scop, satisfacerea anumitor nevoi social-culturale si de trai ale
personalului muncitoral unitatii patrimoniale.
Obtinerea ei are loc in cadrul unor sectii neindustriale ale
intrprinderii care au caracterul de anexa fata de activitatea
principala a acesteia, de unde le vine si denumirea de sectii
anexe.
In aceasta categorie se incadreaza gospodaria comunala
si de locuinte, gospodaria agricola anexa etc.
Ca si sectiile auxiliare si cele anexe sunt coniderate in
contabilitate locuri (centre) secundare de productie si de
cheltuieli respectiv de gestiune.
Aceasta clasificare a productiei prezinta o importanta
deosebita pentru organizarea contabilitatii cheltuielilor de
productie si calculul cu exactitate a costului sau, in sensul ca
determinarea, delimitarea si inregistrarea cheltuielilor se face
pe sectiile si locurile de productie care le-au ocazionat si in
continuare pe produsele fabricate in cadrul sectiilor si
locurilor respective, folosind conturi diferite in raport de felul
productiei si posibilitatile de identificare a cheltuielilor la
nivelul produselor sau al sectiilor.
De asemenea, clasificarea productiei are importanta
pentru calculatia costurilor pe feluri de productie si pe
unitate, care se face, dupa criterii diferite si intr-o anumita
ordine de succesiune.
Administrarea si conducerea productiei din sectiile de
baza, auxiliare si anexe si a intreprinderii in ansamblul sau,
se realizeaza la nivelul unitatii patrimoniale de catre sectorul
administrativ si de conducere.
Acesta contine in structura sa o serie de unitati
functionale (servicii, birouri, etc.) care au drept scop
indeplinirea functiilor de baza ale intreprinderii, cum sunt cele
de : aprovizionare, productie, desfacerea, prognoza, financiar –
contabila etc.
Desfasurarea activitatii in cadrul acestor functii
ocazioneaza, de asemenea, cheltuieli care se pot include in
costul produselor fabricate de intreprindere (in raport de
conceptul care sta la baza continutului acestuia), numai dupa
ce in prealabil au fost colectate intr-un cont distinct pentru
sectorul respectiv.
Pentru a putea urmarii modul cum sa-u consumat
factorii de productie de catre intreprindere si pentru a se
calcula corect costul productiei si implicit rezultatele
financiare, contabilitatea trebuie sa inregistreze, la timp si in
totalitatea lor, cheltuielile de exploatare (productie).
Inregistrarea corespunzatoare a cheltuielilor de
exploatare si calcularea cu exactitate a costului productiei
fabricate, trebuie sa aiba in vedere pe langa clasificarea
productiei si, respectiv, a locurilor de productie care au
ocazionat cheltuielile in cauza si diferite feluri sau categorii de
cheltuieli, impreuna cu particularitatile pe care le prezinta
acestea.
Astfel, devine necesara clasificarea cheltuielilor de
productie, dupa anumite criterii in functie de scopul urmarit,
asa cum se va prezenta in continuare.
* Din punct de vedere al naturii respectiv al continutului
economic, cheltuielile de productie se impart in
cheltuieli materiale de productie sau de munca
materializata si cheltuieli salariale sau de munca vie.
Cheltuielile materiale de productie sunt reprezentate prin
consumurile de mijloace de munca si de obiecte ale muncii.
Consumul de mijloace de munca imbraca forma de
cheltuieli cu amortizarea imobilizarilor (necorporale si
corporale), cu uzura obiectelor de inventar etc, iar consumul
de obiecte ale muncii, pe aceea de cheltuieli cu consumul de
materii prime, materiale auxiliare, combustibil, piese de
schimb etc.
Cheltuielile salariale sunt reprezentate prin consumul de
forta de munca si imbraca forma de cheltuieli cu plata
remuneratiilor cuvenite personalului, cu plata contributiei
unitatii la fondul de somaj, etc.
* Dupa competenta (structura) sau omogenitatea
continutului lor, cheltuielile de productie se impart in
cheltuieli simple si cheltuieli complexe.
Cheltuielile simple sunt acelea care au un continut
omogen, fiind formate dintr-un singur element de cheltuiala
care nu se mai poate descompune in alte elemente
constitutive, motiv pentru care se mai numesc si cheltuieli
elementare.
In anceasta categorie se cuprind : cheltuielile cu plata
salariilor, cu consumul de materii prime, de materiale
auxiliare, cu amortizarea imobilizarilor etc.
Cheltuielile complexe sunt acelea care au un continut
eterogen, fiind formate din mai multe elemente de cheltuieli
simple, motiv pentru care se mai numesc si cheltuieli
polielementare.
In aceasta categorie se cuprind cheltuielile de
administratie si de conducere ale unitatii, cheltuielile generale
ale fiecarei sectii, care impreuna formeaza cheltuielile indirecte
de productie etc.
* Din punct de vedere al importantei pe care o au in
procesul de productie si al legaturii lor cu procesul
tehnologic, cheltuielile de productie se impart in :
cheltuieli de baza si cheltuieli de regie sau de
deservire.
Cheltuielile de baza sunt acelea ocazionate in mod
nemijlocit de desfasurarea procesului tehnologic al productiei.
Intrucat fara astfel de cheltuieli procesul tehnologic nu
poate avea loc, ele se mai numesc si cheltuieli tehnologice.
In aceasta categorie se cuprind: consumurile de materii
prime, salariile de baza ale muncitorilor direct productivi,
cheltuieli cu intretinerea si functionarea utilajului din sectiile
principale de productie etc.
Cheltuieli de regie sau de deservire sunt acelea care nu
legatura directa cu procesul tehnologic, fiind efectuate in
scopul crearii conditiilor normale de desfasurarea a muncii,
pentru organizarea si conducerea productiei si a activitatii
intreprinderii in general, motiv pentru care se mai numesc si
cheltuieli de organizare si conducere.
In aceasta categorie se cuprind: cheltuieli cu iluminatul,
cu incalzitul, salariile personalului tehnic, de conducere,
administrativ etc.
* Dupa modul de repartizare si includere in costul
obiectelor de calculatie (produse, comenzi, faze,
activitati, functii etc.) care le-au ocazionat, cheltuielile
de productie se impart in cheltuieli directe si cheltuieli
indirecte.
Cheltuielile directe sunt acelea care se identifica pe un
anumit obiect de calculatie (produs, serviciu, lucrare,
comanda, faza, activitate etc.) inca din momentul efectuarii lor
si ca atare se include direct in costul acestora.
In aceasta categorie se incadreaza cheltuielile cu
consumul de materii prime, de energie si combustibil in
scopuri tehnologice, salariile de baza ale muncitorilor directi
productivi calculate pentru munca prestata.
Cheltuielile indirecte sunt acelea care privesc fie
fabricarea mai multor produse, executarea mai multor lucrari,
servicii sau comenzi, respectiv faze, activitati cu obiecte de
calculatie in cadrul unui atelier, sectie etc., fie chiar
intreprinderea in ansamblul ei.
Astfel de cheltuieli nu se pot identifica deci pe un anumit
obiect de calculatie (produs, lucrare, serviciu, comanda etc.) in
momentul efectuarii lor si ca atare nu se pot include direct in
costul acestora, ci indirect prin repartizare (imputare) pe baza
unor criterii conventionale, dupa ce mai intai au fost colectate
pe locurile (centrele) care le-au ocazionat.
Din aceasta categorie fac parte: cheltuielile comune ale
sectiei sau indirecte de productie, care sunt directe de sectiile
care le-au ocazionat si pe care se colecteaza si indirecte fata de
produsele fabricate in sectiile respective; cheltuielile generale
de administratie care sunt indirecte atat fata de sectiile de
productie, cat si fata de produsele rezultate in cadrul acestora
etc.
* Dupa comportamentul lor fata de volumul fizic al
productiei, cheltuielile de productie se impart in
cheltuieli variabile si cheltuieli conventional – constante
sau fixe.
Cheltuielile variabile sunt acelea care pe total isi modifica
nivelul o data cu modificarea volumului fizic al productiei care
le-a ocazionat, iar pe unitatea de produs raman in general la
acest nivel. Deoarece ele sunt legate de operatiile de fabricare
a productiei mai poarta denumirea si de cheltuieli operationale.
Din aceasta categorie fac parte: cheltuieli cu consumul
de materii prime, de combustibil si energie in scopuri
tehnologice, salariile de baza ale muncitorilor direct productivi,
calculate pentru munca prestata in productie, cheltuieli cu
intretinerea si repararea utilajelor si mijloacelor de transport
ale sectiilor etc.
Cheltuieli conventional – constante sau fixe sunt acelea
care nu-si modifica in general nivelul lor total, ramanand fixe,
indiferent e modificarea volumului fizic al productiei.
Pe unitate de produs, nivelul lor se modifica in raport
invers proportional fata de modificarea volumului fizic al
productiei.
Ele nu sunt legate direct de volumul fizic al productiei, ci
de asigurarea si mentinerea capacitatii intreprinderii de a
produce si vinde, fiind in functie de timp.
Din aceasta cauza se mai numesc si cheltuieli de
capacitate sau ale perioadei.
In aceasta categorie se cuprind: cheltuieli cu amortizarea
imobilizarilor – atunci cand se calculeaza in raport de timp,
salariile personalului de conducere, tehnic, economic si de alta
specialitate, administrativ si de deservire al sectiei si al
intreprinderii , cheltuieli de birou, cele pentru intretinere si
repararea cledirilor, cele pentru incalzit, iluminat si forta
motrice in scopuri administrativ – gospodaresti etc., adica
cheltuieli generale de administratie ale unitatii.
* Din punct de vedere al modului cum participa la crearea
de noi valori, cheltuieli de productie sa impart in
cheltuieli productive sau eficiente si cheltuieli
neproductive sau ineficiente.
Cheltuielile productive sunt acelea care au drept rezultat
crearea de noi valori. In aceasta categorie se include toate
cheltuielile ocazionate de desfasurarea normala a procesului
de productie, motiv pentru care sunt socotite cheltuieli
eficiente.
Cheltuielile neproductive sunt acelea care nu au ca
rezultat crearea de noi valori, ci ele se datoreaza existentei
unor lipsuri pe linia organizarii si conducerii productiei si a
unitatii in ansamblul ei, motiv pentru care mai poarta
denumirea si de cheltuieli ineficiente.
In aceasta categorie se cuprind, de exemplu pierderile din
intreruperi, pierderile din rebuturi, depasirea standardelor de
consum la materiale si manopera, cheltuielile ocazionate de
neutilizarea integrala a activitatii etc.
* Din punct de vedere al scopului urmarit, cheltuielile se
pot clasifica dupa natura lor si dupa destinatie.
Dupa natura lor, cheltuielile se grupeaza in cheltuieli de
exploatare, cheltuieli financiare si cheltuieli exceptionale.
In categoria cheltuielilor de exploatare se cuprind
cheltuielile privind consumurile de materii prime, materiale
auxiliare, combustibili, piese de schimb, energie si apa, uzura
obiectelor de inventar, cheltuieli cu lucrarile si serviciile
executate de terti, cheltuieli cu impozitele, taxele si
varsamintele asimilate suportate de unitatea patrimoniala,
cheltuieli cu personalul privind salariile, asigurarile si
protectia sociala etc., adica acele cheltuieli care privesc
activitatea normala, curenta de exploatare.
Din categoria cheltuielilor finanicare fac parte pierderile
din creante legate de participatii, pierderile din vanzarea
titlurilor de plasament, diferentele nefavorabile de curs valutar
din operatiile curente si disponibilitatile in devize, dobanzile
curente aferente imprumuturilor primite, sconturile acordate
clientilor etc., deci cheltuielile cu caracter financiar care
privesc activitatea normala, curenta a unitatii patrimoniale.
In ceea ce priveste cheltuielile exceptionale, acestea nu
sunt legate de activitatea normala, curenta a unitatii
patrimoniale si ele se refera fie la operatii de gestiune, ca de
exemplu: despagubiri, amenzi, perisabilitati si lipsuri de
inventar, donatii si subventii acordate, pierderi prin debitori
diversi etc., fie la operatii de capital, cum ar fi spre exemplu
valoarea contabila a imobilizarilor cedate.