Noţiunea de control fiscal
Provine din latinescul contra rolus. Controlul fiscal, ca parte a controlului financiar, constituie acţiunea de stabilire a exactităţii operaţiunilor legate de aşezarea şi încasarea creanţelor fiscale în cadrul termenelor legale. Acesta constituie un mijloc de constatare şi corectare a actelor şi faptelor ilegale, de identificare a deficienţelor şi de restabilire a legalităţii, prin măsuri coercitive de natură pecuniară, iar în situaţii grave, privative de libertate.
Controlul fiscal urmăreşte prevenirea şi constatarea şi înlăturarea cazurilor de sustragere de la calcularea, evidenţa şi plata sumelor datorate, potrivit legii, bugetului de stat şi bugeturilor locale, precum şi a oricăror alte sume care constituie venituri de natură fiscală, a căror administrare revine Ministerului de Finanţe.
Funcţiile controlului fiscal
Controlul fiscal îndeplineşte următoarele funcţii:
• de informare
• de evaluare
• de corectare
• de recuperare
• educaţională.
Reglementarea puterilor în stat, a raporturilor dintre acestea, organizarea administraţiei au contribuit la apariţia primelor forme de control. Ulterior, evoluţia sistemelor de impunere a diferitelor forme de manifestare a veniturilor şi instituirea unui sistem regulat de contabilitate, va influenţa asupra modalităţilor de organizare a controlului fiscal.
Sistemele fiscale moderne se bazează în mod esenţial pe regimul declarativ. Acesta presupune că toţi contribuabilii dau dovadă de sinceritate şi de bună credinţă, întocmind declaraţii corecte şi complete, asumându-şi întreaga responsabilitate pentru actele întocmite şi faptele comise. Aceştia trebuie să fie în măsură să justifice elementele declarate cu ocazia controlului exercitat de administraţia fiscală. La rândul său aceasta are dreptul şi obligaţia de a analiza elementele declarate în vederea aşezării şi încasării impozitelor şi să identifice persoanele care se sustrag de la plată. În principiu, administraţiei fiscale îi revine sarcina de a dovedi omisiunile şi inexactităţile din documente şi să motiveze corecţiile pe care le face. În intervalul prevăzut de lege administraţia fiscală corectează lipsurile, omisiunile şi erorile existente, prin mai multe forme de control, care sunt complementare între ele.
Controlul fiscal, relaţie între contribuabil şi administraţie
Contribuabilii supuşi controlului fiscal sunt persoane fizice şi juridice, române sau străine, precum şi asociaţiile fără personalitate juridică, cărora le revin obligaţii fiscale.
Există o tendinţă psihologică a tuturor categoriilor de contribuabili, de a considera că sunt obligaţi la plata unor impozite mari, comparativ cu veniturile pe care le realizează sau faţă de alte categorii de contribuabili. Ca urmare, informaţiile furnizate de contribuabili trebuie verificate de aparatul fiscal.
Aparatul fiscal dispune de drepturi privind evaluarea, stabilirea şi încasarea creanţelor fiscale şi de dreptul de a aplica sancţiuni cu caracter pecuniar pentru abaterile de la normele de drept aprobate.
Administraţia fiscală are dreptul de a cunoaşte informaţiile conţinute în documentele deţinute de contribuabili sau de terţele persoane care au legătură cu aceştia. Inspectorii fiscali au obligaţia de a păstra secretul informaţiilor cuprinse în documentele contribuabililor sau terţilor şi de a le utiliza pentru verificarea exactităţii obligaţiilor fiscale ale contribuabililor. Dreptul de a obţine informaţii nu trebuie confundat cu verificarea contabilităţii. Acesta se limitează la obţinerea unor documente sau copii ale acestora, înainte de a face o confruntare cu elementele declarate sau nu de diverşi contribuabili. Inspectorii fiscali au obligaţia de a cere toate explicaţiile pe care le consideră necesare în legătură cu materia impozabilă.
Fiecare contribuabil este obligat să declare materia impozabilă. Controlarea declaraţiilor fiscale ale contribuabililor diferă în funcţie de regimul de impunere la care aceştia sunt supuşi: regimul real sau regimul forfetar. În cazul regimului real se verifică documentele contabile care au stat la baza declaraţiilor contribuabililor. În cazul regimului forfetar se au în vedere documentele din care rezultă suma totală a încasărilor sau valoarea cumpărărilor(după caz). Dreptul de control al inspectorilor fiscali nu se limitează la verificarea informaţiilor cuprinse în documentele de natură contabilă şi asimilarea acestora. Acesta mai include: verificări în vamă, verificări asupra operaţiunilor economice desfăşurate de contribuabili în spaţiile proprii, închiriate sau utilizate fără existenţa unor documente legale şi verificări la domiciliul contribuabililor.
Inspectorii fiscali au dreptul de a aprecia şi evalua materia impozabilă. Aceasta presupune interpretarea operaţiunilor cu caracter economic şi verificarea actelor care reflectă aceste operaţiuni, pentru a stabili natura reală a acestora şi impozitul care trebuie aplicat. Dreptul evaluării materiei impozabile apare şi în cazul unui impozit forfetar pe beneficii agricole. Întotdeauna dreptul şi obligaţia evaluării materiei impozabile şi a stabilirii cuantumului impozitului revine organului administraţiei fiscale din raza de activitate a contribuabilului, în cazul impozitelor de tip real şi al celor care privesc veniturile aferente unor activităţi pentru care contribuabilii nu sunt obligaţi să ţină o evidenţă contabilă.
Când, ca urmare a evaluării şi controlului materiei impozabile, se constată o eludare a legislaţiei fiscale prin declaraţii fiscale defectuoase, care conţin omisiuni făcute cu sau fără intenţie, inspectorii fiscali au dreptul de a corecta obligaţia fiscală.
În practică există două proceduri de corectare a obligaţiei fiscale:
• procedura din iniţiativa inspectorilor fiscali
• procedura contradictorie.
Atunci când contribuabilii se opun controlului fiscal sau se constată că declaraţiile fiscale prezintă deficienţe se aplică procedura de corectare din iniţiativa inspectorilor fiscali. Contribuabilii au obligaţia de a plăti suma datorată şi dreptul de a contesta hotărârile inspectorilor fiscali pe cale legală.
În situaţia în care contribuabilii respectă obligaţiile ce le revin pe linie de evidenţă contabilă şi întocmesc declaraţiile fiscale în cadrul termenelor legale, dar apar dezacorduri cu inspectorii fiscali, privind modul de interpretare a unor operaţiuni economice şi de aplicare a facilităţilor fiscale legale, se aplică procedura de corectare contradictorie. Într-un anumit interval de timp, în care beneficiază de consultanţa inspectorilor fiscali, contribuabilii pot să fie de acord cu observaţiile primite sau pot să nu răspundă la acestea. După trecerea perioadei legale de timp, contribuabilii trebuie să plătească obligaţia fiscală stabilită. Organul fiscal trebuie să înştiinţeze contribuabilii asupra respingerii sau acceptării obiecţiunilor. Contribuabilii pot contesta decizia fiscului.
În situaţia întocmirii şi depunerii tardive a declaraţiilor fiscale, a sustragerii parţiale sau totale de la plata impozitelor, a plăţii cu întârziere a obligaţiilor fiscale, inspectorii fiscali au dreptul şi obligaţia de a aplica sancţiuni cu caracter pecuniar contribuabililor vinovaţi. În funcţie de fapta săvârşită, sancţiunile pot fi: penalizări, amenzi şi confiscări.
Amenzile şi penalizările sunt specifice fiecărui tip de impozit şi faptei sancţionate: declaraţii fiscale tardive şi defectuoase, sustragerea parţială sau totală de la plata impozitelor. Penalizările sunt majorări ale obligaţiei fiscale cu un anumit procent, aplicat asupra sumei totale a obligaţiei fiscale eludate, pentru fiecare zi sau lună de întârziere a plăţii. Penalizarea nu poate depăşi suma totală a obligaţiei fiscale datorate. Confiscările apar cu ocazia verificărilor vamale şi a celor de la sediul contribuabilului, când se constată bunuri economice a căror provenienţă nu poate fi justificată cu documente justificative. În categoria sancţiunilor se include şi dreptul de preemţiune existent în materie de vânzări de imobile. Acesta constă în dreptul administraţiei fiscale de a cumpăra un imobil vândut, oferind un anumit număr de procente peste preţul declarat în acte.
Serviciile specializate ale administraţiei fiscale au dreptul de a pretinde şi încasa obligaţiile fiscale de bază şi cele suplimentare rezultate în urma controlului, în cadrul termenelor prevăzute de lege pentru fiecare impozit în parte.
Cu câteva excepţii, Statul are un drept de prioritate în încasarea creanţelor fiscale. Excepţii sunt cazurile de faliment( plata drepturilor salariale trece înaintea dreptului de prioritate al Statului) şi de plată a cheltuielilor de justiţie şi a celor legate de anumite amanetări de bunuri.
Dreptul de a încasa obligaţia fiscală de bază sau suplimentară se exercită nu numai în raport cu exigibilitatea fiscală curentă dar şi în cadrul unui anumit interval de timp stabilit prin lege, după care nu se mai poate solicita contribuabililor plata obligaţiilor fiscale datorită intrării în prescripţie.
Întreruperea prescripţiei poate fi realizată pe baza actelor prin care contribuabilii recunosc obligaţia fiscală. Întreruperea prescripţiei are ca efect anularea prescripţiei începute pe baza actelor care atestă recunoaşterea obligaţiei fiscale şi determină apariţia unei noi prescripţii începând cu data întocmirii acestora, care are aceeaşi durată cu cea iniţială.
Prin cadrul legislativ se stabileşte intervalul de timp în care se poate exercita dreptul de încasare a impozitelor. acesta se stabileşte în raport cu data exigibilităţii fiscale a impozitelor, indiferent de nivelul administraţiei fiscale beneficiare.
În cadrul dreptului de încasare a impozitului, serviciile de specialitate ale administraţiei fiscale au dreptul de a proceda la propriri pentru recuperarea creanţei fiscale. Executarea forţată se poate realiza pe baza unui titlu executoriu emis de fisc pe baza unei înştiinţări prealabile fără recurgere la instanţele judecătoreşti. Dacă în cadrul intervalului de timp prevăzut prin lege, contribuabilii nu se opun propririi, atunci bunurile pot face obiectul vânzării prin licitaţie publică. În caz de opoziţie a contribuabililor prin acţiuni în faţa organelor jurisdicţionale, se suspendă executarea silită până la decizia acestora din urmă.
În relaţie cu drepturile aparatului fiscal pe linie de control şi încasare a creanţelor fiscale ale statului, contribuabilii plătitori beneficiază de o serie de drepturi legate de activităţile de verificare şi corectare a declaraţiilor fiscale, precum şi a actelor constatative întocmite de inspectorii fiscali.
Contribuabilul trebuie anunţat atunci când se doreşte verificarea contabilităţii sau o examinare aprofundată a situaţiei fiscale în ansamblu. Se precizează anii asupra cărora se face verificarea şi impozitele care fac obiectul acesteia. Contribuabilul are dreptul la consultanţă în timpul controlului. Durata controlului trebuie limitată legal. Controlul efectuat la domiciliul contribuabilului necesită aprobarea organelor jurisdicţionale. În această situaţie inspectorii fiscali trebuie însoţiţi de un ofiţer de la poliţia judiciară.
În situaţia în care contribuabilii constată erori în contabilitate care au influenţat exactitatea declaraţiilor fiscale şi au determinat creşterea sau diminuarea sumei plătite, aceştia au dreptul de a evidenţia corect operaţiunile şi de a reflecta aceste modificări în următoarea declaraţie fiscală. Sumele plătite în plus se pot compensa numai în cadrul aceluiaşi impozit. Pentru sumele plătite în minus acesta poate să aplice majorările prevăzute de lege pentru plata cu întârziere a obligaţiei fiscale datorate. În cazul procedurii de corectare contradictorie, dacă se dovedeşte că în intervalul de soluţionare a divergenţelor acestea pot fi interpretate diferit faţă de modul iniţial admis de către fisc, contribuabilul poate solicita încetarea dreptului fiscului de continuare a acţiunii asupra sa şi corectarea rezultatului verificării.
Contribuabilii, în raport cu administraţia fiscală, pot să ajungă la conflicte legate de drepturile şi obligaţiile care le revin. Este posibil ca administraţia fiscală să comită erori care să aducă un prejudiciu contribuabililor. La cererea plătitorilor sau din proprie iniţiativă administraţia trebuie să procedeze la corectarea erorilor comise.
Soluţionarea stărilor contencioase de natură fiscală prezintă următoarea particularitate: rezolvarea contestaţiilor urmează mai întâi calea procedurilor administrative şi numai ulterior se poate recurge la proceduri jurisdicţionale. În majoritatea cazurilor administraţia fiscală este cea care soluţionează contestaţiile contribuabililor, prin procedura gratuită sau prin procedura litigioasă şi numai ulterior contribuabilii recurg la instanţele jurisdicţionale civile.
Atunci când prin contestaţiile făcute contribuabilii nu contestă existenţa legală a impozitului şi reglementarea sa legislativă, se urmează procedura gratuită. Aceasta este valabilă inclusiv pentru inspectorii fiscali.
Contestaţiile contribuabililor urmează calea procedurii gratuite, în special când acestea se referă la impozitele directe şi privesc anumite situaţii specifice pe care le consideră suficiente pentru a solicita o atenuare de la rigorile legii, în scopul obţinerii unui avantaj, a unei derogări de la regulile legale, pe care nu le contestă. Aceste derogări le consideră motivate a le obţine datorită unor circumstanţe specifice pe care le prezintă administraţiei fiscale.
Când contribuabilii nu mai cer o favoare legată de plata impozitelor dar, reclamă aşezarea, regularitatea, egalitatea acestora, încetând de a mai accepta impozitele, contestaţiile contribuabililor în faţa administraţiei fiscale urmează calea procedurii litigioase. Aceasta poate să constituie sau nu o fază premergătoare recurgerii la procedura jurisdicţională.
Contribuabilii care consideră că sunt impuşi prea greu sau pe nedrept în materie de impozite directe, prin contestaţia adresată administraţiei fiscale au dreptul de a solicita degrevarea parţială sau totală, aplicarea unei alte cote de impunere sau recunoaşterea oricărui alt drept de care consideră că trebuie să beneficieze. Atunci când nu sunt satisfăcuţi de modul de soluţionare a contestaţiilor se pot adresa instanţelor jurisdicţionale.
Principiul de bază al procedurii jurisdicţionale în materie fiscală îl constituie distincţia dintre recursul în faţa tribunalului administrativ şi cel civil.
Formele controlului fiscal
Controlul formal
Acesta constă într-o examinare a calităţii formale a elementelor declarate în vederea sesizării eventualelor erori. Prin acesta nu se verifică exactitatea datelor în ceea ce priveşte conţinutul lor, ci modul în care sunt declarate.
Controlul formal se realizează în cadrul unor compartimente specializate cu ocazia primirii documentelor de la contribuabili. Eventualele erori care se identifică cu această ocazie sunt corectate. Aceasta se efectuează sistematic asupra declaraţiilor fiscale privind impozitul pe societate, impozitul pe venitul global, taxa pe valoare adăugată, impozitul pe închirieri şi este independentă de celelalte forme de control.
Controlul ulterior al documentelor
Se efectuează la sediul administraţiei fiscale de servicii specializate ale acesteia, constatările făcute putând determina declanşarea unui control extern.
Acesta se efectuează fără avertizarea contribuabililor şi constă într-o examinare critică a declaraţiilor fiscale, cu ajutorul documentelor din dosarele administrate de fisc (ridicări de salarii, ridicări de onorarii, acte privind vânzările de imobile, declaraţiile de succesiune etc.). prin compararea elementelor cuprinse în declaraţii cu informaţiile din dosarele contribuabililor, se controlează sinceritatea acestora şi se caută contribuabilii care nu au făcut declaraţii fiscale.
Administraţia fiscală poate solicita clarificări sau justificări de la contribuabili, iar când constată lipsuri sau erori declanşează procedura de corectare şi informare a contribuabililor. Constatarea unor incoerenţe între documentele atrage decizia administraţiei de a proceda la un control extern la domiciliul sau sediul contribuabililor.
Controlul extern
Controlul extern la domiciliul contribuabililor survine după controlul contabilităţii societăţii, pentru a se verifica situaţia personală a unui manager, asociat sau partener. Se urmăreşte astfel ansamblul situaţiei fiscale personale a contribuabilului. Practic se verifică coerenţa dintre veniturile declarate şi situaţia patrimonială, financiară şi standardul de viaţă al familiei contribuabilului. Sunt urmărite nu numai veniturile provenite din activitatea profesională, ci ansamblul veniturilor acestuia, analizându-se minuţios fluctuaţiile înregistrate în conturile bancare.
Controlul extern la sediul societăţii unde contribuabilul îşi are organizată activitatea sa economică, urmăreşte verificarea regularităţii şi sincerităţii declaraţiilor fiscale, cu înregistrările şi documentele contabile sau de orice altă natură.
Verificarea documentelor care au stat la baza întocmirii declaraţiilor fiscale se face sub trei aspecte: verificarea formală, cifrică şi de fond. Scopul verificării formale este de a constata dacă documentele justificative utilizate:
• corespund cu cele stabilite de Ministerul de Finanţe, ministere, asociaţii profesionale sau de unitatea patrimonială, corespund naturii operaţiilor consemnate
• sunt completate corect, cu toate elementele necesare pentru reflectarea integrală a operaţiunilor economice
• conţin corecturi certificate corect
• conţin semnăturile necesare
Exactitatea calculelor aritmetice face obiectul verificării cifrice a documentelor justificative, activitate deosebit de importantă, căci poate conduce la identificarea unor erori care denaturează baza impozabilă.
Verificarea de fond a documentelor de organele administraţiei fiscale se adaugă controlului operaţiilor înregistrate în contabilitate de către persoanele care execută controlul financiar preventiv, controlul financiar de gestiune şi cenzorilor. Prin aceasta se urmăreşte realitatea, necesitatea, oportunitatea şi legalitatea operaţiilor economice înscrise în contabilitatea contabilă. Controlul de fond al documentelor urmăreşte verificarea modului de înregistrare în contabilitate a veniturilor şi cheltuielilor aferente operaţiilor economice şi a concordanţei cu prevederile legale, pentru identificarea cazurilor de fraudă fiscală prin supradimensionarea cheltuielilor şi diminuarea veniturilor.
Controlul extern, poate fi anunţat sau inopinat. Administraţia fiscală are obligaţia informării contribuabilului printr-un aviz de verificare asupra: zilei şi orei începerii verificării, impozitelor şi taxelor fiscale care fac obiectul verificării, anii supuşi verificării, acceptul ca în timpul verificării contribuabilul să beneficieze de consultanţă. Excepţie o constituie cazurile când se decide un control inopinat. În acest caz avizul de verificare se înmânează contribuabilului la începutul demarării controlului. Scopul controlului inopinat este de a efectua constatări materiale. Acesta începe cu inventarierea documentelor, valorilor din casierie, ridicarea preţurilor practicate, stabilirea stocurilor şi continuă cu verificarea contabilităţii.
Indiferent dacă obiectul controlului extern este avizat sau nu, verificarea contabilităţii presupune existenţa a două etape. Mai întâi inspectorul-verificator se informează asupra metodelor de contabilitate utilizate, face inventarul documentelor şi încearcă să cunoască societatea, după care procedează la operaţiunea de verificare propriu zisă. În această etapă se verifică regularitatea documentelor şi se examinează aprofundat conturile. În cadrul verificării conturilor se urmăreşte: realitatea operaţiunilor înregistrate, soldurile conturilor şi modul de întocmire a bilanţului pe baza informaţiilor contabile.
În mod excepţional şi numai la cererea scrisă şi semnată de contabil, verificarea contabilităţii poate să se efectueze la contabil (în cazul micilor societăţi) sau în biroul inspectorului verificator. În acest ultim caz, verificatorul trebuie să urmărească respectarea strictă a următoarelor condiţii: să întocmească o listă detaliată cu documentele necesare pe care să o remită contribuabilului, să restituie documentele contabile la expirarea perioadei de verificare şi să solicite descărcarea de documentele restituite din partea contribuabililor.
Indiferent dacă controlul contabil se efectuează la sediul agentului economic, al contribuabilului sau al verificatorului, între acesta şi contribuabilul asistat sau nu de un consilier, are loc un dialog asupra operaţiunilor economice verificate, care face parte integrantă din procedura de control.
Se impune ca toate activităţile de control să se deruleze astfel încât să nu influenţeze desfăşurarea normală a activităţii societăţii în cadrul termenelor legale.
Controlul cu caracter programat la sediul contribuabililor urmăreşte: verificarea operaţiunilor economice pe baza documentelor justificative din contabilitate, stabilirea corectă a cuantumului prelevărilor fiscale şi plata la temenele legale a acestora.
Încheierea operaţiunilor de control
La încheierea operaţiunilor de control, inspectorul verificator are obligaţia să informeze oral contribuabilii că a terminat activitatea de control
Când în urma activităţii de verificare nu se constată lipsuri, erori, omisiuni de natură a determina corectarea obligaţiilor fiscale, organul de control trebuie să specifice absenţa acestora în actul final de încheiere a controlului (procesul verbal de control). Astfel se evită ca după o perioadă de timp să se repete controlul asupra aceloraşi operaţiuni.
Dacă după terminarea controlului se constată existenţa unor neconcordanţe între declaraţiile fiscale şi documentele care au stat la baza întocmirii acestora, organele fiscale stabilesc cuantumul corect al impozitului, comunicând în scris contribuabililor modul de stabilire al acestuia. Pentru obligaţiile fiscale datorate se emite un aviz de impozitare. Acesta, în afară de obligaţia care nu a fost achitată mai cuprinde suma penalităţilor şi amenzilor stabilite în baza dispoziţiilor legale.
Pentru abaterile de la normele legale constatate, aparatul de control are obligaţia furnizării de recomandări sau precizări cu privire la obligaţiile de ordin contabil sau fiscal care nu au fost respectate în actul final încheiat. În acelaşi timp, se specifică perioada de timp în care contribuabilul poate contesta decizia verificării.
Perioada afectată controlului fiscal este stabilită de organele de control fiscal în funcţie de obiectivele controlului şi nu poate să fie mai mare de 3 luni.
Controlul fiscal la sediul, domiciliul sau reşedinţa contribuabilului sau la sediul organului de control fiscal, după caz, se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării. Prin excepţie de la această regulă, conducătorul organului de control fiscal competent poate decide verificarea unei anumite perioade, dacă de la data încheierii controlului fiscal şi până la împlinirea termenului de prescripţie apar date suplimentare, necunoscute organului de control fiscal la data efectuării controlului, care influenţează sau modifică rezultatele acestuia.
Rezultatele controlului fiscal se consemnează obligatoriu în procese-verbale de control, în note de constatare sau în procese-verbale de constatare a contravenţiilor, după caz.
Dreptul organelor de control fiscal de a stabili diferenţe de impozite şi majorări de întârziere pentru neplata în termen a acestora, precum şi de a constata contravenţii şi de a aplica amenzi şi penalităţi pentru fapte a căror constatare şi sancţionare sunt de competenţa organelor de control fiscal, pentru o perioadă impozabilă, se prescrie în termen de 5 ani astfel: de la data la care a expirat termenul de depunere a declaraţiei pentru perioada respectivă; de la data ultimului termen legal de plată a impozitului, în cazul în care legea nu prevede obligaţia depunerii declaraţiei; de la data comunicării, către contribuabil, a impozitului stabilit de organele fiscale în condiţiile prevăzute de lege.
Termenul de prescripţie pentru stabilirea impozitelor şi a diferenţelor de impozite este de 10 ani, în caz de evaziune fiscală stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
În domeniul controlului fiscal sunt considerate contravenţii, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să constituie infracţiuni, următoarele fapte:
a) nefurnizarea de către contribuabili, sau de către persoana împuternicită legal să îl reprezinte, a documentelor justificative sau a explicaţiilor solicitate de către organele de control fiscal;
b) neprezentarea contribuabililor sau a reprezentanţilor legali ai acestora, la sediul organului de control fiscal la data, ora şi locul fixate, la solicitarea scrisă a acestuia;
c) refuzul contribuabilului de a permite accesul organului de control fiscal în sediul său de afaceri sau în orice alte locuri în care există bunuri impozabile sau în care acesta desfăşoară activităţi producătoare de venituri, în vederea exercitării controlului fiscal;
d) nefurnizarea de către persoanele, organele şi instituţiile care deţin informaţii despre contribuabil, în termenul stabilit de organele de control fiscal, a actelor, evidenţelor şi datelor solicitate.
e) neţinerea evidenţelor contabile şi a documentelor justificative la sediul social declarat sau păstrarea acestora în condiţii improprii desfăşurării controlului fiscal.
Organizarea controlului fiscal
Cum rezultă din structura organizatorică a Ministerului Finanţelor, aparatul fiscal şi organele de control financiar abilitate prin lege să exercite controlul fiscal sunt Direcţia Generală – Control Fiscal şi Garda Financiară.
Există în structura Ministerului Finanţelor, Direcţia Generală – Control financiar al instituţiilor publice, care îndeplineşte atribuţii ce se interferează în toate situaţiile cu cele de control fiscal. Printre aceste atribuţii sunt enumerate: controlul administrării şi utilizării fondurilor acordate de la buget pentru cheltuielile de funcţionare şi întreţinere a organelor centrale şi locale ale administraţiei de stat, unităţile finanţate de la buget; controlul utilizării fondurilor acordate de stat pentru realizarea de investiţii de interes general; verificarea folosirii mijloacelor şi a fondurilor din dotare şi respectarea reglementărilor financiar-contabile în activitatea instituţiilor publice; verificarea exactităţii şi realităţii înregistrărilor în evidenţele prevăzute de lege, urmărind stabilirea corectă şi îndeplinirea integrală şi la termen a tuturor obligaţiilor financiare şi fiscale faţă de stat.
Coordonarea activităţilor de control ale organelor teritoriale revin Direcţiei generale a controlului de stat şi Gărzii financiare. Delimitarea atribuţiilor acestora prezintă o importanţă deosebită, atât pentru eliminarea unor domenii neacoperite, cât şi a suprapunerilor, cu cât mai mult cu cât în domeniul controlului fiscal interferenţele sunt iminente şi chiar necesare. Prin activităţile lor se asigură prevenirea şi identificarea cazurilor de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale, analiza cauzelor fraudelor fiscale, în scopul propunerii unor măsuri legislative de prevenire şi combatere a factorilor care influenţează negativ executarea normelor de drept fiscal.
