Teoria capitalului uman, iniţiată de exponenţi ai noii şcoli de la Chicago în a doua jumătate a secolului al XX-lea, conţine, atât un filon teoretic-slogan: "Omul cea mai de preţ bogăţie a unei ţări", cât şi diferenţe semnificative de dezvoltare teoretică. Promotorii acestei teorii sunt: Th. W. Schultz, G. Becker şi G. Stigler. Fiecare dintre ei au abordat problemele capitalului uman, dar şi-au adus contribuţii importante şi în alte domenii ale cercetării economice.
Theodore W. Schultz s-a făcut cunoscut prin studiile sale legate de agricultură şi de ţările în curs de dezvoltare, dar într-o serie de studii precum: "Investement in Man: an Economist's View"(1959), "Education and Economic Growth"(1961) şi "Investement in Human Capital"(1971) iniţiază seria cercetărilor referitoare la capitalul uman.
Contribuţiile lui Schultz cuprind şi o problematică adiacentă capitalului uman dintre care o reţinem pe cea mai semnificativă: punerea în discuţie a noţiunii de capital, insistând asupra definirii capitalului ca alocare de timp în care figurează şi capitalul uman.
Cercetările sale extrem de diverse îl conduc, din perspectiva epistemologică, la afirmaţia potrivit căreia cunoaşterea este o valoare economică foarte particulară sau, altfel spus, ştiinţa este o activitate raţională rezervată celor suficient de instruiţi ca să o înţeleagă.
Gary Becker, pe linia promotorilor capitalului uman, pune pentru prima dată în evidenţă faptul că individul nu este simplu consumator final, ci un adevărat producător, care prin educaţie şi formare profesională, practică o investiţie în capital uman.
Teoria capitalului uman constituie fondul gândirii lui G. Becker, care-i permite să abordeze din perspectivă economică atât consumul obişnuit (hrană, îmbrăcăminte, petrecerea timpului liber etc.), cât şi valorile personale determinante ale comportamentul uman (iubire, ură, altruism etc.).
În opinia sa, individul este o adevărată firmă, care utilizează resurse rare (munca salariată şi casnică a membrilor familiei) şi care prin muncă produce satisfacţii, şi cu o organizare care necesită investiţii şi calcule bazate pe preţuri relative, pe costul timpului etc.
G. Becker utilizează acest mod de analiză pentru a studia oferta de muncă, comportamentul faţă de educaţie (diferenţele salariale care rezultă de aici), dar şi factorii dominanţi ai căsătoriei. Astfel, el analizează în "Human Capital, a Theoretical and Empirical Analysis", publicată în 1964 (tradusă şi în româneşte)14, ideea după care actele de consum permit înfăţişarea unei producţii a plăcerii care ia timp şi cere eforturi care depăşesc o simplă cumpărătură. Achiziţionarea şi utilizarea unui computer personal presupune învăţare, o lectură, adică, un cost de intrare care este mai ridicat decât costul achiziţionării unui bun care produce o satisfacţie imediată (de exemplu o prăjitură). În 1964, el publică "A Theory of Allocation of Time", unde generalizează timpul ca element fundamental pentru înţelegerea comportamentelor noi ale consumatorilor15.
G. Becker fixează astfel cadrul analizei sale, definind totodată şi conceptele de bază cu care operează teoria capitalului uman.
Mai întâi de toate, capitalul uman este definit de Becker drept activităţile monetare şi non-monetare care influenţează veniturile monetare viitoare ale individului. Între aceste activităţi se includ: educaţia şcolară, formarea profesională în timpul lucrului, cheltuielile medicale, migrarea, căutarea informaţiilor despre preţuri şi venituri.
Investiţia în capital uman este influenţată de o serie de motivaţii: determinantul principal îl constituie profitul sau randamentul ce se aşteaptă de la sumele investite în capitalul uman, iar cel secundar remunerarea care depinde de sumele investite în capitalul uman, iar acestea sunt determinate, la rândul lor, de comparaţia între costuri şi beneficii. Altfel zis, fiecare persoană caută investiţia optimală în capitalul uman, iar acesta se află în punctul de intersecţie a curbei cererii (care este descrescătoare şi care reprezintă beneficiile marginale) şi curba ofertei (care este crescătoare şi care reprezintă costurile marginale ale finanţarii unei unităţi monetare adiţionale la capitalul uman). Curba ofertei unei investiţii individuale exprimă presiunea exercitată asupra individului în sensul investirii de sume din ce în ce mai importante pentru a dezvolta capitalul uman. Curba cererii este descrescătoare pentru că îmbunătăţirea capitalului uman face timpul mai scurt în procesul investiţional.
Teoria capitalului uman, elaborată de G. Becker conţine şi o explicaţie în termeni de timp a inegalităţii salariilor. El arată că procesul alegerii individuale între prezent şi viitor va determina continuarea studiilor sau, din contră, alegerea obţinerii veniturilor imediate. G. Becker insistă asupra costului timpului în ciclul de viaţă, ceea ce îi permite să explice împărţirea timpului în timp de studiu şi timp de muncă plătită.
În fond, este vorba despre costul de oportunitate al timpului, pentru că a te educa înseamnă a renunţa la timpul liber şi la munca remunerată. G. Becker deschide cercetările spre noua teorie a consumatorului, căreia îi ataşează rata salariului drept cost al timpului la preţul pieţei. În acest model, individul operează în permanenţă alegeri care-i permit să arbitreze între timp liber şi timp de muncă. Individul continuă să substituie orelor de loisir orele de muncă până când utilitatea marginală a muncii şi cea a timpului liber devin egale, ceea ce înseamnă realizarea echilibrului şi a optimului. G. Becker ataşează la noua teorie a consumatorului o nouă funcţie de consum. Spre deosebire de teoria tradiţională a alegerilor consumatorului care insistă pe gusturi şi preferinţe, noua teorie a consumatorului elaborată de G. Becker caută explicaţii ale formării gusturilor şi metode ale prevenirii efectelor rezultate din schimbările gusturilor. Analiza acestei problematici situează în centru un consumator de un fel deosebit: un consumator-producător. De fapt, utilitatea consumatorului nu vine direct din bunurile şi serviciile cumpărate de piaţă, ci este rezultatul comportamentului consumatorului care alege şi care îşi produce propriile satisfacţii în constrângerile date. În acest cadru, din combinarea bunurilor şi serviciilor cumpărate de pe piaţă cu timpul familiilor rezultă o activitate de producţie. Cu alte cuvinte, bunurile şi serviciile de pe piaţă sunt input-uri pentru procesul de producţie al sectorului non-piaţă, iar cererea consumatorului de bunuri de piaţă este o cerere derivată, similară cererii de consum intermediar a unei întreprinderi pentru un factor de producţie. Consumul devine în acest fel o activitate ai căror factori de producţie (input-uri) sunt bunurile, iar produsele (output-uri) un ansamblu de caracteristici generate de utilităţi variate. Se pot trasa astfel curbele de indiferenţă ale consumatorului faţă de posibilităţile de substituire. Un ansamblu de proprietăţi poate fi obţinut din bunuri de natură diferită, iar dacă consumatorul este sensibil faţă de un eşantion de caracteristici, el poate să obţină aceleaşi niveluri ale consumului conservând un bun sau altul. Modificările în gusturi şi preferinţe îi dau prilejul consumatorului să inoveze permanent, inovaţia nefiind nimic altceva decât un adaos de noi caracteristici la un bun sau la un ansamblu de bunuri. G. Becker construieşte şi o funcţie de producţie casnică, definită de structura consumului şi de preţurile relative16. Logic, schimbarea preferinţelor şi schimbările comportamentului consumatorului ţin de preţurile relative şi de costurile de oportunitate, iar funcţia de producţie casnică este determinată de aceşti doi factori. Creşterea înclinaţiei de a consuma muzică apare din obişnuinţa anterioară de a consuma muzică, spune Becker. Aceasta se explică printr-un fel de curbă de experienţă a consumatorului: obişnuinţa de a aprecia muzica creşte productivitatea consumatorului reducând costul timpului consacrat de acesta pentru îmbunătăţirea plăcerii resimţită ca meloman. G. Becker analizează şi comportamentele faţă de căsătorie, natalitate, muncă şi interacţiunile sociale ale acestora. Unul dintre subiectele cele mai noi şi mai controversate ale cercetărilor sale îl constituie interpretarea deviaţiilor şi a crimelor în termenii cost-avantaj.
În introducerea primei ediţii a lucrării „Capitalul uman. O analiză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie”, Becker observa „acumularea unui total impresionant de dovezi circumstanţiale, adeverind importanţa economică a capitalului uman, în special a educaţiei”. Spunând acest lucru, Becker se referea în principal la diferenţele în sfera câştigurilor (în special în sectorul piaţă) existente între persoane cu educaţie şi calificări profesionale diferite.
Motivaţia investiţiilor în capital uman este sporirea veniturilor viitoare rezultate prin sporirea productivităţii muncii. Investiţia în capital are însă costuri generate pe de o parte de timpul sacrificat pentru educaţie şi respectiv venitul corespunzător acestui timp şi pe de altă parte de capitalul bănesc investit în materiale didactice. Este normal ca veniturile prezente să valoreze mai mult decât veniturile viitoare şi de aceea, condiţia de rentabilitate a acestor investiţii este ca veniturile actualizate să depăşească cheltuielile actualizate efectuate.
Modelul investiţiilor familiei în capitalul uman începe tot de la altruismul părinţilor şi funcţia de utilitate dinastică . Investiţia în capital uman este privită în concurenţă cu economisirea şi cu creşterea capitalului fizic. De asemenea, utilitatea provenită din copii depinde de numărul de copii şi de investiţia în capitalul uman al acesteia. Profitabilitatea investiţiei în capital uman depinde de cantitatea de capital uman şi respectiv forţă de muncă existentă pe piaţă.
O foarte complexa abordare a investiţiei în capital uman o putem găsi în lucrarea despre modificarea veniturilor familiilor între generaţii . Această lucrare tratează din punct de vedere economic evoluţia intergeneraţională descendentă a veniturilor în familiile bogate şi respectiv evoluţia intergeneraţională ascendentă a veniturilor familiilor sărace, evoluţie pe care o numeşte „regresie către medie” a veniturilor.
Conform acestor evoluţii şi datelor empirice, Becker observă ca toate avantajele sau dezavantajele unei familii din punct de vedere al veniturilor dispar în intervalul a 3 generaţii. Această viteza de regresie către medie a veniturilor şi averilor copiilor faţă de părinţi poate fi considerată un indicator al gradului de egalitate a oportunităţilor şi de echitate al economiei.
Luând în considerare faptul că timpul reprezintă una dintre cele mai limitate resurse la dispoziţia unui om, productivitatea acestui timp şi astfel capitalul uman al unei persoane devin subiecte importante de studiu.
Rotten Kid
Unul dintre subiectele controversate dar şi apreciate în acelaşi timp, deseori dezbătute şi uneori chiar criticate, din munca lui Becker, este „Rotten Kid Theorem”, publicată în „The Journal of Political Economy”, Vol 82 (nov-dec 1974). Această teorie se referă la interacţiunile din cadrul familiei dintre un părinte altruist şi un copil/soţie egoist(ă) şi încearcă să demonstreze cum altruismul unui membru al familiei determină ceilalţi membri ai familiei să stimuleze altruismul.
De la început observăm o completare a microeconomiei, deoarece oamenii nu mai sunt presupuşi egoişti prin excelenţă şi deci utilitatea unei persoane nu mai depinde doar de propriul consum, ca în modelul clasic, ci şi de utilităţile altor persoane, având astfel de a face cu o funcţie de utilitate a familiei. Teorema Rotten Kid spune că în cazul existentei unui cap al familiei, care face distribuţii pozitive către ceilalţi membri, şi aceştia sunt motivaţi să maximizeze venitul social al familiei, chiar dacă utilitatea lor depinde doar de consumul propriu. În felul acesta putem considera că Teorema Rotten Kid este o metodă de convingere a copiilor rai şi chiar a partenerilor egoişti de a întreprinde anumite acţiuni în favoarea capului de familie.
La fel ca şi alte părţi ale operei lui Becker despre familie, şi teorema rotten kid se bazează pe venitul social al membrilor familiei. Acest venit apare prin compunerea veniturilor tuturor membrilor familiei şi formarea unui singur buget comun. Ipoteza bugetului comun al familiei este o ipoteză regăsita în general în modelele „preferinţelor comune”. Modelele preferinţelor comune se caracterizează pe lângă bugetul comun şi prin maximizarea aceleiaşi funcţii de utilitate a întregii familii.
Teoria pleacă de la presupunerea că i ţine la perechea sa j, în sensul că funcţia de utilitate a lui i, creşte în acelaşi sens cu bunăstarea lui j. Mai exact în funcţia de utilitate a lui i este introdus pe lângă consumul acestuia şi consumul lui j sau chiar utilitatea lui j. Condiţia de echilibru implică la fel ca şi în cazul consumului a doua bunuri cu costuri egale, faptul că i primeşte utilitatea marginală egală din consumul său personal şi din cel al lui j. Acest punct de echilibru este reprezentat de punctul de tangenţă între dreapta bugetului social obţinut prin compunerea veniturilor membrilor familiei şi curba de isoutilitate a capului familiei între consumul său şi consumul copilului/partenerului.
O primă implicaţie importantă a acestei reprezentări, este aceea că nici o schimbare în distribuţia veniturilor membrilor familiei nu afectează distribuţia beneficiilor. Motivul ar fi acela ca orice schimbare în distribuţia veniturilor prin reducerea venitului unuia dintre membri concomitent cu creşterea venitului celuilalt, menţine aceeaşi dreapta a bugetului. Punctul de echilibru este astfel menţinut constant, iar pentru maximizarea acestei funcţii beneficiile se distribuie în acelaşi mod.
Teorema ar putea funcţiona conform lui Becker şi în cazul familiilor formate din mai multe persoane. Mai exact atâta timp cât există un cap al familiei care face distribuţii pozitive către toţi ceilalţi membri, redistribuirea venitului nu ar trebui să îi afecteze pe aceştia deoarece în momentul în care venitul unuia dintre ei ar scădea, crescând venitul altuia, capul familiei ar regla distribuţia în aşa fel încât toţi să îşi păstreze nivelul de consum ce asigură maximizarea funcţiei de utilitate a familiei (a capului familiei). Aici se observa mai multe ipoteze ale teoremei: trebuie sa existe un cap al familiei altruist, care să facă distribuiri pozitive de resurse către ceilalţi membri ai familiei, aceste distribuiri sa fie făcute fără costuri de tranzacţionare şi să fie permanente.
De aceea Becker spune că „o familie cu un cap îşi maximizează funcţia de utilitate a consumului diferiţilor membrii, supusă unei constrângeri bugetare definite de variabilele familiei. Funcţia de utilitate a familiei este identică cu cea a unui membru, capul, pentru că preocuparea sa pentru bunăstarea celorlalţi membrii, integrează toate funcţiile de utilitate ale membrilor într-o singură funcţie consistentă a familiei” .
Pentru familiile cu mai multe persoane exista o presupunere mai puţin probabilă făcută de Barro , că familia este "legata în întregime" printr-o serie de transferuri între membri, ajungându-se ca toţi membrii să transfere tuturor membrilor „următori” resurse deoarece o creştere a contribuţiei lor pentru următorul va provoca o creştere a contribuţiei pentru toţi membrii familiei.
Mecanismul din teorema Rotten Kid este asemănat de Becker cu sistemul asigurărilor. Fiecare membru al familiei este „asigurat” de faptul că în cazul unui eveniment nefericit, distribuţia din partea capului de familie ar creşte în aşa fel încât să compenseze scăderea venitului respectivului membru. Cu cât familia este mai mare, cu atât ponderea venitului unei persoane în totalul bugetului este mai mică şi de aceea, o pierdere a unui venit nu mai este aşa de importanta pentru bugetul familiei. Mai exact diminuarea sau pierderea unui venit modifică cu destul de puţin dreapta bugetului (bugetul fiind considerat venitul social al capului familiei) permiţând încadrarea familiei pe o curbă de isoutilitate foarte apropiată în timp ce punctul de echilibru nu se modifică nici el substanţial.
Astfel distribuţia bugetului între membrii familiei nu este puternic afectată de dificultăţile unuia dintre membri şi fiecare membru al familiei se simte protejat. Fondurile pentru aceste redistribuiri sunt preluate din venitul social al familiei, din distribuirile pe care le-ar face capul familiei către ceilalţi membri.
Mecanismul venitului social poate fi folosit şi pe termen lung alături de legăturile prin transferuri ce se creează între persoane, pentru a observa interacţiunea dintre generaţii prin mecanismul moştenirilor. Becker demonstrează că pe termen lung, sacrificiul unei generaţii este compensat de diferite transferuri de la cealaltă generaţie prin mecanismul moştenirilor. Fiecare dintre schimbările resurselor relative ale generaţiilor prezente şi viitoare, va tinde să fie compensată de schimbări egale dar opuse ale moştenirilor .
Capul familiei maximizează funcţia sa de utilitate în care intră însă consumurile sau utilităţile celorlalţi membri, supusă constrângerii bugetului său social. De aceea orice măreşte venitul familial, va mări şi utilitatea sa şi astfel capul familiei va analiza efectul asupra venitului total al familiei produs de diferitele acţiuni ale sale, şi va diminua venitul său personal dacă veniturile celorlalţi membri ai familiei ar creşte şi mai mult. De obicei părinţii ţin cont mai degrabă de consumul copiilor şi nu de utilitatea acestora, modelul de consum ales de părinţi pentru copiii lor fiind de obicei diferit faţă de cel pe care l-ar alege aceştia. Acest lucru se întâmpla deoarece utilitatea copiilor este greu de observat sau de multe ori încrederea părinţilor în justeţea dorinţelor copiilor este mică.
Becker considera efectele acţiunilor capului familiei asupra celorlalţi membri ca fiind externalităţi pe care acesta le internalizează automat, prin funcţia sa de utilitate ce depinde şi de consumul celorlalţi. Prin automatismul internalizării externalităţilor Becker se distinge de teoria lui Coase în care interiorizarea efectelor diverselor acţiuni se negociază şi care dovedeşte că atunci când "costurile de negociere" sunt neglijabile, fiecare membru al familiei poate fi oricând determinat să maximizeze oportunităţile familiei, prin negocierea plăţilor compensatorii cu ceilalţi membri.
Cea mai importantă observaţie a teoremei Rotten Kid este aceea că şi membrii egoişti ai familiei ajung să internalizeze automat efectele acţiunilor lor asupra celorlalţi membri cu care sunt legaţi prin transferuri de la capul familiei. Conform lui Becker, un membru al familiei va creşte propriul venit sau propriul consum doar dacă prin această acţiune nu va scădea consumul altor membri ai familiei cu o valoare mai mare. În alte cazuri, dacă prin creşterea consumului propriu, consumul altui membru ar scădea mai mult, utilitatea totală pe care încearcă să o maximizeze capul familiei ar scădea alături de venitul social al familiei. Acest lucru ar diminua utilitatea capului de familie şi astfel el ar fi nevoit să consume mai mult şi să îşi diminueze transferurile către ceilalţi membri ai familiei. Astfel cel care provoacă diminuarea venitului social poate suferi din cauza diminuării transferului către el însuşi şi de aceea, cunoscând acest lucru şi efectele acţiunilor sale, probabil ca s-ar abţine.
Chiar mai mult, ceilalţi membri ai familiei ajung să fie motivaţi sa maximizeze funcţia de utilitate a capului familiei comportându-se ca şi când în funcţiile proprii de utilitate ar intra şi satisfacţia tuturor membrilor familiei. Ei pot face asta renunţând la o parte din consumul lor pentru a spori consumul general al familiei cu mai mult decât partea la care se renunţă. În acest fel şi ei ajung să internalizeze automat externalităţile comportării lor.
Funcţia de utilitate a familiei nu este aceeaşi cu a capului familiei deoarece acesta ar avea puteri dictatoriale asupra celorlalţi membri, ci pentru că acesta ţine destul de mult la utilitatea celorlalţi încât să facă transferuri pozitive către toţi şi să nu schimbe nimic din consumul acestora. Dacă totuşi ar schimba distribuţia venitului social către ceilalţi membri, capul familiei, nu ar mai maximiza funcţia de utilitate a lui şi a familiei.
Exemplele date de Becker, au fost puternic combătute de Bergstrom care elaborează exemplul lui Becker despre altruistul ce citeşte în pat adăugând posibilitatea ca nevasta să stingă pe ascuns lumina. El foloseşte un exemplu foarte elaborat pentru a arăta că în afara de transferabilitatea utilităţii, concluziile teoriei Rotten Kid sunt într-o oarecare măsura eronate. Bergstrom a mai arătat că modelul Rotten Kid nu se susţine neapărat nici măcar atunci când părintele poate observa, nu doar veniturile, ci şi eforturile copiilor şi chiar în condiţiile în care funcţia de utilitate a capului familiei depinde, nu doar de consumul copiilor, ci şi de utilitatea acestora, mai ales dacă altruistul poate doar să ofere cadouri în bani şi nu să direcţioneze distribuirea timpului liber. Astfel realizăm că teoria Rotten Kid nu ne permite să considerăm că problemele stimulentelor casnice sunt rezolvate automat atunci când exista un cap de familie mărinimos.
Cazul fiului risipitor este o problemă evidenţiată de Lindbeck şi Weibull cu rădăcini în parabola biblică a fiului risipitor şi care se aseamănă destul de mult cu cazul copiilor leneşi al lui Bergstrom. Se presupune iniţial că un copil are într-o primă perioadă o anumită alocaţie, pe care el poate alege să o cheltuiască, sau să o economisească. În cea de a doua perioadă, el ştie că va primi daruri de la părintele binevoitor. Astfel, dacă părintele nu poate face un aranjament prestabilit pentru a pedepsi comportamentul risipitor, copilul este stimulat să cheltuiască cât mai mult în prima perioadă.
Însuşi Becker, în introducerea ediţiei adăugate a tratatului citează aceste articole, considerând că respectivele critici sunt întemeiate şi încearcă să clarifice ipotezele pentru validitatea concluziilor: „Principalele ipoteze sunt: toate bunurile pot fi cumpărate sau vândute (timpul liber văzut ca bun este un exemplu care nu satisface aceasta ipoteza); ne referim la o singura perioada de timp; părinţii asigura bunurile copiilor; părinţii aleg după ce copii au făcut-o intr-un ‚joc’ cu 2 planuri”. Apoi Becker introduce cu ajutorul „Tratatului de Economia Familiei” alte ipoteze suplimentare: „La fel ca şi la teoria Rotten Kid, răspunsul automat al părinţilor la factorul nu sunt acceptate târguielile, constrângerile sau ameninţările - determina copii să acţioneze în direcţia dorită de părinţi”. Unii autori consideră că ipotezele iniţiale sunt atât de restrictive, încât creează suspiciuni asupra relevanţei teoriei. Mai mult, conform lui Pollak , efortul lui Becker pentru clarificarea condiţiilor conform cărora concluziile teoriei Rotten Kid sunt valide, este mai degrabă destinat excluderii contraexemplelor propuse de critici decât pentru îmbunătăţirea condiţiilor ce verifică teoria.
Într-o familie cu un cap se creează o serie de relaţii puternice de interdependentă între membrii familiei. Conform Teoremei Rotten Kid, familia are următoarele proprietăţi:
o Nici o distribuire a venitului între membri nu afectează consumul sau bunăstarea nici unui membru deoarece determină redistribuiri făcute de capul familiei.
o Toţi membrii familiei se comportă ca şi când ar fi aparent altruişti, chiar şi când sunt de fapt egoişti, deoarece în încercarea de maximizare a venitului personal, ei maximizează şi venitul familiei.
o Ca în toate modelele bazate pe preferinţe comune, şi în această teoremă, familia se comportă ca şi când ar maximiza o singura funcţie generala a utilităţii, supusă unei constrângeri bugetare care depinde de veniturile familiei.
Modelul „Altruist”
Apărută iniţial în “Journal of Economic Literature” în septembrie 1976, eseul lui Becker despre altruism, în varianta originală „Altruism, Egoism and Genetic Fitness: Economics and Sociobiology” a suferit diverse schimbări şi completări datorate atât criticilor aduse, cât şi, probabil într-o măsura la fel de mare, datorita importanţei subiectului. Pe aceeaşi temă, Becker a mai publicat încă un eseu numit „Altruism in the Family and Selfishness in the Market”, amândouă eseurile fiind apoi publicate în tratatul despre familie.
Importanţa modelului altruist în economie este una covârşitoare, acest model fiind o continuare a teoremei „Rotten Kid” (şi ea foarte importantă), prin care se oferă o soluţie de alegere colectivă (ce-i drept deocamdată doar la nivelul familiei), eficientă şi care nu se bazează pe agregarea preferinţelor. În felul acesta, Becker a reuşit să arate că daca se oferă un model eficient de decizie, agregarea preferinţelor (una din temele importante de studiu ale economiei, ramase încă fără răspuns) nu mai este neapărat necesară. După această descoperire a lui Becker, economia familiei a început să evolueze într-o direcţie dominată în special de „teoria jocurilor”. Unii economişti chiar au făcut o analogie între funcţia cererii familiei şi funcţia cererii unei ţări preluând teoriile microeconomice la nivel macro .
Altruistul este, prin definiţie, o persoana cate ţine destul de mult la alte persoane încât să renunţe la o parte din consumul său pentru a creşte utilitatea acestora. Renunţând la o parte din consumul propriu, este normal sa presupunem că altruiştii au un consum mai mic decât egoiştii care dispun de aceleaşi venituri. În plus, un altruist este dispus să renunţe la anumite acţiuni care i-ar creşte venitul propriu diminuând venitul altei persoane de care este legat altruistul lucru pe care un egoist nu l-ar face niciodată.
În general Becker consideră că preferinţele şi comportamentele schimbătoare, modul de evoluţie al acestora, şi efectele asupra lor ale schimbărilor de preturi, venituri şi alte variabile sunt doar o scuză pentru neputinţa de a găsi legi clare şi de necontestat pentru modelarea comportamentului uman. Conform abordării economice însă, trebuie să presupunem că toate comportamentele rezultă din maximizarea funcţiilor de utilitate, care depind de consumul diverselor mărfuri. Dar Becker consideră că pe lângă mărfuri, în funcţia de utilitate a unei familii intră şi alţi factori care se găsesc în afara sectorului piaţă (copii, sănătate, mândrie pentru realizări etc) şi care transforma practic familia într-un producător de „bunuri care intră direct in funcţia de utilitate”. Astfel se consideră că familia combină bunurile achiziţionate din cadrul sectorului piaţă cu timpul disponibil pentru a crea bunuri Z prin al căror consum se obţine direct utilitatea.
Din nou, ca şi la Teorema Rotten Kid, şi la modelul altruist avem de a face cu un venit social al altruistului si reprezintă pentru o familie venitul total al membrilor. Acesta este venitul din care altruistul obţine consumul şi astfel utilitatea şi astfel, acest venit social reprezintă constrângerea bugetară a altruistului.
Conform lui Becker, altruistul va transfera suficiente resurse egoistului la care ţine pentru ca să primească aceeaşi utilitate din consumul său ca şi din consumul acestuia. Având în vedere că orice acţiune care îi creste venitul sau, îi permite să îşi crească utilitatea, atât prin consumul personal cât şi prin sporirea transferurilor pentru consumul egoistului şi respectiv orice creştere a venitului egoistului îi permite să diminueze transferul către acesta, este normal ca altruistul să întreprindă toate acţiunile care îi măresc venitul social şi să se abţină de la cele care îl vor micşora, pentru că utilitatea sa va fi mărită de toate creşterile venitului său social.
Aici se poate observa prima implicaţie importantă a modelului altruist: Conform acestui model, altruistul poate avea o utilitate crescătoare chiar şi atunci când venitul sau propriu este în scădere (dar venitul său social este în creştere), lucru imposibil în microeconomia clasică sau pentru un egoist. În plus, altruistul poate să-şi mărească consumul propriu şi reducând transferurile către egoist atunci când venitul acestuia ar creşte, chiar dacă venitul propriu al altruistului ar fi în scădere.
De asemenea, egoistul i are tendinţa de a se purta ca şi când şi el ar fi altruist faţă de h, în sensul că ar fi în avantajul lui i să mărească venitul social al lui h (ca sumă a celor două venituri) abţinându-se de la acţiuni care i-ar micşora venitul personal al lui h, numai dacă venitul său nu ar fi mărit şi mai mult, şi chiar mai mult, i îşi va micşora venitul său personal dacă venitul lui h ar fi mărit şi mai mult. Prin aceste acţiuni ale egoistului, venitul şi respectiv consumul unui altruist poate fi mai mare decât ale unui egoist. Explicaţia motivului pentru care egoistul i, se poartă ca şi când ar fi altruist este uşor de găsit dacă luăm în considerare consecinţele pe care le-ar avea pentru el dacă s-ar comporta în mod contrar. Mai exact prin creşterea venitului sau cu mai puţin decât diminuează venitul altruistului, egoistul ştie că va diminua venitul social al altruistului, forţându-l pe acesta să reducă distribuţia către el. Becker consideră că diminuarea transferurilor este mai mare decât creşterea venitului şi de aceea egoistul se va abţine . Astfel, în condiţiile în care i va anticipa corect reacţia lui h, se va abţine de la orice acţiuni care i-ar dauna, atâta timp cât transferurile lui h ar rămâne pozitive iar consumul propriu al persoanei egoiste şi averea sa vor fi reduse de reacţia altruistului.
Avantajele puternice ale altruismului se văd în condiţiile altruismului manifestat faţă de mai multe persoane. Continuând astfel teoria „Rotten Kid”, Becker consideră că fiecare persoană ce beneficiază în cadrul unui grup de transferurile unui altruist, va fi motivat să maximizeze venitul social al grupului, chiar dacă majoritatea sunt de fapt egoişti. De aceea, am putea trage concluzia că simularea comportamentului altruist produce efecte asemănătoare cu cele pe care deja le-am prezentat pentru altruişti: consumul propriu al adevăraţilor altruişti va fi egal cu cel al adevăraţilor egoişti iar adevăratul egoist poate mări consumul propriu în ciuda faptului că venitul îi scade. Translatând acest rezultat asupra unei întregi societăţi/economii, Becker consideră că utilitatea unei societăţi poate fi maximizată şi în absenţa altruismului, prin taxele şi subvenţiile impuse de guvern, sau prin negocierea unor acţiuni pentru maximizarea bunăstării generale.
Totuşi modelul altruist al lui Becker este des criticat chiar de către simpatizanţii acestuia. Pollak spune că modelul enunţă soluţia unui joc nespecificat corect între membrii familiei. Atât soluţiile cât şi jocul ar trebui sa fie clarificate şi critică dur lipsa unor lămuriri atât în acest caz cât şi în cazul Teoremei Rotten Kid. În acelaşi timp Barbara Bergman consideră că numărul mic de factori luaţi în consideraţie transforma analiza economică a familiei într-o analiza cu concluzii stupide .
În ciuda tuturor criticilor mai mult sau mai puţin întemeiate, toţi autorii recunosc faptul că opera lui Becker pe aceasta temă a deschis drumul cercetării economice a familiei şi chiar că este principalul punct de pornire pentru ceilalţi economişti interesaţi de domeniu.
George Stigler are, printre altele, şi o serie de contribuţii la dezvoltarea teoriei capitalului uman şi la aplicarea în teoria economică a sociologiei gusturilor dezvoltând, din această perspectivă, o teoriei a consumatorului17. În acest context, trebuie remarcate contribuţiile sale legate de înţelegerea procesului de achiziţionare a informaţiei în fundamentarea deciziilor, precum şi a rolului publicităţii. El porneşte de la faptul că informaţia pură şi perfectă este o ficţiune, iar pentru a înţelege mai bine realitatea consumatorului trebuie să se ţină cont de costul achiziţionării informaţiilor şi al timpului pe care aceasta îl implică. Fiecare om, spune Stigler, ştie că pentru unele bunuri complexe, cum ar fi achiziţionarea unor locuinţe, durata căutării îmbunătăţeşte sensibil satisfacţia adusă de bunul achiziţionat (preţ adecvat, condiţii de locuit mai pe gustul său etc.) şi invers, este posibil să se considere căutarea drept o muncă adevărată care are un anumit cost (timp pierdut, alte eforturi făcute etc.). Pentru Stigler, căutarea informaţiei va fi urmărită numai dacă, costul marginal al căutării este mai mic decât randamentul marginal obţinut pentru descoperirea celei mai bune situaţii de cumpărare. Costul marginal depinde de dotarea iniţială cu informaţii, adică achiziţionarea anterioară a unui stoc de cunoştinţe. Stigler precizează că mediul social şi influenţele familiale sunt factori favorizanţi ai achiziţiilor selective şi eficiente a informaţiei. Informaţia apare ca un input, un element al funcţiei de utilitate a consumatorului. Această concepţie alături de cea a lui G. Becker constituie fundamentele teoriei economice moderne a informaţiei. Pe această bază Stigler a procedat la analiza publicităţii. Potrivit opiniei lui, publicitatea este metoda modernă de identificare a vânzătorilor şi cumpărătorilor. Identificarea vânzătorilor reduce considerabil timpul căutării consumatorului. Dar publicitatea are o limită, ea este o cheltuială, care este independentă de valoarea bunului în cauză. Din punctul de vedere al întreprinzătorului incertitudinea faptul privind preţurile sale constituie un dezavantaj. Pe de altă parte, costul căutării este un cost de cumpărare, iar consumatorul va căuta să-l reducă atunci când dispersarea preţurilor şi cantitatea optimă cresc. Deci, efectul publicităţii este echivalent cu introducerea unei sume importante a căutării de către o mare parte a cumpărătorilor potenţiali. Din această situaţie rezultă din că achiziţionarea informaţiei şi costurile de tranzacţionare nu sunt nule.
Teoria aceasta se aplică la fel de bine şi pentru identificarea celor mai bune surse de profit, în vederea derulării unui program investiţional şi pentru alegerea unei industrii, şi pentru alegerea unui loc de muncă de către un salariat. Stigler este preocupat să caute cea mai bună calitate şi importanţă a reputaţiei mărcii, pentru că acestea pot să conducă la economisirea efortului de căutare a consumatorului, adică reducerea gradului său de ignoranţă. G. Stigler, prin cercetările sale, este un precursor al economiei informaţiei.
Teoria capitalului uman a avut şi are o mare influenţă în stabilirea politicilor educaţionale şi în corelarea acestora cu exigenţele de pe piaţa muncii.
În concluzie, noua microeconomie valorifică din cea tradiţională principiile fundamentale, între care individualismul metodologic este cel care face diferenţa doctrinară.
