Succesul pe care l-au avut economiştii ofertei (supply siders) în deceniul al optulea se explică, în parte, prin eşecul politicilor tradiţionale de susţinere a cererii. Între 1975-1980, teoreticienii ofertei s-au remarcat mai întâi în S.U.A., apoi în tot occidentul. La nivel mediatic, Reagonomics-ul a tradus conceptele de bază ale teoriei ofertei.
Teoreticienii ofertei se regăsesc în cadrul unui program teoretic în patru puncte:
- piaţa este sistemul cel mai eficient pentru a orienta factorii de producţie către activităţi care corespund alocării optimale;
- firmele şi indivizii au comportamente raţionale, ceea ce înseamnă că se comportă în permanenţă astfel încât să-şi maximizeze satisfacţia; preţurile relative le determină alegerile lor economice, iar printr-un astfel de comportament optimal este atins:
- controlul impozitelor şi cheltuielilor publice (în fond, punerea în cauză a statului-providenţă). După opinia iniţiatorilor economiei ofertei, ratele marginale de impozitare sunt foarte ridicate; mai mult, ele modifică alegerile spontane ale indivizilor, precum şi preferinţele lor, între timp liber şi muncă. Această situaţie conduce la creşterea consumului în detrimentul economiilor şi investiţiilor, ceea ce înseamnă că fiscalitatea nu este neutră. Celebra curbă a lui Laffer are acest lucru drept mesaj principal.
- politicile de redistribuire a veniturilor au o eficacitate destul de limitată, după cum în foarte multe cazuri ele sunt contrare adevăratelor interese ale salariaţilor cei mai săraci.
A. Laffer şi G. Gilder, care sunt autorii asociaţi teoriei economiei ofertei, revendică drept izvor teoretic legea debuşeelor a lui J. B. Say. Cercetările lor sunt marcate de ruptura cu keynesismul. Aceşti teoreticieni pun accent pe rolul fundamental al întreprinzătorilor şi pe activitatea lor productivă. În acest context, cererea globală este concepută ca o consecinţă a ofertei şi nu un declanşator. Argumentele teoretice ale economiei ofertei au contribuit la mişcarea de reducere a impozitelor, prefigurând o nouă concepţie despre politică economică. Supply-siders propun o politică economică simplă care combină reducerea impozitelor cu limitarea constrângerilor şi reglementărilor asupra ofertei. Ei resping ideea utilizării sistematice a deficitului bugetar, contestând totodată eficacitatea multiplicatorului keynesian.
G. Gilder a popularizat teoria ofertei, proclamând reîntoarcerea la capitalismul pur şi renunţarea la statul-providenţă. În aceeaşi ordine de idei, G. Gilder subliniază nocivitatea ideilor redistributive, acuzându-i de mercantilism pe economiştii care focalizează discuţiile economice numai asupra redistribuirii şi inegalităţii. Gilder respinge ideile redistributive folosind două argumente:
- -în primul rând, nu-i un joc de sumă nulă, adică ceea ce câştigă unii, pierd alţii (aşa cum îl socotesc adepţii redistribuirii), ci un joc cu sumă pozitivă; capitalismul creează un surplus net din cooperarea tuturor şi în consecinţă din acest joc câştigă toată lumea.
- -în al doilea rând, politicile redistributive de după 1964, au creat efecte perverse care se întorc împotriva celor care trebuiau protejaţi. Cu alte cuvinte, sărăcia, dacă există, a fost creată de statul providenţă care pretindea că o reduce. G. Gilder afirmă fără echivoc că asistenţa socială dăunează celor săraci, pentru că ea crează comportamentul şi mentalitatea de asistat, accentuând idea după care într-o economie, oferta contează, cererea nefiind nimic altceva decât o contrapartidă la prima.
Ofensiva lui G. Gilder de a promova teoria ofertei a fost susţinută şi de popularizarea modelului californian din Silicon Valley, care exprimă inovare, ocupare şi profituri. Într-o analiză simplă, el respinge ideile lui J. K. Galbraith despre eficacitatea marilor firme, a firmelor gigant, opunându-le micilor întreprinderi pe care le consideră creatoare de adevărată bogăţie. În aceeaşi serie el consideră ca J. K. Galbraith şi falsele sale soluţii (impozite foarte ridicate, controlul fiscalităţii şi reglementările penalizatoare pentru întreprinzători) sunt duşmanii capitalismului.
Gilder propune şi soluţii împotriva stagflaţiei în acelaşi cadru al teoriei ofertei, între care: modificarea fiscalităţii care să încurajeze investiţiile, economiile, producţia de bogăţie şi munca. În consecinţă, spune el, politica economică astfel constituită va conduce la creşterea veniturilor şi bunăstării.
A. Laffer, poate cel mai cunoscut teoretician al ofertei, porneşte de la următorul raţionament: împovărarea adusă de presiunea fiscală nu antrenează în mod necesar o creştere a încasărilor statului, iar o fiscalitate foarte ridicată modifică preţurile relative ale factorilor muncă şi capital, perturbând ritmul lor în activitatea economică şi penalizând oferta.
Originalitatea teoriei lui Laffer constă în afirmaţia potrivit căreia, economiştii contemporani se situează probabil în partea curbei fiscale contrară optimului. Pentru a-şi demonstra teoria foloseşte o funcţie de producţie unde capitalul şi munca sunt factori substituibili şi sunt plătiţi la productivitatea lor marginală. Modelul rezultat cunoscut sub numele de "curba lui Laffer"conţine relaţia dintre presiunea fiscală şi încasările statului din impozite.
Din analiza acestei curbe rezultă că, dacă rata de impozitare este de 0%, atunci încasările fiscale sunt evident nule; dar sunt nule şi dacă rata de impozitare este de 100%, pentru că în acest caz, agenţii economici vor renunţa la munca oficială, refuzând o astfel de atitudine confiscatoare. Deci, conchide Laffer, se verifică sloganul după care, "ratele înalte ucid totalul".
Se poate imagina o rată medie de 50% care ar corespunde unui nivel psihologic mai dificil în acceptarea muncii, ea simbolizând că individul lucrează mai mult pentru stat decât pentru sine. Curba lui Laffer nu ia în calcul o asemenea simetrie şi lasă o mare incertitudine asupra extremelor. Astfel, punctul M (maxim) interesează mai mult ca punct de referinţă teoretică: el corespunde unei rate de impozitare pentru care randamentul este maxim, dar permite şi delimitarea unei părţi a "valorilor normale", care corespunde unei zone unde creşterea ratei de impozitare aduce din ce în ce mai multe încasări fiscale, şi a unei părţi a "valorilor excesive", care corespunde unei diminuări a încasărilor atunci când ratele de impozitare sunt intensificate sau, ceea ce este acelaşi lucru, creşterea ratelor de impozitare pot la fel de bine să reducă şi nu să crească încasările finale ale statului. Structura finală depinde de ofertă şi de elasticitatea producţiei în raport cu factorii de producţie utilizaţi; de aceea, o reducere a ratelor de impozitare nu produce o reducere în aceeaşi proporţie a încasărilor fiscale. Cu cât ratele sunt mai ridicate, cu atât există şansa ca ele să aparţină valorilor prohibitive. Prin urmare, creşterea ratelor de impozitare reduce producţia potenţială în viitor, accelerând reducerile producţiei prevăzute a se realiza.
Statul are de ales între două rate de impozitare care furnizează aceleaşi încasări fiscale (A sau r1 şi B sau r2), dar punctul A este preferabil punctului B, deci el poate obţine aceleaşi încasări fiscale cu o rată mai slabă, uşurând povara fiscală.
A. Laffer arată totodată care sunt consecinţele creşterii impozitelor asupra ofertei de muncă. După opinia lui, individul arbitrează în permanenţă între muncă şi loisir, iar pentru alegerea sa el foloseşte costurile relative ale fiecăruia dintre cele două bunuri. O creştere a impozitelor, spune Laffer, semnifică pentru salariat o reducere a venitului său disponibil, deci o reducere a costului relativ al loisir-ului: o oră de muncă aduce mai puţin şi în consecinţă costul loisir-ului se reduce. În acest caz, contribuabilul creşte cererea lui de loisir şi reduce oferta de muncă. Altfel spus, operează efectul de substituţie, contribuabilul substituind munca cu timpul liber. În acest context, efectul de venit joacă un rol imens: contribuabilul stors de fisc, trebuie să muncească mai mult pentru a obţine acelaşi nivel al consumului, dar şi cu scopul de a plăti creşterea de impozite, fără a renunţa la bunurile şi serviciile pe care şi le doreşte. Laffer deduce că, la nivel microeconomic acţionează numai efectul de substituţie, în timp ce efectul de venit se anulează. Astfel, dacă presiunea fiscală scade, agenţii economici vor creşte oferta de muncă, iar dacă presiunea fiscală creşte, oferta de muncă se va reduce. Prin urmare, fiscalitatea are un rol deloc neglijat asupra arbitrajului dintre muncă şi timp liber, pentru că o reducere a impozitelor, induce o creştere a ofertei de muncă.
Raţionamentul lui Laffer este completat cu analiza relaţiei dintre fiscalitate, consum şi investiţii. El arată că alegerea între consum şi economii este la fel de puternic influenţată de presiunea fiscală. Totodată, ratele de impozitare ridicate cresc riscul de a modifica alegerile pe care le fac familiile între consumul imediat şi economii. Cu cât impozitul este mai ridicat, cu atât mai slabe sunt fluxurile viitoare aduse de economii. Rezultă că, familiile vor fi incitate să consume mai mult şi să economisească mai puţin. Fiscul va amputa astfel economiile, iar amputarea beneficiului unei renunţări la consum, creşte preferinţa pentru prezent. Toate acestea vor avea ca efect limitarea ofertei de capitaluri, creşterea ratelor dobânzii, frânarea investiţiilor. În concluzie: impozitele ridicate sunt contraproductive.
Teoria economiei ofertei prin mesajul său antifiscal a suscitat opinii şi critici diverse. Punctul vulnerabil a fost considerat metodologia utilizată: susţinerea unei teorii psihologice a impozitului raţionând prin extensie de la microeconomie la macroeconomie.
