Noua microeconomie s-a dezvoltat ca un domeniu de cercetare relativ autonom unde microeconomia tradiţională este abordată ca un caz teoretic particular. Dintre achiziţiile noii microeconomii cele mai consistente teorii au ca temă de cercetare concurenţa reală, incluzând problematica informaţiei imperfecte, incomplete şi asimetrice, dar şi analiza costurilor de tranzacţionare. Complexitatea şi diversitatea acţiunilor agenţilor economici au constituit pentru marii economişti din a doua jumătate a secolului al XX-lea tot atâtea surse de inspiraţie, dar şi de succes al teoriilor lor. Din această multitudine de teorii le reţinem pe cele care au schimbat de o manieră decisivă modul de a gândi economia concurenţială: Noua teorie a firmei, Teoria concurenţei imperfecte, Teoria drepturilor de proprietate, Teoria pieţelor cu informaţie asimetrică, Teoria capitalului uman.
NOUA TEORIE A FIRMEI
Într-un articol apărut în 1937, intitulat "Natura firmei", Ronald H. Coase a redefinit firma sub multitudinea valenţelor sale (origini, sensuri, influenţe) oferind o viziune mai realistă, dar ştiinţifică asupra organizaţiilor economice. În studiul amintit, Coase şi-a fixat drept scop dezvoltarea unei noi teorii a firmei, teorie pe care a vrut-o "realistă şi viabilă", cu ajutorul căreia să explice motivele apariţiei firmelor într-o economie de schimb specializată, unde alocarea resurselor este orientată de mecanismul preţurilor.
Premisa fundamentală a noii teorii a firmei, elaborată de Coase, potrivit căreia "definiţia firmei să corespundă sensului său din lumea reală şi să se poată încadra într-o analiză marginalistă" asigură, pe de-o parte, continuitatea cu microeconomia tradiţională, iar pe de altă parte, legătura cu noul mediu economic al secolului al XX-lea, mai precis cu politicile economice.
În fond, Coase a găsit cea mai bună explicaţie pentru acţiunile specifice ale firmelor şi a modului cum politica economică generală le poate influenţa. Problema esenţială pe care Coase o supune analizei este cea a aparentei contradicţii dintre coordonarea exclusivă prin mecanismul preţurilor a sistemului economic şi dubla coordonare a activităţii firmei (primul, un mecanism descentralizat în cadrul pieţei, care semnalează nevoile de resurse şi oportunităţile şi al doilea, rezultat din modul de organizare a firmelor şi bazat pe ierarhie, unde alocarea resurselor depinde de autoritatea antreprenorului). Coase susţine că, de fapt, firmele se confruntă cu două metode alternative de coordonare a activităţii: una realizată de mecanismul preţurilor, cealaltă realizată de existenţa unui antreprenor – coordonator, care organizează şi direcţionează producţia. Totodată, Coase observă o situaţie, cel puţin ciudată pentru imaginea capitalismului, şi anume, înclinaţia firmelor de a recurge, de cele mai multe ori, la coordonarea diverşilor factori de producţie fără intervenţia mecanismului preţurilor, uneori reuşind chiar înlocuirea acestuia. Firma face una sau alta în funcţie de obiectivele alese şi nu în scopul subminării sistemului economiei de piaţă. Firma, deşi îşi planifică şi îşi coordonează întreaga activitate, ea se află într-un sistem economic coordonat de mecanismul preţurilor, precum "celula dintr-un organism". Astfel, Coase îşi propune să "concilieze" într-un mod original cele două metode de coordonare a activităţii economice a firmei şi să explice motivele practice pentru care este preferată una din cele două variante. În esenţă, teoria firmei propusă de R.H. Coase constituie generalizarea situaţiilor organizaţionale într-un mediu dominat de piaţă unde costurile de tranzacţionare sunt semnificative. În această lumină, teoria tradiţională, fondată pe ipoteza costuri minime - profituri maxime şi costuri de tranzacţionare nule, apare ca un caz particular şi nu ca o normă teoretică de bază în ghidarea acţiunilor firmei.
Fără să se abată de la coordonarea alternativă a resurselor, Coase analizează rând pe rând atât motivele naturale ale existenţei firmei, cât şi costurile contractuale implicite, legislaţia referitoare la tranzacţiile pe piaţă, costurile utilizării pieţei, etc. Definirea firmei drept "sistem de relaţii ce iau naştere atunci când organizarea producţiei depinde de un antreprenor" se apropie foarte mult de modul cum percep oamenii firma şi de ceea ce se întâmplă în realitatea economică. Într-un fel Coase elimină viziunea tradiţională despre firmă, oarecum idilică, şi propune o abordare cu o arie largă de aplicare. Tot atât de interesante sunt şi motivele potenţiale ale apariţiei firmelor într-o economie de schimb identificate de Ronald Coase. Nu numai dorinţa unor indivizi de a fi proprii stăpâni şi de a controla mecanismul preţurilor sau preferinţa clienţilor pentru bunurile create de firme, dar mai ales costurile implicate de utilizarea mecanismului preţurilor (de pildă, costurile descoperirii şi identificării preţurilor relevante, costurile negocierii, costurile încheierii unor contracte separate pentru fiecare tranzacţie de pe piaţă realizată de firmă, etc.).
După opinia lui Coase, contractele situează firma în poziţie avantajoasă faţă de mecanismul preţurilor, pentru că unei serii de contracte i se poate substitui unul singur. Mai mult, cu cât perioada pentru care se încheie contractul este mai lungă, cu atât mai mult se pot evita cheltuielile aferente încheierii mai multor contracte pe termen scurt, situaţie care corespunde şi aversiunii oamenilor faţă de risc, ei preferând contractele pe termen lung celor pe termen scurt. Problema principală pe care o identifică Coase în acest caz este cea a comparării previziunilor consumatorului cu obiectul contractului exprimat în termeni generali. Concluzia, "pe cât de nouă şi de neaşteptată, provoacă prima breşă în cunoştinţele noastre în materie de economia firmei", arată că "atunci când direcţionarea resurselor – în limitele unui contract – devine dependentă de consumator, se poate ajunge la un tip de relaţie numită firmă". Limitele contractului sunt cele pe care trebuie să le respecte antreprenorul în coordonarea celorlalţi factori de producţie. Antreprenorul trebuie să-şi îndeplinească funcţia cu costuri cât mai mici, pentru că el poate obţine factori de producţie la preţuri inferioare celor corespunzătoare tranzacţiilor de piaţă pe care vine să le înlocuiască. În plus antreprenorul poate apela oricând la piaţa liberă dacă nu obţine altfel resurse mai ieftine.
Noua teorie elaborată de Coase are o valoare practică deosebită pentru activitatea firmelor deoarece aceleaşi tranzacţii efectuate pe piaţă sau în cadrul firmei sunt tratate în mod diferit de guvern sau de alte autorităţi cu putere de decizie în materie de preţuri. De exemplu, dacă se ia în considerare TVA, prin această taxare sunt vizate numai tranzacţiile de piaţă, deci nu cele încheiate în cadrul firmei. Asemenea reglementări, într-un sistem alternativ de alocare a resurselor, vor determina apariţia unor firme care în alte condiţii nu ar putea exista. Avantajul acestei abordări se reflectă în mărimea firmei: o firmă creşte în dimensiuni pe măsură ce tot mai multe tranzacţii (care ar fi tranzacţii coordonate prin mecanismul preţurilor) ajung să fie organizate de un antreprenor şi îşi reduce dimensiunile atunci când antreprenorul respectiv renunţă la organizarea acestui tip de tranzacţii. Coase merge mai departe cu analiza, încercând să descopere motivele care-l determină pe antreprenor să opteze pentru o tranzacţie în plus sau în minus şi să nu renunţe definitiv la tranzacţiile pe piaţă, deşi el poate organiza producţia eliminând unele costuri şi reducând costul de producţie sau să folosească sistemul alternativ de tranzacţii, fără a recurge la concentrarea activităţii într-o singură firmă de mari dimensiuni. Într-adevăr, relaţia eficienţă – dimensiune, dar şi posibilitatea câştigării monopolului sunt stimulente puternice pentru expansiunea continuă şi nelimitată a firmei. Aceste afirmaţii sunt adevărate atât timp cât nu se ţine cont de randamentul descrescând al managementului. În realitate, se observă o serie de fapte care vin să complice alegerea antreprenorului. În primul rând, antreprenorul trebuie să cunoască punctul în care costul organizării unei tranzacţii adiţionale prin firmă este egal cu costul organizării acelei tranzacţii prin intermediul pieţei libere sau de către un alt antreprenor (este posibilă creşterea costului organizării unei tranzacţii adiţionale, în consecinţă, cu cât dezvoltarea firmelor este mai mare, cu atât pot scădea veniturile marginale ce revin funcţiei antreprenorului). În al doilea rând, există un punct în care pierderea reprezentată de risipa de resurse devine egală cu costul organizării tranzacţiei pe piaţa liberă sau cu costul organizării ei de către un alt antreprenor (creşterea numărului tranzacţiilor încheiate poate să creeze probleme antreprenorului, el să nu mai reuşească să aloce factorii de producţie către scopurile care ar asigura cea mai bună valorificare). În al treilea rând, preţurile furnizării unuia sau mai multor factori de producţie poate să crească, pentru că avantajele oferite de o firmă mică sunt mai importante decât cele oferite de o firmă mare.
Aşadar, o firmă se va extinde cu atât mai mult cu cât:
a) costurile de organizare sunt mai mici şi cu cât creşterea acestora, în cazul sporirii numărului de tranzacţii, este mai lentă;
b) antreprenorul greşeşte mai puţin şi cu cât frecvenţa greşelilor comise, pe măsura sporirii tranzacţiilor este mai mică;
c) preţul de aprovizionare cu factori de producţie, pentru firmele de mari dimensiuni, creşte mai puţin. În unele situaţii, cum ar fi aprovizionarea cu factori de producţie, dispersarea spaţială a factorilor scade într-adevăr eficienţa firmei simultan cu creşterea dimensiunilor ei, dar apariţia invenţiilor tehnologice tinde să anuleze această distanţă, favorizând firma. Aceleaşi efecte pot fi produse şi de îmbunătăţirile aduse tehnicii manageriale, atunci când creşterea dimensiunilor firmei intră în faza randamentelor descrescânde ale managementului o schimbare în tehnicilor de organizare poate să avantajeze firma.
Teoria lui Coase este cât se poate de clară pentru oricine doreşte să iniţieze o firmă:
a) determinarea mărimii firmei trebuie să ia în calcul propriile costuri de organizare şi costurile de marketing, dar şi costurile de organizare ale altor antreprenori;
b) necesitatea organizării unei firme apare de fiecare dată când se produce cu scopul de a vinde, ceea ce implică o specializare a firmei în relaţiile sale cu ceilalţi participanţi la sistemul economiei de piaţă şi nu neapărat o specializare în cadrul firmei;
c) înfiinţarea unei unităţi economice este o piaţă neorganizată, de aceea obiectul organizării ei este reproducerea condiţiilor pieţei, ceea ce înseamnă creşterea producţiei cu costuri mai scăzute.
Concluzia teoretică şi practică arată că dacă firma îşi încetează expansiunea la un cost aflat sub costul de tranzacţionare de pe piaţă, dar egal cu costul organizării tranzacţiei de către o altă firmă, atunci ambele procedee pot permite organizarea producţiei la un preţ inferior celui de piaţă. Prin urmare, antreprenorul prin acţiunile sale specifice nu urmăreşte nici subminarea economiei de piaţă şi nici izolarea firmei, dimpotrivă el are obiective clare care sunt canalizate spre valorificarea tuturor oportunităţilor pieţei libere.
Deşi, Coase a elaborat Noua teorie a firmei în 1937, ea a cunoscut succesul în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Autori precum O.E.Williamson, S.G. Winter, S. Rosen, H. Demsetz ş.a. fie au dezvoltat abordarea iniţiată de Coase de alegere a tranzacţiei ca unitate a analizei, fie au descoperit noi domenii ale aplicării ei.
