Noua şcoalã clasicã şi-a facut simţitã prezenţa îndeosebi dupã 1980, când Robert Lucas jr ., (laureat al Premiului Nobel în 1995 ) şi Thomas Sargent într-o serie de studii au iniţiat "teoria anticipãrilor raţionale". Ideea integrãrii în calculul economic a anticipãrilor agenţilor nu este nouã. Pe linie keynesiană modelele economice au ţinut cont de aşteptãrile întreprinzãtorilor şi consumatorilor. De altfel, tradiţia keynesianã presupune o oarecare "miopie" a agenţilor. Cu alte cuvinte, salariaţii, victime ale iluziei monetare, se vor bate întâi de toate pentru salarii nominale. Neokeynesiştii, reluând ideea lui homo-economicus raţional, capabil de a se adapta la politica economicã, au elaborat modele unde agenţii economici sunt integraţi progresiv în mediul macroeconomic. Aceste modele caracterizate pe o adaptare cu întârziere şi dominate de sloganul "sã învãţãm din greşelile trecutului" nu oferã nici un mijloc de a exprima anticipãri asupra unui viitor care va fi substanţial diferit de trecut. Anticipãrile raţionale susţin cã agenţii economici sunt capabili sã prevadã viitorul de o asemenea manierã încât sã evite neplãcerile. Potrivit teoriei, agenţii economici nu sunt nici orbi, nici miopi; homo-economicus prevede viitorul raţional şi cu un grad mare de fiabilitate, indivizii folosesc în cel mai bun mod orice fel de informaţii de care dispun. Aceste informaţii pot include, pe lângă altele, cunoştinţe în legătură cu politica guvernamentală, acţiuni deja întreprinse, strategii sau abordări ale politicii guvernamentale pe care cei ce stabilesc aceste politici le realizează în mod regulat în anumite condiţii. Deci, ipoteza aşteptărilor raţionale atribuie indivizilor o posibilitate rezonabilă de a evalua anumite acţiuni. In extremis, aceastã poziţie face din fiecare cetãţean un vizionar extra-lucid, un cunoscãtor foarte exact al tuturor consecinţelor politicilor economice care au importanţã în realizarea alegerilor sale. În acest context, statul apare inert, fãrã capacitate de reacţie pentru cã el nu are anticiparea anticipãrilor.
Mesajul noii şcoli clasice este foarte clar: demonstrarea incapacitãţii politicii economice de a lupta împotriva şomajului.
Robert Lucas jr., Thomas Sargent, Edward C Prescott, Neil Wallace, au fost anti-keynesişti, iar tentativa lor de a reînnoda clasicismul punând în cauzã orice variantã keynesistã a fost perceputã drept o contrarevoluţie.
Atitudinea lor este susţinutã de scopurile tematice declarate şi anume o analizã fondatã pe anticipãri raţionale într-un cadru walrasian şi în continuarea cercetãrilor lui Milton Friedman. Noii clasici au elaborat modele macroeconomice complicate, al cãror grad de pertinenţã ţine mai mult de capacitatea lor de previziune şi de adecvarea a priori a acestor modele la fenomenele observate în realitate. Prin extensie, teoria anticipãrilor raţionale apare astfel fondatã mai mult pe pertinenţa sa, decât pe realismul ipotezelor. Ipotezele pun pe prim plan rolul informaţiilor şi al incertitudini, iar scopul celor care iau decizia este reducere incertitudinii prin achiziţionarea de informaţie suplimentarã la un cost oarecare, numit cost de adaptare.
Teoria anticipãrilor raţionale are la bazã o serie de ipoteze:
- salariile şi preţurile sunt determinate de concurenţã, ele adaptându-se perfect unui model de echilibru al oricãrei pieţe. Altfel spus, oferta este întotdeauna egalã cu cererea;
- pieţele se comportã ca şi când agenţii economici utilizeazã cel mai bine toate informaţiile de care pot sã dispunã, atunci când iau decizii care le vor determina venitul sau profitul viitor. Autorii presupun cã indivizii şi întreprinderile au o cunoaştere intuitivã, nu numai în felul cum suportã consecinţele evenimentelor economice apãrute în sectorul lor sau pe propria piaţã, dar şi consecinţele pe care le au asupra lor politicile bugetare şi monetare generale şi chiar în evoluţia economiei mondiale;
- fluctuaţia ciclurilor observate în economie rezultã din erorile pe termen scurt ale indivizilor. Aceştia dispun de informaţii limitate. În mãsura în care ei utilizeazã mai bine informaţia pe termen scurt pentru a prevede viitorul, nu înseamnã cã şi ştiu ce se va petrece în realitate.
În virtutea celor trei postulate, corelate cu presupunerea cã nu existã şocuri sau perturbãri majore, economia va fi eficientã.
Adaptarea acestor ipoteze ale raţionalitãţii agenţilor se integreazã într-o schemã de ansamblu care demonstreazã inutilitatea teoriilor keynesiste.
La nivelul întreprinderii sau al individului, evoluţia tehnologiei, mişcãrile din comerţul internaţional şi în acelaşi timp, concedierile şi şomajul sunt susceptibile de a crea un climat de incertitudine. Dupã cum, fluctuaţiile producţiei şi ale ocupãrii pot lua o mare amploare la nivelul întreprinderii sau chiar industriei. Dar, pe total, pe ansamblu, fluctuaţiile vor avea tendinţa de a se echilibra, în aşa fel încât producţia totalã şi volumul şomajului sã rãmânã aproape constant.
În echilibru, rata naturalã a şomajului rezultã din adaptarea fricţionalã şi structuralã intervenitã la nivelul întreprinderilor şi a pieţelor. În teoria dominantã, fluctuaţiile cererii globale apãreau ca principale cauze ale ciclurilor economice observate, în cursul cãrora producţia şi şomajul se îndepãrtau de nivelul de echilibru sau natural. Principala cauzã a acestor fluctuaţii ale cererii o constituie, potrivit opiniilor susţinãtorilor anticipãrilor raţionale, politica intermitentã şi imprevizibilã a statului, în special variaţiile masei monetare. Dacã, de exemplu, FED reduce masa monetarã, cantitatea de monedã în raport cu volumul bunurilor produse este mai micã. Moneda devine astfel rarã, ratele de schimb între monedã şi bunuri se modificã, iar nivelul preţurilor scade. O întreprindere constatã cã preţul pe care l-a obţinut la produsul sãu a scãzut, fãrã a realiza unde se plaseazã faţã de nivelul general al preţurilor.
Dupã o schimbare generalã a preţurilor şi a salariilor, întreprinderile continuã sã-şi maximizeze profiturile numai prin nivelul producţiei. Însã, fiecare întreprindere începe prin a se gândi cã preţul produsului sãu a scãzut şi în consecinţã va reduce producţia.
O creştere a masei monetare declanşeazã un proces invers: întreprinderile cred cã preţurile lor relative au crescut şi cresc deci producţia.
Impactul schimbãrilor politicilor economice asupra producţiei reale rãmâne de altfel limitat pentru cã indivizii nu întârzie sã realizeze cã nivelul preţurilor s-a schimbat. Întreprinderile îşi revin atunci la nivelul obişnuit al producţiei. De altfel, teoreticienii anticipãrilor raţionale subliniazã cã nu tr buie sã se considere masa monetarã izolat, ci ca rezultat al unei politici economice specifice.
Cea mai mare parte a teoreticienilor anticipãrilor raţionale opereazã cu ideea potrivit cãreia nivelul producţiei şi al preţurilor sunt determinate de intersecţia curbei cererii agregate şi a curbei ofertei agregate. Curba ofertei agregate este consideratã verticalã, astfel încât producţia nu poate devia de la Yn, adicã de la nivelul natural al ofertei pentru economie.
În acest cadru se degajã ideea fundamentalã a teoriei anticipãrilor raţionale: orice politică guvernamentală consistentă menită să producă o stimulare a cererii globale va rămâne fără efect în condiţiile în care agenţii economici îşi formează aşteptările în mod raţional. La nivelul Yn este oferta care corespunde echilibrului pe piaţa muncii la o ratã naturalã a şomajului şi, în consecinţã, se poate considera Yn ca o ratã naturalã a ofertei sau a venitului pentru economie.
În ipoteza cã guvernul are posibilitatea sã acţioneze de-o asemenea manierã încât, într-un prim timp, oferta sã creascã (de exemplu, prin acţiuni care sã-i permitã creşterea venitului nominal şi a cererii de monedã agregatã) atunci ratele salariului nominal vor creşte, şi dacã salariaţii considerã aceste creşteri ca un echivalent al creşterii salariilor reale, ocuparea va creşte şi producţia va creşte şi ea la un nivel superior lui Yn, dar numai temporar.
Dar, dacã producţia ajunge la un nivel unde randamentele muncii devin descrescãtoare, preţurile vor creşte în raport cu salariile nominale, iar salariul real se va reduce. Atunci când salariaţii realizeazã acest lucru, şomajul va reveni la poziţia iniţialã şi producţia în punctul Yn. În acest punct, rata salariilor nominale şi preţurile sunt mai ridicate (curba cererii nominale intersecteazã curba ofertei la un nivel mai ridicat), dar producţia şi ocuparea vor reveni în punctul iniţial.
Orice politică economică consistentă, sau orice politică guvernamentală cu obiective consistente va fi învăţată de către agenţii economici. Învăţând aceste politici, este foarte probabil ca indivizii să-şi modifice comportamentul, răspunzând oportunităţilor de a-şi mări profiturile şi de a-şi îmbunătăţi standardul de viaţă de pe urma acestor politici. Dacă o politică economică nu va lua în considerare acest principiu atunci când va fi formulată este puţin probabil ca ea să-şi atingă obiectivele pe care le urmăreşte.
Concluzia este clarã: orice politicã economicã aşezatã pe o regulã stabilã nu are nici o şansã de a aduce rezultatele vizate, relansarea şi reducerea şomajului. În particular, acestea au o semnificaţie uşor de înţeles, şi anume cã toate regulile politicii economice de adaptare sistematicã drept rãspuns la unele evenimente nu vor avea nici un efect asupra producţiei sau şomajului, decât cã sectorul privat va fi avertizat.
Aceastã teoremã a ineficienţei politicii economice a fãcut sã tresarã lumea economiştilor şi a atras critici de la cele mai concesive pânã la cele mai vehemente.
Astfel, teoria anticipãrilor raţionale a fost pusã în cauzã sub aspect conceptual şi al construcţiei teoretice. Reproşurile s-au concentrat îndeosebi pe evidenţierea opoziţiei dintre teoria anticipãrilor raţionale şi concurenţa liberã, în mod deosebit fiind contestate costurile de adaptare (mai ales mãrimea acestora). Cu alte cuvinte nu este convenabilã revenirea la normal, dupã perioade mediocre, pentru cã este scumpã, costisitoare. Critica este susţinutã de relevarea unor situaţii din perioade obişnuite, când pentru o întreprindere sau pentru o industrie normale, ocuparea şi producţia trec prin faze succesive de creştere şi scãdere sensibile de la o perioadã la alta, dar niciodatã nu se revine la aceiaşi termeni. Maniera aceasta de respingere a teoriei anticipãrilor raţionale, numai pe motiv cã adaptarea producţiei şi ocupãrii se face cu costuri mari nu reprezintã nimic altceva decât un mod elegant de a ocoli problema.
O altã direcţie criticã vine sã conteste relaţia dintre alegerile pe care le fac indivizii asupra cantitãţilor de muncã sau de producţie, şi salarii şi preţuri pe pieţe concurenţiale. Opinia criticii contestã cã alegerea ar putea fi blocatã de insuficienţa locurilor de muncã sau de clientelã. Drept argument este adus ciclul economic real caracterizat de mari variaţii ale producţiei şi ale ocupãrii, dar numai de modeste fluctuaţii ale salariilor şi preţurilor. Mai mult, în anumite sectoare de activitate fluctuaţia criticã a preţurilor este foarte greu de prevãzut. Adicã reacţiile ofertei şi elasticitaţii trebuie sã fie foarte puternice pentru a modifica producţia. Dacã se ia în calcul preţul adaptãrii, cu atât mai mult problema se agraveazã, pentru cã variaţiile salariilor şi preţurilor vor avea un efect mult mai slab asupra producţie şi a ocupãrii.
A treia direcţie criticã contestã raţionalitatea comportamentului în condiţiile ciclului economic, ciclitatea exclude comportamentul raţional. Argumentele criticii speculeazã cercul vicios creat: ciclul economic este cauza erorilor de anticipare, dar practic nu existã nici o analizã a originii lor sau a modului de eliminare. Dupã opinia criticii teoria trebuie sã explice în detaliu ceea ce oamenii ştiu, în ce moment ştiu şi cum au descoperit ceea ce ştiu.
Una din principalele critici . la adresa teoriei aşteptărilor raţionale este aceea că ipotezele acestei teorii presupune din partea agenţilor economici realizarea unor calcule matematice şi statistice care să fundamenteze anticipările cu privire la echilibrul economic viitor. În realitate ipoteza aşteptărilor raţionale susţine că atât agenţii economici cât şi cei mai buni economişti ajung în mare parte la aceleaşi concluzii dar nu susţine că aceste concluzii sunt obţinute prin aceleaşi metode. În fapt pentru ca ipoteza aşteptărilor raţionale să fie valabilă este necesar numai ca în lumina observaţiilor anterioare şi a experienţei pe care o deţin agenţii economici să fie capabili să formuleze predicţii rezonabile. Trebuie de asemenea subliniat că ipoteza aşteptărilor raţionale nu presupune ca fiecare agent economic în parte să strângă, să prelucreze informaţiile şi să-şi formeze aşteptările de unul singur.
În multe cazuri agenţii economici lasă pe alţii să-şi formeze asteptări care sunt valabile şi pentru ei. De exemplu, aşteptările indivizilor legate de inflaţie sunt adesea fundamentate de predicţiile formulate de economiştii unor bănci renumite. Aceste aşteptări sunt bazate pe un set complet de informaţii si deci sunt formulate în mod raţional. Prin urmare, pe piaţa privită în ansamblul ei există aşteptări raţionale chiar dacă aceste asteptări nu au fost formulate decât de o parte din cei care acţionează pe piaţă.
De modalitatea în care aşteptările se formează este strict legată acea critică la adresa aşteptărilor raţionale care susţine că informaţiile necesare pentru a formula aşteptări raţional nu sunt întotdeauna disponibile sau atunci când sunt disponibile costul utilizării lor ar fi foarte ridicat. Această critică poate fi eliminată prin simpla expunere a faptului că în teoria aşteptărilor raţionale un agent economic raţional nu ar trebui să utilizeze toate informaţiile ci numai pe cele care îi sunt disponibile la un cost rezonabil. Prin urmare, un agent economic raţional ar face o analiză a costului şi al eficienţei informaţiilor disponibile si ar decide pe care să le folosească şi pe care nu. Mai există în plus argumentul că atunci când o informaţie care e absolut necesară devine prea scumpă mai mulţi agenţi se pot alia pentru a obţine respectiva informaţie.
Cea mai puternicã atitudine criticã este legatã de îndrãzneala autorilor de a critica modelul dominant, deşi unele aspecte ale acestei critici sunt însuşite. Este vorba îndeosebi de curba Philips care nu s-a dovedit un bun ghid pentru politicile economice. În plus, ideea potrivit cãreia sectorul privat îşi modificã comportamentul în funcţie de politica monetarã şi bugetarã, ar trebui reţinutã pentru construcţia noilor politici economice hotãrâte în lupta cu inflaţia.
Apãrãtorii anticipãrilor raţionale conchid cã teoriile lor nu fac decât sã prelungeascã, în situaţia de incertitudine, ipoteza obişnuitã dupã care oamenii acţioneazã potrivit propriului interes. Cunoaşterea intuitivã pe care acesta o are despre felul cum funcţioneazã economia şi cã îi intereseazã agregate economice şi parametri ca masa monetarã şi deficitul bugetar, cã se servesc de aceste informaţii şi cã ştiu cum fluctuaţiile variabile le afecteazã propriile decizii.
Anticipãrile raţionale pun egalitate între pertinenţa raţionamentelor agenţilor economici, a responsabililor politicii economice şi a autorului modelului. Toatã politica economicã va fi clar anticipatã în consecinţele sale. Toatã politica economicã sistematicã se vede anulatã în efectele sale. Singura soluţie constã în aceea ca statul sã ia decizii inopinate care sã surprindã agenţii economici. Vechea politicã a reglãrii conjuncturale, practicatã în anii '60-'70 şi fondatã pe modele econometrice puternice va ceda locul unei politici a surprizei şi a cadrului perfid.
Teoria anticipãrilor raţionale are meritul de a sublinia incertitudinea care existã de fapt în jurul întregii politici economice, iar comportamentul raţional al agenţilor economici creşte incertitudinea, nesiguranţa politicii economice.
Modele cu anticipãri raţionale confruntã, pe de o parte autoritatea publicã, cu un comportament fix, care determinã oferta exogenã de monedã şi, pe de altã parte, agenţii economici care anticipeazã efectele unei variaţii ale acestei oferte. Inegalitatea situaţiei se datoreazã şi faptului cã agenţii economici nu pot fi surprinşi de activitãţile statului, pentru cã statul nu deţine în nici un fel o poziţie de superioritate faţã de influenţa informaţiei asupra comportamentului economic. Dar dacã considerãm cã statul dispune, spre deosebire de agenţii economici, de informaţie suplimentarã (de exemplu cunoaşte mai repede evoluţia preţurilor şi a cererii) politica economicã devine eficace şi poate sã foloseascã instrumentele monetare pentru a repune sistemul economic în echilibru, ceea ce presupune ca statul sã aibã informaţii complete despre agenţii economici.
Justificarea şi eficacitatea politicii economice depinde în definitiv de nivelul relativ al informaţiei autoritãţii publice şi al agenţilor economici.
