Societatea umană este în ansamblul său un mecanism social ce a avut şi are de rezolvat probleme de importanţă capitală, de a căror îndeplinire depinde existenţa şi dezvoltarea sa ulterioară. O asemenea finalitate este de neconceput fără asigurarea suportului material şi de altă natură pentru acoperirea nevoilor reale, cotidiene ale indivizilor şi ale societăţii în întregul său.
Determinantă în acest sens este economia generatoare sau creatoare de bunuri materiale şi servicii necesare, fapt pentru care se impune abordarea conştientă a procesului, inclusiv a nevoilor, stabilirea modalităţii de echilibrare a acestora cu resursele existente.
Trebuie precizat că pentru a funcţiona corect, mecanismul economic trebuie să dispună de instrumentele adecvate pentru a-şi asigura eficienţa, ceea ce presupune atît stimularea cît şi controlul, ca nişte condiţii menite să promoveze un comportament raţional pentru toţi agenţii economici.
Keynes spunea despre monedă ca reprezintă "sângele care irigă naţiunea", deci cel mai important dintre instrumentele de mai sus.
Moneda însă trebuie supravegheată şi gestionată. Astfel s-a format un sistem de acţiuni, procedee, politici şi investiţii care impreună controlează moneda în toate fazele existenţei sale şi o gestionează prin operaţiuni pe piaţă.
Sistemul bancar constituie o parte din acest arsenal, care controlează în mod direct moneda, acţionând prin ea asupra economiei, folosindu-se de funcţiile, rolul şi menirea pe care le are.
CREDITUL - RELAŢIE DE INTERESE
În orice economie agenţii economici trebuie să acţioneze pentru a-şi realiza obiectul activităţii recurgând la banii pe care-i au sau nu. Astfel putem clasifica agenţii economici in două categorii:
1. permanent excedentari de resurse băneşti;
2. permanent deficitari de resurse băneşti.
Agenţii din a doua categorie sunt cei care-şi vor completa resursele proprii cu bani de împrumut, adică prin contractarea de credite, intrând în relaţie cu prima categorie, agenţii excedentari. Astfel creditul devine centrul acestor relaţii, iar băncile - instituţiile cheie in jurul cărora navighează agenţii.
Pentru a defini creditul, este necesar să prezentăm opiniile care s-au conturat în legătură cu acest concept.
Creditul ca încredere - este o concepţie care plasează la baza relaţiilor de credit ideea de încredere, de unde rezultă caracterul subiectiv al acestora. Considerarea creditului ca încredere se fundamentează pe definiţiile date acestui concept. Termenul de credit îşi are originea în cuvintele latine "creditum", "de încredere" care desemnează încrederea în cineva sau ceva. În practică termenul se concretizează în relaţiile dintre creditor şi debitor, în sensul că cel din urmă trebuie să prezinte o anumită bonitate, astfel încât să genereze încredere din partea creditorului.
Creditul ca relaţie de schimb - reprezintă un acord prin care anumite bunuri, servicii sau o cantitate de monedă sunt cedate în schimbul unei promisiuni de plată viitoare.
Unei asemenea abordări, îi sunt aduse contraargumente cum ar fi cel potrivit căruia creditul nu este o formă a schimbului, nici din punct de vedere al scopului şi nici al conţinutului material al valorii.
Creditul ca relaţie de distribuire - prin faptul că mobilizează resursele băneşti, disponibilităţile existente la un moment dat în economie, redistribuindu-le apoi prin acordarea de împrumuturi pe alte ramuri, sectoare sau domenii de activitate care au nevoie de mijloace de finanţare.
Prin disponibilităţiile băneşti înţelegem surplusurile de capital de circulaţie aflate temporar sub forma inactivă în conturile întreprinderilor deschise la bănci, la rezervele de casă ale firmelor păstrate în conturile bancare etc, dar şi sumele economisite de populaţie depuse la casele de economii sau la băncile comerciale.
Creditul sporeşte astfel puterea de acţiune productivă a capitalului, deci pune în mişcare forţele economice latente şi contribuie la creşterea avuţiei reale a societăţii. Deci băncile prin creditare transformă economiile sterile în capitaluri productive.
Prin acordarea de către bănci a creditelor este verificat şi modul cum urmează ca suma primită de către întreprinzător să fie utilizată ulterior, diminuându-se astfel iniţiativele păguboase, nerentabile. Accesul la credit este oferit tuturor întreprinzătorilor, care prin intenţiile lor, fundamentate riguros, prezintă garanţia sumelor primite. Astfel, creditul contribuie la proliferarea firmelor de mici dimensiuni, adesea promotoare ale inovaţiei ce favorizează concurenţa. Creditul are şi o importantă funcţie de emisiune monetară. După ce, prin intervenţia ideii de credit s-a ajuns la moneda fiduciară , adică biletele de bancă plus multiple alte instrumente şi tehnici de plată (trata, viramentul, cecul) care au dus la diminuarea folosirii numerarului şi la creşterea de mari proporţii a monedei scripturale. Prin aceasta s-a asigurat şi o importantă reducere a cheltuielilor cu circulaţia banilor, noile tehnici făcând faţă în cele mai bune condiţii creşterii exponenţiale a volumului tranzacţiilor economice. Reglând dimensiunile cererii şi ofertei de mărfuri prin creditarea consumului, pe de-o parte şi a stocurilor pe de altă parte, creditul contribuie pe lângă alţi factori la asigurarea stabilităţii preţurilor . De exemplu, dacă anumite mărfuri a căror producere are un caracter sezonier ar fi aduse pe piaţă toate în momentul obţinerii lor, oferta ar deveni disproporţionat de mare în raport cu cererea şi am asista la o cădere spectaculoasă a preţurilor ce ar fi urmată apoi (după o perioadă în care s-ar ajunge la raritatea mărfii respective), de o situaţie inversă (o cerere neacoperită de ofertă şi o urcare exagerată a preţurilor). Pentru evitarea unor astfel de fluctuaţii generatoare de risipă şi perturbatoare ale echilibrului economic se folosesc instrumente pentru creditare - warant - ce oferă proprietarului mărfurilor respective posibilitatea obţinerii cu anticipaţie, cel puţin parţial, a contravalorii acestora. De asemenea, creditul prin însuşi natura lui, contribuie la creşterea vitezei de rotaţie a banilor, la multiplicarea monedei scripturale, la rularea permanentă a fondurilor.
Creditul, al cărui preţ este dobânda , contribuie prin reglarea ratei dobânzii la stăvilirea fenomenului de inflaţie.
Prin finanţarea consumului şi crearea unor fenomene şi tehnici, creditul a devenit o prezenţă indispensabilă şi în viaţa populaţiei în orice ţară civilizată (creditul ipotecar).
Creditul are un rol deosebit şi în promovarea relaţiilor economice internaţionale, prin diferitele sale forme, mai ales în comerţul exterior, cu predilecţie pentru stimularea exportului şi pentru derularea normală a operaţiunilor de import-export. Nu se poate trece cu vederea nici rolul pe care-l are în finanţarea deficitului bugetar al statului, acolo unde este cazul sub forma creditului public. Trebuie să subliniem faptul că pe cât de util şi de avantajos este creditul ca verigă indispensabilă în mecanismul de funcţionare al economiei naţionale, pe atât de periculos şi de dezavantajos devine atunci când nu este utilizat în conformitate cu cerinţele sale şi ale echilibrului economic general.
Cel mai mare pericol îl constituie folosirea lui abuzivă, determinată de iluzia că prin sine însuşi creditul reprezintă avuţie.
Supercreditarea duce la grave dezechilibre economice, monetare, generând, atunci când ia proporţii, inflaţia. De asemenea utilizarea creditului pentru finanţarea unor activităţi economice insuficient fundamentate poate duce la dezechilibrul structural în economie, la disproporţii între ramurile şi sectoarele ei de activitate.
O folosire abuzivă poate stimula şi o exacerbare a operaţiunilor speculative, o creştere a capitalului fictiv, care poate ajunge la crahuri financiare.
Nu trebuie să uităm nici de problemele riscului presupuse în utilizarea creditului, în special pentru bănci, care neluate în calcul, pot provoca prăbuşirea în lanţ a sistemului bancar, cu consecinţe grave pe plan economic, social, politic.
Putem deci defini creditul luând în considerare abordările de mai sus.
Creditul reprezinta o categorie economică ce exprimă relaţii de repartiţie a unei părţi din PIB sau venitul naţional, prin care se mobilizează şi se distribuie disponibilităţile din economie şi se creează noi mijloace de plată, în scopul satisfacerii unor nevoi de capital şi al realizării unor obiective ale politicii economice.
ELEMENTE ŞI TRĂSĂTURI
A evidenţia cartacteristicile creditului presupune mai întâi o prezentare a elementelor incluse în relaţiile de credit, astfel:
- participanţii;
- promisiunea de rambursare;
- scadenţă;
- dobândă.
Participanţii la raportul de credit, debitorul şi creditorul sunt denumiţi în literatura de specialitate cu termenul de "subiecte ale raportului de credit". Îi vom grupa în trei mari categorii: populaţia, statul, agenţii economici.
Agenţii economici deţin o importantă poziţie în rândul creditorilor, în cazul în care obţin rezultate financiare pozitive, pentru care caută cele mai eficiente modalităţi de plasare pe piaţa monetară sau de capital. Disponibilităţile monetare degajate de întreprinderi se constituie în resurse de creditare pentru unităţile deficitare, fie direct fie prin intermediul băncilor sau al altor instituţii financiare.
Potenţialul de economisire, implicit de creditare a întreprinderilor poate fi evidenţiat prin analiza disponibilităţilor în depozite la termen şi ale portofoliilor de titluri deţinute ca participaţii la capitalul social al altor agenţi economici şi ca subscriptori la titlurile emise de stat.
Populaţia participă la procesul de creditare în dublă calitate, de creditor şi debitor, remarcându-se prin rolul important în asigurarea resurselor de creditare.
Participarea statului în calitate de creditor nu poate fi analizată decât în situaţia înregistrării de excedente bugetare şi a disponibilizării în economie a unei importante sume, dirijată de către sistemul asigurărilor şi protecţiei sociale ori către alte destinaţii.
În schimb, calitatea de debitor este bine definită în toate economiile contemporane, ca urmare a înregistrării de deficite bugetare.
Promisiunea de rambursare reprezintă angajamentul debitorului de a rambursa, la scadenţă, valoarea capitalului împrumutat, plus dobânda, ca preţ al creditului. Datorită unei conjuncturi nefavorabile, interne sau externe, debitorul se poate afla în incapacitate de plată, sau poate întârzia plata sumelor ajunse la scadenţă. Din acest motiv, este necesar ca la nivelul creditorului să se adopte măsurile necesare pentru prevenirea şi eliminarea riscului de nerambursare, printr-o analiză a solicitantului de credite, în funcţie de mai multe elemente: poziţia pe piaţă şi în cadrul ramurii, situaţia financiară, forma juridică şi raportul cu ceilalţi participanţi pe piaţă.
Garantarea creditelor constituie o caracteristică legată de rambursabilitatea acestora. În funcţie de natura elementelor care constituie obiectul garanţiei, se poate face distincţie între garanţia reală şi garanţia personală.
Garanţia reală are la bază garantarea cu valori materiale prin a căror valorificare se pot obţine sumele necesare achitării creditului. O altă formă de garantare o constituie ipoteca, actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui imobil, fără deposedare.
Garanţia personală reprezintă angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti suma ajunsă la scadenţă, în cazul incapacităţii de plată a debitorului.
Cea mai adecvată formă de garantare o constituie garantarea financiară, fapt care este posibil prin asigurarea în viitor a unor fluxuri de venituri suficiente pentru acoperirea cheltuielilor legate de rambursarea creditului şi dobânda aferentă. În acest scop se procedează la garantarea creditului cu elementele patrimoniale ale debitorului (active fixe şi circulante).
Scadenţa sau termenul de rambursare stabilit în contract este diferită în funcţie de particularităţile sectorului de activitate şi de nivelul eficienţei activităţii beneficiarilor de credite.
Astfel există o diversitate a termenelor scadente, de la 24 de ore (în cazul pieţei interbancare) până la durate medii si lungi (20 sau 30 de ani) în cazul împrumuturilor obligatare.
Între scadenţă şi modul de rambursare se poate stabili o corelaţie, astfel: creditele pe termen scurt sunt rambursabile integral la scadenţă, în timp ce creditele pe termen lung şi mijlociu implică rambursarea eşalonată.
Dobânda reprezintă preţul capitalului utilizat, sau “chiria”, pe care o plăteşte debitorul pentru dreptul care i se acordă, cel de a folosi capitalul împrumutat. În general, nivelul dobânzii se corelează cu rata profitului obţinută de intreprinzator. Cuantificarea dobânzii se realizează prin utilizarea ratei dobânzii, care se constituie într-un instrument de influenţare a cererii şi ofertei de credite.
Un nivel redus al ratei de dobândă duce la o cerere sporită de credite, ceea ce determină efecte favorabile asupra producţiei şi economiei, după cum un cost ridicat al creditelor, adică o rată ridicată de dobândă, generează diminuarea cererii de credite. Având în vedere rata inflaţiei, ajungem la concluzia că în perioade cu inflaţie sporită, creditele constituie o modalitate perfectă de finanţare.
În funcţie de acelaşi element, inflaţia, se utilizează în raporturile de credit, două tipuri de dobândă: fixă şi variabilă.
Dobânda fixă este stabilită în contract şi este valabilă pe întreaga durată a creditului.
Dobânda sensibilă se modifică periodic în funcţie de presiunile inflaţioniste şi de evoluţia nivelului dobânzii pe piaţă.
FORMELE CREDITULUI
Datorită diversităţii sub care apare creditul în economie, se impune utilizarea mai multor criterii de clasificare, astfel:
1. După natura economică şi participanţii la relaţia de creditare:
- creditul comercial;
- creditul bancar;
- creditul de consum;
- creditul obligatar;
2. După calitatea debitorului:
- credite acordate persoanelor fizice;
- credite acordate persoanelor juridice.
3. După calitatea debitorului şi creditorului:
- creditul privat;
- creditul public.
4. După scopul acordării creditului:
- credite de producţie;
- credite de circulaţie;
- credite de consum.
5. După natura garanţiilor:
- credite reale;
- credite personale.
6. După întinderea drepturilor creditorului:
- credite denunţiabile;
- credite nedenunţiabile
- credite legale.
7. După modul de stingere a obligaţiilor de plată;
- credite amortizabile;
- credite neamortizabile.
8. După termenul în care trebuie rambursat creditul:
- credite pe termen scurt;
- credite pe termen mijlociu;
- credite pe termen lung.
Indiferent de criteriul de clasificare utilizat, putem desprinde câteva caracteristici ale creditului în economia contemporană:
- s-au produs schimbări în destinaţia creditului, în sensul că a sporit ponderea celor speculative şi celor destinate satisfacerii nevoii statului;
- se remarcă sporirea creditului bancar în detrimentul celui comercial;
- se produc modificări frecvente ale nivelului dobânzii, cu scopul de a favoriza sau limita dimensiunile creditului;
- prin scontarea efectelor de comerţ se realizează împletirea creditului comercial cu cel bancar.
