Din perspectiva procesului de achiziţionare a informaţiilor necesare fundamentării deciziilor şi pentru a înţelege mai bine realitatea, agenţii economici trebuie să ţină cont de costul achiziţionării informaţiilor şi al timpului pe care aceasta îl implică. În acest cadru teoretic, informaţia pură şi perfectă este percepută ca o simplă ficţiune, iar microeconomia tradiţională apare excedată la capitolul despre concurenţă. Autorii teoriei concurenţei imperfecte, între care G. Stigler şi H. Leibenstein sunt cei mai semnificativi, valorifică fundamentele tradiţionale ale concurenţei pure şi perfecte, dar dezvoltă imperfecţiunea informaţiei pentru o serie de situaţii specifice din realitatea economică şi pe care mulţi economişti le ignoră.
Astfel, într-o lucrare apărută în iunie 1961 "The economics of information" în Journal of Political Economy, G. Stigler a cercetat problema informaţiei pe piaţa muncii în legătură cu analiza şomajului voluntar. După opinia sa, informaţia pe piaţa muncii este imperfectă. Ca urmare, pentru a căuta un loc de muncă cu condiţii mai bune, o persoană, care este prost plătită în vechiul loc de muncă sau care caută o ocupaţie care ar corespunde mai bine aspiraţiilor şi calificării sale, poate alege şomajul voluntar pentru a avea timpul necesar căutării unei noi ocupaţii.
Această decizie va fi legată de un cost de oportunitate, numit şi cost al căutării, rezultat din compararea pierderilor (salariului pierdut, timpul alocat căutării, etc.) cu câştigul sperat din noua ocupaţie. Căutarea este privită ca o adevărată muncă, iar căutarea informaţiei va fi urmărită numai atunci când costul marginal al căutării va fi mai mic decât randamentul marginal obţinut pentru descoperirea celei mai bune situaţii de cumpărare.
Concepţia lui Stigler reintroduce ideea că există şomaj voluntar legat de căutarea unui loc de muncă (job search)6, care nu trebuie confundat cu şomajul involuntar şi împotriva căruia este bine de luptat prin îmbunătăţirea informaţiilor disponibile.
H. Leibenstein a dezvoltat în studiul ,,Allocative Efficiency vs. "X-Efficiency",, apărut în iunie 1966 în American Economic Reviw o analiză bazată pe studii sociologice, despre comportamentul în interiorul firmei - inerţia agenţilor, dorinţa fiecăruia de a-şi apăra aria de acţiune, imperfecţiunea informaţiei - argumente care dovedesc că în interiorul firmei se acţionează pentru non-maximizarea profitului, ceea ce relevă irealismul unor ipoteze ale microeconomiei tradiţionale. Pentru a integra aceste elemente în teoria economică, Leibenstein susţine ideea după care creşterea presiunii concurenţiale suprimă ineficienţa, formulând cunoscuta teorie a Eficienţei-X7. Teoria Eficienţei-X tratează astfel tipul de ineficienţă rezultat dintr-o proastă utilizare a resurselor în interiorul organizaţiilor de producţie. Faţă de teoria tradiţională care susţine că firmele adoptă decizii centrate pe maximizarea profitului şi minimizarea costului, Leibenstein arată că majoritatea oamenilor adoptă un comportament maximizator numai atunci când creşte presiunea externă8. În realitate, în condiţii de presiune concurenţială firmele acţionează în sensul maximizării cifrei de afaceri, sub rezerva unui profit minim, concurenţa sau factorul-X ghidând acţiunile indivizilor.
