Şcoala austriacã are ca punct de pornire momentul publicãrii de cãtre Carl Menger a "Principiilor economiei" în care marele profesor dezvoltă principalele concepte ale subiectivităţii economice după trăsăturile apriorice ale unei resurse care trebuie să se materializeze într-un bun:
1. existenţa unei nevoi umane
2. proprietăţi ale resursei care să merite efortul de atragere a acesteia într-o relaţie cauzală cu satisfacerea nevoii
3. cunoaşterea acestei relaţii cauzale
4. controlul asupra resursei suficient de puternic pentru direcţionarea acesteia către satisfacerea unei nevoi
Aceste proprietăţi vor constitui baza analitică pentru caracterul real sau imaginar al nevoilor, chiar dacă acestea au un caracter general, neputând oferi indicii directe cu privire la natura nevoii căreia se supun uzului. Tocmai de aceea studiul preferinţelor individuale este esenţial, prima trăsătură folosind în definirea sa conceptul de „existenţă”: nevoia respectivă există cu adevărat, sau există numai pentru un individ anume care atribuie importanţă imaginară unui bun?
Trăsăturilor enumerate anterior sunt importante în studiul individualismului metodologic, deoarece de aici se poate face identificarea asupra caracterului unui bun ca fiind real sau imaginar. Indiferent din ce categorie face parte un bun, aceasta va fi un subiect al acţiunii umane şi va suscita acelaşi interes din punct de vedere analitic. Programul economic de cercetare schiţat în aceastã lucrare avea să constituie nucleul dur al analizei economice în stil austriac. Adepţii austrianismului se revendică de la acest program de cercetare, pe care îl recunosc, şi în cadrul cãruia îşi dezvoltă propriile teorii. Sub aparenta omogenitate a austrianismului sunt cuprinse achiziţiile istorice cele mai semnificative, care pot fi grupate în trei faze de evoluţie.
Astfel, prima şcoalã austriacã are ca exponenţi importanţi pe Carl Menger, Eugen von Bőhm-Bawerk şi Friederich von Wieser. Aceştia au aplicat marginalismul în teoria formãrii preţurilor (Menger) şi în explicarea dobânzii şi a producţiei (Bohm-Bawerk). Wieser a arãtat cã toate costurile sunt costuri de oportunitate şi a perfecţionat calculul marginalist (utilitatea nu poate fi mãsuratã cantitativ, ci numai relativ, adicã preferinţele individuale pot fi ordonate, dar nu pot fi adunate). Retragerea lui Carl Menger din activitatea academicã şi moartea prematurã a lui Bohm-Bawerk au provocat o scãdere a importanţei şcolii austriece. Majoritatea contribuţiilor austriece la ştiinţa economicã pãreau a fi absorbite în curentul central de gândire.
A doua şcoalã austriacã apare tocmai ca urmare a reafirmãrii programului de cercetare faţã de celelalte şcoli de gândire economicã. Austriecii au atacat aşa zisa posibilitate a calculului economic într-un stat socialist (în opoziţie cu şcoala walrasianã) şi propun o nouã teorie a ciclului de afaceri (opusã şcolii marshalliene). Printre austriecii din a doua generaţie se remarcã Ludwig von Mises numit şi decanul şcolii austriece, pentru cã revigorarea tradiţiei austriece i se datoreazã în întregime, şi Friedrich von Hayek, care alãturi de Mises a contribuit profund la rafinarea şi perfecţionarea teoriei austriece. Din aceastã generaţie mai fac parte şi F. Machlup, G.Haberler, R.von Strigl. Situaţia politicã deplorabilã îi va obliga pe toţi cei menţionaţi sã emigreze, iar sub presiunea noilor idei economice (keynesismul), moştenirea intelectualã austriacã pãrea pierdutã.
A treia şcoalã austriacã renaşte în S.U.A. în anii '70 ca urmare a recunoaşterii în mediul academic a eşecului teoriei keynesiste. Aceastã renaştere are la bazã seminariile lui Mises din anii '50 de la universitatea din New York, prin care a reuşit sã obţinã o nouã generaţie de economişti, care sã ducã mai departe programul austriac. M. Rothbard, I. Kirzner, L. Lachman, R. Garrison se numãrã printre cei mai importanţi dintre noii economişti "austrieci". Din cauzã cã austriecii s-au constituit ca singura şcoalã care s-a opus de la început şi se opune revoluţiei keynesiste, o parte dintre economiştii de formaţie "clasică" au aderat ulterior la şcoala austriacă: W.Hutt, W.Ropke, H.Hazlitt.
Principalele caracteristici ale programului de cercetare austrianistã sunt: individualismul metodologic, analiza marginalistã şi critica socialismului sub toate formele sale. O importanţă deosebită o are concepţia ştiinţifică a doctrinei liberale în viziunea şcolii austriece, în totală opoziţie cu cea a cantitativiştilor care acordau primordialitate conceptului de măsurare şi considerau că datele statistice şi calculele matematice puteau sta la baza legilor imuabile conform cărora ipoteze identice în comportamentul indivizilor duceau la consecinţe identice. Contrariaţi însă de această concepţie, care susţinea indirect considerentele socialiştilor conform cărora oamenii se limitează la comportamente inferioare şi se înmulţesc direct proporţional cu îmbunătăţirea condiţiilor de trai, austrianiştii au demonstrat că apriorismul este o însuşire a ştiinţelor, ca şi structura logică a minţii umane, care dezvoltă preferinţe individuale, nu numai nevoi bazale. În consecinţă mintea umană nu este o “tabula rasa, ci este echipată cu o serie de instrumente de cunoaştere a realităţii”, omul nefiind un “animal supus în întregime stimulilor care-i determină cursul vieţii. El este şi o fiinţă care acţionează, iar categoria de acţiune precede logic orice act concret” . În acest fel se conturează trăsătura fundamentală a concepţiei lor apriorice: ţelul ştiinţei este cunoaşterea realităţii.
Individualismul metodologic
Principiul individualismului metodologic se aflã la baza programului austriac. El statueazã cã analiza economicã trebuie condusã în aşa fel încât toate concluziile sã poatã fi sprijinite pe manifestarea preferinţelor indivizilor. Pe de altã parte, preferinţele indivizilor sunt ireductibile şi, prin urmare, studiul psihologiei nu poate genera concluzii economice. Ştiinţa economicã reprezintã astfel logica acţiunii umane. Individualismul metodologic reprezintã nu numai pilonul de bazã al şcolii austriece, ci şi imperativul categoric al analizei economice focalizatã pe individ. Chiar dacă e vorba de cazul unui ipohondru, căruia un medicament fără efecte secundare, luat fără nici un rost, îi poate face chiar bine ajutându-l pe acesta să-şi recapete liniştea, are un efect pervers indirect, acela de a redirecţiona resursele către nevoi care de fapt nu există, folosind în consecinţă bunuri cu proprietăţi pe care de fapt nu le au, în detrimentul unor alte bunuri cu proprietăţi potenţiale reale. Nevoile imaginare sunt în esenţă subiective. Nu poate exista o nevoie imaginară pentru un bun nou, ca rezultat al progresului tehnic, deoarece bunul în cauză nu mai apucă să fie cunoscut de consumatorul care este ocupat de folosirea unor bunuri mai vechi pe care le-a mai folosit şi înainte şi cărora le cunoaşte efectul. Numai că structura psiho-fizică a unui om este într-o continuă schimbare şi, din când în când, ar fi indicat ca indivizii să facă măcar probitatea noilor rezultate ale progresului tehnic care le-ar putea îmbunătăţi viaţa.
Indivizii pot folosi resursele de care dispun în cele mai variate modalităţi şi combinaţii pentru satisfacerea propriilor trebuinţe. Fiecare dintre ei are anumite aşteptări, nevoi, mijloace de îndeplinire a obiectivelor şi perspective. Combinaţiile posibile nu pot fi redate pe hârtie nici măcar cu ajutorul cifrelor folosite pentru determinarea distanţelor dintre stelele din două galaxii diferite. Ceea ce este însă cu atât mai interesant este faptul că acţiunea umană, baza individualismului metodologic, poate fi considerată tot un bun, poate cel mai de seamă dintre toate. Simpla posesie a unei resurse nu înseamnă nimic atât timp cât un individ nu o şi foloseşte. Practic fără acţiune, nici nu interesează prezenţa resursei, deşi analitic efectul este la fel de puternic, numai că de alt sens. Astfel, condiţia necesară, uneori şi suficientă, pentru ca un individ să se considere posesorul unei resurse implicite este determinarea şi hotărârea de a acţiona într-un anumit sens. În aceastã ordine de idei, orice abstractizare sau simplificare a interpretãrii economice este arbitrarã, fapt care nu trebuie nici uitat şi nici trecut cu vederea. Comportamentul uman nu poate fi extrapolat în timp decât dacă autorii acestor extrapolări îşi asumă riscuri însemnate. Nimic nu îndeamnă la consideraţia că în împrejurări standard indivizii au şi comportamente pe măsură. Altfel, probabil că nu ar mai exista schimbul pe piaţă. Dacă un bun ar fi pe o piaţă numai dorit, nu şi oferit, atunci tranzacţionarea sa nu ar mai putea avea loc, din cauză că ceea ce este bun pentru un individ este bun pentru toţi ceilalţi. Dacă nu va exista nici măcar un singur ofertant, adică un individ pentru care posesia în exces a bunului respectiv să devină un impediment, ca orice lucru nefolositor, atunci un nou venit pe piaţa caracterizată de penuria bunului respectiv ar şti sigur că dacă ar aduce şi cea mai neînsemnată cantitate, cu cea mai îndoielnică calitate din acel bun, va reuşi să vândă imediat. Altfel, în condiţii normal concurenţiale, atât cumpărătorii cât şi vânzătorii culeg mai întâi informaţiile şi ţes în minte o reţea de fire de pânză de păianjen în care fiecare fir reprezintă o variantă prin care îşi poate realiza obiectivul datorită căruia se află pe piaţă. Şi chiar dacă ar exista informaţii despre nevoile consumatorului şi despre oferta producătorilor, nimeni nu poate prognoza care va fi oferta agreată de consumator: un individ nu cumpără decât dacă este ieftin, altul, având resurse materiale, apreciază în primul rând calitatea, indiferent de cost, un altul nu cumpără decât din locaţii care îndeplinesc anumite standarde, arhitectonic, igienic, alţi indivizi nu cumpără decât bunuri scumpe, crezând că numai preţul ridicat este dovada calităţii, în sfârşit alţi indivizi nu cumpără decât produse preferenţiale, „de firmă”, indiferent de preţ, neînţelegând probabil că plătesc cu bani grei doar o nevoie care revendică consumul unui bun imaginar.
Relaţiile dintre indivizi aduc în discuţie cu atât mai mult individualismul metodologic cu cât oamenii demonstrează în fiecare moment al existenţei lor că nu sunt numai nişte mecanisme menite să muncească pentru a se putea hrăni şi să se reproducă . Acţiunile fireşti îşi schimbă semnificaţiile în funcţie de numeroşi factori spaţio-temporali. Diferenţele culturale, religioase, tradiţiile şi cutumele minorităţilor de orice natură sunt determinante pentru realizarea unor căi proprii pe care acţiunile se desfăşoară şi pe care nu pot fi analizate şi diagnosticate precum un cal de vânzare într-un târg, după ce i s-au verificat dinţii.
Relaţiile dintre indivizi se bazează pe interese sau pe sentimente. Atât într-un caz cât şi în celălalt, diversitatea naturii umane este hotărâtoare. Interesele se află într-o permanentă dinamică şi diferă, fireşte, de la un individ la altul, deşi, în linii mari, pot fi schiţate standarde pe care indivizii le urmăresc. Sentimentele la rândul lor nu se bucură de un evantai tipologic atât de larg precum cel al intereselor personale, dar îşi aduc contribuţia la personalitatea unică a individului prin aceea că au în schimb o evoluţie şi o variaţie exponenţială, o capacitate de metamorfozare nelimitată care are sarcina de a face individul să simtă că trăieşte cu adevărat.
Probabil însă, că cea mai importantă funcţie a interesului personal constă în faptul că acesta, înainte de toate, conservă proprietatea. În situaţia în care individul nu este cointeresat de exercitarea drepturilor de proprietate, nici nu va avea grijă ca administrarea acesteia să fie optimă. Cu bunurile altora oamenii sunt întotdeauna neglijenţi. Dacă individul ar fi stăpânul proprietăţii pe care o foloseşte, atunci el ar fi primul interesat în perenitatea funcţionării şi dezvoltării sale. Interesul său personal s-ar manifesta în primul rând prin interesul pentru bunăstarea proprietăţii care îl susţine din punct de vedere fizic. Ar exista în acest fel un număr nelimitat de indivizi care depun toate diligenţele pentru bunăstarea locaţiei în care trăiesc şi care ar genera în fapt bunăstarea la nivelul întregii societăţi.
Reprezentanţii de seamă ai liberalismului şcolii austriece extind analiza proprietăţii, fie publică, fie privată, la un aspect care, în definitiv, interesează pe toată lumea: avuţia. Demarând analiza avuţiei indivizilor, Carl Menger pregăteşte terenul pentru fundamentul operei sale şi al întregii revoluţii marginaliste: teoria subiectivă a valorii. Plecând aşadar de la deducţia că poate fi numit bun orice resursă care se dovedeşte folositoare pentru acoperirea unei nevoi, Menger clasifică în etapa următoare a analizei sale bunurile în economice şi non-economice, în baza tensiunii dintre nevoi şi resurse. Bunurile non-economice, adică cele la care accesul este non-exclusiv îşi păstrează caracterul de bunuri, fiind uneori vitale în supravieţuirea indivizilor, numai că nu pot fi luate în considerare atunci când se comensurează avuţia. Aducerea în prim plan a bunurilor non-economice în analiza avuţiei conduce la confruntarea câtorva interesante paradoxuri :
1. pe măsură ce bunurile non-economice devin din ce în ce mai rare, accesul la ele poate deveni exclusiv şi le va acorda astfel caracterul de bunuri economice, ceea ce va atrage o creştere a avuţiei
2. avuţia nu este o măsură a bunăstării
3. suma avuţiilor individuale nu este echivalentă cu avuţia naţională
Este adusă indirect în discuţie proprietatea, ca modalitate de explicare şi de înţelegere a acestor paradoxuri. Menger numeşte proprietate particulară numai “întregul cumul de bunuri aflat la dispoziţia, în controlul unei persoane” .
Astfel, modelul echilibrului staţionar, care se autoperpetueazã, reprezintã doar punctul de pornire în analiza economicã şi nu punctul final, Menger considerând că atât timp cât există schimb, există şi premisa de a considera lumea în continuă schimbare. În viziunea austriacã analiza economicã trebuie sã tindã spre identificarea relaţiilor de la cauzã la efect, sã producã o analizã genetic-cauzalã (opusã analizei operaţionale, cultivatã de economiştii contemporani). Analiza cauzalã are ca o primã şi foarte importantã consecinţã introducerea timpului în economie ca o variabilã şi nu ca o constantã, conferind astfel posibilitatea demonstrării legitimităţii perceperii de dobândă, impediment pe care liberalismul clasic nu îl putuse depăşi. Acţiunea umanã are loc în timp, iar timpul devine rar şi capãtã valenţele unui factor de producţie. Deosebit de importantã este şi precizarea potrivit cãreia noţiunea de timp capãtã proprietãţile sale temporale cunoscute numai dacã presupunem cã timpul se scurge într-o singurã direcţie sau, ceea ce este acelaşi lucru, dacã afirmãm cã procesele economice sunt ireversibile.
Într-o concluzie mai largã, individualismul metodologic asociazã douã lucruri importante: primul, oamenii acţionează , adicã sunt dotaţi cu voinţã şi judecatã proprie; de aici rezultã eterogenitatea masei umane şi diversitatea planurilor acesteia; al doilea, oamenii învaţã, adicã pot sã-şi corecteze planurile greşite. În acest fel, teoria economicã trebuie sã ţinã cont de dinamismul structurii pe care o studiazã.
Existenţa calculului economic în socialism
Mises a fost primul care a arãtat cã în socialism este imposibil calculul economic, pentru simplul fapt că nimeni nu putea avea mai mult de o anumită limită, acest lucru subminând interesul de a avea ceva în surplus, ceea ce oricum era imposibil de păstrat. Atacul sãu pornea de la faptul cã, pentru a-şi îndeplini obiectivele, planificatorul trebuie sã efectueze calcule economice. Ori, acest lucru era imposibil din cauzã cã neexistând proprietate privatã, nu exista piaţã, iar preţurile nu se puteau forma. Prin urmare, spune Mises, statul socialist vroia sã efectueze calcule, dar fãrã sã aibã numerele pe care sã le introducã în aceste calcule! Concluzia lui era clarã: calculul în socialism este imposibil. Distribuţia se făcea fără a se ţine cont de preferinţele individuale, ceea ce favoriza tranzacţionarea bunurilor de larg consum pentru necesităţi. Chiar şi pentru acestea însă, economia socialistă se inspira după evoluţia preţurilor din capitalism, în speranţa identificării unui sistem de referinţă măcar. Acest raţionament a avut un efect devastator asupra economiştilor socialişti, însã dezastrul teoriei lor nu a împiedicat, din pãcate, triumful doctrinei lor. În socialism nu se puteau emite defel pretenţii nici asupra siguranţei calculului costului de producţie, deoarece cheltuielile materiale nu puteau fi la fel de uşor de explicat de teoria obiectivă a valorii (folosită pentru cheltuielile salariale). Încercãrile de a respinge argumentele lui Mises nu au fãcut decât sã confirme degringolada teoreticã a socialismului (printre altele, socialismul aplicat nu a semãnat niciodatã cu cel teoretic). În anii '30, O.Lange a încercat sã furnizeze un model de sistem socialist care sã evite critica lui Mises. Rezultatul a fost o caricaturã a sistemului capitalist. Lange a încercat sã facã din socialism un sistem care sã imite piaţa şi preţurile rezultate din sistemul competiţional, fãrã a recunoaşte totuşi superioritatea acestuia din urmã. Austriecii şi-au mutat atunci critica lor spre noţiunea de planificare. Mises considera că dacă tot timpul este nevoie de aprobări, nu mai este timp de iniţiativă şi progres:
1. producţia este caracterizată de condiţii non-umane, cum ar fi randamentele descrescătoare pentru resursele mai slabe atrase în circuitul economic
2. munca are calităţi diferite; teoria valorii muncă nu ar putea fi valabilă decât dacă munca în sine ar fi un etalon general, ori tocmai asta mai rămânea de demonstrat!
3. există o relaţie de substituţie între ratele de salarizare a muncii simple şi a celei complexe; acest lucru presupunea un schimb, dar socialiştii nu puteau admite defel acest lucru
Hayek a fost cel care a mers pe ideea diviziunii cunoaşterii între participanţii la piaţã şi la perfecţionarea conceptului de coordonare a planurilor individuale. Dispersia informaţiei nu poate fi controlată nici măcar de către stat. Adversarii liberalismului considerau că atât timp cât pe piaţă informaţia este imperfectă, statul trebuie să intervină pentru a corija externalităţile negative. Nimic nu ne face să credem însă că statul ar putea conferi informaţiei transparenţa perfectă.
Teoria ciclului de afaceri
Teoria ciclului de afaceri constituie una dintre cele mai viguroase contribuţii austriece la ştiinţa economicã. La origine, ea reprezintã împletirea teoriei austriece a capitalului cu teoria monetarã a economistului suedez Knut Wicksell. Iniţiatorul acestei teorii este Mises în „Teoria banilor” şi a creditului. Ulterior, Mises şi Hayek, au perfecţionat şi nuanţat aceastã teorie.
Potrivit teoriei austriece a ciclului de afaceri, la baza expansiunii din faza iniţialã a ciclului se aflã o creştere a volumului de credite din economie. Aceasta se manifestã în general printr-o creştere a preţurilor şi o scãdere a ratei dobânzii sub nivelul care ar predomina în absenţa fluctuaţiei monetare. Aceastã extindere a creditului poate fi provocatã atât de intervenţia Băncii Centrale, cât şi de sistemul de rezerve fracţionare. Oricare îi este cauza, extinderea creditului determinã o îmbunãtãţire iniţialã a condiţiilor de afaceri. Investitorii se gãsesc în posesia unor sume mai mari de bani pe care sã le plaseze în diverse active necesare în procesul investiţional. Acelaşi lucru poate fi exprimat prin faptul evident cã o ratã a dobânzii mai micã sporeşte profitabilitatea investiţiilor pe ansamblu. Dat fiind faptul cã creditul suplimentar ajunge întâi la producãtori/investitori, aceştia pot sã liciteze mai mult pentru activele de care au nevoie în procesul de producţie. Primul efect vizibil va fi deci o creştere relativã a preţurilor tuturor materialelor cerute în producţie (noţiunea de creştere relativã a preţurilor se referã la preţurile bunurilor de producţie în termeni de bunuri de consum). Pe mãsurã ce preţurile bunurilor de producţie vor creşte din ce în ce mai mult, rentabilitatea investiţiilor va tinde sã scadã. Dacã extinderea creditului nu se accelereazã, creşterea preţurilor la bunurile de producţie va prinde din urmã preţurile bunurilor de consum, determinând scãderea drasticã profitabilitãţii. Criza se declanşeazã atunci când, la preţurile existente, producãtorii nu pot sã-şi vândã mãrfurile. Pentru a le vinde ei trebuie sã scadã preţurile, însã cu preţul unor pierderi mari. Dacã în acest moment oferta de monedã se mãreşte din nou, producãtorii primesc un rãgaz, dar finalul este inevitabil. Raportul dintre preţurile bunurilor de producţie şi preţul bunurilor de consum trebuie sã se ajusteze în aşa fel încât profitabilitatea generalã sã ajungã la nivelul iniţial, determinat de rata naturalã a dobânzii.
Este de fapt vorba de credite reale şi credite de consum. Primele se formeazǎ strict pe baza economiilor depuse la bǎnci şi au la bazǎ o abţinere de la consum. Nu vor exista credite suplimentare decât în mǎsura în care se acumuleazǎ alte economii. Creditul de circulaţie este acordat din fondurile bancare şi nu este limitat de rigiditatea cantitǎţii de capital acumulate anterior. În principiu expansiunea sa depinde pur şi simplu de conduita bǎncii. În acest fel se acordǎ împrumuturi nelimitate care vor genera iluzia rentabilitǎţii unor proiecte considerate anterior lipsite de susceptibilitatea de a aduce profit. Prin urmare costul mic al creditului îi va determina pe oamenii de afaceri sǎ considere rentabile supra-investiţiile şi sǎ accepte prelungirea excesivǎ a proceselor de producţie şi de consum.
Când bǎncile dau bani se renunţǎ la producţia bunurilor de consum (definitivarea bunurilor de consum, caracterizate de structura pe verticalǎ, a producţiei, adicǎ de stadiile de finalizare specifice) şi se trece la prelungirea investiţiilor (structura pe orizontalǎ a producţiei), la extinderea investiţiilor cǎtre domenii noi, în locul finalizǎrii investiţiilor în domeniile deja implementate. De fapt se finanţeazǎ bunurile cu valoare adǎugatǎ mare, complexe, a cǎror definitivare şi finisare este dificilǎ şi solicitantǎ şi se desfǎşoarǎ pe un segment mai mare de timp. Preţurile vor creşte deoarece se recurge la substituirea muncii de cǎtre capital. Salariile cresc, în mod firesc, deoarece tendinţa este de a produce cât mai multe bunuri de producţie, nu de consum. Este momentul în care este descoperit cruntul adevǎr: banii se înmulţesc mai repede decât bunurile şi se ajunge la un dezechilibru între bunurile de producţie şi cele de consum. În acest context oamenii de afaceri ar dori sǎ renunţe la o parte din bunurile de producţie dar nu mai pot face acest lucru deoarece au deja datorii foarte mari. Resursele folosite în stadiile înalte ale producţiei devin o povarǎ deoarece s-au materializat într-un stoc pentru care cererea nu mai este suficientǎ. În concluzie, atunci când capitalul devine ieftin, se doreşte înlocuirea muncii prin intermediul sǎu în scopul creǎrii unor bunuri din ce în ce mai complexe, mai scumpe şi de folosinţǎ mai îndelungatǎ.
A fost o vreme când teoria austriacã a ciclului de afaceri a dominat mediul universitar, dar ea a fost "eliminatã" de competiţia cu teoria keynesistã. Lipsa de rezistenţã a fost datã de faptul cã teoria austriacã nu a reuşit sǎ demonstreze în timp util cǎ nu este nevoie în mod necesar un remediu la crizã; cel mai bun tratament al crizei, spuneau austriecii, este prevenirea ei. Aceastǎ „soluţie” are la bazǎ faptul cǎ recesiunea este de fapt un proces firesc în care se regǎseşte corectarea efectelor nedorite ale expansiunii. Cert este cǎ odatǎ izbucnitǎ criza, guvernul nu trebuie sǎ mai facǎ nimic prin care sǎ se înlesneascǎ amplificarea creditǎrii, mai ales cǎtre firmele care au deja probleme. Prǎbuşirea puterii de cumpǎrare a banilor prin creditǎri susccesive care prelungesc agonia crizei iniţiale va atrage astfel cronicizarea acesteia într-o depresiune care va fi greu de depǎşit. Guvernul nu trebuie în nici un caz sǎ mai stimuleze cererea agregatǎ ci trebuie sǎ accepte abţinerea în consum pentru realizarea unui potenţial real de creditare prin creşterea economisirii. În concluzie, având în vedere cǎ soluţia în cazul recesiunii se fundamenta pe reţinerea statului de a interveni, indiferent de direcţie şi pe favorizarea doctrinei „laissez-faire”, teoria liberalã a austriecilor era în completã contradicţie cu etatismul, cu socialismul şi cu interveţionismul la modã în epocã.
Ludwig von Mises
Ludwig von Mises s-a născut în 1881 la Lemberg în Galiţia, provincie a Austro-Ungariei. La începutul secolului al XX-lea a intrat la universitatea din Viena, unde l-a avut ca profesor pe Karl Grunberg, un istoric al economiei, preocupat de istoria agriculturii şi a muncii, dar şi de marxism. Prima lucrare a lui Mises s-a axat pe studiul modului în care se desfiinţase iobăgia în provincia sa natală. La acea vreme exista o rivalitate deosebita între Şcoala socialismului de catedră (având ca bază Germania) şi Şcoala austriacă (având ca bază, evident, Viena). Totuşi, Şcoala austriacă pierduse încet, încet teren. Profesorul lui Mises era adept al socialismului. În cursul studiului său, Mises îşi dă seama că ceva nu mergea în explicaţiile de sorginte socialistă. În 1903, descoperă Şcoala austriacă citind 'Principiile economiei' de Carl Menger şi aceasta reprezintă un punct de cotitură în formarea sa ştiinţifică. Mises îsi dă doctoratul la facultatea de drept de la universitatea din Viena şi peste câţiva ani, după 1906, lucrează pe lângă judecătorii şi devine asociat la o firmă de avocatură. Va obţine în 1909 cel mai important post, până la plecarea din Austria, şi anume acela de economist la Camera de Comerţ din Viena. Din această poziţie a devenit unul dintre cei mai importanţi consilieri ai guvernului după primul război mondial. La biroul său de la Camera de Comerţ a înfiinţat un seminar de economie, cu care avea să devină celebru mai întâi în Europa şi apoi şi în S.U.A. Deşi nu aducea vreo recunoaştere oficială nici la Camera de Comerţ şi nici la universitatea din Viena, seminarul a atras rapid cele mai importante speranţe ale gândirii economice austriece. Printre participanţii la seminar s-au numărat F.von Hayek, G. Haberler, O.Morgenstern, F.Machlup, R.Strigl. Apropierea războiului şi ascensiunea diferitelor forme ale socialismului îl determină pe Mises să accepte postul de profesor de Relaţii Economice Internaţionale la universitatea din Geneva. Izbucnirea războiului îl forţează să părăsească Europa şi să se refugieze în S.U.A. În luna august a anului 1940 ajunge la New York. Pentru o vreme trăieşte din economii. Apoi publică diverse articole în ziare din New York pe tot parcursul războiului. Astfel ajunge să-l cunoască pe Henry Hazlitt, mare jurnalist şi economist american, primul dintre economiştii americani care a căutat să se opună ascensiunii teoriilor keynesiste. Posibilitatea publicării unor lucrări proprii aduce pentru prima dată o îmbunătăţire a situaţiei sale personale. Prin William Volker Fund, primeşte un post de visiting professor la universitatea din New York, unde, în 1949, reîncepe atât de celebrele seminarii de economie. Anul 1949 coincide în mod fericit cu publicarea operei sale capitale Human Action. Mises a continuat să profeseze până în 1969, fiind la acea dată cel mai bătrân profesor activ din S.U.A.
Până la retragerea sa din mediul universitar va rămâne un scriitor prolific pe diverse teme economice şi metodologice. Moare în 1973, la 92 de ani, fără a mai apuca să vadă extraordinara înflorire a curentului austriac. Contribuţiile sale la ştiinţa economică i-au asigurat un loc unic în istoria gândirii economice, teoria monetară, ciclul de afaceri şi critica adusă socialismului fiind printre cele mai importante.
Friederich August von Hayek
Friedrich August von Hayek este probabil economistul austriac cu cel mai mare succes în răspândirea ideilor şcolii austriece în lumea anglo-saxonă, chiar dacă a trebuit să facă unele concesii pentru aceasta. De fapt, obiectivul său metaeconomic a fost fuziunea cadrului static walrasian cu “dinamica” austriacă. S-a născut la 8 mai 1899 într-o distinsă familie de intelectuali din Viena (Ludwig Wittgenstein era vărul său de-al doilea). A servit pentru scurtă vreme pe frontul italian în timpul războiului. În 1918 a început studiile de drept la universitatea din Viena unde în 1921 obţine şi doctoratul în acest domeniu. Cu toate acestea, Hayek era interesat mai ales de economie şi psihologie. De aceea, el urmează cursurile lui Friedrich von Wieser, unul dintre membrii renumiţi ai şcolii austriece fondată de Carl Menger. În 1923 îşi ia doctoratul în ştiinţe sociale. În 1921, Hayek a contribuit la constituirea unui grup de tineri intelectuali, care se reuneau pentru a discuta texte despre probleme de interes comun. Disciplinele reprezentate erau numeroase şi variate: economia, sociologia, istoria, psihologia, istoria artei, muzică, psihanaliza, fizica şi matematica. Mulţi dintre aceştia vor deveni mai târziu celebri, iar o bună parte dintre ei se vor întâlni la seminarul lui Ludwig von Mises fondat în 1922. După 1923, el decide "pe propriile cheltuieli şi riscuri" să petreacă 15 luni în Statele Unite ale Americii, beneficiind de scrisorile de recomandare ale lui J. Schumpeter. Aici el începe o nouă teză de doctorat pe problemele stabilizării monetare, dar pe care nu o va termina niciodată. Oricum, va avea ocazia să-şi perfecţioneze engleza şi să facă cunoştinţă cu economiştii şi teoriile la modă în America. Se întoarce la Viena în 1924 şi publică primele articole. În această perioadă, începe cercetările asupra teoriei monetare, prin prisma experienţei sale americane, şi caută, totodată, să obţină un post universitar. Hayek apare interesat, înainte de toate, de teoria pură, dar pornind de la analiza faptelor concrete. În 1927, Mises îl ajută pe Hayek să fondeze Institutul austriac de cercetări economice, care are ca program de cercetare fluctuaţiile şi crizele economice; Hayek a fost director al acestui institut până în 1931. Din 1929 el începe să predea la universitatea din Viena. În această perioadă, la Londra îl întâlneşte pentru prima dată pe J.M. Keynes. În 1929 publică în germană, tradusă apoi în engleză, prima sa carte "Monetary Theory and the Trade Cycle" unde face o retrospectivă critică a teoriilor monetariste şi non-monetariste ale fluctuaţiilor ciclice, susţinând că intervenţiile monetariste crează distorsiuni în preţurile relative, conducând la o proastă alocare a resurselor. În această carte, Hayek condamnă politicile de luptă contra depresiunii economice prin extinderea creditului. El a atras atenţia în stilul său bine cunoscut, că asemenea politici nu făceau decât să agraveze depresiunea.
În 1931, Lionel Robbins l-a invitat pe Hayek la Londra pentru a conferenţia despre rezultatele cercetărilor sale. L.Robbins era, în acea vreme, exponentul unui grup de economişti liberali de la London School of Economics, pe când Keynes şi discipolii săi îşi aveau cartierul general la Cambridge. Hayek rămâne la Londra până în 1950 ca cetăţean britanic, cetăţenie dobândită în 1938 şi la care nu a renunţat niciodată. În atmosfera londoneză continuă seria marilor controverse, de astă dată împotriva lui O.Lange. În cartea sa “Economia dirijată în regimul colectivist” formulează şi concluzia marii controverse: imposibilitatea “socialismului de piaţă”.
O altă problemă asupra căreia s-a concentrat Hayek toată viaţa şi al carei început datează din perioada londoneză este teoria cunoaşterii, în particular epistemologia. Într-un text publicat în 1937 “Economics and Knowledge” el prezintă pentru prima dată tezele sale asupra diviziunii cunoaşterii, distanţându-se astfel de teoria ortodoxă. În 1941, începe să publice în revista Economica o serie de articole despre “Contrarevoluţia în ştiinţa”, despre “scientism”, adică despre aplicarea servilă în ştiinţele sociale a metodelor ştiinţelor naturale. Hayek critică “raţionalismul constructivist” sau “naiv” care pretindea înţelegerea totală a societăţii, dar critică mai ales ideile legate de transformarea raţionalismului. Tot în 1941 a apărut una dintre cele mai importante scrieri ale sale, în seria “economiei pure” şi anume “The Pure Theory of Capital”. Cu cartea sa din 1944, “The Road To Serfdom” (tradusă şi în româneşte), Hayek dobândeşte pe de-o parte notorietate mondială, iar pe de altă parte o mulţime de duşmani.
În 1947, el invită 40 de intelectuali prestigioşi – economişti, istorici, jurnalişti – la o conferinţă la Mont-Pelerin în Elveţia, pentru a discuta principiile unei ordini liberale şi mijloacele de a o păstra. Între cei invitaţi se aflau: M.Allais, M. Friedman, Bernard de Jouvenel, F. Knight, F. Machlup, L. von Mises, M. Polanyi, K. Popper, L. Robbins şi alţii. Acest grup decide să-şi continue existenţa ca un forum de discuţii şi astfel se pun bazele Societăţii de la Mont-Pelerin, pe care Hayek o va prezida din 1947 până în 1960. Societatea va aduna cu timpul peste 400 de membri din 30 de ţări şi va ţine întruniri o dată pe an, în diverse ţări. Reuniunea din 1975 a fost consacrată evaluării lucrărilor lui F. von Hayek, în urma primirii de către acesta a premiului Nobel, dar la care Hayek nu a participat.
În 1949, Hayek părăseşte London School of Economics, şi pleacă în S.U.A., unde va ţine cursuri din primăvara anului 1950 la universitatea din Arkansas. Apoi, din toamna anului 1950, acceptă postul de profesor de ştiinţe sociale şi morale la universitatea din Chicago. La Chicago intră în contact cu cei care alcătuiau şcoala de la Chicago: F. Knight, M.Friedman, G. Stigler asupra cărora va exercita o influenţă deosebită. La Chicago are un succes formidabil, adunând la seminariile sale interdisciplinare, numeroşi participanţi. Tot în această perioadă el publică articole şi o serie de cărţi: “J. S. Mill and Harriet Taylor” (1951), ”The Counter-Revolution of Science”(1952), ”The Political Ideal of the Rule and Low” (1955), ”The Constitution of Liberty”(1960). Această ultimă carte (tradusă şi în româneşte), constituie într-o mare măsură continuarea la ”Drumul către servitute”, fiind considerată de analiştii istoriei gândirii economice drept una dintre cele mai ambiţioase scrieri ale lui Hayek.
În 1962, Hayek începe o a patra etapă a carierei sale: universitatea din Frieburg, Germania îi oferă o catedră de economie politică, succedându-l pe prietenul său Walter Eucken, fondatorul şcolii Ordo, de la sfârşitul celui de al doilea război mondial, un alt nucleu liberal, ai cărui adepţi au creat baza teoretică a ”miracolului economic german”. La Frieburg, timp de şapte ani, Hayek continuă ofensiva sa politică şi teoretică, de acum cunoscută şi recunoscută. În 1964 primeşte titlul de doctor honoris causa al universităţii din Tokyo, iar în 1969 este numit profesor onorific al universităţii din Frieburg.
În 1969 se reîntoarce în Austria sa natală, unde va avea un post de profesor onorific la Salzburg. Deşi bolnav şi oarecum izolat, Hayek scrie primul volum din cele trei ale capodoperei ”Drept, legislaţie, libertate”. Această carte este într-un fel, continuarea reflexiilor sale din "Constituţia libertaţii". De fapt, el demonstrează că după ce s-au pus bazele liberalismului esenţialul constă în a-l menţine şi a-l perpetua. Celelalte două volume au văzut lumina tiparului în 1976 respectiv 1979. În 1974, primeşte titlul de doctor honoris causa al universităţii din Salzburg, şi apoi, pe neaşteptate şi premiul Nobel pentru Economie, premiu pe care îl va împărţi cu economistul suedez Gunnar Myrdal, antipodul teoretic al lui Hayek.
În discursul său de la banchetul organizat de primirea Premiului Nobel, Hayek a făcut o declaraţie pe cât de şocantă, pe atât de caracteristică lui: "Dacă cineva mi-ar fi cerut sfatul înainte de instituirea premiului Nobel pentru economie, eu i-aş fi spus să renunţe la această idee, pentru că această distincţie conferă o autoritate pe care în economie nici un om nu ar trebui să o aibă", adăugând: "nu există nici o dovadă incontestabilă despre un om care să-şi fi adus contribuţia la ştiinţa economică şi care să fie omnicompetent în problemele economiei".
În 1977, Hayek se reîntoarce la Frieburg, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii. În 1980, organizează la Paris o întâlnire între liberali şi socialişti. Textele redactate cu această ocazie au constituit punctul de plecare în elaborarea unei cărţi:"The Intelectual Error of Socialism". În această carte el reia ideile sale obsedante despre socialism, insistând asupra diferenţelor culturale şi asupra problemelor morale. În particular, Hayek îşi propusese respingerea credinţei eronate după care omul se modelează.
Fie şi numai scurta trecere în revistă a periplului creator al lui F. von Hayek, dă dimensiunea personalităţii sale monumentale şi a locului său în istoria gândirea economice.
Ca exponent de seamă al şcolii austriece Hayek va împărtăşi ideile acestei şcoli, le va amplifica şi rafina, căutând totodată să atenueze formalizarea externă, deşi perfectă logic şi matematic, dar neoperaţională în economia reală. Hayek gândea universul economiei în termeni de conjecturi, de procese şi instituţii. Pentru Hayek economistul trebuie în mod invariabil să opteze pentru o analiză în termeni de piaţă. O caracteristică esenţială a concepţiei hayekiene este aceea că noţiunea de piaţă are o valoare epistemologică. Piaţa nu este numai ceea ce în mod obişnuit cred oamenii, ea este o construcţie a ordinii comerţului şi a monedei, rezultată deopotrivă dintr-o tradiţie economică şi dintr-o moştenire intelectuală comună. De altfel preocupările epistemologice ale lui Hayek sunt parte integrantă a discursului său de economist. El nu a abandonat niciodată ideile de la care a plecat, dar mereu s-a întrebat, întrebări care revin ca un leit-motiv în opera sa: ce putem aştepta şi ce trebuie să asteptăm de la ştiinţa economică? Dupa opinia lui Hayek, opinie îmbrăţişată şi de adepţii săi, ştiinţa economică este un tip de cunoaştere economică şi în acest mod trebuie abordată metodologia economică. Într-o idee mai largă Hayek susţine că metodologia economică asumă sarcina complexă de reflecţie asupra limitelor iminente ale ştiintei economice.
