Iniţiatorii teoriei drepturilor de proprietate, R.H. Coase şi Fr. A. Hayek au deschis calea unei noi analize a pieţei şi a ordinii pieţei integrând drepturile de proprietate.
În primul rând, Teorema Coase (botezată aşa de Stigler) a apărut ca reacţie faţă de analiza a două cazuri: cel cunoscut sub numele de "eşec al pieţelor" (iniţiat de Pigou şi dezvoltat de Keynes) şi cel al costului social. După cum se ştie, prin introducerea argumentului de "eşec al pieţelor" se lăsa loc intervenţiei statului în economie, sub pretextul rolului corector al politicilor guvernamentale, pentru a lua în calcul, de pildă, efectele externe sau pentru a dirija oferta bunurilor publice. Coase demolează pur şi simplu sistemul teoretic al lui Pigou printr-o manevră de logică elementară: acest sistem se sprijină pe ipoteza costurilor de tranzacţionare nule, ceea ce înseamnă că el conţine o ipoteză implicită şi anume evitarea normelor legale9. Totodată, Coase arată că dacă costurile de tranzacţionare sunt pozitive, atunci este posibil ca unele acţiuni guvernamentale (reglementări, taxe, subvenţii) să fie mai avantajoase decât piaţa. În acest context, el susţine că trecerea de la costuri de tranzacţionare nule la costuri de tranzacţionare pozitive demonstrează importanţa covârşitoare a sistemului legislativ. Într-adevăr, pe piaţă nu se negociază entităţi fizice, ci drepturile de a exercita anumite acţiuni, iar drepturile pe care indivizii le pot deţine sunt stabilite prin sistemul de legi. Pentru Coase, dacă drepturile de proprietate sunt bine definite, costurile de tranzacţionare sunt neglijabile, întrucât costul negocierii vine din imprecizia drepturilor de proprietate, ceea ce înseamnă că piaţa se poate extinde. Pentru o înţelegere mai clară a poziţiei sale doctrinare, Coase insistă asupra ideii după care evidenţierea eventualelor imperfecţiuni ale pieţei în câteva cazuri precise, nu implică şi afirmaţia că intervenţia statului este susceptibilă de a rezolva orice problemă mai bine decât o face piaţa.
Unul din principalele scopuri ale teoriei drepturilor de proprietate a lui Ronald Coase este acela de a oferi o soluţie, care să nu contravină principiilor pieţei libere, problemei externalităţilor economice. În general, în teoria economica, se considera că apariţia şi manifestarea externalităţilor reprezintă un eşec al pieţei libere, care prin mecanismele sale nu poate să rezolve situaţia în care costurile sau beneficiile unei tranzacţii nu sunt suportate numai de părţile care au consimţit să participe la respectiva tranzacţie. Externalităţile economice dereglează calculele de eficienţă perturbând în felul acesta procesul decizional al agenţilor economici. Într-un sistem economic ideal, principiul eficienţei economice presupune că vor fi produse bunurile care pot fi vândute la un preţ mai mare decât costurile de producţie. Producătorii vor plăti costurile factorilor de producţie şi vor încasa preţul bunului produs în momentul în care îl vor vinde. Dacă un bun se vinde la un preţ mai mare decât costul său de producţie înseamnă că producătorii vor obţine profit, dacă nu, ei vor înregistra pierderi şi nu vor mai fi tentaţi să producă respectivul bun. Acest mecanism funcţionează corect intr-un sistem economic ideal în care producătorii suportă toate costurile ce derivă din producerea bunului respectiv şi beneficiază, în acelaşi timp, de toate încasările survenite în urma comercializării acelui bun. Realitatea a demonstrat, însă, că pot exista situaţii în care nu toate costurile sau, respectiv, beneficiile aferente realizării unui produs sunt suportate sau, încasate de către producător. În teoria economică manifestarea unui asemenea fenomen este desemnată prin termenul de externalitate. Manifestarea acestui tip de fenomen determină, în cadrul pieţei, alocarea ineficientă a resurselor.
În aceste condiţii Coase avansează următoarea teoremă:
Dacă sunt îndeplinite următoarele premise:
• drepturi de proprietate bine delimitate şi corect definite
• costuri tranzacţionare nesemnificative
atunci resursele vor fi alocate în mod eficient indiferent de persoana care le deţine.
Soluţia propusă de Coase se fundamentează pe ipoteza conform căreia principala cauză a alocării ineficiente a resurselor o reprezintă definirea sau delimitarea inexactă a drepturilor de proprietate. Conform lui Coase o mare parte din disputele cu privire la alocarea resurselor se datorează faptului că nimeni nu deţine dreptul de proprietate asupra acestor resurse sau, în alt caz la fel de grav, că toţi indivizii deţin în aceeaşi măsură aceste drepturi (proprietate publică). Aceste dispute ar putea fi rezolvate eficient în condiţiile în care resursele s-ar afla în strictă posesie. În această situaţie, dacă o persoană va dori să utilizeze o anumită resursă va trebui să ceară acordul proprietarului, acord ce poate fi obţinut in schimbul achitării unui anumit onorariu. Prin urmare, distribuirea şi atribuirea drepturilor de proprietate sporeşte în mod vizibil posibilitatea rezolvării disputelor cu privire la utilizarea resurselor. În formularea teoriei sale, Coase mizează pe o calitate importantă a dreptului de proprietate - divizibilitatea; dreptul de proprietate reprezintă în fapt un complex de alte drepturi distincte ce privesc proprietatea respectivă (dreptul de folosinţă, dreptul de dispoziţie, dreptul de uzufruct), în felul acesta proprietarul poate tranzacţiona numai un anumit drept din acest complex de drepturi.
În acest mod va lua naştere o nouă piaţă, piaţă drepturilor de proprietate, ce va cuprinde acele tranzacţii în care obiectul schimbului îl reprezintă drepturile cu privire la proprietatea asupra unor resurse (de exemplu vânzarea către o întreprindere a dreptului de a polua). În aceasta situaţie, nu este necesară intervenţia directă sau indirectă a statului pentru a se obţine un rezultat eficient deoarece părţile au capacitatea de a stabili contracte cu privire la modul în care resursele vor fi utilizate.
Definirea şi delimitarea precisă a drepturilor de proprietate este o condiţie necesară dar nu suficientă pentru alocarea eficientă a resurselor. Existenţa dreptului de proprietate oferă posibilitatea încheierii unor tranzacţii dar, uneori, aceste tranzacţii implică apariţia costurilor de tranzacţionare.
Costurile de tranzacţionare reprezintă, în primul rând, costurile implicate de negocierea si stabilirea unui acord. Dacă există numeroase părţi implicate în acel acord sau dacă disputele legate de acel acord sunt numeroase atunci este posibil ca respectivul acord să implice costuri tranzacţionare mai ridicate decât beneficiile aduse de respectiva tranzacţie. Pe de altă parte, cheltuielile necesare pentru stabilirea unui acord nu reprezintă unicele costuri tranzacţionare; in această categorie mai pot fi incluse:
• costurile căutării şi ale informaţiei
• costurile identificării părţilor ce pot fi afectate de respectiva tranzacţie şi a informării lor în legătura cu respectiva tranzacţie
• costurile delimitării dreptului de proprietate obţinut în urma încheierii unui acord
• costurile de monitorizare a respectării acordului semnat
• costurile revendicării pagubelor produse prin încălcarea acordului respectiv
Dacă toate aceste cheltuieli tranzacţionare vor depăşi ca valoare avantajele obţinute în urma tranzacţiei atunci, conform principiului eficienţei economice, tranzacţia respectivă nu va mai avea loc.
O piedică importantă în calea încheierii unui acord o reprezintă, în opinia lui Coase, problema pasagerului clandestin. Prin această sintagmă se desemnează un anumit tip de comportament individual ce se manifestă în situaţia în care obiectul tranzacţiei îl reprezintă un bun public sau un bun al cărui drept de proprietate este deţinut în comun de un număr semnificativ de indivizi. Problema pasagerului clandestin constă în manifestarea tentaţiei, la nivelul unui individ, de a beneficia de anumite avantaje fără a plăti costurile implicate de obţinerea acelor avantaje. În cazul în care mai mulţi indivizi trebuie să contribuie într-o anumită cotă parte la obţinerea unui avantaj, fiecare dintre aceşti indivizi este tentat de a evita plata cotei aferente în speranţa că restul persoanelor vor plăti şi partea sa.
Concluzia cercetărilor desfăşurate de Ronald Coase este aceea că, în realitate, nu există un “eşec al pieţelor” ci, mai degrabă, costuri de tranzacţionare semnificative, costuri ce derivă, în principal, dintr-o inexactă definire şi delimitare a drepturilor de proprietate. Prin rezultatele cercetărilor sale Coase a iniţiat un nou domeniu de cercetare - analiza economică a dreptului - analiză ce presupune abordarea sistemului de drept prin prisma instrumentelor specifice teoriei economice.
Hayek, la rândul său, caută să răspundă la întrebarea pusă de economişti de-a lungul timpului asupra cauzelor eficacităţii pieţelor. El îşi formulează argumentele pe imperfecţiunea informaţiilor care determină o coordonare tehnic descentralizată şi în acelaşi timp superioară coordonării etatiste. Cu alte cuvinte, ghidul politicii statului nu poate fi altul decât respectul libertăţii individuale, iar funcţia statului este de face să se respecte statul de drept care apără drepturile de proprietate şi, mai larg, economia de piaţă. Prioritatea dreptului de proprietate se află în centrul analizei, după opinia lui Hayek, pentru că cea mai mare parte a măsurilor sociale conduce la reducerea drepturilor de proprietate pentru unii indivizi. Hayek, denunţă o asemenea situaţie, condamnând totodată acele măsuri care pun liberul arbitru în locul ordinii pieţei.
