Bazele acestei teorii au fost puse în anii '70 de G. Akerlof, M. Spence, J. Stiglitz. Autorii menţionaţi au propus o explicaţie comună la o serie de întrebări interesând domenii diferite ale economiei: care este explicaţia pentru ratele dobânzii excesiv de mari pe piaţa creditului din ţările slab dezvoltate; de ce cei care doresc să cumpere un automobil second-hand bun se adresează unui dealer şi nu vânzătorului particular; care este explicaţia faptului că o firmă plăteşte dividende acţionarilor chiar dacă este impozitată mai mult în raport cu câştigurile; de ce este avantajos pentru companiile de asigurări să ofere clienţilor o listă unde deductibilităţile mai mari sunt înlocuite cu despăgubiri mai mici; etc. Argumentele iniţiatorilor teoriei pieţelor cu informaţie asimetrică ţin de definirea informaţiei asimetrice: o parte a agenţilor economici de pe piaţă au mai multe informaţii decât cealaltă parte. Astfel, împrumutătorii ştiu mai mult decât împrumutaţii despre eşalonarea plăţilor viitoare, vânzătorul ştie mai multe despre calitatea maşinii decât cumpărătorul, preşedintele consiliului de administraţie ştie mai multe despre profitabilitatea firmei, etc.
Teoria economică a apelat, pentru o perioadă îndelungată de timp, la premisa conform căreia agenţii economici deţin în mod egal şi în cantităţi suficiente informaţiile necesare în cadrul procesului decizional, de aceea problemelor legate de distribuirea informaţiilor în cadrul pieţelor li se acorda o importanţă nesemnificativă. Cei trei economişti au observat şi au cercetat următorul fenomen: în cadrul activităţii economice există o serie vastă de pieţe în care informaţia este distribuită asimetric iar modul în care aceasta se propagă de la un agent economic la altul influenţează comportamentul indivizilor pe respectiva piaţă. Dacă, în cadrul teoriei economice tradiţionale, se puneau în discuţie, în primul rând, problemele legate de echilibrul cererii şi ofertei, de modul în care se distribuie venitul în procesul schimbului, sau de alocarea eficientă a resurselor, noua microeconomie a propus o abordare inedită – mare parte din deficienţele pieţelor pot fi rezultatul unei distribuţii asimetrice a informaţiei. Fiecare dintre autorii menţionaţi a găsit câte un element definitoriu al pieţei cu informaţie asimetrică: Akerlof – selecţia adversă (adverse selection), Spence – semnalizarea (signaling), iar Stiglitz – selectarea- cernerea (screening).
G. Akerlof a publicat în 1970 "The Market for Lemons", introducând prima analiză formală a unei pieţe cu dificultăţi de informare sau cu selecţie adversă12. El dezvoltă astfel o nouă teorie unde arată că din cauză informării imperfecte a împrumutaţilor şi a cumpărătorilor de maşini, împrumutătorii cu sisteme de rambursare neperformante sau vânzătorii de maşini de proastă calitate pot îndepărta ceilalţi competitori de pe piaţă, cu alte cuvinte, informarea asimetrică a agenţilor poate determina o selecţie adversă pe piaţă. Argumentele lui Akerlof rezultă din analiza pieţei unui bun unde vânzătorul are mai multe informaţii decât cumpărătorul despre calitatea produselor, şi anume, piaţa maşinilor second-hand: "lămâia" (maşinile vechi şi cu defecte). Concluzia lui Akerlof arată că, ipotetic dificultăţile de informare pot conduce fie la colapsul întregii pieţe, fie la transformarea acesteia prin selecţie adversă, fiind alese produsele de calitate proastă în locul celor calitativ superioare. Asimetria informaţiei a oferit un imbold nesperat teoriilor economice intervenţioniste care găseau în acest fenomen o justificare pentru o mai activă implicare a statului în activitatea economica. În realitate, o piaţă nu se formează, nu ia naştere pentru a eşua, chiar dacă piaţa respectivă se confruntă cu probleme specifice, ea işi va adapta mecanismul de funcţionare astfel încât să ofere o rezolvare internă la problemele sale. Agenţii economici ce acţionează pe o piaţă cu informaţie asimetrică vor încerca, pe de-o parte, să fructifice în favoarea lor asimetria informaţiilor, iar, pe de altă parte, să asigure condiţiile necesare pentru ca respectiva piaţă să funcţioneze şi să nu dispară, pentru că, o dată cu dispariţia pieţei dispare şi avantajul lor. Cheia problemei se află la agenţii economici care pot avea motivaţii puternice pentru a contracara efectele adverse ale dificultăţilor întâmpinate în informarea asupra eficienţei pieţei. Este posibil ca numeroase instituţii ale pieţei să fie interesate să propună o rezolvare a problemelor cauzate de informarea asimetrică oferind diferite tipuri de contracte, de pildă vânzătorii de maşini second-hand să ofere garanţii cumpărătorului.
Michael Spence a cercetat felul cum indivizii mai bine informaţi de pe o piaţă pot să transmită, "să semnalizeze", în mod credibil, celor mai puţin informaţi, informaţiile pe care le deţin, astfel încât să evite unele probleme asociate selecţiei adverse. Semnalizarea de piaţă13 presupune existenţa unor agenţi care să ia măsuri costisitoare, dar uşor de observat pentru a-i convinge pe alţi agenţi economici fie de abilităţile lor, fie de valoarea şi calitatea produselor lor.
Michael Spence a publicat în 1973 un studiu intitulat "Job Market Signaling" unde identifică educaţia ca un "semnal" al productivităţii pe piaţa forţei de muncă. Un angajator nu poate distinge persoanele mai productive de cele mai puţin productive. În consecinţă, el îl va alege pe cel mai productiv dintre solicitanţii mai puţin productivi, numai dacă îl consideră mai puţin costisitor decât ceilalţi fiind mai educat, decât cei mai puţin educaţi. Spence a constatat existenţa în baza de aşteptare a unor puncte de echilibru diferite, condiţionate de educaţie şi venit (de exemplu, bărbaţii şi albii primesc un salariu mai mare decât femeile şi negrii cu aceeaşi productivitate). Cercetările ulterioare au extins aplicarea teoriei la explicarea altor tipuri de "semnale", confirmând importanţa "semnalizării" pe diferite pieţe (publicitatea costisitoare ca semn al productivităţii, finanţarea prin emiterea de obligaţiuni ca semnal al profitabilităţii, tacticile de amânare a ofertei salariale ca semnal al capacităţii de negociere, reducerile agresive de preţuri ca semnale ale puterii pieţei, etc.).
Teoria oferă explicaţia dividendelor plătite de firme acţionarilor, deşi se ştie că ei vor plăti un impozit suplimentar pentru aceste venituri suplimentare. De ce aleg firmele să plătească dividende în loc să urmeze o cale mai simplă, adică să reţină profitul în interiorul firmei favorizând acţionarii prin creşterea capitalului şi a valorii acţiunilor? Un răspuns, în sensul teoriei "semnalizării", este acela că dividendele pot fi un semnal favorabil pentru investiţiile viitoare, firmele plătesc dividende pentru că pe piaţă acest fapt este interpretat ca un semn bun, ceea ce va însemna şi un preţ mai mare al acţiunilor. Aceasta strategie se înscrie în cadrul comunicării financiare a întreprinderii şi urmăreşte atragerea sau menţinerea acţionariatului. O companie care oferă dividende este o companie stabilă şi prosperă, deci acţiunile acelei companii reprezintă o achiziţie favorabilă pentru portofoliul acţionarilor. Ideea este că preţul mai mare al acţiunilor va compensa pierderile acţionarilor rezultate din impozitarea suplimentară a dividendelor.
Joseph Stiglitz, împreună cu diverşi colaboratori, completează analizele întreprinse de Akerlof şi Spence cu cercetarea comportamentului agenţilor economici neinformaţi pe piaţă cu informaţie asimetrică, în speţă piaţa asigurărilor unde companiile de asigurări nu deţin informaţii despre riscul real la care sunt supuşi clienţii. Joseph Stiglitz şi Michael Rothschild arată cum compania de asigurări-partea neinformată poate determina clienţii săi-partea informată să-şi dezvăluie informaţiile despre riscurile proprii, prin "screening". Pe baza informaţiilor "cernute" ("selectate"), compania de asigurări distinge între diferitele clase de risc oferite asiguraţilor, dându-le posibilitatea de a alege dintr-o listă de contracte alternative, unde despăgubirile mici pot fi înlocuite cu deductibilităţi mari.
Aplicaţiile teoriei pieţelor cu informaţie asimetrică sunt multiple: de la pieţele financiare – monetare şi piaţa asigurărilor, la piaţa muncii şi piaţa bunurilor de consum.
