Public choice este o şcoală născută din nevoia de a înţelege statul ca agent economic care fixează regulile jocului şi este, în acelaşi timp, şi arbitru şi jucător. În jurul public choice gravitează atât economişti cât şi politologi, în cea mai mare parte provenind de la universitatea Rochester (N. Y.) şi de la Virginia Polytechnic Institute. Cei mai cunoscuţi autori sunt James Buchanan (laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1986) şi G. Tullock.
Şcoala public choice admite că piaţa are slăbiciuni pentru că efectele externe sunt prost luate în calculul pieţei.
Public choice nu neagă că bunurile indivizibile necesită tarifare specială, dar aceasta nu implică automat că statul poate fi mai eficient dacă produce în locul pieţei (sectorul public) sau că reglementările asupra schimburilor ameliorează situaţia. Altfel spus, a admite că piaţa este imperfectă, nu implică în mod necesar o intervenţie crescândă a statului.
În aceeaşi linie, Buchanan şi Tullock formulează o teorie a pieţei politice şi o concepţie despre birocraţie (îndreptate spre criticarea omniprezenţei statului). Această teorie utilizează microeconomia tradiţională pentru analiza procesului deciziilor indivizilor şi colective, pentru aprecierea eficienţei comparate a pieţei şi a statului, pentru a sesiza motivaţiile birocraţilor şi pentru a interpreta o noţiune ambiguă cum este bunăstarea socială.
Teoria public choice are ca scop descoperirea legăturii dintre comportamentul indivizilor care acţionează pe piaţa economică şi comportamentul lor când acţionează pe piaţa politică.
Acest obiectiv este susţinut de o serie de ipoteze:
-indivizii care acţionează pe cele două pieţe sunt aceiaşi;
-deciziile politice nu sunt supervizate de fiinţe atotştiutoare;
-indivizii se comportă pe piaţă, în relaţiile politice guvernamentale, în relaţiile de grup non-guvernamentale, precum şi în alte situaţii în mod asemănător.
În acest cadru, J. Buchanan recunoaşte că individul care participă la alegeri colective este presupus că ştie că alegerile sale au incidenţă asupra altor indivizi nu aplică metoda clasică (după care alegerea este analizată ca o alegere sub constrângeri, reflectând raţionalitatea decidentului care ţine cont de interesul său şi de costurile sau prejudiciile susceptibile de a le suferi).
Funcţionarul, omul politic sau birocratul, nu sunt agenţi economici deasupra altora, ci indivizi care au propriile repere şi care caută să-şi maximizeze utilitatea în termeni de putere, de câştiguri monetare, de număr de birouri din subordine etc. Această raţionalitate fundamentală explică de ce fiecare consumator de bunuri colective pasează costul utilizării lor asupra altora (problema pasagerului clandestin), precum şi faptul că comportamentul birocratic produce efecte negative sau indirecte pentru colectivitate (indivizii sunt perfecţi iar instituţiile sunt rele?).
Tentaţia de a adopta un comportament de pasager clandestin (free rider), tentaţia cuiva de a se bucura de un bun gratuit ale căror costuri financiare sunt plătite de alţii pune în evidenţă problemele pe care le ridică relevarea preferinţelor în absenţa unui sistem de preţuri, care asigură excluziunea non-plătitorului. Buchanan respinge ideile lui Wicksell după care alegerea unei politici economice sau a unei producţii publice respectă regula unanimităţii, iar pentru punerea în practică a procesului deciziei colective este necesară o soluţie mai precisă decât direcţia furnizată de Wiksell.
Astfel, în 1962 într-un studiu asupra procedurii de calcul al consensului, "The Calculus of Consent" (tradusă şi în româneşte) Buchanan şi Tullock au dezvoltat teza după care procedura majoritară nu este perfectă. Mai târziu, J. Buchanan în "The Limits of Liberty" (tradusă şi în româneşte) arată că sistemul majoritar de vot nu permite în mod necesar adoptarea măsurilor care să corespundă condiţiilor eficacităţii sociale. Fenomenul pieţei politice (logrolling) conduce la adoptarea de reguli sau cheltuieli ale căror costuri sociale sunt mai mari decât câştigurile sau pierderile realizate, "zvonerii" accentuâmd această tendinţă. Pe de altă parte, costul măsurilor propuse este dispersat asupra unui număr mare de persoane, în timp ce câştigul se concentrează la un număr mic. Grupurile de presiune acţionează în aşa fel încât efectele pozitive să fie foarte vizibile, iar cele negative să fie greu perceptibile, deschizând drumul pentru creşterea fără nici o limită a cheltuielilor statului. Buchanan optează pentru o democraţie temperată, instituţii stabile şi cu o oarecare autonomie faţă de presiunea grupurilor de presiune. În concluzie, analiza democraţiei este sinonimă cu analiza sistemului de vot.
G. Tullock a dezvoltat în principal două teme: teoria alegătorului median şi analiza economică a birocraţiei. G. Tullock elaborează un model aşezat pe premisa conform căreia alegătorul median este cel care influenţează rezultatul. Utilizând o serie de ipoteze simplificatoare, Tullock demonstrează că preferinţele alegătorului median coincid cu punctul unde nemulţumirea este cea mai mică. Autorul utilizează acest model pentru analiza partidelor politice al căror obiectiv este realegerea şi care, pentru a-şi atinge scopul, trebuie să-şi elaboreze programe bine definite. Teoria îi dă prilejul să arate că într-un sistem politic cu două partide tendinţa guvernării este spre centru, în timp ce un sistem cu trei partide cere mai multă abilitate liderilor politici pentru că strategia celorlalţi se face pe ascuns. Poziţia partidelor în acest caz se îndepărtează mult una de alta. Continuând raţionamentul este lesne de presupus ce se întâmplă atunci când numărul partidelor scapă de sub control. Dar evident teoria nu ia în calcul ce se întâmplă în momentul în care un partid are diverse curente interne, ceea ce măreşte numărul 'jucătorilor'.
Analiza economică a birocraţiei reprezintă o altă tematică de interes abordată de G. Tullock şi A. Downs.
Birocraţia este plasată în situaţia unui producător care trebuie să-şi maximizeze producţia în constrângerile date de mijloacele sale limitate.
Teoria este aşezată pe câteva ipoteze:
-Birocraţii (şi toţi ceilalţi agenţi sociali) caută să-şi atingă obiectivele printr-un comportament raţional, adică ei acţionează în modul cel mai eficient posibil, în limita posibilităţilor şi ţinând cont de costul informaţiei. Birocraţii nu caută nimic altceva decât să maximizeze utilitatea. Aceasta înseamnă că ori de câte ori costul necesar pentru a atinge un scop dat creşte, în termeni de timp, efort, bani, birocraţii caută să atingă cel mai mic obiectiv şi invers, dacă scad costurile, ei caută să atingă obiectivul cel mai mare.
-Birocraţii dispun de un ansamblu complex de scopuri care include putere, venit, prestigiu, securitate, comoditate, loialitate (pentru o idee, pentru o instituţie, pentru o ţară), mândrie pentru lucrul bine făcut şi dorinţa de a servi interesul public.
-Funcţiile sociale în fiecare organizaţie sunt puternic influenţate de structura şi comportamentul intern, după cum comportamentul intern influenţează structura.
A. Downs defineşte un ansamblu de concepte pentru studiul comportamentului economic, social şi politic al birocratului printre care şi comoditatea şi interesul public.
-Comoditatea reflectă ideea după care rutina şi obişnuinţa sunt surse de confort pentru orice om. În acest sens, schimbările sunt acceptate numai dacă aduc avantaje mai mari decât efortul care ar trebui depus pentru a depăşi comportamentele anterioare. Comoditatea semnifică faptul că o societate tinde să opună rezistenţă la schimbările de comportament care implică o supracreştere a eforturilor personale şi pe care le acceptă să-i bulverseze practicile stabilite dacă aceasta-i permite să-şi diminueze eforturile pentru a-şi îndeplini sarcinile;
-Interesul public nu are o accepţie obiectivă, ci numai puncte de vedere individuale, iar aceste opinii nu au nici o raţiune de a converge spontan. Ca urmare, interesul personal domină în evaluarea interesului public. Interesul personal este definit drept ceea ce crede fiecare că trebuie să facă birocratul pentru a-şi îmbogaţii funcţia socială.
Birocratul are deci tendinţa de a-şi maximiza preferinţele, dar aşa cum subliniază Tullock, dacă birocraţia evaluează corect cererea pentru un serviciu, guvernul are unele dificultăţi în determinarea costului lui. Pentru guvern, birocraţia este singura sursă de informaţii, ea poate să declare nu numai că nu se pot face economii, ci să şi crească costurile (mai ales acolo unde economiile sunt impuse).
Birocraţii rezistă la diminuarea registrului propriu graţie informaţiilor ample pe care le au asupra serviciilor lor. Tendinţa birocraţiei este clară: creşterea bugetelor lor fără vreo legătură reală cu funcţia socială fixată birourilor.
Teoria despre birocraţie are în centrul ei ideea găsirii unei soluţii pentru derapajul excesiv al finanţelor publice. În acest sens, Tullock propune, pentru creşterea competitivităţii serviciilor guvernamentale, eliminarea oricărui contract de exclusivitate şi introducerea competiţiei în interiorul oricărui serviciu
