Salariul

Natura salariului


În teoria şi practica economică, salariul ocupă un loc deosebit de important.
În „Declaraţia universală a drepturilor omului”, adoptată şi proclamată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948 se arată că:
“1. Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la ocrotirea împotriva şomajului.
2. Toţi oamenii, fără nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru muncă egală.
3. Orice om care munceşte are dreptul la o retribuire echitabilă şi satisfăcătoare care să-i asigure atât lui, cât şi familiei sale, o existenţă conformă cu demnitatea umană şi completată, la nevoie, prin alte mijloace de protecţie socială.”
Ca urmare a participării sale la eforturile sociale, în articolul 25 se arată că:
“ Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi a familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală precum şi serviciile sociale necesare.”
Fiind forma de venit cea mai importantă pentru om, salariul condiţionează situaţia economică a unui număr mare de locuitori. În ţările dezvoltate economic, salariaţii reprezintă 65 - 93% din populaţia ocupată, iar în cele mai puţin dezvoltate
din Africa, Asia şi America Latină, această pondere este evident mai mică, dar în creştere.
Constatăm o varietate de opinii cu privire la caracterul de marfă al forţei de muncă şi de preţ al salariului. Când munca se desfăşoară pentru sine este o muncă independentă şi produce venit, iar când se desfăşoară pentru o terţă persoană este muncă dependentă şi produce salariu. Salariul este mai mic decât venitul, întrucât „astfel nu ar exista interes să facă să producă o astfel de muncă”. Diferenţa reprezintă ceea ce Marx denumeşte plus-valută.
Relaţiile pe care le prilejuieşte salariul sunt, după unii autori, plăţi legate de închirierea forţei de muncă de utlizatori. Pe timpul închirierii muncii, salariatul este la dispoziţia celui ce o utilizează. În această optică, salariul reprezintă chiria şi, respectiv, preţul muncii. Acesta se formează urmând, în linii generale, aceleaşi reguli ca în cazul altor mărfuri, având însă anumite particularităţi.
Spre deosebire de opiniile multor autori în care nu se face distincţie între noţiunile de muncă şi forţă de muncă, iar salariul este socotit când preţ al uneia dintre ele, când chirie pentru o muncă închiriată, Karl Marx vine cu unele precizări de mare importanţă şi anume:
• munca nu este marfă, ci forţă de muncă;
• forţa de muncă este creatoare de valoare;
• salariul este preţul care se plăteşte muncitorului în schimbul forţei sale de muncă;
• diferenţa este însuşită de capitalist sub forma plus-valutei.
Forţa de muncă se prezintă pe piaţa muncii ca marfă, unde se vinde şi se cumpără pe un preţ care este salariul.

TERMENI FOLOSIŢI ÎN ŢARA NOASTRĂ ŞI ÎN ALTE
ŢĂRI PENTRU VENITUL OBŢINUT DIN MUNCĂ

Venitul obţinut de persoanele care prestează o activitate de producţie sau servicii poartă diferite denumiri, unele legate de scopul prestării, altele de domeniul în care se face prestarea, iar altele, de împrejurări istorice.
În România, există următoarele denumiri: salariu, retribuţie, remuneraţie, leafă, simbrie, soldă, onorariu. Cea mai larg folosită este denumirea de salariu. Această denumire a fost precizată printr-o Hotărâre a Guvernului ca denumire oficială, care o înlocuieşte pe cea de retribuţie, folosită oficial înainte de Revoluţia din decembrie 1989.
Cuvântul salariu este de origine latină. Salarium este suma ce se plătea fiecărui soldat roman pentru cumpărarea sării. Soldatul era un om dependent şi i se acorda salarium în virtutea acestei dependenţe. Un om liber nu primea salarium. Termenul s-a păstrat în timp şi a căpătat sensul de venit al unui om care este dependent de altul, fie juridic, fie economic.
Salariul reprezintă suma plătită pentru a obţine serviciul factorului muncă. Este adesea considerat ca totalitatea veniturilor obţinute din muncă. Se extinde astfel conceptul, într-un mod mai puţin justificat, la veniturile din muncă ale micilor producători, ale liber profesioniştilor, etc., fără ca acestea să reprezinte de fapt salarii.


CONCEPŢII MONISTE ŞI DUALISTE ASUPRA SALARIULUI

Natura salariului este tratată în maniere diferite, existând în acest sens concepţii moniste şi concepţii dualiste.
Concepţiile moniste explică substanţa salariului printr-un singur factor: costul formării resurselor de muncă. În concordanţă cu aceasta, salariul reprezintă suma care asigură strictul necesar pentru existenţa salariatului şi întreţinerea familiei sale. Este prima explicaţie a substanţei salariului dată de Turgot şi Quesnay. Plecând de aici, Ferdinand Lassale a ajuns la legea de aramă potrivit căreia „salariul mediu nu depăşeşte întreţinerea existenţei muncitorilor şi reproducerea speciei.”
Teoria salariului este abordată şi de Adam Smith, alături de profit şi renta funciară. Potrivit structurii de clasă a societăţii capitaliste: muncitori, capitalişti şi proprietari funciari, Smith consideră că principalele forme de venituri sunt: salariul, profitul şi renta funciară. Pornind de la teoria sa justă că valoarea este determinată de muncă, acesta ajunge la concluzia că munca reprezintă sursa generală a tuturor veniturilor.
În „Avuţia naţiunilor”, Smith defineşte salariul ca „răsplată naturală” a muncii, care se compune din „produsul muncii”, privind nediferenţiat atât pe micul producător independent, cât şi pe muncitorul angajat la capitalist. Deşi a constatat limpede că întregul venit este creat de muncitori şi că profitul şi renta nu sunt decât scăzăminte din munca muncitorilor, el consideră totuşi natural ca muncitorii să nu primească decât o parte din rezultatul muncii lor. În acelaşi timp, chiar dacă, în opoziţie cu mercantiliştii, el susţine că trebuie acordat muncitorilor un salariu mai mare, el face acest lucru pentru considerentul că salariile mai ridicate atrag după sine o mai mare productivitate a muncii muncitorilor şi deci mai multe avantaje pentru capitalist, pe când salariile mici micşorează productivitatea muncii, ceea ce este în detrimentul capitalistului.
Pornind de la analiza valorii pe care îşi bazează întreaga teorie a repartiţiei, Ricardo, în lucrarea sa „Principiile”, precizează că salariul este preţul muncii pe piaţă; oricât de mult ar devia faţă de preţul natural al muncii, el are tendinţa de a se conforma acestuia. „Preţul natural al muncii” este „acel preţ pentru a da posibilitatea muncitorilor, atât să se întreţină cât şi să-şi perpetueze rasa, fară nici o creştere sau scădere.”
Aceste explicaţii se bazează pe legea lui Malthus sau legea dezvoltării (creşterii) populaţiei care era considerată ca fiind naturală. Potrivit acestei legi, atunci când populaţia nu este oprită de nici un obstacol, numărul său creşte mult mai repede decăt mijloacele de subzistenţă care decurg din dezvoltarea economiei, astfel încât nemaiputându-se întreţine, se va diminua ajungându-se la punctul din care s-a pornit. Explicaţia unei asemenea evoluţii decurge din randamentele descrescânde proprii agriculturii în perioada respectivă (se puneau în exploatare terenuri din ce în ce mai sărace; se făceau eforturi pentru trecerea de la agricultura extensivă la cea intensivă) .
Acesta este punctul de vedere al teoriei economice clasice. În cadrul său, Ricardo, spre deosebire de ceilalţi reprezentanţi, admite evoluţia lentă, pe perioade lungi de timp, a salariului denumit „preţul natural al muncii”, idee pe care K. Marx, considerat adesea ca un succesor al lui, o preia în întregime şi o foloseşte pentru a fundamenta revendicările cu privire la creşterea salariilor.
O altă teorie monistă explică substanţa salariului pornind de la rezultatele muncii. Salariul devine astfel o parte mai mare sau mai mică din rezultatul sau productivitatea muncii. Pentru marginalişti, remunerarea factorului de producţie muncă trebuie să fie egală cu productivitatea marginală a acestuia. Varianta modernă a acestei teorii este, după unii autori, salariul de eficienţă.
Teoria salariului de eficienţă aparţine americanului H. Leibenstein şi a fost publicată în 1957. Autorul porneşte de la ideea că productivitatea individuală este o funcţie crescătoare de salariul real (măsurat, de exemplu, prin cantitatea de bunuri alimentare pe care le obţine salariatul). De aici decurge relaţia, potrivit căreia, o creştere a salariilor atrage creşterea costului direct al unităţii de muncă, dar şi a productivităţii. Pe această bază se determină folosirea eficientă a muncii, ca fiind volumul muncii ponderat cu productivitatea sa.
Dacă cei ce angajează forţe de muncă fixează salariile, ei sunt puşi în situaţia de a arbitra între eficienţa factorului muncă şi costul său. Salariul optimal ce rezultă din acest arbitraj este denumit salariul de eficienţă, el nereflectând întocmai legile pieţei muncii, ci mai degrabă obiectivele interne de utilizare eficientă a muncii în cadrul firmei.
Alte noi abordări, consideră că natura salariului este dată de capitalul cultural care se formează prin intermediul capitalului economic. Cheltuielile cu creşterea şi pregătirea forţei de muncă reprezintă capital economic. Întrucât ceea ce se închiriază sau se vinde este priceperea salariatului, îndemânarea şi cunoştinţele sale formate pe baza cheltuielilor respective, capitalul economic devine capital cultural, iar salariul apare, ca plată pentru utilizarea capitalului cultural. Ea nu poate, însă, explica substanţa salariului în condiţiile învăţământului gratuit, când salariul apare, parţial, ca un transfer gratuit de venituri. De aceea, în ultimul timp, fenomenul „Capital cultural” a căpătat sensul de cunoştinţe ştiinţifice pe care posesorul forţei de muncă le acumulează prin învăţământ şi cultură, experienţa profesională etc.
În literatura economică anglo-saxonă s-a răspândit, mai ales în ultimul deceniu, teoria capitalului uman, care ar putea fi considerată o prelungire, pe alt plan, a teoriei capitalului cultural. Capitalul uman este stocul de experienţă acumulată de lucrător. Aceasta este valoroasă pentru venitul sau câştigul său potenţial viitor. Aşa cum capitalul fizic este rezultatul unei investiţii, la fel şi capitalul uman rezultă din investiţii specifice făcute cu scopul de a genera venituri viitoare. Beneficiul anticipat al acestei cheltuieli iniţiale este un venit bănesc superior sau un viitor loc de muncă, mai important şi mai aducător de satisfacţii suplimentare, comparativ cu cel anterior pentru că purtătorul şi, totodată, gestionarul unei asemenea avuţii este salariatul însuşi, acesta urmărind să o administreze în scopul maximizării venitului (salariului) pe care-l obţine.
În această viziune, inegalitatea salariilor derivă din inegalitatea formării şi utilizării capitalului uman, adică din diferenţierea pregătirii salariaţilor, a capacităţii lor de adaptare la procesele de muncă şi tehnologiile existente în întreprinderi sau la mobilitatea geografică. În acelaşi timp, diferenţele dintre salarii influenţează alocarea factorului muncă în economie, declanşând mobilitatea salariaţilor spre însuşirea celor mai cerute califică spre întrepriderile în expansiune.
Concepţia dualistă despre substanţa salariului îşi are rădăcinile în vechile doctrine economice, după care substanţa salariului constă, concomitent, în costul forţei de muncă şi în productivitatea muncii. În viziunea acestei teorii, ceea ce primeşte salariatul este o parte din produsul muncii, condiţionat de nivelul productivităţii. Dar, mărimea salariului se formează astfel încât ea să se situeze cel puţin la nivelul costului forţei de muncă.
Pornind de la ceea ce este logic şi raţional în diferite teorii şi la diferiţi autori, salariul se defineşte ca fiind venitul distribuit, mai ales sub formă bănească (uneori însă şi sub alte forme) pentru participarea salariaţilor la activitatea economică.
Natura salariului ţine, de asemenea, de piaţă. Fie că reprezintă mijloacele de subzistenţăsau expresia eficienţei, capitalului uman, costului şi prodictivităţii muncii, salariul se formează în contextul relaţiilor de piaţă, pe baza raportului dintre cererea şi oferta de muncă. Acest aspect al naturii salariului a fost subliniat îndeosebi de analiza macroeconomică neoclasică.
În optica neoclasică, piaţa muncii este caracterizată prin concurenţă perfectă, iar salariul este preţul muncii, care nu poate fi impus de nici unul dintre participanţi întrucât aceştia sunt caracterizaţi prin atomicitate.
În contextul teoriei neoclasice, o abordare mai amplă şi mai reuşită este a lui J.M.Keynes considerată o revoluţie în domeniu. Pentru acesta salariul este mai mult sau mai puţin inflexibil, iar cererea şi oferta de muncă pot fi explicate numai ca „produse derivate” sau efecte reportate de pe piaţa bunurilor. Pentru că munca este factor de producţie, cererea şi oferta de muncă sunt determinate de cererea şi oferta celorlalte bunuri economice pe piaţă. Natura salariului nu mai ţine de piaţa muncii, ci de piaţa celorlalte bunuri.
S-au remarcat ideile curentului numit „heterodox” care ajunge la concluzia că folosirea forţei de muncă şi stabilirea salariului nu rezultă din mecanismele pieţei (fie ea şi imperfectă), ci dintr-un ansamblu mai cuprinzător de interacţiuni economice în care rolul instituţiilor este central. Această nouă explicaţie se deosebeşte fundamental de cele de mai înainte pentru că abandonează ideea raţionalităţii individuale a agenţilor economici în favoarea alegerii colective care devine deteminantă; sindicalismul şi instituţiile de stat ce reglementează munca salariată sunt considerate elemente determinante pentru funcţionarea pieţei muncii care, în prezent, nu mai poate fi redusă doar la aspectul economic întrucât include deopotrivă aspecte sociologice, juridice, politice şi psihologice. Astfel este tot mai mult recunoscut caracterul complex al naturii salariului, iar în problematica acesteia au fost incluse conceptele de sindicat, contract de muncă, segmentarea muncii, negocierea colectivă care altădată aparţineau în exclusivitate dreptului şi sociologiei.