Monetarismul a apărut ca o reacţie teoretică la ortodoxia keynesistă, dominantă în anii '50 în macroeconomie. De altfel, monetarismul se înscrie în tradiţia Şcolii de la Chicago, care începând cu 1930 a susţinut cu fermitate principii incomparabile cu orice formă de keynesism, dintre care le reţinem pe cele mai semnificative:
*piaţa concurenţială este cea mai bună formă de organizare economică;
*componentele economice sunt explicate de teoria neoclasică a preţurilor;
*statul trebuie să se abţină de la a modifica resursele unei economii.
Astfel, tradiţia gândirii liberale şi monetariste de la Chicago a constituit punctul de referinţă al elaborării monetarismului. Anii '70 sunt anii de glorie ai monetarismului şi totodată sunt anii de triumf ai liberalismului. Într-adevăr, "reţetele keynesiste" tradiţionale, care susţineau posibilitatea relansării economiei conjugată de politica monetară şi pornind de la corelaţiile pozitive pe termen scurt între abundenţa monetară şi creşterea economică, se dovedeau incapabile de a realiza "reglajul fin" al economiei. Sunt puse în cauză în acest fel practicile economice conjuncturale care garantau creşterea economică fără derapajul preţurilor. Aplicarea concretă a monetarismului de guvernele liberale dintr-o serie de ţări a contribuit indubitabil la triumful monetarismului. Astfel, de la preşedintele F.E.D., P. Volcker , până la R. Reagan şi M. Thatcher şi chiar până la experţi ai F.M.I., principiile monetarismului s-au regăsit în politicile economice înlocuind keynesismul dominant până atunci.
Gândirea monetaristă îşi are izvorul în teoria cantitativă a banilor, dar ea constituie o contribuţie originală şi specifică, cu o arie de cuprindere mult mai largă.
Termenul de monetarism a fost inventat de Karl Brunner, care a şi definit în trei puncte crezul monetarist:
?*impulsurile monetare sunt determinante în variaţiile producţiei, ocupării şi preţurilor;
*evoluţia masei monetare este indicatorul cel mai sigur pentru a măsura impulsurile monetare;
*autoritaţile monetare pot controla evoluţia masei monetare în decursul ciclurilor economice.
Sub aparenta uniformitate a monetarismului se ascund diverse opinii şi curente, ale căror concluzii sunt uneori divergente. Astfel, în timp ce Friedman este adeptul ratelor de schimb flotante, Hayek se pronunţa pentru ratele de schimb fixe.
Pentru a înţelege mai bine această diversitate este importantă precizarea elementelor asupra cărora monetariştii sunt de acord: ei susţin că inflaţia este întotdeauna de origine monetară şi că nu există o problemă a alegerii pe termen lung între inflaţie şi şomaj; în consecinţă, încercările de a susţine ocuparea printr-o politică monetară activă sunt inutile şi în acelaşi timp periculoase.
Monetarismul actual, deşi are ca punct de plecare ortodoxia monetară, are o serie de ramuri, care fie critică ortodoxia monetară, fie îi rafinează unele principii.
*Monetarismul standard: al Şcolii de la Chicago este profund marcat de contribuţiile lui M. Friedman. Friedman deţine un loc special în monetarism şi pentru că studiile şi analizele sale dedicate monetarismului au influenţat de o manieră decisivă mişcarea monetaristă. Dacă se caută elementele comune sau principiile monetarismului ele se regăsesc în opera lui Friedman simbolizând ortodoxia monetaristă. De alfel, Friedman a primit Premiul Nobel pentru Economie în 1976 "pentru contribuţia sa la analiza consumului, a istoriei şi teoriei monetare, precum şi pentru demonstrarea complexităţii politicilor de standardizare".
În acest context, contribuţiile lui M. Friedman sunt îndreptate în două direcţii:
=>critica keynesismului, monetarismul fiind un ansamblu de enunţuri în opoziţie directă cu politica fiscală keynesistă;
=>introducerea unor concepte cheie: anticipări adaptive, teoria venitului permanent, rata şomajului natural, necesitatea stabilităţii politicii monetare, respingerea politicilor conjuncturale de stabilizare prin control guvernamental, credinţa în reglarea economiei prin piaţă.
Milton Friedman
Teoretician, polemist redutabil, şi autor creativ, M. Friedman este cunoscut drept exponent al Şcolii de la Chicago. În 1953 el a publicat controversatul articol "Essays în Positive Economics", dar preocupările sale ulterioare se concentrează pe teoria monetară. Astfel el respinge ideea după care creaţia monetară şi manevrarea ratelor dobânzii permit stimularea creşterii economice. Dimpotrivă, el reabilitează teoria cantitativă a banilor într-un articol din 1956 "The Quantity Theory. A Restatement". Apoi el atacă funcţia consumului, element fundamental al economiei keynesiene, opunându-i concepţia sa despre venitul permanent (1957 în A Theory of Consumptive Function). Publică, tot în 1957, împreună cu Anna Schwartz, o istorie monetară a Statelor Unite ale Americii, unde insistă asupra responsabilităţii autorităţilor monetare în amploarea crizei din 1929. În "Dolars and Deficits", publicată în 1968 dezvoltă esenţa monetarismului şi apără ratele de schimb flexibile, unele din ideile sale vor fi adoptate parţial în sistemul de schimb care a urmat după 1970 celui de la Bretton Woods.
Militant al capitalismului şi al pieţei el nu separă teoria economică de apărarea sistemului economic şi social. Astfel, în 1962 în "Capitalism and Freedom"(tradusă în româneşte) critică statul providenţă, impozitele excesive şi reglementările guvernamentale. Friedman reia această ofensivă în 1979 în "Free to choose" scrisă împreună cu Rose Friedman (publicată şi în româneşte).
Dintre principiile friedmaniene reţinem:
*piaţa este considerată drept cel mai bun şi cel mai eficient mijloc de reglare a economiei pentru că pe piaţa preţurile joacă rolul de semnale care permit calculul economic raţional şi alocare optimă a resurselor, evitându-se risipa. Friedman denunţă controlul centralizat al resurselor drept sursă a calculelor eronate ale agenţilor economici şi a distorsiunilor din economie.
*inflaţia constituie un fenomen monetar pur. Analiza monetară a inflaţiei este esenţa sistemului de gândire monetaristă a lui Friedman: pe de-o parte, cauza imediată a inflaţiei este mereu şi oriunde aceeaşi – creşterea anormal de rapidă a cantităţii de monedă în raport cu volumul producţiei şi, pe de altă parte, rata de creştere a masei monetare este principalul determinant al ratei inflaţiei.
*venitul permanent. Friedman face distincţie între venitul măsurat statistic şi venitul numit permanent, în funcţie de care consumatorii îşi ajustează cheltuielile. Această deosebire permite înţelegerea comportamentului consumatorului pe termen scurt, când reportul dintre venitul monetar şi venitul real evoluează în sens invers şi a celui pe termen lung, când venitul monetar şi venitul real evoluează în acelaşi sens. Teoria venitului permanent i-a permis lui Friedman:
- să pună sub semnul întrebării teoria keynesiană în general, funcţia consumului cu caracteristicile sale principale – stabilitatea înclinaţiei marginale spre consum pe termen scurt şi scăderea înclinaţiei medii spre consum atunci când venitul creşte, în particular.
- să pună în cauză intervenţia statului asupra venitului şi investiţiilor, considerată sortită eşecului pentru că în perioada de fluctuaţii tranzitorii ale venitului, consumul depinde de voinţa agenţilor de a-şi menţine intact patrimoniul.
*funcţia monedei, o funcţie stabilă. Analiza lui M. Friedman a reformulat în termenii comportamentului economic teoria cantitativă a banilor. Raţionamentul său se face în trei timpi:
- moneda este un bun de consum;
- cerea de monedă este funcţie de randamentele celor cinci active sub care este deţinută bogăţia (moneda, obligaţiunile, acţiunile, bunurile fizice şi capitalul uman)
- relaţia stabilă pentru cererea de monedă.
În consecinţă, sunt puse în cauză atât preferinţele pentru lichiditate, cât şi politicile monetare de acţiune asupra ratelor dobânzii pentru reglarea activităţii economice. Mai mult, Friedman subliniază relaţia dintre cererea de monedă şi venitul monetar, arătând că pe termen lung, jocul variabilelor monetare este fără efect asupra variabilelor reale sau, cu alte cuvinte, moneda este neutră (deci reluarea teoriei walrasiene a neutralităţii monedei)
*politica monetară este structurată şi nu conjuncturală. Drept urmare, politica monetară nu trebuie supusă situaţiilor conjucturale, cu atât mai mult cu cât ea nu depinde de aprecierile decidenţilor. Statul liberal trebuie să ducă numai o acţiune stabilă şi strictă care să permită agenţilor economici să-şi ajusteze anticipările cu ajutorul semnalelor furnizate de piaţă.
*eşecul politicilor conjuncturale este demonstrat pornind de la punerea în cauză a curbei lui Philips, după care între inflaţie şi şomaj există o relaţie inversă sau, ceea ce este acelaşi lucru, dacă se vrea ieşirea din subocupare, trebuie acceptată o doză suplimentară de inflaţie. În opoziţie cu analiza lui Philips, M. Friedman arată că pe termen scurt agenţii pot fi victime ale iluziei monetare şi astfel şomajul să se reducă datorită creaţiei monetare generatoare de inflaţie. M. Friedman avertizează că în aceste situaţii se produce un fenomen de anticipări adaptive, pentru că agenţii economici nu sunt "miopi", iar iluzia monetară va dispărea. În concluzie, politica de manevrare a ratelor dobânzii este ineficientă pentru că sistemul este perturbat de o acţiune de reglare naturală a pieţei. În acest context, Friedman defineşte şomajul natural (şi rata naturală a şomajului) astfel: inflaţia suplimentară acceptată pentru reducerea şomajului nu produce pe termen scurt decât o reducere temporară a subocupării, pentru că salariaţii constată creşterea preţurilor anticipând astfel creşterea inflaţiei, cerând salarii nominale mai mari, descurajând cererea de muncă a întreprinzătorilor. Reîntoarcerea la rata naturală a şomajului nu poate fi blocată pentru că pe termen scurt se pot manevra anticipările inflaţioniste, iar pe termen lung pot fi anihilate anticipările adaptive prin indexarea generalizată a veniturilor în raport cu creşterea preţurilor.
*rate de schimb flexibile. M. Friedman porneşte de la axioma că piaţa trebuie să se comporte faţă de monedă la fel ca faţă de orice marfă unde preţul creşte şi scade după cerere şi ofertă. Ideea de bază a lui Friedman este că ratele flotante permit ajustarea în jos a preţurilor monedelor ţărilor inflaţioniste în raport cu cele ale ţărilor cele mai inteligente. El crede că scăderea cursului devizelor permite reechilibrarea balanţei de plăţi făcând mai atractive importurile din ţările ale căror monede se devalorizează şi compensarea nivelului de lichiditate creat. Cu alte cuvinte, în absenţa instituţiilor internaţionale financiare, este posibil ca numai piaţa să ofere oricărei ţări politică economică autonomă, de reechilibrare a balanţei de plăţi şi de constituire a unei pieţe mondiale unde preţurile factorilor sunt fiabile, conducând la o alocare optimă a resurselor în schimburile internaţionale.
*respingerea acţiunilor bugetare (îndeosebi cele fiscale) care în absenţa acţiunilor monetare au o mică influenţă asupra cheltuielilor totale şi asupra producţiei şi a preţurilor.
Astăzi, când gloria monetarismului este istorie, întrebările esenţiale asupra politicilor economice găsesc în concepţia lui Friedman destule argumente pentru a învăţa din greşelile trecutului.
*monetarismul metalist elaborat de Jaques Rueff şi considerat ramura franceză a monetarismului susţine de asemenea că inflaţia este un fenomen monetar. Spre deosebire de monetarismul standard însă, J. Rueff şi adepţii săi propun revenirea la etalonul-aur, drept singurul mijloc de a stăpâni inflaţia şi, în fond, singura garanţie a legăturii dintre sfera financiară şi economia reală. Ca şi alţi monetarişti, metaliştii susţin reglarea prin piaţă a economiei, respingând totodată politicile de stabilizare bugetară.
*monetarismul bugetar reprezintă concepţia dezvoltată de K. Brunner şi H. Meltzer şi centrată pe deosebirea pe care ei o fac între ofertă de credit şi ofertă de monedă, acordând un rol efectiv deficitului bugetar. Acest monetarism recunoaşte, ca şi Keynes, influenţa monedei asupra ocupării şi a preţurilor. Drept urmare, autorii susţin că nu este suficientă controlarea strictă a masei monetare, ci este necesar să se ţină cont şi de fiscalitate şi de cheltuielile bugetare. În opinia lor, pentru a avea o creştere sănătoasă politica monetară trebuie combinată cu limitarea deficitelor bugetare şi cu presiunea fiscală.
K. Brunner şi H. Meltzer propun un model care include şi un canal de interogare nou, şi anume preţul relativ al capitalului. Acesta devine un mijloc de transmitere a efectelor politicii monetare în economia reală. Ei susţin că există trei forme de active: moneda, titlurile (creditul) şi capitalul real. Agenţii economici au un comportament de alegere simultană între active, iar autorităţile monetare controlează baza monetară ajustată (definită drept împrumuturi bancare în monedă legală) a cărei variaţie scapă total agenţilor sectorului privat. Băncile caută să menţină un raport stabil între rezerve şi depozite, pe de-o parte, şi refinanţări şi depozite pe de altă parte. Deosebirea impusă între piaţa monedei şi piaţa creditului (însoţită de doi multiplicatori distincţi) permite să se înţeleagă un lucru esenţial: dacă se controlează doar prima piaţă, nimic nu garantează că este controlată şi cea de-a doua.
*monetarismul austriac propune o formulă care integrează o teorie liberală, care refuză rolul băncii centrale, şi o concepţie economică în termeni de circuit, care leagă investiţiile, creditul şi producţia. Aportul esenţial al austriecilor se concentrează pe evidenţierea efectelor microeconomice ale expansiunii monetare. Austriecii cercetează astfel, deformările care însoţesc procedeele inflaţioniste în alocarea resurselor, în distribuirea veniturilor şi în viaţa firmelor. F. von Hayek este reprezentantul cel mai cunoscut al monetarismului austriac actual. Hayek este de asemenea cunoscut pentru celebrul său pamflet "Denaţionalizarea monedei", unde arată că dacă monedele private se dezvoltă şi concurează monedele publice, acestea nu se pot menţine decât dacă rămân stabile, ceea ce reprezintă acelaşi lucru cu stabilitatea preţurilor preconizată de el în sistemul ratelor de schimb fixe. După opinia lui Hayek, politica economică keynesiană se află la originea crizelor grave cu care se confruntă economia.
*monetarismul anticipărilor raţionale exprimă o concepţie radicală a lui homo economics, care evoluează şi ia în calcul inflaţia şi mărimile economice reale de o asemenea manieră încât moneda devine un simplu văl. Încă din 1961, J. F. Muth şi din 1972, R. Lucas jr., au pus în cauză anticipările adaptive care presupuneau că pe termen scurt agenţii economici sunt victime ale iluziei monetare. În replică, autorii anticipărilor raţionale arată că autoritatea monetară nu dispune de nici un mijloc cu efect retroactiv care să-i permită să spere înşelarea sistematică a publicului.
