Globalizarea economică poate fi definită, într-un mod practic, ca o creştere mai rapidă a activităţii economice dincolo de graniţele statale decât creşterea activităţii în cadrul economiilor naţionale. Acest termen de globalizare include de facto şi instituirea unor legături de structură şi de ritm între economiile naţionale şi pieţele internaţionale.
Fenomenul în sine nu este o noutate şi perioadele incipiente ale globalizării economice sunt adesea citate, cum ar fi intervalul cuprins între a doua jumătate a secolului trecut şi anii 1913-1914, când raportul dintre importuri şi PIB (globale) -indicatorul cel mai relevant-a atins niveluri ce nu au mai fost realizate până târziu, spre sfârşitul anilor ‘70 şi începutul anilor ’80.
Într-o societate în plină schimbare, şi nu numai din punct de vedere economic, dar şi din punct de vedere ideologic, globalizarea economică a cunoscut, ca fenomen de amploare, comentarii dintre cele mai diverse, concludent fiind punctul de vedere al economistului determinist Karl Marx, care descria procesul în termenii conştiinţei de clasă, abordare tipică modului de concepţie a operei sale:”Nevoia unei pieţe pentru produsele sale, în continuă extindere, urmăreşte burghezia pe întreaga suprafaţă a globului... [Industriile naţionale] sunt înlocuite cu noi industrii... care nu mai prelucrează materiile prime autohtone, ci materii prime aduse din zonele cucerite şi exploatate arbitrar; industrii ale căror produse sunt consumate nu numai în interior, dar şi în orice colţ al lumii... “1
O chestiune centrală în analiza actuală a fenomenului este aceea dacă noul val în comerţul internaţional, care a început la mijlocul anilor ’80, reprezintă o etapă obişnuită a unei scheme ciclice, sau este ceva nou, diferit şi mai consecvent în evoluţia ascendentă decât cele de dinaintea sa.Observatori influenţi ai fenomenului afirmă că acest “nou val” nu face notă distinctă în relaţiile cu cele anterioare.Profesorul american Paul Krugman, spre exemplu, afirma că “importanţa comerţului internaţional pentru economia actuală (a SUA-n.n.) nu este una fără precedent, sau nici măcar neobişnuită după standarde istorice"2. Departamentul de Analiză şi Cercetare Economică din cadrul OMC conchide:"... Rata de creştere a raportului dintre comerţul internaţional şi PIB global în decada 1984-1994 este descrisă nu atât ca o accelerare relativ la perioada ‘74-’84, ci mai degrabă ca o întoarcere la trendul crescător al acestui raport, trend evident între anii ’50-’74... Procesul fundamental de integrare economică globală a fost întrerupt în perioada ‘74-’84, după care a revenit la cursul iniţial.”3.
Problema principală a acestui demers analitic o reprezintă combaterea opiniei sau curentului general, conform căruia nimic esenţial nu s-a schimbat în cadrul economiei mondiale precum şi argumentarea faptului că noul val al globalizării este diferit de cele precedente atât din punct de vedere cantitativ cât şi din punct de vedere calitativ4.
Un specialist în domeniu, profesorul Charles Oman5 prezintă contextul istoric al acestui fenomen al globalizării economice incluzând problema centrală prezentată mai sus, în studiul său “Cercetări asupra globalizării şi regionalizării economice “. Profesorul Oman descrie aici trei valuri distincte ale globalizării economice începând cu ultima jumătate a secolului XIX. Asfel, primul val, care se întinde pe perioada anilor 1870-1914, include cele mai mari niveluri atinse de raportul între importul şi PIB-ul globale şi este caracterizat de activitatea trusturilor financiare şi de capital ca oligopoluri atât în interiorul ţărilor celor mai puternic industrializate, cât şi în afara lor. Anglia aflată în centrul acestui proces, importa bumbac din SUA, alimente şi alte produse de bază, din multe alte ţări, şi exporta textile şi alte produse manufacturate. Relaţiile în care se înregistra avantajul comparativ erau constante şi simplu de demonstrat. Al doilea val al globalizării economice s-a desfăşurat pe două decade –1950-1970 şi a implicat avântul economic al corporaţiilor multinaţionale, care însă îşi direcţionau investiţiile directe în străinătate concentrându-se în principal pe producţie sau ansamblare, produsele având ca destinaţie piaţa ţării gazdă. Ţările în curs de dezvoltare au rămas şi în această perioadă furnizorii principali de materii prime şi produse alimentare de bază, începând însă să exporte şi textile şi alte produse manufacturate care cereau un consum mare de muncă.
Al treilea val al globalizării economice a început la mijlocul anilor ’80, după un deceniu de creştere lentă a comerţului internaţional şi a investiţiilor străine directe,
cauzată de două crize ale petrolului, recesiunea globală indusă de extraordinara creştere a nivelului ratei dobânzii în SUA şi de criza datoriei externe din ţările lumii a treia.
Aflat încă în plină desfăşurare, acest al treilea val se prezintă la rândul său sub forma a trei niveluri distincte, constituindu-se ca adevăraţi stimuli ai globalizării economice care îl explică şi îl separă într-un fel de celelalte valuri anterioare:
1.Triumful liberalismului economic. Pieţele nationale s-au deschis în mod remarcabil competiţiei în creştere, atât celei interne cât şi celei externe, în anii ’80 şi ’90. SUA au luat conducerea în ceea ce priveşte eliminarea barierelor protecţioniste, urmate de Anglia şi, mai recent, de alte ţări puternic industrializate.Cea mai dramatică schimbare (în planul eliminării barierelor din calea liberalizării comerţului mondial) a venit însă din partea ţărilor în curs de dezvoltare, precum şi din partea ţărilor foste sau actual comuniste, care au stabilit ca obiective ale reformei lor economice privatizarea, eliminarea treptată a barierelor din calea liberalizării comerţului şi elaborarea unui program de măsuri care să faciliteze dezvoltarea investiţiilor. Rezultatul acestei orientări diferite faţă de anii precedenţi este schimbarea radicală a cadrului politic şi economic, abordarea globală a relaţiilor comerciale, rezultat care nu poate să ducă decât la o consolidare a procesului de globalizare economică.
2.Revoluţia tehnologică. Schimbările care au apărut, în perioada postbelică, de natură tehnologică, au avut un mare impact asupra evoluţiei ulterioare a fenomenului globalizării economiei.
Începutul îl înregistrăm în anii ’50, odată cu apariţia primelor computere ,dar adevărata explozie în plan comercial a tehnologiei de prelucare a informaţiei care a afectat pozitiv comerţul internaţional şi investiţiile s-a remarcat începând cu primii ani ai deceniului nouă.Impactul acestor îmbunătăţiri continue ale tehnologiei de prelucrare a informaţiei a fost resimţit mai mult sau mai puţin intens în toate sectoarele economiei – agricultură, industrie, telecomunicaţii, servicii financiare, transport, servicii medicale6.
Odată cu acest avânt al importanţei informaţiei se urmăreşte întărirea legăturilor economice mai ales la nivel internaţional, stimulându-se cooperarea şi cercetarea în domenii şi sectoare diverse.
3.Internaţionalizarea sectorului întreprinderilor private. Rezultatele combinate ale celor doi “stimuli” economici prezentaţi anterior influenţează în mod major procesul de internaţionalizare a întreprinderilor private.Schimbul internaţional de bunuri, servicii, capital, tehnologie se află în continuă creştere.Sectoarele de importanţă capitală, care sunt atât cauză, cât şi efect al fenomenului globalizării, sunt acelea considerate noua infrastructură pentru comerţ – serviciile financiare, telecomunicaţiile şi transporturile. Aceste sectoare sunt integrate în mare măsură cadrului global, cu costuri reduse ceea ce relevă tot mai mult capacitatea lor de a facilita comerţul internaţional şi procesul de investire.
O consecinţă importantă a acestei internaţionalizări o reprezintă evoluţia vertiginoasă de integrare pe verticală a producţiei dincolo de graniţe a corporaţiior multinaţionale.O altă consecinţă este constituită de apariţia unei noi categorii – antreprenorii financiari – care adună la un loc capital, tehnologie şi experienţă managerială pentru a crea întreprinderi cărora li se incumbă combinarea unor variate forme de proprietate şi control, în general pentru proiecte de infrastructură în domeniul energetic, al telecomunicaţiilor şi transporturilor (baza procesului de globalizare economică ).
Că aceşti trei “stimuli” prezentaţi mai sus propulsează globalizarea economică la niveluri neatinse anterior poate constitui, în opinia unor autori contemporani, o aparenţă adeseori înşelătoare. Însă acest al treilea val, orice s-ar spune, este diferit de celelalte tocmai prin orizontul vizat, atât în termeni geografici, cât şi funcţionali şi de timp7.
Întrebarea critică rămâne însă cât de repede şi cât de departe ar trebui să meargă procesul acesta al globalizării economice, atât pe plan mondial cât şi pentru fiecare economie naţională în parte, şi ce impact va avea asupra performanţelor respectivelor ţări.Din păcate toate răspunsurile care se pot da în momentul de faţă acestor întrebări au un defect capital : nu acoperă decât parţial problema, iar problema este dată de faptul că procesul se află în plină desfăşurare, iar evoluţia globalizării economice este mai sinuoasă, factorul imprevizibil având influenţa cea mai ridicată asupra rezultatelor finale.
1.2 Importanţa acordurilor comerciale regionale
Acordurile comerciale regionale au constituit o parte importantă a sistemului comercial mondial încă de la înfiinţarea GATT. Era limpede pentru semnatarii originari ai GATT că susţinerea britanică pentru acord era esenţială dar în acelaşi timp imposibilă fără o oarecare flexibilitate privind termenii acordului ce a stat la baza înfiinţării Commonwealth-ului. În mod identic, peste ani, formarea uniunii vamale Benelux, a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, devenită mai apoi Comunitatea Economică Europeană şi acum Uniunea Europeană, toate acestea au obligat GATT să admită existenţa unor relaţii economice şi politice speciale, pentru a-şi prezerva eficacitatea ca acord multilateral.
1.2.1 Acordurile comerciale regionale au fost iniţial acceptate ca derogări excepţionale de la principiul clauzei naţiunii celei mai favorizate.Astăzi, acestea reprezintă aranjamente vamale care au crescut în importanţă. Orice partener comercial major al nou constituitei OMC (exceptând Hong Kong, Japonia şi Coreea) este acum parte a cel puţin unui acord economic regional notificat de GATT.
Pe cât sunt de numeroase acordurile comerciale regionale, pe atât sunt de complexe şi de diversificate. Dacă aceste acorduri regionale se regăsesc în marea lor majoritate în categoria uniunilor vamale sau a zonelor de liber schimb, asemenea acorduri pot apărea foarte distincte în contextul diferitelor grupuri de ţări, a diferitelor etape de dezvoltare, diferiţilor parteneri comerciali şi diferitelor niveluri de aderare la procesul de liberalizare a comertului internaţional.
1.2.2 Formarea majorităţii acordurilor comerciale regionale a avut loc în două perioade distincte : prima în anii ’60 şi ’70, şi a doua începând cu 1990. Cea mai rapidă creştere a fost concentrată aproape exclusiv în Europa. Peste 58 de acorduri au fost semnate şi notificate de GATT între 1960 şi 1979; iar dintre acestea, cel puţin 48 includeau parteneri europeni. O a doua perioadă a început la sfârşitul anilor ’80. Numai între 1990 şi 1994 au fost notificate de către GATT peste 30 de acorduri regionale.
Europa de Vest continuă să joace un rol important în constituirea acordurilor comerciale regionale. În urma dezmembrării blocului sovietic, ţările central şi est-europene caută să semneze acorduri comerciale cu UE şi ţările AELS, în scopul găsirii unor pieţe pentru produsele lor, dar şi a obţinerii de facilităţi şi ajutor material în vederea restructurării economiilor lor naţionale.
Mai puţin numeroase, dar semnificative sunt acordurile regionale care au apărut atât în America de Nord cât şi în America de Sud, NAFTA, şi respectiv MERCOSUR (uniune vamală între Argentina, Brazilia, Paraguay şi Uruguay ), cu tendinţe clare de a se extinde şi în Asia.
1.2.3 Regionalismul a început să câştige teren la sfârşitul anilor ’80 dintr-o varietate de motive economice şi instituţionale. Pe plan economic, au existat ţări mici cu protecţionism ridicat care au încercat să implementeze singure programele de reformă privind liberalizarea comerţului. Această liberalizare unilaterală a devenit din ce în ce mai relevantă pentru încheierea acordurilor regionale în măsura în care aceste ţări mici aveau nevoie de o complementaritate a relaţiilor lor comerciale, în sensul că pentru a fi eficiente pe plan extern aveau nevoie de accesul pe pieţele externe. În această perioadă, comerţul între parteneri “naturali” – ţări care dezvoltau prin tradiţie relaţii comerciale însemnate – s-a intensificat la cote neatinse anterior.
Pe plan instituţional, acest proces de liberalizare unilaterală a concurat desfăşurarea negocierilor în cadrul Rundei Uruguay a GATT (1986-1994) . La început negocierile au bătut pasul pe loc din cauza unei agende ce cuprindea un program ambiţios care a generat multe controverse. Pentru a se ajunge la un consens în privinţa multor probleme, a fost necesară depăşirea numeroaselor obstacole de ordin politic. Nu puţine au fost momentele în care s-a pus pe tapet problema încetării imediate a negocierilor8.
Iniţiativele regionale au apărut în urma negocierilor ca un paradis pentru ţările mici care nu-şi mai permiteau să adopte strategia lui “aşteaptă să vezi ce se mai întâmplă” pe care merseseră în cadrul acordurilor multilaterale.
Ceea ce trebuie reţinut este faptul că aceste iniţiative regionale nu erau şi nu sunt un substitut pentru negocierile multilaterale, ci un instrument complementar, care adesea este folosit pentru a influenţa pozitiv negocierile multilaterale.
1.2.4 Acordurile comerciale regionale care au proliferat după Runda Uruguay au dus la reducerea semnificativă a barierelor comerciale între multe ţări. Influenţa lor a fost tot atât de mare şi asupra politicilor comerciale globale. În măsura în care un acord comercial regional instituie liberalizarea pieţelor, acest lucru serveşte ca model şi experienţă pentru viitoarele acorduri. Ba mai mult, poate reprezenta baza stabilă şi generatorul unei adânciri a procesului de liberalizare a comerţului la nivel plurilateral şi chiar multilateral9. Un exemplu în acest sens îl constituie NAFTA. După negocierile încheiate cu succes în 1992, toate îngrijorările în ceea ce priveşte faptul că NAFTA ar distrage atenţia de la procesul de liberalizare au fost spulberate. Pe lângă faptul că NAFTA a ajutat la deblocarea negocierilor din cadrul Rundei Uruguay, a încurajat naţiunile din regiunea Asia-Pacific să adopte un set de principii pentru a liberaliza comerţul şi investiţiile până în anii 2010-2020. În fine, NAFTA a convins naţiunile din emisfera vestică să contribuie activ la stabilirea unei zone de liber schimb la nivelul întregii emisfere până în anul 200510.
1.2.5 Apărătorii înfocaţi ai comerţului liber se despart atunci când este vorba de efectele acordurilor comerciale regionale asupra procesului de globalizare economică. Unii susţin că acordurile regionale sunt complementare obiectivelor globale ale OMC. Alţii văd în ele tocmai impedimentul no.1 în calea globalizării11. Profesorul Jaime Serra afirmă în cartea sa “Reflections on Regionalism”: “Probabil că
2.RELAŢIILE COMERCIALE ŞI INVESTIŢIILE STRĂINE DIRECTE
- dimensiuni cheie ale globalizării economice -
Schimburile comerciale sunt mai degrabă consecinţa decât cauza fluxurilor internaţionale de capital, tehnologie şi relaţii manageriale. Acestea din urmă – numite şi dimensiuni non-comerciale reprezintă culmea noului val al globalizării economice. Dar, din cauza dificultăţilor care apar în măsurarea lor, acestea sunt lăsate pe planul al doilea sau ignorate în comparaţie cu relaţiile comerciale. Raportul dintre importuri sau exporturi şi PIB este de departe cel mai frecvent utilizat instrument pentru măsurarea globalizării economice, uneori chiar singurul, când de fapt, având în vedere gradul accentuat de creştere comerţul poate fi numai vârful aisbergului globalizării.
2.1 Relaţiile comerciale şi globalizarea
Comerţul a crescut mult mai repede decât producţia globală începând cu jumătatea anilor ’80, atât în termeni absoluţi cât şi în comparaţie cu decadele anterioare. Metoda cea mai potrivită de măsurare a acestei creşteri a fost oferită de OMC şi ia în calcul creşterea în volum a exporturilor de mărfuri comparativ cu producţia mondială de bunuri.
Cea mai relevantă şi sintetică apreciere a laturii comerciale a globalizării este dată de trendul raportului dintre comerţul total şi PIB, trend ce a fost comensurat de OMC luând în calcul numeroasele dificultăţi ce au apărut în această acţiune. Ratele estimate au sărit de la 7 % la 5 % în perioada 1950-1974, s-au mărit uşor până la 18% până în 1985, şi apoi au crescut accelerat, atingând în 1995 23%13 .
Luând ca exemplu concludent economia americană, aceasta a ţinut pasul mai mult sau mai puţin, funcţie de conjunctură, cu trendul global de adâncire a dependenţelor în relaţiile comerciale, anume, într-un mod mai accelerat până în 1986, anul în care dolarul a suferit o depreciere puternică şi a avut loc o restructurare a industriei americane pentru a deveni mai competitivă pe pieţele internaţionale. Raportul între exporturile şi importurile de mărfuri, pe de o parte, şi PIB, pe de altă parte a crescut de la 7% în 1950 la 17% în 1970, apoi la 14% în 1985, şi în final, la 17% în 1994. Dacă luăm în calcul şi serviciile, acest raport creşte la 22%. Dependenţa comercială a SUA este totuşi redusă în
comparaţie cu alte ţări – Belgia şi Luxemburg înregistrează valori ale acestui raport de 150 %, Canada – 67%, Germania – 54%, Coreea de Sud – 61% şi exemplele pot continua14.
Această privire de ansamblu arată că această creştere a comerţului internaţional este urmarea directă a creşterii accelerate a producţiei globale, având două caracteristici principale de structură, care derivă din forţa subsidiară a noului val al globalizării economice : prima are în vedere compoziţia pe sectoare a comerţului mondial şi a doua – distribuţia sa geografică.
Compoziţia pe sectoare a comerţului mondial cu mărfuri s-a modificat în mod constant înregistrându-se o concentrare pe produsele manufacturate. Aşa cum se observă în tabelul 1, produsele manufacturate, au crescut în total exporturi de la 54% în 1963 la 63% în 1985 şi 77% în 1995, în timp ce produsele agricole şi materiile prime au scăzut ca pondere în exporturi la 12%, respectiv la 4% în 1995. Ponderea combustibililor de origine minerală a scăzut la mai puţin de 10 % în anii ’90, după ce a atins cote înalte în anii ’80, ca urmare a crizelor petroliere din anii ’7015.
Distribuţia geografică a comerţului mondial până în 1960 poate fi caracterizată ca “tripolară” , relaţiile comerciale fiind practic monpolul Europei Occidentale, Americii de Nord şi Asiei de Est, comerţul desfăşurându-se activ atât în interiorul acestor trei regiuni cât şi între ele. Aşa cum se observă şi în tabelul 2, această orientare tripolară s-a adâncit în mod substanţial în anii ’80, comerţul în interiorul celor trei poli crescând de la 40% la 49% şi între cei trei poli de la 19 la 27 de procente, în timp ce, ca o comparaţie, comerţul în şi între celelalte regiuni ale lumii – inclusiv Asia de Sud, America de Sud, Africa, Orientul Mijlociu, Uniunea Sovietică – a scăzut de la 41% în anii ’80, la 24% în 199516.
Această concentrare tripolară apare crescând brusc şi apoi prezintă un uşor declin în 1995, reflectând mai fidel noua direcţie către care se îndreaptă comerţul actual, şi anume cea de înlăturare a barierelor de orice fel. A existat, de asemenea, o schimbare semnificativă în interiorul grupului tripolar, cu Asia de Est în creştere, în paralel cu un declin al Europei Occidentale. Dominaţia celor trei regiuni puternic industrializate în comerţul mondial va continua cel puţin un deceniu, poate şi mai mult.
În concluzie, comerţul a crescut rapid de la mijlocul anilor ’80, concentrat pe produse manufacturate şi servicii, precum şi orientat în interiorul şi între cele trei cele mai puternic industrializate regiuni, precum şi cu SUA printre liderii ce şi-au intensificat substanţial relaţiile comerciale internaţionale.Această creştere a globalizării comerţului la niveluri neatinse anterior poate fi explicată parţial prin recentele reduceri ale barierelor comerciale şi ale costurilor transportului. Însă motivul principal al acestei creşteri rezidă în dezvoltarea şi structurarea optimă a investiţiilor la nivel mondial.
2.2 Investiţiile străine directe şi globalizarea
Aşa cum se observă şi din grafic, o expansiune extraordinară a procesului de investire în străinătate a început odată cu 1986 după un trend constant cu scurte perioade de declin. Declinul moderat al investiţiilor străine directe în anii 1991-1992 este explicat prin reducerea investiţiilor japoneze, iar avântul din 1993 s-a concretizat în atingerea, în 1995, a sumei totale investite direct în străinătate de 315 miliarde USD, adică de peste 6 ori valoarea din 1985.
Cealaltă formă de măsurare a evoluţiei procesului de investire directă (vezi grafic) prezintă trendul raportului dintre investiţiile străine directe şi PIB-ul global. Raportul, care ia în calcul şi inflaţia, arată un parcurs sinuos până în 1983, cu investiţiile străine directe reprezentând 0.4% din PIB, pentru ca în 1990 să depăşească 1%.
Din datele publicate de organismele internaţionale, se remarcă o tendinţă de concentrare a investiţiilor în cadrul industriilor de prelucrare a resurselor naturale, dar şi a celor extractive, prin stimularea importului iniţial de utilaje şi echipamente în ţara gazdă, care conduce apoi la susţinerea exportului de resurse. Relaţia dintre comerţ şi investiţiile străine directe este mult mai complexă atunci când ne referim la industriile producătoare de bunuri manufacturate şi servicii.
Există exemple clare de ciocniri între investiţiile străine directe şi protecţionismul ridicat împotriva importului, din această interferenţă majoră rezultând mutaţii importante în structura relaţiilor comerciale interţări.
De asemenea, se face o distincţie fundamentală între integrarea pe verticală a corporaţiilor multinaţionale (în cadrul căreia activităţile cu costuri reduse – munca, spre exemplu – sunt susţinute cu ajutorul investiţiilor străine directe), şi integrarea pe orizontală, unde corporaţiile multinaţionale aleg dezvoltarea producţiei în străinătate – mărfurile fiind destinate pieţelor externe – pentru a profita de o tehnologie superioară, de un management mai performant, precum şi de a realiza o divizare a costurilor cercetării şi dezvoltării.
În ambele cazuri – integrare pe verticală sau pe orizontală – studiile disponibile la această oră indică faptul că ISD pot determina o creştere netă a comerţului, dar suferind schimbări semnificative la nivelul compoziţiei.
Evaluarea OMC pe 1996 remarcă faptul că “există o relaţie pozitivă între ISD şi exporturile ţărilor care beneficiază de aceste investiţii, însă nu una foarte pronunţată... .Şi mai puţin evidentă este legătura între investiţiile străine directe şi importuri.”
Distribuţia geografică a ISD se prezintă şi mai concentrată ca în cazul comerţului. În 1990, ISD ale ţărilor puternic industrializate – ţările Europei Occidentale, SUA, Canada, Japonia şi Australia – constituiau 93% din investiţiile făcute în străinătate şi 83% din cele primite din străinătate. Japonia este un caz aparte aici, înregistrând 22% din ISD făcute în exterior şi numai 1% din cele primite. ISD nu au fost bine primite în Japonia, această atitudine fiind imitată la rândul său şi de Coreea de Sud.
În ceea ce priveşte economiile în creştere ale ţărilor din Asia, America Latină şi Europa Centrală şi de Est, acestea trec printr-un proces investiţional intens. Până în 1995, partea din ISD ce revenea grupului ţărilor puternic industrializate a scăzut la 85% din investiţiile făcute în străinătate şi la 64% din investiţiile primite din străinătate. În termeni absoluţi, fluxurile valorice ale ISD către ţările în curs de dezvoltare au crescut în mod constant de la 13 miliarde USD în 1990 la 100 miliarde USD în 1994.
Două dimensiuni de luat în seamă ale creşterii rapide a fluxului de ISD privesc grupul ţărilor cele mai puţin dezvoltate şi China. Ţările cele mai sărace reprezintă prin definiţie medii nefavorabile plasării de capital prin investiţii, din fluxul total revenindu-le în jur de 1%.
China, de cealaltă parte, a cunoscut cea mai spectaculoasă creştere procentuală a investiţiilor primite – de peste 10 ori – de la 3,5 miliarde USD în 1990 la 37,5 miliarde USD în 1995, cele mai multe venind din Taiwan via Hong Kong17.
În concluzie, ISD reprezintă o dimensiune ce se dezvoltă rapid, a globalizării economice, precum şi o forţă centrală pentru creşterea comerţului internaţional.
3. Despre regionalism şi multilateralism în contextul globalizării economice
Primii 50 de ani de funcţionare a sistemului multilateral, având ca motor principal GATT/OMC, au reprezentat un succes major pe calea reducerii barierelor în comerţul internaţional, precum şi prin stimularea creşterii economice la scară mondială. Pe toată perioada anilor ’80 a avut loc o restructurare de esenţă a comerţului internaţional, a sistemului în general, care continuă şi în prezent, cerându-se tot mai mult o regândire fundamentală a strategiei în comerţul internaţional.
Desigur, problema este mult prea complexă pentru a fi abordată dintr-un singur punct de vedere. De aceea, specialiştii iau în considerare mai multe aspecte atunci când abordează această structură în continuă schimbare a relaţiilor comerciale. Globalizarea economică este poate latura cea mai importantă a chestiunii în cauză, un fenomen central, care apropie tot mai mult economiile naţionale în cadrul relaţiilor comerciale, al investiţiilor internaţionale şi al transferului internaţional de tehnologie. Companiile internaţionale devin din ce în ce mai orientate spre pieţele internaţionale. Guvernele sunt prinse şi ele între presiunile politice în faţa competiţiei importurilor şi imperativul reprezentat de adoptarea unor politici comerciale deschise în scopul păstrării unor poziţii competitive pe pieţele lumii. În mare, guvernele au ales calea liberalizării comerţului, ceea ce consolidează procesul de globalizare economică. Mai mult, liberalizarea comerţului se realizează acum pe trei niveluri principale – multilateral, prin Runda Uruguay şi OMC, regional, prin variatele iniţiative privind liberul schimb, dar şi unilateral, ca o problemă de interes naţional pentru multe ţări în curs de dezvoltare.
În comparaţie cu numai un deceniu înainte, contextul actual al relaţiilor comerciale prezintă o încercare deosebită pentru formularea strategiei în perioadele următoare.Două caracteristici au fost remarcate de cercetătorii fenomenului în încercarea de a dezvolta o asemenea strategie.
În primul rând, este evident faptul că liberul schimb – fără ca acest concept să se confunde integral cu liberalizarea comerţului – a devenit acum un obiectiv explicit al politicii generale. Acest lucru este şi mai evident în cazul proliferării iniţiativelor regionale în Europa, în cele două Americi şi dincolo de Pacific. În urma Rundei Uruguay ţările dezvoltate au abordat sectorial ideea liberului schimb prin constituirea în 1977 a ITA , Acordul pentru Informaţie şi Tehnologie, prin care s-a eliminat şi restul barierelor tarifare în domeniul informaticii şi telecomunicaţiilor. Iniţiative de acest gen, în scopul atingerii obiectivelor privitoare la liberul schimb pe fiecare sector economic în parte şi la nivel regional, vin în general din partea corporaţiilor multinaţionale, care urmăresc accesul mai uşor pe piaţă pentru a-şi orienta investiţiile la nivel mondial.
În al doilea rând, în timp ce sistemul multilateral a fost revigorat prin succesul Rundei Uruguay şi, mai apoi, prin crearea OMC, acordurile comerciale regionale câştigă din ce în ce mai mult teren prin măsuri îndrăzneţe de liberalizare a comerţului. Uniunea Europeană negociază acorduri în Europa de Est şi în zona Mediteranei, ceea ce va duce la consolidarea unui grup de peste 40 de ţări. Proiectata zonă de liber schimb a celor două Americi (FTAA) va include alte 34 de ţări, iar obiectivul APEC va mai atrage încă 14 ţări. Iată, deci, că trei sferturi din membrii OMC au aderat la regionalism, cel puţin pentru perioada următorilor 20 de ani. În termeni comerciali, partea din exporturile globale în interiorul acordurilor regionale va creşte de la 45% astăzi la 70% dacă toate obiectivele vor fi îndeplinite18.
În concluzie, întrebările care se pun în acest moment se centrează pe interferenţele între cele două moduri de abordare a liberului schimb, şi anume cel multilateral şi cel regional. Ar trebui ca obiectivele multilaterale şi cele regionale să fie urmate pe căi total diferite şi să fie integrate unui ţel comun. Şi dacă sunt integrate unui scop comun, ce rol ar trebui să joace liberul schimb aici, incluzând obiectivul posibil al unui comerţ liber multilateral? O întrebare-cheie, adeseori neglijată, este şi următoarea: cum ar trebui definit liberul schimb ca un obiectiv operaţional?
În mare, deci, provocarea majoră pentru alcătuirea unei strategii pe termen lung în comerţul internaţional o constituie dezvoltarea unei sinteze a punctelor forte ale celor două sisteme – cel multilateral şi cel regional – cu o concentrare în principal pe drumul sinuos spre atingerea unui obiectiv comun major: liberalizarea comerţului internaţional.
4. Liberalizare regională vs liberalizare globală
4.1 Liberalizare competitivă
Problema unei concentrări regionale a comerţului între ţări poate impieta asupra eliminării tuturor barierelor de orice natură din calea liberalizării globale a comerţului. Se poate merge mai departe, întrebând justificat: de ce oare se mai păstrează totuşi aceste bariere pe drumul clar ales de toată lumea – acela al globalizării economice. Pentru a răspunde însă multitudinii acestor probleme, este necesar, esenţial chiar, a înţelege de ce atât de multe ţări din diverse colţuri ale mapamondului, cu sisteme economice diferite şi aflate în stadii diferite de dezvoltare, s-au îndreptat sau se îndreaptă, toate, în aceeaşi direcţie. Există desigur, diferite conjuncturi naţionale care explică strategiile detaliate şi sincronizarea în timp a iniţiativelor individuale.
Ceea ce le-a unit, însă, în eforturile lor comune, a fost procesul de liberalizare competitivă.
Accentuarea rapidă a interdependenţei globale a obligat toate ţările, indiferent de politica lor, să treacă la o liberalizare a regimului comercial şi al investiţiilor străine. Pentru a obţine succesul economic scontat, ţările trebuie să intre într-o competiţie agresivă pentru atragerea investiţiilor străine, precum şi pentru promovarea unor programe investiţionale în exterior, obiective care au ajuns să determine dimensiunile producţiei globale şi, plecând de aici, volumul de muncă, profiturile şi procesul tehnologic. Majoritatea ţărilor oferă facilităţi diverse şi avantaje directe investitorilor străini, dar un comerţ liber şi un regim al investiţiilor străine atrăgător sunt esenţiale pentru câştigarea acestei competiţii acerbe. Mexicul, spre exemplu, a depăşit într-un final aversiunea istorică pentru liberalizarea schimburilor şi s-a îndreptat spre vecinul său nordic SUA, propunându-i NAFTA, în momentul în care s-a convins de faptul că numai în acest fel va reuşi să evite eşecul în competiţia globală pentru atragerea de capital.
Mai mult, obţinerea succesului economic în economia globală a zilelor noastre cere ţărilor să fie competitive şi eficiente nu numai pe pieţele lor naţionale, ci şi pe pieţele externe. Această afirmaţie îşi păstrează valabilitatea indiferent de cât de mare este piaţa internă: cele mai “închise” economii, cu largi pieţe naţionale, incluzând aici Brazilia, China, Rusia, India şi SUA care acum un deceniu instituiau cote cantitative la importul de autoturisme, motoare, oţel şi multe alte produse, au intrat şi ele în cursa pentru liberalizarea competitivă a comerţului internaţional.
Liberalizarea competitivă este urmărită acum şi de ţări care până de curând duceau o politică puternic protecţionistă, cum ar fi Franţa – cazul cel mai elocvent – dar şi ţările din America Latină, care îmbrăţişau doctrina substituţiei importurilor nu mai târziu decât în urmă cu două decenii.
Însă cea mai surprinzătoare schimbare de direcţie a venit din partea ţărilor cu economii de comandă ale lumii comuniste, începând cu China, ţările Europei Centrale şi de Est, ţările fostei Uniuni Sovietice şi terminând cu Vietnamul, ţări care au deschis graniţele produselor din afară, acceptând astfel competiţia ca pe o formă de eficientizare a economiilor lor.
O schimbare profundă, atât pe plan intelectual, cât şi pe plan ideologic, secondează cu succes această dezvoltare istorică. Substituirea importurilor şi modelelor autarhice de dezvoltare bazate pe strategii naţionale au fost experimentate în anii ’60 şi chiar ’70. Dar eşecul lor a fost atunci practic demonstrat de criza datoriei externe a ţărilor din lumea a treia din anii ’80 şi au fost astfel înlocuite ulterior cu ceea ce s-a numit o “orientare spre exterior”.
Această schimbare în gândirea economică nu explică decât într-o măsură redusă proliferarea acordurilor regionale. Întrebarea care se pune încă este de ce această nouă atitudine nu a produs o explozie de iniţiative unilaterale de liberalizare a schimbului, pe care toate manualele le recomandă ca pe cele mai directe căi spre maximizarea profitului din comerţ pentru ţările care le adoptă? Răspunsul a fost dat de intrarea comerţului internaţional într-o nouă eră, aceea a reformei.
4.2 Coordonate economice şi politice în procesul de reformă
a comerţului internaţional
Pentru început, trebuie menţionat că liberalizarea unilaterală a fost practicată într-o oarecare măsură de unele ţări din Asia de Est, dar şi din SUA, în momentul în care unele cote la import au fost desfiinţate fără a exista o reciprocitate din partea altor ţări. Dar opoziţia politică a abătut ţările de la simpla desfiinţare a barierelor lor comerciale tradiţionale. Au existat întotdeauna grupuri de interese care s-au luptat, de cele mai multe ori cu un succes prelungit, pentru menţinerea poziţiilor lor protecţioniste19.
Strategia standard (folosită pentru realizarea reformei în comerţul internaţional) s-a bazat în principal pe mobilizarea tuturor factorilor interesaţi în această întreprindere dificilă, pentru forţele oponente deschiderii pieţelor. Aceşti factori i-au inclus pe beneficiarii importurilor – cum ar fi consumatorii – şi pe utilizatorii materiilor prime din import, mari firme din domeniul industriei20. Totuşi, aceste grupuri rareori au constituit o forţă organizată, iar câştigurile lor din liberalizarea comerţului au fost modeste şi dispersate. Din acest motiv au şi reprezentat o contrapondere politică slabă în raport cu cei care ar fi fost afectaţi puternic de competiţia firmelor străine.
Pentru a învinge această opoziţie, a devenit necesar să se apeleze la exportatori şi alţi participanţi la comerţul internaţional care câştigă direct din deschiderea pieţelor spre exterior. Astfel, se urmăreşte atragerea ţărilor partenere într-o acţiune paralelă pe calea liberalizării schimbului, se insistă tot mai mult pe reciprocitate în eliminarea barierelor comerciale.
În acest scop, se iniţiază negocieri de tot mai numeroase acorduri regionale, pentru crearea de noi de noi debuşee în vederea înclinării balanţei în favoarea dezideratului comun – liberalizarea. SUA au fost în sfârşit de acord să elimine cotele la importul de textile negociind concesii la produse similare cu restul lumii, în cadrul Rundei Uruguay a GATT, precum şi în ceea ce priveşte drepturile de proprietate intelectuală şi barierele netarifare discriminatorii împotriva importului de produse agricole. Pe parcursul aceleiaşi runde de negocieri, Japonia şi Coreea au acceptat să-şi deschidă pieţele de orez, făcând apel la interesele exportatorilor.
În acest fel, liberalizarea negociată s-a dovedit mult mai uşor de înfăptuit decât liberalizarea unilaterală. Cheia succesului a reprezentat-o abilitatea cu care ţările interesate i-au convins pe partenerii străini să acţioneze conjugat pentru atingerea obiectivelor comune. Marile entităţi comerciale, cum sunt SUA şi UE, au cel mai mult de câştigat din această deschidere a pieţelor şi din liberalizarea comerţului, datorită atracţiei pe care o reprezintă pieţele lor pentru ceilalţi parteneri.
O altă problemă cheie în acest proces de reformă a schimbului o constituie nivelul, gradul de liberalizare la care a ajuns o anumită ţară. Reducerea, iniţial, a tarifelor foarte ridicate este relativ simplu de înfăptuit, dar multe ţări au realizat că, pentru a se apropia de ultima fază a procesului de liberalizare este necesară aplicarea politicii economice tradiţionale. Chile este un exemplu concludent în acest sens. Prin politica dusă a încercat să obţină o liberalizare totală a schimbului, dar în prezent se vede obligată să mobilizeze sprijinul exportatorilor săi, pentru a depăşi rezistenţa apărută în calea eliminării şi a ultimelor zece procente, cât mai reprezintă protecţia împotriva importurilor. Strategia sa este bazată pe negocierea de acorduri reciproce oriunde acest lucru este posibil – în cadrul Mercosur, NAFTA, APEC – bilaterale şi/sau globale prin intermediul nou înfiinţatei OMC.
4.3 Liberalizare regională vs liberalizare globală
Căutând să obţină reciprocitate pentru acţiunile lor pe calea liberalizării, ţările se pot îndrepta fie spre regiunea geografică căreia îi aparţin, fie spre sistemul comercial global. Abordarea globală îşi află importanţa sporită în faptul că maximizează numărul de pieţe străine implicate şi evită distorsiunile economice (şi riscul politic) ale discriminării între partenerii de schimb . Într-adevăr, succesiunea “rundelor “ GATT în perioada postbelică a avut o contributie majoră la eliminarea barierelor din calea globalizării economice .
Odată cu intensificarea procesului de liberalizare competitivă în ultimul deceniu, abordarea regională vine tot mai mult să domine acest proces. Această abordare se dovedeşte a fi cea mai economică în ceea ce priveşte timpul şi cea mai puţin complicată, deoarece este clar că practic este mai uşor să se încheie acorduri şi înţelegeri cu câţiva vecini decât cu toţi cei peste 130 de membri ai OMC. Mai mult, grupările regionale acţionează mult mai decis – unele dintre ele au ales deja calea liberalizării totale a relaţiilor comerciale – decât cele globale, care nu au ţintit atât de departe.
O forţă majoră în obţinerea succesului câtorva acorduri economice regionale a constituit-o şi dorinţa statelor de a se depăşi unele rivalităţi politice cu tradiţie. Scopul cardinal al UE a fost să pună capăt ostilităţii istorice dintre Franţa şi Germania . Mercosur a reprezentat sfârşitul cursei înarmărilor – incluzând aici şi dimensiunea sa nucleară – în care se angajaseră Argentina şi Brazilia. Succesul APEC ar reduce riscul unor conflicte în interiorul continentului asiatic, dar şi de o parte şi de alta a Pacificului . Acordurile comerciale regionale sunt, de aceea, motivate de problema păstrării securităţii naţionale21.
În ultimii ani s-a înregistrat o deplasare a interesului de la înfăptuirea unei liberalizări competitive la interacţiunea dinamică dintre iniţiativele regionale şi cele globale de reducere a barierelor comerciale. Această interacţiune pozitivă între cele două strategii s-a intensificat în anii ’80 şi ’90, în timp ce liberalizarea competitivă era la ordinea zilei. SUA a trecut peste aversiunea sa pentru regionalism semnând un acord de liber schimb cu Israelul si Canada după ce UE blocase începerea unor noi negocieri în cadrul GATT, iar ca răspuns la aceste concesii UE a renunţat la dreptul său de veto şi a permis începerea Rundei Uruguay.
Această interacţiune pozitivă se extinde şi la nivel subregional. Oferta preşedintelui Bush din 1991 de a extinde NAFTA la scara întregii emisfere vestice a provocat o explozie de acorduri bilaterale şi plurilaterale în America Centrală şi de Sud, aceste ţări încercând să se pregătească pentru a face marele pas pe calea liberului schimb.
În concluzie, iniţiativele de liberalizare regională, precum şi cele de liberalizare globală s-au susţinut reciproc pe perioada ultimelor trei decenii. Temerile unor observatori că regionalismul va împiedica realizarea obiectivelor globale s-au dovedit, deci, a fi neîntemeiate.
5. Regionalizare & Globalizare – o abordare pentru viitor
5.1. Extindere şi integrare în comerţul liber regional
Liberul schimb regional reprezintă deja, după cum s-a mai amintit anterior, obiectivul a trei sferturi din membrii OMC şi 70% din comerţul internaţional. De aceea, o
alternativă viabilă la ceea ce profesorul C. Fred Bergsten numea “negocierea finală “22 –negociere care, în opinia sa, ar putea avea loc între ţările puternic dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, pentru ca, în final, acestea să-şi dea mâna pentru atingerea obiectivului unic, globalizarea economică – poate constitui o punte de legătură între principalele grupuri regionale pentru a forma un epicentru dominant al liberului schimb în interiorul sistemului comercial, zonă care s-ar putea extinde, în momentul în care circumstanţele sunt favorabile, lăsând porţile larg deschise unei participări globale. În prezent, trei mari grupuri regionale – cel european, cel din emisfera vestică şi cel din regiunea Asia – Pacific – reprezintă candidaţii perfecţi pentru o asemeena încercare, dar o încercare pripită s-ar lovi de aceleaşi probleme ca şi iniţiativa comerţului liber a OMC.
Ritmul lent al procesului spre liberul schimb al APEC, şi rezervele Europei şi Americii Latine de a oferi acces liber pe pieţele lor pentru exportatorii asiatici se numără printre principalele obstacole. Unul dintre scenariile cel mai des întâlnite în studiile de specialitate prezintă o iniţiativă care ar putea juca un rol imediat în integrarea tuturor grupurilor regionale majore, diminuând astfel mult ameninţarea cu dezmembrarea sistemului comercial în blocuri regionale rivale. O astfel de iniţiativă ar fi TAFTA – Trans-Atlantic Free Trade Agreement. TAFTA a reţinut atenţia lumii econmice încă din 1994, însă discuţiile au fost până acum incomplete şi izolate, în parte din cauză că guvernele ţărilor nord-atlantice au evitat subiectul cu obstinaţie.
În orice caz, un scenariu al consecinţelor unei astfel de iniţiative demonstrează dinamica şi forţa ce ar putea fi eliberate şi care ar putea stabili cursul favorabil spre realizarea unei relativ rapide integrări în comerţul regional şi multilateral. Acest pas final ar putea aduce împreună centrul dominant al acordurilor de liber schimb şi ceilalţi membri OMC. Un acord de liber schimb transatlantic- TAFTA-extins la Europa şi emisfera vestică ar include majoritatea ţărilor OMC şi cea mai mare parte din comerţul global, iar programata extindere la ţările APEC până în 2010 adaugă multe din ţările rămase. Integrarea acestui acord în cadrul OMC ar obliga la mai mult decât o depozitare de documente la Geneva, precum şi la schimbări semnificative in structura actuală a OMC (în primul rând o schimbare de nume în Organizaţia Mondială a Comerţului şi Investiţiilor – OMCI este probabil a se realiza în următorii ani). Clauza naţiunii celei mai favorizate, acordată în regim condiţionat pentru celelalte ţări membre ale acordului, schimbarea procedurilor de vot etc.,ar fi nişte schimbări necesare pentru funcţionarea TAFTA.
În concluzie, o mare varietate de interese politice şi economice vor fi influenţate de strategiile de extindere şi integrare ale comerţului regional în perioada imediat următoare indiferent dacă se va merge pe varianta TAFTA sau dacă se va urmări o schimbare de direcţie prin începerea unei noi runde de negocieri în cadrul OMC.
5.2. Globalizarea economică – punct terminus: 2010?
Atât consideraţiile interne cât şi cele internaţionale sunt îndreptate după părerea americanului Fred Bergsten, într-o singură direcţie: iniţierea unui acord în cadrul OMC, la Singapore, în următorii ani, prin care să se stabilească un obiectiv principal – atingerea dezideratului reprezentat de globalizarea economică până la o dată certă la începutul secolului viitor. Această iniţiativă este necesară pentru a revigora procesul de liberalizare competitivă.
“Este esenţial să oferim mijloace multilaterale eficiente pentru rezolvarea disputelor privind direcţia spre care se îndreaptă comerţul internaţional actual, dispute care în mod inevitabil vor creşte în intensitate pe măsură ce interdependenţa economică dintre state se va intensifica.”23.
Din punctul de vedere al SUA, globalizarea economică ar oferi o deschidere a pieţelor celor mai puternice economii – stimulând astfel exportul şi creşterea implicită a numărului locurilor de muncă. Din punctul de vedere al Europei, o atare creştere a exportului ar putea reduce şomajul la minimum. În fine, din punctul de vedere al Asiei, precum şi al ţărilor în curs de dezvoltare, strategiile de creştere orientate spre exterior pot fi susţinute cu asigurări din partea ţărilor dezvoltate că nu vor da înapoi înainte de finalul procesului.
Când aliaţii victorioşi au construit sistemul economic pentru lumea postbelică au inclus în centru Organizaţia Internaţională a Comerţului (care ulterior a devenit GATT) pentru a reduce barierele în calea schimbului şi pentru a soluţiona disputele economice dintre naţiuni. Când Europa s-a unit la sfârşitul anilor ’50, SUA au iniţiat o serie de măsuri multilaterale pe calea liberalizării pentru a reduce impactul discriminatoriu al noii Pieţe Comune. Când aceste eforturi globale au început să îşi piardă din eficienţă în anii ’80 şi începutul anilor ’90, în parte din cauza sfârşitului Războiului Rece, acordurile regionale au început să apară pentru a duce mai departe aceste eforturi24.
Procesul globalizării economice – ce are ca punct terminus anul 2010 – va continua, în plan mai larg, aceste acte timpurii de consolidare a fenomenului global şi va spori prosperitatea tuturor ţărilor prin subscrierea celui mai mic succes liberalizării competitive a comerţului internaţional. Va elimina de asemenea riscul ca aranjamentele regionale să se transforme în blocuri ostile în afara cadrului global.
Este prematur, consideră specialiştii să se încerce lansarea unei iniţiative globale acum. Însă planificarea detaliată a unei globalizări economice ar trebui făcută; deciziile ar trebui luate în următorii câţiva ani pentru a înlătura riscul ca ţări cheie cum ar fi SUA sau ţările Europei Occidentale să se îndrepte în alte direcţii.
Această viziune a globalizării economice, cu finalizarea la sfârşitul următorilor 20 de ani, ar trebui să ghideze toate eforturile din momentul în care se zăresc zorile secolului XXI.
