Aspecte ale controlului fiscal

Noţiunea de control fiscal

Provine din latinescul contra rolus. Controlul fiscal, ca parte a controlului financiar, constituie acţiunea de stabilire a exactităţii operaţiunilor legate de aşezarea şi încasarea creanţelor fiscale în cadrul termenelor legale. Acesta constituie un mijloc de constatare şi corectare a actelor şi faptelor ilegale, de identificare a deficienţelor şi de restabilire a legalităţii, prin măsuri coercitive de natură pecuniară, iar în situaţii grave, privative de libertate.
Controlul fiscal urmăreşte prevenirea şi constatarea şi înlăturarea cazurilor de sustragere de la calcularea, evidenţa şi plata sumelor datorate, potrivit legii, bugetului de stat şi bugeturilor locale, precum şi a oricăror alte sume care constituie venituri de natură fiscală, a căror administrare revine Ministerului de Finanţe.

Funcţiile controlului fiscal

Controlul fiscal îndeplineşte următoarele funcţii:
• de informare
• de evaluare
• de corectare
• de recuperare
• educaţională.
Reglementarea puterilor în stat, a raporturilor dintre acestea, organizarea administraţiei au contribuit la apariţia primelor forme de control. Ulterior, evoluţia sistemelor de impunere a diferitelor forme de manifestare a veniturilor şi instituirea unui sistem regulat de contabilitate, va influenţa asupra modalităţilor de organizare a controlului fiscal.
Sistemele fiscale moderne se bazează în mod esenţial pe regimul declarativ. Acesta presupune că toţi contribuabilii dau dovadă de sinceritate şi de bună credinţă, întocmind declaraţii corecte şi complete, asumându-şi întreaga responsabilitate pentru actele întocmite şi faptele comise. Aceştia trebuie să fie în măsură să justifice elementele declarate cu ocazia controlului exercitat de administraţia fiscală. La rândul său aceasta are dreptul şi obligaţia de a analiza elementele declarate în vederea aşezării şi încasării impozitelor şi să identifice persoanele care se sustrag de la plată. În principiu, administraţiei fiscale îi revine sarcina de a dovedi omisiunile şi inexactităţile din documente şi să motiveze corecţiile pe care le face. În intervalul prevăzut de lege administraţia fiscală corectează lipsurile, omisiunile şi erorile existente, prin mai multe forme de control, care sunt complementare între ele.

Controlul fiscal, relaţie între contribuabil şi administraţie

Contribuabilii supuşi controlului fiscal sunt persoane fizice şi juridice, române sau străine, precum şi asociaţiile fără personalitate juridică, cărora le revin obligaţii fiscale.
Există o tendinţă psihologică a tuturor categoriilor de contribuabili, de a considera că sunt obligaţi la plata unor impozite mari, comparativ cu veniturile pe care le realizează sau faţă de alte categorii de contribuabili. Ca urmare, informaţiile furnizate de contribuabili trebuie verificate de aparatul fiscal.
Aparatul fiscal dispune de drepturi privind evaluarea, stabilirea şi încasarea creanţelor fiscale şi de dreptul de a aplica sancţiuni cu caracter pecuniar pentru abaterile de la normele de drept aprobate.
Administraţia fiscală are dreptul de a cunoaşte informaţiile conţinute în documentele deţinute de contribuabili sau de terţele persoane care au legătură cu aceştia. Inspectorii fiscali au obligaţia de a păstra secretul informaţiilor cuprinse în documentele contribuabililor sau terţilor şi de a le utiliza pentru verificarea exactităţii obligaţiilor fiscale ale contribuabililor. Dreptul de a obţine informaţii nu trebuie confundat cu verificarea contabilităţii. Acesta se limitează la obţinerea unor documente sau copii ale acestora, înainte de a face o confruntare cu elementele declarate sau nu de diverşi contribuabili. Inspectorii fiscali au obligaţia de a cere toate explicaţiile pe care le consideră necesare în legătură cu materia impozabilă.
Fiecare contribuabil este obligat să declare materia impozabilă. Controlarea declaraţiilor fiscale ale contribuabililor diferă în funcţie de regimul de impunere la care aceştia sunt supuşi: regimul real sau regimul forfetar. În cazul regimului real se verifică documentele contabile care au stat la baza declaraţiilor contribuabililor. În cazul regimului forfetar se au în vedere documentele din care rezultă suma totală a încasărilor sau valoarea cumpărărilor(după caz). Dreptul de control al inspectorilor fiscali nu se limitează la verificarea informaţiilor cuprinse în documentele de natură contabilă şi asimilarea acestora. Acesta mai include: verificări în vamă, verificări asupra operaţiunilor economice desfăşurate de contribuabili în spaţiile proprii, închiriate sau utilizate fără existenţa unor documente legale şi verificări la domiciliul contribuabililor.
Inspectorii fiscali au dreptul de a aprecia şi evalua materia impozabilă. Aceasta presupune interpretarea operaţiunilor cu caracter economic şi verificarea actelor care reflectă aceste operaţiuni, pentru a stabili natura reală a acestora şi impozitul care trebuie aplicat. Dreptul evaluării materiei impozabile apare şi în cazul unui impozit forfetar pe beneficii agricole. Întotdeauna dreptul şi obligaţia evaluării materiei impozabile şi a stabilirii cuantumului impozitului revine organului administraţiei fiscale din raza de activitate a contribuabilului, în cazul impozitelor de tip real şi al celor care privesc veniturile aferente unor activităţi pentru care contribuabilii nu sunt obligaţi să ţină o evidenţă contabilă.
Când, ca urmare a evaluării şi controlului materiei impozabile, se constată o eludare a legislaţiei fiscale prin declaraţii fiscale defectuoase, care conţin omisiuni făcute cu sau fără intenţie, inspectorii fiscali au dreptul de a corecta obligaţia fiscală.
În practică există două proceduri de corectare a obligaţiei fiscale:
• procedura din iniţiativa inspectorilor fiscali
• procedura contradictorie.
Atunci când contribuabilii se opun controlului fiscal sau se constată că declaraţiile fiscale prezintă deficienţe se aplică procedura de corectare din iniţiativa inspectorilor fiscali. Contribuabilii au obligaţia de a plăti suma datorată şi dreptul de a contesta hotărârile inspectorilor fiscali pe cale legală.
În situaţia în care contribuabilii respectă obligaţiile ce le revin pe linie de evidenţă contabilă şi întocmesc declaraţiile fiscale în cadrul termenelor legale, dar apar dezacorduri cu inspectorii fiscali, privind modul de interpretare a unor operaţiuni economice şi de aplicare a facilităţilor fiscale legale, se aplică procedura de corectare contradictorie. Într-un anumit interval de timp, în care beneficiază de consultanţa inspectorilor fiscali, contribuabilii pot să fie de acord cu observaţiile primite sau pot să nu răspundă la acestea. După trecerea perioadei legale de timp, contribuabilii trebuie să plătească obligaţia fiscală stabilită. Organul fiscal trebuie să înştiinţeze contribuabilii asupra respingerii sau acceptării obiecţiunilor. Contribuabilii pot contesta decizia fiscului.
În situaţia întocmirii şi depunerii tardive a declaraţiilor fiscale, a sustragerii parţiale sau totale de la plata impozitelor, a plăţii cu întârziere a obligaţiilor fiscale, inspectorii fiscali au dreptul şi obligaţia de a aplica sancţiuni cu caracter pecuniar contribuabililor vinovaţi. În funcţie de fapta săvârşită, sancţiunile pot fi: penalizări, amenzi şi confiscări.
Amenzile şi penalizările sunt specifice fiecărui tip de impozit şi faptei sancţionate: declaraţii fiscale tardive şi defectuoase, sustragerea parţială sau totală de la plata impozitelor. Penalizările sunt majorări ale obligaţiei fiscale cu un anumit procent, aplicat asupra sumei totale a obligaţiei fiscale eludate, pentru fiecare zi sau lună de întârziere a plăţii. Penalizarea nu poate depăşi suma totală a obligaţiei fiscale datorate. Confiscările apar cu ocazia verificărilor vamale şi a celor de la sediul contribuabilului, când se constată bunuri economice a căror provenienţă nu poate fi justificată cu documente justificative. În categoria sancţiunilor se include şi dreptul de preemţiune existent în materie de vânzări de imobile. Acesta constă în dreptul administraţiei fiscale de a cumpăra un imobil vândut, oferind un anumit număr de procente peste preţul declarat în acte.
Serviciile specializate ale administraţiei fiscale au dreptul de a pretinde şi încasa obligaţiile fiscale de bază şi cele suplimentare rezultate în urma controlului, în cadrul termenelor prevăzute de lege pentru fiecare impozit în parte.
Cu câteva excepţii, Statul are un drept de prioritate în încasarea creanţelor fiscale. Excepţii sunt cazurile de faliment( plata drepturilor salariale trece înaintea dreptului de prioritate al Statului) şi de plată a cheltuielilor de justiţie şi a celor legate de anumite amanetări de bunuri.
Dreptul de a încasa obligaţia fiscală de bază sau suplimentară se exercită nu numai în raport cu exigibilitatea fiscală curentă dar şi în cadrul unui anumit interval de timp stabilit prin lege, după care nu se mai poate solicita contribuabililor plata obligaţiilor fiscale datorită intrării în prescripţie.
Întreruperea prescripţiei poate fi realizată pe baza actelor prin care contribuabilii recunosc obligaţia fiscală. Întreruperea prescripţiei are ca efect anularea prescripţiei începute pe baza actelor care atestă recunoaşterea obligaţiei fiscale şi determină apariţia unei noi prescripţii începând cu data întocmirii acestora, care are aceeaşi durată cu cea iniţială.
Prin cadrul legislativ se stabileşte intervalul de timp în care se poate exercita dreptul de încasare a impozitelor. acesta se stabileşte în raport cu data exigibilităţii fiscale a impozitelor, indiferent de nivelul administraţiei fiscale beneficiare.
În cadrul dreptului de încasare a impozitului, serviciile de specialitate ale administraţiei fiscale au dreptul de a proceda la propriri pentru recuperarea creanţei fiscale. Executarea forţată se poate realiza pe baza unui titlu executoriu emis de fisc pe baza unei înştiinţări prealabile fără recurgere la instanţele judecătoreşti. Dacă în cadrul intervalului de timp prevăzut prin lege, contribuabilii nu se opun propririi, atunci bunurile pot face obiectul vânzării prin licitaţie publică. În caz de opoziţie a contribuabililor prin acţiuni în faţa organelor jurisdicţionale, se suspendă executarea silită până la decizia acestora din urmă.
În relaţie cu drepturile aparatului fiscal pe linie de control şi încasare a creanţelor fiscale ale statului, contribuabilii plătitori beneficiază de o serie de drepturi legate de activităţile de verificare şi corectare a declaraţiilor fiscale, precum şi a actelor constatative întocmite de inspectorii fiscali.
Contribuabilul trebuie anunţat atunci când se doreşte verificarea contabilităţii sau o examinare aprofundată a situaţiei fiscale în ansamblu. Se precizează anii asupra cărora se face verificarea şi impozitele care fac obiectul acesteia. Contribuabilul are dreptul la consultanţă în timpul controlului. Durata controlului trebuie limitată legal. Controlul efectuat la domiciliul contribuabilului necesită aprobarea organelor jurisdicţionale. În această situaţie inspectorii fiscali trebuie însoţiţi de un ofiţer de la poliţia judiciară.
În situaţia în care contribuabilii constată erori în contabilitate care au influenţat exactitatea declaraţiilor fiscale şi au determinat creşterea sau diminuarea sumei plătite, aceştia au dreptul de a evidenţia corect operaţiunile şi de a reflecta aceste modificări în următoarea declaraţie fiscală. Sumele plătite în plus se pot compensa numai în cadrul aceluiaşi impozit. Pentru sumele plătite în minus acesta poate să aplice majorările prevăzute de lege pentru plata cu întârziere a obligaţiei fiscale datorate. În cazul procedurii de corectare contradictorie, dacă se dovedeşte că în intervalul de soluţionare a divergenţelor acestea pot fi interpretate diferit faţă de modul iniţial admis de către fisc, contribuabilul poate solicita încetarea dreptului fiscului de continuare a acţiunii asupra sa şi corectarea rezultatului verificării.
Contribuabilii, în raport cu administraţia fiscală, pot să ajungă la conflicte legate de drepturile şi obligaţiile care le revin. Este posibil ca administraţia fiscală să comită erori care să aducă un prejudiciu contribuabililor. La cererea plătitorilor sau din proprie iniţiativă administraţia trebuie să procedeze la corectarea erorilor comise.
Soluţionarea stărilor contencioase de natură fiscală prezintă următoarea particularitate: rezolvarea contestaţiilor urmează mai întâi calea procedurilor administrative şi numai ulterior se poate recurge la proceduri jurisdicţionale. În majoritatea cazurilor administraţia fiscală este cea care soluţionează contestaţiile contribuabililor, prin procedura gratuită sau prin procedura litigioasă şi numai ulterior contribuabilii recurg la instanţele jurisdicţionale civile.
Atunci când prin contestaţiile făcute contribuabilii nu contestă existenţa legală a impozitului şi reglementarea sa legislativă, se urmează procedura gratuită. Aceasta este valabilă inclusiv pentru inspectorii fiscali.
Contestaţiile contribuabililor urmează calea procedurii gratuite, în special când acestea se referă la impozitele directe şi privesc anumite situaţii specifice pe care le consideră suficiente pentru a solicita o atenuare de la rigorile legii, în scopul obţinerii unui avantaj, a unei derogări de la regulile legale, pe care nu le contestă. Aceste derogări le consideră motivate a le obţine datorită unor circumstanţe specifice pe care le prezintă administraţiei fiscale.
Când contribuabilii nu mai cer o favoare legată de plata impozitelor dar, reclamă aşezarea, regularitatea, egalitatea acestora, încetând de a mai accepta impozitele, contestaţiile contribuabililor în faţa administraţiei fiscale urmează calea procedurii litigioase. Aceasta poate să constituie sau nu o fază premergătoare recurgerii la procedura jurisdicţională.
Contribuabilii care consideră că sunt impuşi prea greu sau pe nedrept în materie de impozite directe, prin contestaţia adresată administraţiei fiscale au dreptul de a solicita degrevarea parţială sau totală, aplicarea unei alte cote de impunere sau recunoaşterea oricărui alt drept de care consideră că trebuie să beneficieze. Atunci când nu sunt satisfăcuţi de modul de soluţionare a contestaţiilor se pot adresa instanţelor jurisdicţionale.
Principiul de bază al procedurii jurisdicţionale în materie fiscală îl constituie distincţia dintre recursul în faţa tribunalului administrativ şi cel civil.

Formele controlului fiscal

Controlul formal
Acesta constă într-o examinare a calităţii formale a elementelor declarate în vederea sesizării eventualelor erori. Prin acesta nu se verifică exactitatea datelor în ceea ce priveşte conţinutul lor, ci modul în care sunt declarate.
Controlul formal se realizează în cadrul unor compartimente specializate cu ocazia primirii documentelor de la contribuabili. Eventualele erori care se identifică cu această ocazie sunt corectate. Aceasta se efectuează sistematic asupra declaraţiilor fiscale privind impozitul pe societate, impozitul pe venitul global, taxa pe valoare adăugată, impozitul pe închirieri şi este independentă de celelalte forme de control.
Controlul ulterior al documentelor
Se efectuează la sediul administraţiei fiscale de servicii specializate ale acesteia, constatările făcute putând determina declanşarea unui control extern.
Acesta se efectuează fără avertizarea contribuabililor şi constă într-o examinare critică a declaraţiilor fiscale, cu ajutorul documentelor din dosarele administrate de fisc (ridicări de salarii, ridicări de onorarii, acte privind vânzările de imobile, declaraţiile de succesiune etc.). prin compararea elementelor cuprinse în declaraţii cu informaţiile din dosarele contribuabililor, se controlează sinceritatea acestora şi se caută contribuabilii care nu au făcut declaraţii fiscale.
Administraţia fiscală poate solicita clarificări sau justificări de la contribuabili, iar când constată lipsuri sau erori declanşează procedura de corectare şi informare a contribuabililor. Constatarea unor incoerenţe între documentele atrage decizia administraţiei de a proceda la un control extern la domiciliul sau sediul contribuabililor.
Controlul extern
Controlul extern la domiciliul contribuabililor survine după controlul contabilităţii societăţii, pentru a se verifica situaţia personală a unui manager, asociat sau partener. Se urmăreşte astfel ansamblul situaţiei fiscale personale a contribuabilului. Practic se verifică coerenţa dintre veniturile declarate şi situaţia patrimonială, financiară şi standardul de viaţă al familiei contribuabilului. Sunt urmărite nu numai veniturile provenite din activitatea profesională, ci ansamblul veniturilor acestuia, analizându-se minuţios fluctuaţiile înregistrate în conturile bancare.
Controlul extern la sediul societăţii unde contribuabilul îşi are organizată activitatea sa economică, urmăreşte verificarea regularităţii şi sincerităţii declaraţiilor fiscale, cu înregistrările şi documentele contabile sau de orice altă natură.
Verificarea documentelor care au stat la baza întocmirii declaraţiilor fiscale se face sub trei aspecte: verificarea formală, cifrică şi de fond. Scopul verificării formale este de a constata dacă documentele justificative utilizate:
• corespund cu cele stabilite de Ministerul de Finanţe, ministere, asociaţii profesionale sau de unitatea patrimonială, corespund naturii operaţiilor consemnate
• sunt completate corect, cu toate elementele necesare pentru reflectarea integrală a operaţiunilor economice
• conţin corecturi certificate corect
• conţin semnăturile necesare
Exactitatea calculelor aritmetice face obiectul verificării cifrice a documentelor justificative, activitate deosebit de importantă, căci poate conduce la identificarea unor erori care denaturează baza impozabilă.
Verificarea de fond a documentelor de organele administraţiei fiscale se adaugă controlului operaţiilor înregistrate în contabilitate de către persoanele care execută controlul financiar preventiv, controlul financiar de gestiune şi cenzorilor. Prin aceasta se urmăreşte realitatea, necesitatea, oportunitatea şi legalitatea operaţiilor economice înscrise în contabilitatea contabilă. Controlul de fond al documentelor urmăreşte verificarea modului de înregistrare în contabilitate a veniturilor şi cheltuielilor aferente operaţiilor economice şi a concordanţei cu prevederile legale, pentru identificarea cazurilor de fraudă fiscală prin supradimensionarea cheltuielilor şi diminuarea veniturilor.
Controlul extern, poate fi anunţat sau inopinat. Administraţia fiscală are obligaţia informării contribuabilului printr-un aviz de verificare asupra: zilei şi orei începerii verificării, impozitelor şi taxelor fiscale care fac obiectul verificării, anii supuşi verificării, acceptul ca în timpul verificării contribuabilul să beneficieze de consultanţă. Excepţie o constituie cazurile când se decide un control inopinat. În acest caz avizul de verificare se înmânează contribuabilului la începutul demarării controlului. Scopul controlului inopinat este de a efectua constatări materiale. Acesta începe cu inventarierea documentelor, valorilor din casierie, ridicarea preţurilor practicate, stabilirea stocurilor şi continuă cu verificarea contabilităţii.
Indiferent dacă obiectul controlului extern este avizat sau nu, verificarea contabilităţii presupune existenţa a două etape. Mai întâi inspectorul-verificator se informează asupra metodelor de contabilitate utilizate, face inventarul documentelor şi încearcă să cunoască societatea, după care procedează la operaţiunea de verificare propriu zisă. În această etapă se verifică regularitatea documentelor şi se examinează aprofundat conturile. În cadrul verificării conturilor se urmăreşte: realitatea operaţiunilor înregistrate, soldurile conturilor şi modul de întocmire a bilanţului pe baza informaţiilor contabile.
În mod excepţional şi numai la cererea scrisă şi semnată de contabil, verificarea contabilităţii poate să se efectueze la contabil (în cazul micilor societăţi) sau în biroul inspectorului verificator. În acest ultim caz, verificatorul trebuie să urmărească respectarea strictă a următoarelor condiţii: să întocmească o listă detaliată cu documentele necesare pe care să o remită contribuabilului, să restituie documentele contabile la expirarea perioadei de verificare şi să solicite descărcarea de documentele restituite din partea contribuabililor.
Indiferent dacă controlul contabil se efectuează la sediul agentului economic, al contribuabilului sau al verificatorului, între acesta şi contribuabilul asistat sau nu de un consilier, are loc un dialog asupra operaţiunilor economice verificate, care face parte integrantă din procedura de control.
Se impune ca toate activităţile de control să se deruleze astfel încât să nu influenţeze desfăşurarea normală a activităţii societăţii în cadrul termenelor legale.
Controlul cu caracter programat la sediul contribuabililor urmăreşte: verificarea operaţiunilor economice pe baza documentelor justificative din contabilitate, stabilirea corectă a cuantumului prelevărilor fiscale şi plata la temenele legale a acestora.

Încheierea operaţiunilor de control

La încheierea operaţiunilor de control, inspectorul verificator are obligaţia să informeze oral contribuabilii că a terminat activitatea de control
Când în urma activităţii de verificare nu se constată lipsuri, erori, omisiuni de natură a determina corectarea obligaţiilor fiscale, organul de control trebuie să specifice absenţa acestora în actul final de încheiere a controlului (procesul verbal de control). Astfel se evită ca după o perioadă de timp să se repete controlul asupra aceloraşi operaţiuni.
Dacă după terminarea controlului se constată existenţa unor neconcordanţe între declaraţiile fiscale şi documentele care au stat la baza întocmirii acestora, organele fiscale stabilesc cuantumul corect al impozitului, comunicând în scris contribuabililor modul de stabilire al acestuia. Pentru obligaţiile fiscale datorate se emite un aviz de impozitare. Acesta, în afară de obligaţia care nu a fost achitată mai cuprinde suma penalităţilor şi amenzilor stabilite în baza dispoziţiilor legale.
Pentru abaterile de la normele legale constatate, aparatul de control are obligaţia furnizării de recomandări sau precizări cu privire la obligaţiile de ordin contabil sau fiscal care nu au fost respectate în actul final încheiat. În acelaşi timp, se specifică perioada de timp în care contribuabilul poate contesta decizia verificării.
Perioada afectată controlului fiscal este stabilită de organele de control fiscal în funcţie de obiectivele controlului şi nu poate să fie mai mare de 3 luni.
Controlul fiscal la sediul, domiciliul sau reşedinţa contribuabilului sau la sediul organului de control fiscal, după caz, se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării. Prin excepţie de la această regulă, conducătorul organului de control fiscal competent poate decide verificarea unei anumite perioade, dacă de la data încheierii controlului fiscal şi până la împlinirea termenului de prescripţie apar date suplimentare, necunoscute organului de control fiscal la data efectuării controlului, care influenţează sau modifică rezultatele acestuia.
Rezultatele controlului fiscal se consemnează obligatoriu în procese-verbale de control, în note de constatare sau în procese-verbale de constatare a contravenţiilor, după caz.
Dreptul organelor de control fiscal de a stabili diferenţe de impozite şi majorări de întârziere pentru neplata în termen a acestora, precum şi de a constata contravenţii şi de a aplica amenzi şi penalităţi pentru fapte a căror constatare şi sancţionare sunt de competenţa organelor de control fiscal, pentru o perioadă impozabilă, se prescrie în termen de 5 ani astfel: de la data la care a expirat termenul de depunere a declaraţiei pentru perioada respectivă; de la data ultimului termen legal de plată a impozitului, în cazul în care legea nu prevede obligaţia depunerii declaraţiei; de la data comunicării, către contribuabil, a impozitului stabilit de organele fiscale în condiţiile prevăzute de lege.
Termenul de prescripţie pentru stabilirea impozitelor şi a diferenţelor de impozite este de 10 ani, în caz de evaziune fiscală stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
În domeniul controlului fiscal sunt considerate contravenţii, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să constituie infracţiuni, următoarele fapte:
a) nefurnizarea de către contribuabili, sau de către persoana împuternicită legal să îl reprezinte, a documentelor justificative sau a explicaţiilor solicitate de către organele de control fiscal;
b) neprezentarea contribuabililor sau a reprezentanţilor legali ai acestora, la sediul organului de control fiscal la data, ora şi locul fixate, la solicitarea scrisă a acestuia;
c) refuzul contribuabilului de a permite accesul organului de control fiscal în sediul său de afaceri sau în orice alte locuri în care există bunuri impozabile sau în care acesta desfăşoară activităţi producătoare de venituri, în vederea exercitării controlului fiscal;
d) nefurnizarea de către persoanele, organele şi instituţiile care deţin informaţii despre contribuabil, în termenul stabilit de organele de control fiscal, a actelor, evidenţelor şi datelor solicitate.
e) neţinerea evidenţelor contabile şi a documentelor justificative la sediul social declarat sau păstrarea acestora în condiţii improprii desfăşurării controlului fiscal.

Organizarea controlului fiscal

Cum rezultă din structura organizatorică a Ministerului Finanţelor, aparatul fiscal şi organele de control financiar abilitate prin lege să exercite controlul fiscal sunt Direcţia Generală – Control Fiscal şi Garda Financiară.
Există în structura Ministerului Finanţelor, Direcţia Generală – Control financiar al instituţiilor publice, care îndeplineşte atribuţii ce se interferează în toate situaţiile cu cele de control fiscal. Printre aceste atribuţii sunt enumerate: controlul administrării şi utilizării fondurilor acordate de la buget pentru cheltuielile de funcţionare şi întreţinere a organelor centrale şi locale ale administraţiei de stat, unităţile finanţate de la buget; controlul utilizării fondurilor acordate de stat pentru realizarea de investiţii de interes general; verificarea folosirii mijloacelor şi a fondurilor din dotare şi respectarea reglementărilor financiar-contabile în activitatea instituţiilor publice; verificarea exactităţii şi realităţii înregistrărilor în evidenţele prevăzute de lege, urmărind stabilirea corectă şi îndeplinirea integrală şi la termen a tuturor obligaţiilor financiare şi fiscale faţă de stat.
Coordonarea activităţilor de control ale organelor teritoriale revin Direcţiei generale a controlului de stat şi Gărzii financiare. Delimitarea atribuţiilor acestora prezintă o importanţă deosebită, atât pentru eliminarea unor domenii neacoperite, cât şi a suprapunerilor, cu cât mai mult cu cât în domeniul controlului fiscal interferenţele sunt iminente şi chiar necesare. Prin activităţile lor se asigură prevenirea şi identificarea cazurilor de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale, analiza cauzelor fraudelor fiscale, în scopul propunerii unor măsuri legislative de prevenire şi combatere a factorilor care influenţează negativ executarea normelor de drept fiscal.

PUBLIC CHOICE

Public choice este o şcoală născută din nevoia de a înţelege statul ca agent economic care fixează regulile jocului şi este, în acelaşi timp, şi arbitru şi jucător. În jurul public choice gravitează atât economişti cât şi politologi, în cea mai mare parte provenind de la universitatea Rochester (N. Y.) şi de la Virginia Polytechnic Institute. Cei mai cunoscuţi autori sunt James Buchanan (laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1986) şi G. Tullock.

Şcoala public choice admite că piaţa are slăbiciuni pentru că efectele externe sunt prost luate în calculul pieţei.

Public choice nu neagă că bunurile indivizibile necesită tarifare specială, dar aceasta nu implică automat că statul poate fi mai eficient dacă produce în locul pieţei (sectorul public) sau că reglementările asupra schimburilor ameliorează situaţia. Altfel spus, a admite că piaţa este imperfectă, nu implică în mod necesar o intervenţie crescândă a statului.

În aceeaşi linie, Buchanan şi Tullock formulează o teorie a pieţei politice şi o concepţie despre birocraţie (îndreptate spre criticarea omniprezenţei statului). Această teorie utilizează microeconomia tradiţională pentru analiza procesului deciziilor indivizilor şi colective, pentru aprecierea eficienţei comparate a pieţei şi a statului, pentru a sesiza motivaţiile birocraţilor şi pentru a interpreta o noţiune ambiguă cum este bunăstarea socială.

Teoria public choice are ca scop descoperirea legăturii dintre comportamentul indivizilor care acţionează pe piaţa economică şi comportamentul lor când acţionează pe piaţa politică.

Acest obiectiv este susţinut de o serie de ipoteze:
-indivizii care acţionează pe cele două pieţe sunt aceiaşi;
-deciziile politice nu sunt supervizate de fiinţe atotştiutoare;
-indivizii se comportă pe piaţă, în relaţiile politice guvernamentale, în relaţiile de grup non-guvernamentale, precum şi în alte situaţii în mod asemănător.

În acest cadru, J. Buchanan recunoaşte că individul care participă la alegeri colective este presupus că ştie că alegerile sale au incidenţă asupra altor indivizi nu aplică metoda clasică (după care alegerea este analizată ca o alegere sub constrângeri, reflectând raţionalitatea decidentului care ţine cont de interesul său şi de costurile sau prejudiciile susceptibile de a le suferi).

Funcţionarul, omul politic sau birocratul, nu sunt agenţi economici deasupra altora, ci indivizi care au propriile repere şi care caută să-şi maximizeze utilitatea în termeni de putere, de câştiguri monetare, de număr de birouri din subordine etc. Această raţionalitate fundamentală explică de ce fiecare consumator de bunuri colective pasează costul utilizării lor asupra altora (problema pasagerului clandestin), precum şi faptul că comportamentul birocratic produce efecte negative sau indirecte pentru colectivitate (indivizii sunt perfecţi iar instituţiile sunt rele?).

Tentaţia de a adopta un comportament de pasager clandestin (free rider), tentaţia cuiva de a se bucura de un bun gratuit ale căror costuri financiare sunt plătite de alţii pune în evidenţă problemele pe care le ridică relevarea preferinţelor în absenţa unui sistem de preţuri, care asigură excluziunea non-plătitorului. Buchanan respinge ideile lui Wicksell după care alegerea unei politici economice sau a unei producţii publice respectă regula unanimităţii, iar pentru punerea în practică a procesului deciziei colective este necesară o soluţie mai precisă decât direcţia furnizată de Wiksell.

Astfel, în 1962 într-un studiu asupra procedurii de calcul al consensului, "The Calculus of Consent" (tradusă şi în româneşte) Buchanan şi Tullock au dezvoltat teza după care procedura majoritară nu este perfectă. Mai târziu, J. Buchanan în "The Limits of Liberty" (tradusă şi în româneşte) arată că sistemul majoritar de vot nu permite în mod necesar adoptarea măsurilor care să corespundă condiţiilor eficacităţii sociale. Fenomenul pieţei politice (logrolling) conduce la adoptarea de reguli sau cheltuieli ale căror costuri sociale sunt mai mari decât câştigurile sau pierderile realizate, "zvonerii" accentuâmd această tendinţă. Pe de altă parte, costul măsurilor propuse este dispersat asupra unui număr mare de persoane, în timp ce câştigul se concentrează la un număr mic. Grupurile de presiune acţionează în aşa fel încât efectele pozitive să fie foarte vizibile, iar cele negative să fie greu perceptibile, deschizând drumul pentru creşterea fără nici o limită a cheltuielilor statului. Buchanan optează pentru o democraţie temperată, instituţii stabile şi cu o oarecare autonomie faţă de presiunea grupurilor de presiune. În concluzie, analiza democraţiei este sinonimă cu analiza sistemului de vot.
G. Tullock a dezvoltat în principal două teme: teoria alegătorului median şi analiza economică a birocraţiei. G. Tullock elaborează un model aşezat pe premisa conform căreia alegătorul median este cel care influenţează rezultatul. Utilizând o serie de ipoteze simplificatoare, Tullock demonstrează că preferinţele alegătorului median coincid cu punctul unde nemulţumirea este cea mai mică. Autorul utilizează acest model pentru analiza partidelor politice al căror obiectiv este realegerea şi care, pentru a-şi atinge scopul, trebuie să-şi elaboreze programe bine definite. Teoria îi dă prilejul să arate că într-un sistem politic cu două partide tendinţa guvernării este spre centru, în timp ce un sistem cu trei partide cere mai multă abilitate liderilor politici pentru că strategia celorlalţi se face pe ascuns. Poziţia partidelor în acest caz se îndepărtează mult una de alta. Continuând raţionamentul este lesne de presupus ce se întâmplă atunci când numărul partidelor scapă de sub control. Dar evident teoria nu ia în calcul ce se întâmplă în momentul în care un partid are diverse curente interne, ceea ce măreşte numărul 'jucătorilor'.

Analiza economică a birocraţiei reprezintă o altă tematică de interes abordată de G. Tullock şi A. Downs.

Birocraţia este plasată în situaţia unui producător care trebuie să-şi maximizeze producţia în constrângerile date de mijloacele sale limitate.
Teoria este aşezată pe câteva ipoteze:
-Birocraţii (şi toţi ceilalţi agenţi sociali) caută să-şi atingă obiectivele printr-un comportament raţional, adică ei acţionează în modul cel mai eficient posibil, în limita posibilităţilor şi ţinând cont de costul informaţiei. Birocraţii nu caută nimic altceva decât să maximizeze utilitatea. Aceasta înseamnă că ori de câte ori costul necesar pentru a atinge un scop dat creşte, în termeni de timp, efort, bani, birocraţii caută să atingă cel mai mic obiectiv şi invers, dacă scad costurile, ei caută să atingă obiectivul cel mai mare.

-Birocraţii dispun de un ansamblu complex de scopuri care include putere, venit, prestigiu, securitate, comoditate, loialitate (pentru o idee, pentru o instituţie, pentru o ţară), mândrie pentru lucrul bine făcut şi dorinţa de a servi interesul public.
-Funcţiile sociale în fiecare organizaţie sunt puternic influenţate de structura şi comportamentul intern, după cum comportamentul intern influenţează structura.

A. Downs defineşte un ansamblu de concepte pentru studiul comportamentului economic, social şi politic al birocratului printre care şi comoditatea şi interesul public.
-Comoditatea reflectă ideea după care rutina şi obişnuinţa sunt surse de confort pentru orice om. În acest sens, schimbările sunt acceptate numai dacă aduc avantaje mai mari decât efortul care ar trebui depus pentru a depăşi comportamentele anterioare. Comoditatea semnifică faptul că o societate tinde să opună rezistenţă la schimbările de comportament care implică o supracreştere a eforturilor personale şi pe care le acceptă să-i bulverseze practicile stabilite dacă aceasta-i permite să-şi diminueze eforturile pentru a-şi îndeplini sarcinile;
-Interesul public nu are o accepţie obiectivă, ci numai puncte de vedere individuale, iar aceste opinii nu au nici o raţiune de a converge spontan. Ca urmare, interesul personal domină în evaluarea interesului public. Interesul personal este definit drept ceea ce crede fiecare că trebuie să facă birocratul pentru a-şi îmbogaţii funcţia socială.

Birocratul are deci tendinţa de a-şi maximiza preferinţele, dar aşa cum subliniază Tullock, dacă birocraţia evaluează corect cererea pentru un serviciu, guvernul are unele dificultăţi în determinarea costului lui. Pentru guvern, birocraţia este singura sursă de informaţii, ea poate să declare nu numai că nu se pot face economii, ci să şi crească costurile (mai ales acolo unde economiile sunt impuse).

Birocraţii rezistă la diminuarea registrului propriu graţie informaţiilor ample pe care le au asupra serviciilor lor. Tendinţa birocraţiei este clară: creşterea bugetelor lor fără vreo legătură reală cu funcţia socială fixată birourilor.
Teoria despre birocraţie are în centrul ei ideea găsirii unei soluţii pentru derapajul excesiv al finanţelor publice. În acest sens, Tullock propune, pentru creşterea competitivităţii serviciilor guvernamentale, eliminarea oricărui contract de exclusivitate şi introducerea competiţiei în interiorul oricărui serviciu

NOUA ŞCOALĂ CLASICĂ

Noua şcoalã clasicã şi-a facut simţitã prezenţa îndeosebi dupã 1980, când Robert Lucas jr ., (laureat al Premiului Nobel în 1995 ) şi Thomas Sargent într-o serie de studii au iniţiat "teoria anticipãrilor raţionale". Ideea integrãrii în calculul economic a anticipãrilor agenţilor nu este nouã. Pe linie keynesiană modelele economice au ţinut cont de aşteptãrile întreprinzãtorilor şi consumatorilor. De altfel, tradiţia keynesianã presupune o oarecare "miopie" a agenţilor. Cu alte cuvinte, salariaţii, victime ale iluziei monetare, se vor bate întâi de toate pentru salarii nominale. Neokeynesiştii, reluând ideea lui homo-economicus raţional, capabil de a se adapta la politica economicã, au elaborat modele unde agenţii economici sunt integraţi progresiv în mediul macroeconomic. Aceste modele caracterizate pe o adaptare cu întârziere şi dominate de sloganul "sã învãţãm din greşelile trecutului" nu oferã nici un mijloc de a exprima anticipãri asupra unui viitor care va fi substanţial diferit de trecut. Anticipãrile raţionale susţin cã agenţii economici sunt capabili sã prevadã viitorul de o asemenea manierã încât sã evite neplãcerile. Potrivit teoriei, agenţii economici nu sunt nici orbi, nici miopi; homo-economicus prevede viitorul raţional şi cu un grad mare de fiabilitate, indivizii folosesc în cel mai bun mod orice fel de informaţii de care dispun. Aceste informaţii pot include, pe lângă altele, cunoştinţe în legătură cu politica guvernamentală, acţiuni deja întreprinse, strategii sau abordări ale politicii guvernamentale pe care cei ce stabilesc aceste politici le realizează în mod regulat în anumite condiţii. Deci, ipoteza aşteptărilor raţionale atribuie indivizilor o posibilitate rezonabilă de a evalua anumite acţiuni. In extremis, aceastã poziţie face din fiecare cetãţean un vizionar extra-lucid, un cunoscãtor foarte exact al tuturor consecinţelor politicilor economice care au importanţã în realizarea alegerilor sale. În acest context, statul apare inert, fãrã capacitate de reacţie pentru cã el nu are anticiparea anticipãrilor.
Mesajul noii şcoli clasice este foarte clar: demonstrarea incapacitãţii politicii economice de a lupta împotriva şomajului.

Robert Lucas jr., Thomas Sargent, Edward C Prescott, Neil Wallace, au fost anti-keynesişti, iar tentativa lor de a reînnoda clasicismul punând în cauzã orice variantã keynesistã a fost perceputã drept o contrarevoluţie.
Atitudinea lor este susţinutã de scopurile tematice declarate şi anume o analizã fondatã pe anticipãri raţionale într-un cadru walrasian şi în continuarea cercetãrilor lui Milton Friedman. Noii clasici au elaborat modele macroeconomice complicate, al cãror grad de pertinenţã ţine mai mult de capacitatea lor de previziune şi de adecvarea a priori a acestor modele la fenomenele observate în realitate. Prin extensie, teoria anticipãrilor raţionale apare astfel fondatã mai mult pe pertinenţa sa, decât pe realismul ipotezelor. Ipotezele pun pe prim plan rolul informaţiilor şi al incertitudini, iar scopul celor care iau decizia este reducere incertitudinii prin achiziţionarea de informaţie suplimentarã la un cost oarecare, numit cost de adaptare.

Teoria anticipãrilor raţionale are la bazã o serie de ipoteze:
- salariile şi preţurile sunt determinate de concurenţã, ele adaptându-se perfect unui model de echilibru al oricãrei pieţe. Altfel spus, oferta este întotdeauna egalã cu cererea;
- pieţele se comportã ca şi când agenţii economici utilizeazã cel mai bine toate informaţiile de care pot sã dispunã, atunci când iau decizii care le vor determina venitul sau profitul viitor. Autorii presupun cã indivizii şi întreprinderile au o cunoaştere intuitivã, nu numai în felul cum suportã consecinţele evenimentelor economice apãrute în sectorul lor sau pe propria piaţã, dar şi consecinţele pe care le au asupra lor politicile bugetare şi monetare generale şi chiar în evoluţia economiei mondiale;
- fluctuaţia ciclurilor observate în economie rezultã din erorile pe termen scurt ale indivizilor. Aceştia dispun de informaţii limitate. În mãsura în care ei utilizeazã mai bine informaţia pe termen scurt pentru a prevede viitorul, nu înseamnã cã şi ştiu ce se va petrece în realitate.
În virtutea celor trei postulate, corelate cu presupunerea cã nu existã şocuri sau perturbãri majore, economia va fi eficientã.

Adaptarea acestor ipoteze ale raţionalitãţii agenţilor se integreazã într-o schemã de ansamblu care demonstreazã inutilitatea teoriilor keynesiste.
La nivelul întreprinderii sau al individului, evoluţia tehnologiei, mişcãrile din comerţul internaţional şi în acelaşi timp, concedierile şi şomajul sunt susceptibile de a crea un climat de incertitudine. Dupã cum, fluctuaţiile producţiei şi ale ocupãrii pot lua o mare amploare la nivelul întreprinderii sau chiar industriei. Dar, pe total, pe ansamblu, fluctuaţiile vor avea tendinţa de a se echilibra, în aşa fel încât producţia totalã şi volumul şomajului sã rãmânã aproape constant.
În echilibru, rata naturalã a şomajului rezultã din adaptarea fricţionalã şi structuralã intervenitã la nivelul întreprinderilor şi a pieţelor. În teoria dominantã, fluctuaţiile cererii globale apãreau ca principale cauze ale ciclurilor economice observate, în cursul cãrora producţia şi şomajul se îndepãrtau de nivelul de echilibru sau natural. Principala cauzã a acestor fluctuaţii ale cererii o constituie, potrivit opiniilor susţinãtorilor anticipãrilor raţionale, politica intermitentã şi imprevizibilã a statului, în special variaţiile masei monetare. Dacã, de exemplu, FED reduce masa monetarã, cantitatea de monedã în raport cu volumul bunurilor produse este mai micã. Moneda devine astfel rarã, ratele de schimb între monedã şi bunuri se modificã, iar nivelul preţurilor scade. O întreprindere constatã cã preţul pe care l-a obţinut la produsul sãu a scãzut, fãrã a realiza unde se plaseazã faţã de nivelul general al preţurilor.

Dupã o schimbare generalã a preţurilor şi a salariilor, întreprinderile continuã sã-şi maximizeze profiturile numai prin nivelul producţiei. Însã, fiecare întreprindere începe prin a se gândi cã preţul produsului sãu a scãzut şi în consecinţã va reduce producţia.
O creştere a masei monetare declanşeazã un proces invers: întreprinderile cred cã preţurile lor relative au crescut şi cresc deci producţia.
Impactul schimbãrilor politicilor economice asupra producţiei reale rãmâne de altfel limitat pentru cã indivizii nu întârzie sã realizeze cã nivelul preţurilor s-a schimbat. Întreprinderile îşi revin atunci la nivelul obişnuit al producţiei. De altfel, teoreticienii anticipãrilor raţionale subliniazã cã nu tr buie sã se considere masa monetarã izolat, ci ca rezultat al unei politici economice specifice.
Cea mai mare parte a teoreticienilor anticipãrilor raţionale opereazã cu ideea potrivit cãreia nivelul producţiei şi al preţurilor sunt determinate de intersecţia curbei cererii agregate şi a curbei ofertei agregate. Curba ofertei agregate este consideratã verticalã, astfel încât producţia nu poate devia de la Yn, adicã de la nivelul natural al ofertei pentru economie.

În acest cadru se degajã ideea fundamentalã a teoriei anticipãrilor raţionale: orice politică guvernamentală consistentă menită să producă o stimulare a cererii globale va rămâne fără efect în condiţiile în care agenţii economici îşi formează aşteptările în mod raţional. La nivelul Yn este oferta care corespunde echilibrului pe piaţa muncii la o ratã naturalã a şomajului şi, în consecinţã, se poate considera Yn ca o ratã naturalã a ofertei sau a venitului pentru economie.

În ipoteza cã guvernul are posibilitatea sã acţioneze de-o asemenea manierã încât, într-un prim timp, oferta sã creascã (de exemplu, prin acţiuni care sã-i permitã creşterea venitului nominal şi a cererii de monedã agregatã) atunci ratele salariului nominal vor creşte, şi dacã salariaţii considerã aceste creşteri ca un echivalent al creşterii salariilor reale, ocuparea va creşte şi producţia va creşte şi ea la un nivel superior lui Yn, dar numai temporar.
Dar, dacã producţia ajunge la un nivel unde randamentele muncii devin descrescãtoare, preţurile vor creşte în raport cu salariile nominale, iar salariul real se va reduce. Atunci când salariaţii realizeazã acest lucru, şomajul va reveni la poziţia iniţialã şi producţia în punctul Yn. În acest punct, rata salariilor nominale şi preţurile sunt mai ridicate (curba cererii nominale intersecteazã curba ofertei la un nivel mai ridicat), dar producţia şi ocuparea vor reveni în punctul iniţial.

Orice politică economică consistentă, sau orice politică guvernamentală cu obiective consistente va fi învăţată de către agenţii economici. Învăţând aceste politici, este foarte probabil ca indivizii să-şi modifice comportamentul, răspunzând oportunităţilor de a-şi mări profiturile şi de a-şi îmbunătăţi standardul de viaţă de pe urma acestor politici. Dacă o politică economică nu va lua în considerare acest principiu atunci când va fi formulată este puţin probabil ca ea să-şi atingă obiectivele pe care le urmăreşte.

Concluzia este clarã: orice politicã economicã aşezatã pe o regulã stabilã nu are nici o şansã de a aduce rezultatele vizate, relansarea şi reducerea şomajului. În particular, acestea au o semnificaţie uşor de înţeles, şi anume cã toate regulile politicii economice de adaptare sistematicã drept rãspuns la unele evenimente nu vor avea nici un efect asupra producţiei sau şomajului, decât cã sectorul privat va fi avertizat.

Aceastã teoremã a ineficienţei politicii economice a fãcut sã tresarã lumea economiştilor şi a atras critici de la cele mai concesive pânã la cele mai vehemente.
Astfel, teoria anticipãrilor raţionale a fost pusã în cauzã sub aspect conceptual şi al construcţiei teoretice. Reproşurile s-au concentrat îndeosebi pe evidenţierea opoziţiei dintre teoria anticipãrilor raţionale şi concurenţa liberã, în mod deosebit fiind contestate costurile de adaptare (mai ales mãrimea acestora). Cu alte cuvinte nu este convenabilã revenirea la normal, dupã perioade mediocre, pentru cã este scumpã, costisitoare. Critica este susţinutã de relevarea unor situaţii din perioade obişnuite, când pentru o întreprindere sau pentru o industrie normale, ocuparea şi producţia trec prin faze succesive de creştere şi scãdere sensibile de la o perioadã la alta, dar niciodatã nu se revine la aceiaşi termeni. Maniera aceasta de respingere a teoriei anticipãrilor raţionale, numai pe motiv cã adaptarea producţiei şi ocupãrii se face cu costuri mari nu reprezintã nimic altceva decât un mod elegant de a ocoli problema.

O altã direcţie criticã vine sã conteste relaţia dintre alegerile pe care le fac indivizii asupra cantitãţilor de muncã sau de producţie, şi salarii şi preţuri pe pieţe concurenţiale. Opinia criticii contestã cã alegerea ar putea fi blocatã de insuficienţa locurilor de muncã sau de clientelã. Drept argument este adus ciclul economic real caracterizat de mari variaţii ale producţiei şi ale ocupãrii, dar numai de modeste fluctuaţii ale salariilor şi preţurilor. Mai mult, în anumite sectoare de activitate fluctuaţia criticã a preţurilor este foarte greu de prevãzut. Adicã reacţiile ofertei şi elasticitaţii trebuie sã fie foarte puternice pentru a modifica producţia. Dacã se ia în calcul preţul adaptãrii, cu atât mai mult problema se agraveazã, pentru cã variaţiile salariilor şi preţurilor vor avea un efect mult mai slab asupra producţie şi a ocupãrii.

A treia direcţie criticã contestã raţionalitatea comportamentului în condiţiile ciclului economic, ciclitatea exclude comportamentul raţional. Argumentele criticii speculeazã cercul vicios creat: ciclul economic este cauza erorilor de anticipare, dar practic nu existã nici o analizã a originii lor sau a modului de eliminare. Dupã opinia criticii teoria trebuie sã explice în detaliu ceea ce oamenii ştiu, în ce moment ştiu şi cum au descoperit ceea ce ştiu.
Una din principalele critici . la adresa teoriei aşteptărilor raţionale este aceea că ipotezele acestei teorii presupune din partea agenţilor economici realizarea unor calcule matematice şi statistice care să fundamenteze anticipările cu privire la echilibrul economic viitor. În realitate ipoteza aşteptărilor raţionale susţine că atât agenţii economici cât şi cei mai buni economişti ajung în mare parte la aceleaşi concluzii dar nu susţine că aceste concluzii sunt obţinute prin aceleaşi metode. În fapt pentru ca ipoteza aşteptărilor raţionale să fie valabilă este necesar numai ca în lumina observaţiilor anterioare şi a experienţei pe care o deţin agenţii economici să fie capabili să formuleze predicţii rezonabile. Trebuie de asemenea subliniat că ipoteza aşteptărilor raţionale nu presupune ca fiecare agent economic în parte să strângă, să prelucreze informaţiile şi să-şi formeze aşteptările de unul singur.

În multe cazuri agenţii economici lasă pe alţii să-şi formeze asteptări care sunt valabile şi pentru ei. De exemplu, aşteptările indivizilor legate de inflaţie sunt adesea fundamentate de predicţiile formulate de economiştii unor bănci renumite. Aceste aşteptări sunt bazate pe un set complet de informaţii si deci sunt formulate în mod raţional. Prin urmare, pe piaţa privită în ansamblul ei există aşteptări raţionale chiar dacă aceste asteptări nu au fost formulate decât de o parte din cei care acţionează pe piaţă.

De modalitatea în care aşteptările se formează este strict legată acea critică la adresa aşteptărilor raţionale care susţine că informaţiile necesare pentru a formula aşteptări raţional nu sunt întotdeauna disponibile sau atunci când sunt disponibile costul utilizării lor ar fi foarte ridicat. Această critică poate fi eliminată prin simpla expunere a faptului că în teoria aşteptărilor raţionale un agent economic raţional nu ar trebui să utilizeze toate informaţiile ci numai pe cele care îi sunt disponibile la un cost rezonabil. Prin urmare, un agent economic raţional ar face o analiză a costului şi al eficienţei informaţiilor disponibile si ar decide pe care să le folosească şi pe care nu. Mai există în plus argumentul că atunci când o informaţie care e absolut necesară devine prea scumpă mai mulţi agenţi se pot alia pentru a obţine respectiva informaţie.

Cea mai puternicã atitudine criticã este legatã de îndrãzneala autorilor de a critica modelul dominant, deşi unele aspecte ale acestei critici sunt însuşite. Este vorba îndeosebi de curba Philips care nu s-a dovedit un bun ghid pentru politicile economice. În plus, ideea potrivit cãreia sectorul privat îşi modificã comportamentul în funcţie de politica monetarã şi bugetarã, ar trebui reţinutã pentru construcţia noilor politici economice hotãrâte în lupta cu inflaţia.

Apãrãtorii anticipãrilor raţionale conchid cã teoriile lor nu fac decât sã prelungeascã, în situaţia de incertitudine, ipoteza obişnuitã dupã care oamenii acţioneazã potrivit propriului interes. Cunoaşterea intuitivã pe care acesta o are despre felul cum funcţioneazã economia şi cã îi intereseazã agregate economice şi parametri ca masa monetarã şi deficitul bugetar, cã se servesc de aceste informaţii şi cã ştiu cum fluctuaţiile variabile le afecteazã propriile decizii.

Anticipãrile raţionale pun egalitate între pertinenţa raţionamentelor agenţilor economici, a responsabililor politicii economice şi a autorului modelului. Toatã politica economicã va fi clar anticipatã în consecinţele sale. Toatã politica economicã sistematicã se vede anulatã în efectele sale. Singura soluţie constã în aceea ca statul sã ia decizii inopinate care sã surprindã agenţii economici. Vechea politicã a reglãrii conjuncturale, practicatã în anii '60-'70 şi fondatã pe modele econometrice puternice va ceda locul unei politici a surprizei şi a cadrului perfid.
Teoria anticipãrilor raţionale are meritul de a sublinia incertitudinea care existã de fapt în jurul întregii politici economice, iar comportamentul raţional al agenţilor economici creşte incertitudinea, nesiguranţa politicii economice.
Modele cu anticipãri raţionale confruntã, pe de o parte autoritatea publicã, cu un comportament fix, care determinã oferta exogenã de monedã şi, pe de altã parte, agenţii economici care anticipeazã efectele unei variaţii ale acestei oferte. Inegalitatea situaţiei se datoreazã şi faptului cã agenţii economici nu pot fi surprinşi de activitãţile statului, pentru cã statul nu deţine în nici un fel o poziţie de superioritate faţã de influenţa informaţiei asupra comportamentului economic. Dar dacã considerãm cã statul dispune, spre deosebire de agenţii economici, de informaţie suplimentarã (de exemplu cunoaşte mai repede evoluţia preţurilor şi a cererii) politica economicã devine eficace şi poate sã foloseascã instrumentele monetare pentru a repune sistemul economic în echilibru, ceea ce presupune ca statul sã aibã informaţii complete despre agenţii economici.
Justificarea şi eficacitatea politicii economice depinde în definitiv de nivelul relativ al informaţiei autoritãţii publice şi al agenţilor economici.

MONETARISMUL

Monetarismul a apărut ca o reacţie teoretică la ortodoxia keynesistă, dominantă în anii '50 în macroeconomie. De altfel, monetarismul se înscrie în tradiţia Şcolii de la Chicago, care începând cu 1930 a susţinut cu fermitate principii incomparabile cu orice formă de keynesism, dintre care le reţinem pe cele mai semnificative:
*piaţa concurenţială este cea mai bună formă de organizare economică;
*componentele economice sunt explicate de teoria neoclasică a preţurilor;
*statul trebuie să se abţină de la a modifica resursele unei economii.
Astfel, tradiţia gândirii liberale şi monetariste de la Chicago a constituit punctul de referinţă al elaborării monetarismului. Anii '70 sunt anii de glorie ai monetarismului şi totodată sunt anii de triumf ai liberalismului. Într-adevăr, "reţetele keynesiste" tradiţionale, care susţineau posibilitatea relansării economiei conjugată de politica monetară şi pornind de la corelaţiile pozitive pe termen scurt între abundenţa monetară şi creşterea economică, se dovedeau incapabile de a realiza "reglajul fin" al economiei. Sunt puse în cauză în acest fel practicile economice conjuncturale care garantau creşterea economică fără derapajul preţurilor. Aplicarea concretă a monetarismului de guvernele liberale dintr-o serie de ţări a contribuit indubitabil la triumful monetarismului. Astfel, de la preşedintele F.E.D., P. Volcker , până la R. Reagan şi M. Thatcher şi chiar până la experţi ai F.M.I., principiile monetarismului s-au regăsit în politicile economice înlocuind keynesismul dominant până atunci.
Gândirea monetaristă îşi are izvorul în teoria cantitativă a banilor, dar ea constituie o contribuţie originală şi specifică, cu o arie de cuprindere mult mai largă.
Termenul de monetarism a fost inventat de Karl Brunner, care a şi definit în trei puncte crezul monetarist:
?*impulsurile monetare sunt determinante în variaţiile producţiei, ocupării şi preţurilor;
*evoluţia masei monetare este indicatorul cel mai sigur pentru a măsura impulsurile monetare;
*autoritaţile monetare pot controla evoluţia masei monetare în decursul ciclurilor economice.
Sub aparenta uniformitate a monetarismului se ascund diverse opinii şi curente, ale căror concluzii sunt uneori divergente. Astfel, în timp ce Friedman este adeptul ratelor de schimb flotante, Hayek se pronunţa pentru ratele de schimb fixe.
Pentru a înţelege mai bine această diversitate este importantă precizarea elementelor asupra cărora monetariştii sunt de acord: ei susţin că inflaţia este întotdeauna de origine monetară şi că nu există o problemă a alegerii pe termen lung între inflaţie şi şomaj; în consecinţă, încercările de a susţine ocuparea printr-o politică monetară activă sunt inutile şi în acelaşi timp periculoase.
Monetarismul actual, deşi are ca punct de plecare ortodoxia monetară, are o serie de ramuri, care fie critică ortodoxia monetară, fie îi rafinează unele principii.
*Monetarismul standard: al Şcolii de la Chicago este profund marcat de contribuţiile lui M. Friedman. Friedman deţine un loc special în monetarism şi pentru că studiile şi analizele sale dedicate monetarismului au influenţat de o manieră decisivă mişcarea monetaristă. Dacă se caută elementele comune sau principiile monetarismului ele se regăsesc în opera lui Friedman simbolizând ortodoxia monetaristă. De alfel, Friedman a primit Premiul Nobel pentru Economie în 1976 "pentru contribuţia sa la analiza consumului, a istoriei şi teoriei monetare, precum şi pentru demonstrarea complexităţii politicilor de standardizare".
În acest context, contribuţiile lui M. Friedman sunt îndreptate în două direcţii:
=>critica keynesismului, monetarismul fiind un ansamblu de enunţuri în opoziţie directă cu politica fiscală keynesistă;
=>introducerea unor concepte cheie: anticipări adaptive, teoria venitului permanent, rata şomajului natural, necesitatea stabilităţii politicii monetare, respingerea politicilor conjuncturale de stabilizare prin control guvernamental, credinţa în reglarea economiei prin piaţă.

Milton Friedman
Teoretician, polemist redutabil, şi autor creativ, M. Friedman este cunoscut drept exponent al Şcolii de la Chicago. În 1953 el a publicat controversatul articol "Essays în Positive Economics", dar preocupările sale ulterioare se concentrează pe teoria monetară. Astfel el respinge ideea după care creaţia monetară şi manevrarea ratelor dobânzii permit stimularea creşterii economice. Dimpotrivă, el reabilitează teoria cantitativă a banilor într-un articol din 1956 "The Quantity Theory. A Restatement". Apoi el atacă funcţia consumului, element fundamental al economiei keynesiene, opunându-i concepţia sa despre venitul permanent (1957 în A Theory of Consumptive Function). Publică, tot în 1957, împreună cu Anna Schwartz, o istorie monetară a Statelor Unite ale Americii, unde insistă asupra responsabilităţii autorităţilor monetare în amploarea crizei din 1929. În "Dolars and Deficits", publicată în 1968 dezvoltă esenţa monetarismului şi apără ratele de schimb flexibile, unele din ideile sale vor fi adoptate parţial în sistemul de schimb care a urmat după 1970 celui de la Bretton Woods.
Militant al capitalismului şi al pieţei el nu separă teoria economică de apărarea sistemului economic şi social. Astfel, în 1962 în "Capitalism and Freedom"(tradusă în româneşte) critică statul providenţă, impozitele excesive şi reglementările guvernamentale. Friedman reia această ofensivă în 1979 în "Free to choose" scrisă împreună cu Rose Friedman (publicată şi în româneşte).
Dintre principiile friedmaniene reţinem:
*piaţa este considerată drept cel mai bun şi cel mai eficient mijloc de reglare a economiei pentru că pe piaţa preţurile joacă rolul de semnale care permit calculul economic raţional şi alocare optimă a resurselor, evitându-se risipa. Friedman denunţă controlul centralizat al resurselor drept sursă a calculelor eronate ale agenţilor economici şi a distorsiunilor din economie.
*inflaţia constituie un fenomen monetar pur. Analiza monetară a inflaţiei este esenţa sistemului de gândire monetaristă a lui Friedman: pe de-o parte, cauza imediată a inflaţiei este mereu şi oriunde aceeaşi – creşterea anormal de rapidă a cantităţii de monedă în raport cu volumul producţiei şi, pe de altă parte, rata de creştere a masei monetare este principalul determinant al ratei inflaţiei.
*venitul permanent. Friedman face distincţie între venitul măsurat statistic şi venitul numit permanent, în funcţie de care consumatorii îşi ajustează cheltuielile. Această deosebire permite înţelegerea comportamentului consumatorului pe termen scurt, când reportul dintre venitul monetar şi venitul real evoluează în sens invers şi a celui pe termen lung, când venitul monetar şi venitul real evoluează în acelaşi sens. Teoria venitului permanent i-a permis lui Friedman:
- să pună sub semnul întrebării teoria keynesiană în general, funcţia consumului cu caracteristicile sale principale – stabilitatea înclinaţiei marginale spre consum pe termen scurt şi scăderea înclinaţiei medii spre consum atunci când venitul creşte, în particular.
- să pună în cauză intervenţia statului asupra venitului şi investiţiilor, considerată sortită eşecului pentru că în perioada de fluctuaţii tranzitorii ale venitului, consumul depinde de voinţa agenţilor de a-şi menţine intact patrimoniul.
*funcţia monedei, o funcţie stabilă. Analiza lui M. Friedman a reformulat în termenii comportamentului economic teoria cantitativă a banilor. Raţionamentul său se face în trei timpi:
- moneda este un bun de consum;
- cerea de monedă este funcţie de randamentele celor cinci active sub care este deţinută bogăţia (moneda, obligaţiunile, acţiunile, bunurile fizice şi capitalul uman)
- relaţia stabilă pentru cererea de monedă.
În consecinţă, sunt puse în cauză atât preferinţele pentru lichiditate, cât şi politicile monetare de acţiune asupra ratelor dobânzii pentru reglarea activităţii economice. Mai mult, Friedman subliniază relaţia dintre cererea de monedă şi venitul monetar, arătând că pe termen lung, jocul variabilelor monetare este fără efect asupra variabilelor reale sau, cu alte cuvinte, moneda este neutră (deci reluarea teoriei walrasiene a neutralităţii monedei)
*politica monetară este structurată şi nu conjuncturală. Drept urmare, politica monetară nu trebuie supusă situaţiilor conjucturale, cu atât mai mult cu cât ea nu depinde de aprecierile decidenţilor. Statul liberal trebuie să ducă numai o acţiune stabilă şi strictă care să permită agenţilor economici să-şi ajusteze anticipările cu ajutorul semnalelor furnizate de piaţă.
*eşecul politicilor conjuncturale este demonstrat pornind de la punerea în cauză a curbei lui Philips, după care între inflaţie şi şomaj există o relaţie inversă sau, ceea ce este acelaşi lucru, dacă se vrea ieşirea din subocupare, trebuie acceptată o doză suplimentară de inflaţie. În opoziţie cu analiza lui Philips, M. Friedman arată că pe termen scurt agenţii pot fi victime ale iluziei monetare şi astfel şomajul să se reducă datorită creaţiei monetare generatoare de inflaţie. M. Friedman avertizează că în aceste situaţii se produce un fenomen de anticipări adaptive, pentru că agenţii economici nu sunt "miopi", iar iluzia monetară va dispărea. În concluzie, politica de manevrare a ratelor dobânzii este ineficientă pentru că sistemul este perturbat de o acţiune de reglare naturală a pieţei. În acest context, Friedman defineşte şomajul natural (şi rata naturală a şomajului) astfel: inflaţia suplimentară acceptată pentru reducerea şomajului nu produce pe termen scurt decât o reducere temporară a subocupării, pentru că salariaţii constată creşterea preţurilor anticipând astfel creşterea inflaţiei, cerând salarii nominale mai mari, descurajând cererea de muncă a întreprinzătorilor. Reîntoarcerea la rata naturală a şomajului nu poate fi blocată pentru că pe termen scurt se pot manevra anticipările inflaţioniste, iar pe termen lung pot fi anihilate anticipările adaptive prin indexarea generalizată a veniturilor în raport cu creşterea preţurilor.
*rate de schimb flexibile. M. Friedman porneşte de la axioma că piaţa trebuie să se comporte faţă de monedă la fel ca faţă de orice marfă unde preţul creşte şi scade după cerere şi ofertă. Ideea de bază a lui Friedman este că ratele flotante permit ajustarea în jos a preţurilor monedelor ţărilor inflaţioniste în raport cu cele ale ţărilor cele mai inteligente. El crede că scăderea cursului devizelor permite reechilibrarea balanţei de plăţi făcând mai atractive importurile din ţările ale căror monede se devalorizează şi compensarea nivelului de lichiditate creat. Cu alte cuvinte, în absenţa instituţiilor internaţionale financiare, este posibil ca numai piaţa să ofere oricărei ţări politică economică autonomă, de reechilibrare a balanţei de plăţi şi de constituire a unei pieţe mondiale unde preţurile factorilor sunt fiabile, conducând la o alocare optimă a resurselor în schimburile internaţionale.
*respingerea acţiunilor bugetare (îndeosebi cele fiscale) care în absenţa acţiunilor monetare au o mică influenţă asupra cheltuielilor totale şi asupra producţiei şi a preţurilor.
Astăzi, când gloria monetarismului este istorie, întrebările esenţiale asupra politicilor economice găsesc în concepţia lui Friedman destule argumente pentru a învăţa din greşelile trecutului.
*monetarismul metalist elaborat de Jaques Rueff şi considerat ramura franceză a monetarismului susţine de asemenea că inflaţia este un fenomen monetar. Spre deosebire de monetarismul standard însă, J. Rueff şi adepţii săi propun revenirea la etalonul-aur, drept singurul mijloc de a stăpâni inflaţia şi, în fond, singura garanţie a legăturii dintre sfera financiară şi economia reală. Ca şi alţi monetarişti, metaliştii susţin reglarea prin piaţă a economiei, respingând totodată politicile de stabilizare bugetară.
*monetarismul bugetar reprezintă concepţia dezvoltată de K. Brunner şi H. Meltzer şi centrată pe deosebirea pe care ei o fac între ofertă de credit şi ofertă de monedă, acordând un rol efectiv deficitului bugetar. Acest monetarism recunoaşte, ca şi Keynes, influenţa monedei asupra ocupării şi a preţurilor. Drept urmare, autorii susţin că nu este suficientă controlarea strictă a masei monetare, ci este necesar să se ţină cont şi de fiscalitate şi de cheltuielile bugetare. În opinia lor, pentru a avea o creştere sănătoasă politica monetară trebuie combinată cu limitarea deficitelor bugetare şi cu presiunea fiscală.
K. Brunner şi H. Meltzer propun un model care include şi un canal de interogare nou, şi anume preţul relativ al capitalului. Acesta devine un mijloc de transmitere a efectelor politicii monetare în economia reală. Ei susţin că există trei forme de active: moneda, titlurile (creditul) şi capitalul real. Agenţii economici au un comportament de alegere simultană între active, iar autorităţile monetare controlează baza monetară ajustată (definită drept împrumuturi bancare în monedă legală) a cărei variaţie scapă total agenţilor sectorului privat. Băncile caută să menţină un raport stabil între rezerve şi depozite, pe de-o parte, şi refinanţări şi depozite pe de altă parte. Deosebirea impusă între piaţa monedei şi piaţa creditului (însoţită de doi multiplicatori distincţi) permite să se înţeleagă un lucru esenţial: dacă se controlează doar prima piaţă, nimic nu garantează că este controlată şi cea de-a doua.
*monetarismul austriac propune o formulă care integrează o teorie liberală, care refuză rolul băncii centrale, şi o concepţie economică în termeni de circuit, care leagă investiţiile, creditul şi producţia. Aportul esenţial al austriecilor se concentrează pe evidenţierea efectelor microeconomice ale expansiunii monetare. Austriecii cercetează astfel, deformările care însoţesc procedeele inflaţioniste în alocarea resurselor, în distribuirea veniturilor şi în viaţa firmelor. F. von Hayek este reprezentantul cel mai cunoscut al monetarismului austriac actual. Hayek este de asemenea cunoscut pentru celebrul său pamflet "Denaţionalizarea monedei", unde arată că dacă monedele private se dezvoltă şi concurează monedele publice, acestea nu se pot menţine decât dacă rămân stabile, ceea ce reprezintă acelaşi lucru cu stabilitatea preţurilor preconizată de el în sistemul ratelor de schimb fixe. După opinia lui Hayek, politica economică keynesiană se află la originea crizelor grave cu care se confruntă economia.
*monetarismul anticipărilor raţionale exprimă o concepţie radicală a lui homo economics, care evoluează şi ia în calcul inflaţia şi mărimile economice reale de o asemenea manieră încât moneda devine un simplu văl. Încă din 1961, J. F. Muth şi din 1972, R. Lucas jr., au pus în cauză anticipările adaptive care presupuneau că pe termen scurt agenţii economici sunt victime ale iluziei monetare. În replică, autorii anticipărilor raţionale arată că autoritatea monetară nu dispune de nici un mijloc cu efect retroactiv care să-i permită să spere înşelarea sistematică a publicului.

TEORIA ECONOMIEI OFERTEI

Succesul pe care l-au avut economiştii ofertei (supply siders) în deceniul al optulea se explică, în parte, prin eşecul politicilor tradiţionale de susţinere a cererii. Între 1975-1980, teoreticienii ofertei s-au remarcat mai întâi în S.U.A., apoi în tot occidentul. La nivel mediatic, Reagonomics-ul a tradus conceptele de bază ale teoriei ofertei.
Teoreticienii ofertei se regăsesc în cadrul unui program teoretic în patru puncte:
- piaţa este sistemul cel mai eficient pentru a orienta factorii de producţie către activităţi care corespund alocării optimale;
- firmele şi indivizii au comportamente raţionale, ceea ce înseamnă că se comportă în permanenţă astfel încât să-şi maximizeze satisfacţia; preţurile relative le determină alegerile lor economice, iar printr-un astfel de comportament optimal este atins:
- controlul impozitelor şi cheltuielilor publice (în fond, punerea în cauză a statului-providenţă). După opinia iniţiatorilor economiei ofertei, ratele marginale de impozitare sunt foarte ridicate; mai mult, ele modifică alegerile spontane ale indivizilor, precum şi preferinţele lor, între timp liber şi muncă. Această situaţie conduce la creşterea consumului în detrimentul economiilor şi investiţiilor, ceea ce înseamnă că fiscalitatea nu este neutră. Celebra curbă a lui Laffer are acest lucru drept mesaj principal.
- politicile de redistribuire a veniturilor au o eficacitate destul de limitată, după cum în foarte multe cazuri ele sunt contrare adevăratelor interese ale salariaţilor cei mai săraci.
A. Laffer şi G. Gilder, care sunt autorii asociaţi teoriei economiei ofertei, revendică drept izvor teoretic legea debuşeelor a lui J. B. Say. Cercetările lor sunt marcate de ruptura cu keynesismul. Aceşti teoreticieni pun accent pe rolul fundamental al întreprinzătorilor şi pe activitatea lor productivă. În acest context, cererea globală este concepută ca o consecinţă a ofertei şi nu un declanşator. Argumentele teoretice ale economiei ofertei au contribuit la mişcarea de reducere a impozitelor, prefigurând o nouă concepţie despre politică economică. Supply-siders propun o politică economică simplă care combină reducerea impozitelor cu limitarea constrângerilor şi reglementărilor asupra ofertei. Ei resping ideea utilizării sistematice a deficitului bugetar, contestând totodată eficacitatea multiplicatorului keynesian.
G. Gilder a popularizat teoria ofertei, proclamând reîntoarcerea la capitalismul pur şi renunţarea la statul-providenţă. În aceeaşi ordine de idei, G. Gilder subliniază nocivitatea ideilor redistributive, acuzându-i de mercantilism pe economiştii care focalizează discuţiile economice numai asupra redistribuirii şi inegalităţii. Gilder respinge ideile redistributive folosind două argumente:
- -în primul rând, nu-i un joc de sumă nulă, adică ceea ce câştigă unii, pierd alţii (aşa cum îl socotesc adepţii redistribuirii), ci un joc cu sumă pozitivă; capitalismul creează un surplus net din cooperarea tuturor şi în consecinţă din acest joc câştigă toată lumea.
- -în al doilea rând, politicile redistributive de după 1964, au creat efecte perverse care se întorc împotriva celor care trebuiau protejaţi. Cu alte cuvinte, sărăcia, dacă există, a fost creată de statul providenţă care pretindea că o reduce. G. Gilder afirmă fără echivoc că asistenţa socială dăunează celor săraci, pentru că ea crează comportamentul şi mentalitatea de asistat, accentuând idea după care într-o economie, oferta contează, cererea nefiind nimic altceva decât o contrapartidă la prima.
Ofensiva lui G. Gilder de a promova teoria ofertei a fost susţinută şi de popularizarea modelului californian din Silicon Valley, care exprimă inovare, ocupare şi profituri. Într-o analiză simplă, el respinge ideile lui J. K. Galbraith despre eficacitatea marilor firme, a firmelor gigant, opunându-le micilor întreprinderi pe care le consideră creatoare de adevărată bogăţie. În aceeaşi serie el consideră ca J. K. Galbraith şi falsele sale soluţii (impozite foarte ridicate, controlul fiscalităţii şi reglementările penalizatoare pentru întreprinzători) sunt duşmanii capitalismului.
Gilder propune şi soluţii împotriva stagflaţiei în acelaşi cadru al teoriei ofertei, între care: modificarea fiscalităţii care să încurajeze investiţiile, economiile, producţia de bogăţie şi munca. În consecinţă, spune el, politica economică astfel constituită va conduce la creşterea veniturilor şi bunăstării.
A. Laffer, poate cel mai cunoscut teoretician al ofertei, porneşte de la următorul raţionament: împovărarea adusă de presiunea fiscală nu antrenează în mod necesar o creştere a încasărilor statului, iar o fiscalitate foarte ridicată modifică preţurile relative ale factorilor muncă şi capital, perturbând ritmul lor în activitatea economică şi penalizând oferta.
Originalitatea teoriei lui Laffer constă în afirmaţia potrivit căreia, economiştii contemporani se situează probabil în partea curbei fiscale contrară optimului. Pentru a-şi demonstra teoria foloseşte o funcţie de producţie unde capitalul şi munca sunt factori substituibili şi sunt plătiţi la productivitatea lor marginală. Modelul rezultat cunoscut sub numele de "curba lui Laffer"conţine relaţia dintre presiunea fiscală şi încasările statului din impozite.


Din analiza acestei curbe rezultă că, dacă rata de impozitare este de 0%, atunci încasările fiscale sunt evident nule; dar sunt nule şi dacă rata de impozitare este de 100%, pentru că în acest caz, agenţii economici vor renunţa la munca oficială, refuzând o astfel de atitudine confiscatoare. Deci, conchide Laffer, se verifică sloganul după care, "ratele înalte ucid totalul".

Se poate imagina o rată medie de 50% care ar corespunde unui nivel psihologic mai dificil în acceptarea muncii, ea simbolizând că individul lucrează mai mult pentru stat decât pentru sine. Curba lui Laffer nu ia în calcul o asemenea simetrie şi lasă o mare incertitudine asupra extremelor. Astfel, punctul M (maxim) interesează mai mult ca punct de referinţă teoretică: el corespunde unei rate de impozitare pentru care randamentul este maxim, dar permite şi delimitarea unei părţi a "valorilor normale", care corespunde unei zone unde creşterea ratei de impozitare aduce din ce în ce mai multe încasări fiscale, şi a unei părţi a "valorilor excesive", care corespunde unei diminuări a încasărilor atunci când ratele de impozitare sunt intensificate sau, ceea ce este acelaşi lucru, creşterea ratelor de impozitare pot la fel de bine să reducă şi nu să crească încasările finale ale statului. Structura finală depinde de ofertă şi de elasticitatea producţiei în raport cu factorii de producţie utilizaţi; de aceea, o reducere a ratelor de impozitare nu produce o reducere în aceeaşi proporţie a încasărilor fiscale. Cu cât ratele sunt mai ridicate, cu atât există şansa ca ele să aparţină valorilor prohibitive. Prin urmare, creşterea ratelor de impozitare reduce producţia potenţială în viitor, accelerând reducerile producţiei prevăzute a se realiza.
Statul are de ales între două rate de impozitare care furnizează aceleaşi încasări fiscale (A sau r1 şi B sau r2), dar punctul A este preferabil punctului B, deci el poate obţine aceleaşi încasări fiscale cu o rată mai slabă, uşurând povara fiscală.
A. Laffer arată totodată care sunt consecinţele creşterii impozitelor asupra ofertei de muncă. După opinia lui, individul arbitrează în permanenţă între muncă şi loisir, iar pentru alegerea sa el foloseşte costurile relative ale fiecăruia dintre cele două bunuri. O creştere a impozitelor, spune Laffer, semnifică pentru salariat o reducere a venitului său disponibil, deci o reducere a costului relativ al loisir-ului: o oră de muncă aduce mai puţin şi în consecinţă costul loisir-ului se reduce. În acest caz, contribuabilul creşte cererea lui de loisir şi reduce oferta de muncă. Altfel spus, operează efectul de substituţie, contribuabilul substituind munca cu timpul liber. În acest context, efectul de venit joacă un rol imens: contribuabilul stors de fisc, trebuie să muncească mai mult pentru a obţine acelaşi nivel al consumului, dar şi cu scopul de a plăti creşterea de impozite, fără a renunţa la bunurile şi serviciile pe care şi le doreşte. Laffer deduce că, la nivel microeconomic acţionează numai efectul de substituţie, în timp ce efectul de venit se anulează. Astfel, dacă presiunea fiscală scade, agenţii economici vor creşte oferta de muncă, iar dacă presiunea fiscală creşte, oferta de muncă se va reduce. Prin urmare, fiscalitatea are un rol deloc neglijat asupra arbitrajului dintre muncă şi timp liber, pentru că o reducere a impozitelor, induce o creştere a ofertei de muncă.
Raţionamentul lui Laffer este completat cu analiza relaţiei dintre fiscalitate, consum şi investiţii. El arată că alegerea între consum şi economii este la fel de puternic influenţată de presiunea fiscală. Totodată, ratele de impozitare ridicate cresc riscul de a modifica alegerile pe care le fac familiile între consumul imediat şi economii. Cu cât impozitul este mai ridicat, cu atât mai slabe sunt fluxurile viitoare aduse de economii. Rezultă că, familiile vor fi incitate să consume mai mult şi să economisească mai puţin. Fiscul va amputa astfel economiile, iar amputarea beneficiului unei renunţări la consum, creşte preferinţa pentru prezent. Toate acestea vor avea ca efect limitarea ofertei de capitaluri, creşterea ratelor dobânzii, frânarea investiţiilor. În concluzie: impozitele ridicate sunt contraproductive.
Teoria economiei ofertei prin mesajul său antifiscal a suscitat opinii şi critici diverse. Punctul vulnerabil a fost considerat metodologia utilizată: susţinerea unei teorii psihologice a impozitului raţionând prin extensie de la microeconomie la macroeconomie.

TEORIA CAPITALULUI UMAN

Teoria capitalului uman, iniţiată de exponenţi ai noii şcoli de la Chicago în a doua jumătate a secolului al XX-lea, conţine, atât un filon teoretic-slogan: "Omul cea mai de preţ bogăţie a unei ţări", cât şi diferenţe semnificative de dezvoltare teoretică. Promotorii acestei teorii sunt: Th. W. Schultz, G. Becker şi G. Stigler. Fiecare dintre ei au abordat problemele capitalului uman, dar şi-au adus contribuţii importante şi în alte domenii ale cercetării economice.
Theodore W. Schultz s-a făcut cunoscut prin studiile sale legate de agricultură şi de ţările în curs de dezvoltare, dar într-o serie de studii precum: "Investement in Man: an Economist's View"(1959), "Education and Economic Growth"(1961) şi "Investement in Human Capital"(1971) iniţiază seria cercetărilor referitoare la capitalul uman.
Contribuţiile lui Schultz cuprind şi o problematică adiacentă capitalului uman dintre care o reţinem pe cea mai semnificativă: punerea în discuţie a noţiunii de capital, insistând asupra definirii capitalului ca alocare de timp în care figurează şi capitalul uman.
Cercetările sale extrem de diverse îl conduc, din perspectiva epistemologică, la afirmaţia potrivit căreia cunoaşterea este o valoare economică foarte particulară sau, altfel spus, ştiinţa este o activitate raţională rezervată celor suficient de instruiţi ca să o înţeleagă.
Gary Becker, pe linia promotorilor capitalului uman, pune pentru prima dată în evidenţă faptul că individul nu este simplu consumator final, ci un adevărat producător, care prin educaţie şi formare profesională, practică o investiţie în capital uman.
Teoria capitalului uman constituie fondul gândirii lui G. Becker, care-i permite să abordeze din perspectivă economică atât consumul obişnuit (hrană, îmbrăcăminte, petrecerea timpului liber etc.), cât şi valorile personale determinante ale comportamentul uman (iubire, ură, altruism etc.).
În opinia sa, individul este o adevărată firmă, care utilizează resurse rare (munca salariată şi casnică a membrilor familiei) şi care prin muncă produce satisfacţii, şi cu o organizare care necesită investiţii şi calcule bazate pe preţuri relative, pe costul timpului etc.
G. Becker utilizează acest mod de analiză pentru a studia oferta de muncă, comportamentul faţă de educaţie (diferenţele salariale care rezultă de aici), dar şi factorii dominanţi ai căsătoriei. Astfel, el analizează în "Human Capital, a Theoretical and Empirical Analysis", publicată în 1964 (tradusă şi în româneşte)14, ideea după care actele de consum permit înfăţişarea unei producţii a plăcerii care ia timp şi cere eforturi care depăşesc o simplă cumpărătură. Achiziţionarea şi utilizarea unui computer personal presupune învăţare, o lectură, adică, un cost de intrare care este mai ridicat decât costul achiziţionării unui bun care produce o satisfacţie imediată (de exemplu o prăjitură). În 1964, el publică "A Theory of Allocation of Time", unde generalizează timpul ca element fundamental pentru înţelegerea comportamentelor noi ale consumatorilor15.
G. Becker fixează astfel cadrul analizei sale, definind totodată şi conceptele de bază cu care operează teoria capitalului uman.
Mai întâi de toate, capitalul uman este definit de Becker drept activităţile monetare şi non-monetare care influenţează veniturile monetare viitoare ale individului. Între aceste activităţi se includ: educaţia şcolară, formarea profesională în timpul lucrului, cheltuielile medicale, migrarea, căutarea informaţiilor despre preţuri şi venituri.
Investiţia în capital uman este influenţată de o serie de motivaţii: determinantul principal îl constituie profitul sau randamentul ce se aşteaptă de la sumele investite în capitalul uman, iar cel secundar remunerarea care depinde de sumele investite în capitalul uman, iar acestea sunt determinate, la rândul lor, de comparaţia între costuri şi beneficii. Altfel zis, fiecare persoană caută investiţia optimală în capitalul uman, iar acesta se află în punctul de intersecţie a curbei cererii (care este descrescătoare şi care reprezintă beneficiile marginale) şi curba ofertei (care este crescătoare şi care reprezintă costurile marginale ale finanţarii unei unităţi monetare adiţionale la capitalul uman). Curba ofertei unei investiţii individuale exprimă presiunea exercitată asupra individului în sensul investirii de sume din ce în ce mai importante pentru a dezvolta capitalul uman. Curba cererii este descrescătoare pentru că îmbunătăţirea capitalului uman face timpul mai scurt în procesul investiţional.
Teoria capitalului uman, elaborată de G. Becker conţine şi o explicaţie în termeni de timp a inegalităţii salariilor. El arată că procesul alegerii individuale între prezent şi viitor va determina continuarea studiilor sau, din contră, alegerea obţinerii veniturilor imediate. G. Becker insistă asupra costului timpului în ciclul de viaţă, ceea ce îi permite să explice împărţirea timpului în timp de studiu şi timp de muncă plătită.
În fond, este vorba despre costul de oportunitate al timpului, pentru că a te educa înseamnă a renunţa la timpul liber şi la munca remunerată. G. Becker deschide cercetările spre noua teorie a consumatorului, căreia îi ataşează rata salariului drept cost al timpului la preţul pieţei. În acest model, individul operează în permanenţă alegeri care-i permit să arbitreze între timp liber şi timp de muncă. Individul continuă să substituie orelor de loisir orele de muncă până când utilitatea marginală a muncii şi cea a timpului liber devin egale, ceea ce înseamnă realizarea echilibrului şi a optimului. G. Becker ataşează la noua teorie a consumatorului o nouă funcţie de consum. Spre deosebire de teoria tradiţională a alegerilor consumatorului care insistă pe gusturi şi preferinţe, noua teorie a consumatorului elaborată de G. Becker caută explicaţii ale formării gusturilor şi metode ale prevenirii efectelor rezultate din schimbările gusturilor. Analiza acestei problematici situează în centru un consumator de un fel deosebit: un consumator-producător. De fapt, utilitatea consumatorului nu vine direct din bunurile şi serviciile cumpărate de piaţă, ci este rezultatul comportamentului consumatorului care alege şi care îşi produce propriile satisfacţii în constrângerile date. În acest cadru, din combinarea bunurilor şi serviciilor cumpărate de pe piaţă cu timpul familiilor rezultă o activitate de producţie. Cu alte cuvinte, bunurile şi serviciile de pe piaţă sunt input-uri pentru procesul de producţie al sectorului non-piaţă, iar cererea consumatorului de bunuri de piaţă este o cerere derivată, similară cererii de consum intermediar a unei întreprinderi pentru un factor de producţie. Consumul devine în acest fel o activitate ai căror factori de producţie (input-uri) sunt bunurile, iar produsele (output-uri) un ansamblu de caracteristici generate de utilităţi variate. Se pot trasa astfel curbele de indiferenţă ale consumatorului faţă de posibilităţile de substituire. Un ansamblu de proprietăţi poate fi obţinut din bunuri de natură diferită, iar dacă consumatorul este sensibil faţă de un eşantion de caracteristici, el poate să obţină aceleaşi niveluri ale consumului conservând un bun sau altul. Modificările în gusturi şi preferinţe îi dau prilejul consumatorului să inoveze permanent, inovaţia nefiind nimic altceva decât un adaos de noi caracteristici la un bun sau la un ansamblu de bunuri. G. Becker construieşte şi o funcţie de producţie casnică, definită de structura consumului şi de preţurile relative16. Logic, schimbarea preferinţelor şi schimbările comportamentului consumatorului ţin de preţurile relative şi de costurile de oportunitate, iar funcţia de producţie casnică este determinată de aceşti doi factori. Creşterea înclinaţiei de a consuma muzică apare din obişnuinţa anterioară de a consuma muzică, spune Becker. Aceasta se explică printr-un fel de curbă de experienţă a consumatorului: obişnuinţa de a aprecia muzica creşte productivitatea consumatorului reducând costul timpului consacrat de acesta pentru îmbunătăţirea plăcerii resimţită ca meloman. G. Becker analizează şi comportamentele faţă de căsătorie, natalitate, muncă şi interacţiunile sociale ale acestora. Unul dintre subiectele cele mai noi şi mai controversate ale cercetărilor sale îl constituie interpretarea deviaţiilor şi a crimelor în termenii cost-avantaj.
În introducerea primei ediţii a lucrării „Capitalul uman. O analiză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie”, Becker observa „acumularea unui total impresionant de dovezi circumstanţiale, adeverind importanţa economică a capitalului uman, în special a educaţiei”. Spunând acest lucru, Becker se referea în principal la diferenţele în sfera câştigurilor (în special în sectorul piaţă) existente între persoane cu educaţie şi calificări profesionale diferite.
Motivaţia investiţiilor în capital uman este sporirea veniturilor viitoare rezultate prin sporirea productivităţii muncii. Investiţia în capital are însă costuri generate pe de o parte de timpul sacrificat pentru educaţie şi respectiv venitul corespunzător acestui timp şi pe de altă parte de capitalul bănesc investit în materiale didactice. Este normal ca veniturile prezente să valoreze mai mult decât veniturile viitoare şi de aceea, condiţia de rentabilitate a acestor investiţii este ca veniturile actualizate să depăşească cheltuielile actualizate efectuate.
Modelul investiţiilor familiei în capitalul uman începe tot de la altruismul părinţilor şi funcţia de utilitate dinastică . Investiţia în capital uman este privită în concurenţă cu economisirea şi cu creşterea capitalului fizic. De asemenea, utilitatea provenită din copii depinde de numărul de copii şi de investiţia în capitalul uman al acesteia. Profitabilitatea investiţiei în capital uman depinde de cantitatea de capital uman şi respectiv forţă de muncă existentă pe piaţă.
O foarte complexa abordare a investiţiei în capital uman o putem găsi în lucrarea despre modificarea veniturilor familiilor între generaţii . Această lucrare tratează din punct de vedere economic evoluţia intergeneraţională descendentă a veniturilor în familiile bogate şi respectiv evoluţia intergeneraţională ascendentă a veniturilor familiilor sărace, evoluţie pe care o numeşte „regresie către medie” a veniturilor.
Conform acestor evoluţii şi datelor empirice, Becker observă ca toate avantajele sau dezavantajele unei familii din punct de vedere al veniturilor dispar în intervalul a 3 generaţii. Această viteza de regresie către medie a veniturilor şi averilor copiilor faţă de părinţi poate fi considerată un indicator al gradului de egalitate a oportunităţilor şi de echitate al economiei.
Luând în considerare faptul că timpul reprezintă una dintre cele mai limitate resurse la dispoziţia unui om, productivitatea acestui timp şi astfel capitalul uman al unei persoane devin subiecte importante de studiu.

Rotten Kid

Unul dintre subiectele controversate dar şi apreciate în acelaşi timp, deseori dezbătute şi uneori chiar criticate, din munca lui Becker, este „Rotten Kid Theorem”, publicată în „The Journal of Political Economy”, Vol 82 (nov-dec 1974). Această teorie se referă la interacţiunile din cadrul familiei dintre un părinte altruist şi un copil/soţie egoist(ă) şi încearcă să demonstreze cum altruismul unui membru al familiei determină ceilalţi membri ai familiei să stimuleze altruismul.
De la început observăm o completare a microeconomiei, deoarece oamenii nu mai sunt presupuşi egoişti prin excelenţă şi deci utilitatea unei persoane nu mai depinde doar de propriul consum, ca în modelul clasic, ci şi de utilităţile altor persoane, având astfel de a face cu o funcţie de utilitate a familiei. Teorema Rotten Kid spune că în cazul existentei unui cap al familiei, care face distribuţii pozitive către ceilalţi membri, şi aceştia sunt motivaţi să maximizeze venitul social al familiei, chiar dacă utilitatea lor depinde doar de consumul propriu. În felul acesta putem considera că Teorema Rotten Kid este o metodă de convingere a copiilor rai şi chiar a partenerilor egoişti de a întreprinde anumite acţiuni în favoarea capului de familie.
La fel ca şi alte părţi ale operei lui Becker despre familie, şi teorema rotten kid se bazează pe venitul social al membrilor familiei. Acest venit apare prin compunerea veniturilor tuturor membrilor familiei şi formarea unui singur buget comun. Ipoteza bugetului comun al familiei este o ipoteză regăsita în general în modelele „preferinţelor comune”. Modelele preferinţelor comune se caracterizează pe lângă bugetul comun şi prin maximizarea aceleiaşi funcţii de utilitate a întregii familii.
Teoria pleacă de la presupunerea că i ţine la perechea sa j, în sensul că funcţia de utilitate a lui i, creşte în acelaşi sens cu bunăstarea lui j. Mai exact în funcţia de utilitate a lui i este introdus pe lângă consumul acestuia şi consumul lui j sau chiar utilitatea lui j. Condiţia de echilibru implică la fel ca şi în cazul consumului a doua bunuri cu costuri egale, faptul că i primeşte utilitatea marginală egală din consumul său personal şi din cel al lui j. Acest punct de echilibru este reprezentat de punctul de tangenţă între dreapta bugetului social obţinut prin compunerea veniturilor membrilor familiei şi curba de isoutilitate a capului familiei între consumul său şi consumul copilului/partenerului.
O primă implicaţie importantă a acestei reprezentări, este aceea că nici o schimbare în distribuţia veniturilor membrilor familiei nu afectează distribuţia beneficiilor. Motivul ar fi acela ca orice schimbare în distribuţia veniturilor prin reducerea venitului unuia dintre membri concomitent cu creşterea venitului celuilalt, menţine aceeaşi dreapta a bugetului. Punctul de echilibru este astfel menţinut constant, iar pentru maximizarea acestei funcţii beneficiile se distribuie în acelaşi mod.
Teorema ar putea funcţiona conform lui Becker şi în cazul familiilor formate din mai multe persoane. Mai exact atâta timp cât există un cap al familiei care face distribuţii pozitive către toţi ceilalţi membri, redistribuirea venitului nu ar trebui să îi afecteze pe aceştia deoarece în momentul în care venitul unuia dintre ei ar scădea, crescând venitul altuia, capul familiei ar regla distribuţia în aşa fel încât toţi să îşi păstreze nivelul de consum ce asigură maximizarea funcţiei de utilitate a familiei (a capului familiei). Aici se observa mai multe ipoteze ale teoremei: trebuie sa existe un cap al familiei altruist, care să facă distribuiri pozitive de resurse către ceilalţi membri ai familiei, aceste distribuiri sa fie făcute fără costuri de tranzacţionare şi să fie permanente.
De aceea Becker spune că „o familie cu un cap îşi maximizează funcţia de utilitate a consumului diferiţilor membrii, supusă unei constrângeri bugetare definite de variabilele familiei. Funcţia de utilitate a familiei este identică cu cea a unui membru, capul, pentru că preocuparea sa pentru bunăstarea celorlalţi membrii, integrează toate funcţiile de utilitate ale membrilor într-o singură funcţie consistentă a familiei” .
Pentru familiile cu mai multe persoane exista o presupunere mai puţin probabilă făcută de Barro , că familia este "legata în întregime" printr-o serie de transferuri între membri, ajungându-se ca toţi membrii să transfere tuturor membrilor „următori” resurse deoarece o creştere a contribuţiei lor pentru următorul va provoca o creştere a contribuţiei pentru toţi membrii familiei.
Mecanismul din teorema Rotten Kid este asemănat de Becker cu sistemul asigurărilor. Fiecare membru al familiei este „asigurat” de faptul că în cazul unui eveniment nefericit, distribuţia din partea capului de familie ar creşte în aşa fel încât să compenseze scăderea venitului respectivului membru. Cu cât familia este mai mare, cu atât ponderea venitului unei persoane în totalul bugetului este mai mică şi de aceea, o pierdere a unui venit nu mai este aşa de importanta pentru bugetul familiei. Mai exact diminuarea sau pierderea unui venit modifică cu destul de puţin dreapta bugetului (bugetul fiind considerat venitul social al capului familiei) permiţând încadrarea familiei pe o curbă de isoutilitate foarte apropiată în timp ce punctul de echilibru nu se modifică nici el substanţial.
Astfel distribuţia bugetului între membrii familiei nu este puternic afectată de dificultăţile unuia dintre membri şi fiecare membru al familiei se simte protejat. Fondurile pentru aceste redistribuiri sunt preluate din venitul social al familiei, din distribuirile pe care le-ar face capul familiei către ceilalţi membri.
Mecanismul venitului social poate fi folosit şi pe termen lung alături de legăturile prin transferuri ce se creează între persoane, pentru a observa interacţiunea dintre generaţii prin mecanismul moştenirilor. Becker demonstrează că pe termen lung, sacrificiul unei generaţii este compensat de diferite transferuri de la cealaltă generaţie prin mecanismul moştenirilor. Fiecare dintre schimbările resurselor relative ale generaţiilor prezente şi viitoare, va tinde să fie compensată de schimbări egale dar opuse ale moştenirilor .
Capul familiei maximizează funcţia sa de utilitate în care intră însă consumurile sau utilităţile celorlalţi membri, supusă constrângerii bugetului său social. De aceea orice măreşte venitul familial, va mări şi utilitatea sa şi astfel capul familiei va analiza efectul asupra venitului total al familiei produs de diferitele acţiuni ale sale, şi va diminua venitul său personal dacă veniturile celorlalţi membri ai familiei ar creşte şi mai mult. De obicei părinţii ţin cont mai degrabă de consumul copiilor şi nu de utilitatea acestora, modelul de consum ales de părinţi pentru copiii lor fiind de obicei diferit faţă de cel pe care l-ar alege aceştia. Acest lucru se întâmpla deoarece utilitatea copiilor este greu de observat sau de multe ori încrederea părinţilor în justeţea dorinţelor copiilor este mică.
Becker considera efectele acţiunilor capului familiei asupra celorlalţi membri ca fiind externalităţi pe care acesta le internalizează automat, prin funcţia sa de utilitate ce depinde şi de consumul celorlalţi. Prin automatismul internalizării externalităţilor Becker se distinge de teoria lui Coase în care interiorizarea efectelor diverselor acţiuni se negociază şi care dovedeşte că atunci când "costurile de negociere" sunt neglijabile, fiecare membru al familiei poate fi oricând determinat să maximizeze oportunităţile familiei, prin negocierea plăţilor compensatorii cu ceilalţi membri.
Cea mai importantă observaţie a teoremei Rotten Kid este aceea că şi membrii egoişti ai familiei ajung să internalizeze automat efectele acţiunilor lor asupra celorlalţi membri cu care sunt legaţi prin transferuri de la capul familiei. Conform lui Becker, un membru al familiei va creşte propriul venit sau propriul consum doar dacă prin această acţiune nu va scădea consumul altor membri ai familiei cu o valoare mai mare. În alte cazuri, dacă prin creşterea consumului propriu, consumul altui membru ar scădea mai mult, utilitatea totală pe care încearcă să o maximizeze capul familiei ar scădea alături de venitul social al familiei. Acest lucru ar diminua utilitatea capului de familie şi astfel el ar fi nevoit să consume mai mult şi să îşi diminueze transferurile către ceilalţi membri ai familiei. Astfel cel care provoacă diminuarea venitului social poate suferi din cauza diminuării transferului către el însuşi şi de aceea, cunoscând acest lucru şi efectele acţiunilor sale, probabil ca s-ar abţine.
Chiar mai mult, ceilalţi membri ai familiei ajung să fie motivaţi sa maximizeze funcţia de utilitate a capului familiei comportându-se ca şi când în funcţiile proprii de utilitate ar intra şi satisfacţia tuturor membrilor familiei. Ei pot face asta renunţând la o parte din consumul lor pentru a spori consumul general al familiei cu mai mult decât partea la care se renunţă. În acest fel şi ei ajung să internalizeze automat externalităţile comportării lor.
Funcţia de utilitate a familiei nu este aceeaşi cu a capului familiei deoarece acesta ar avea puteri dictatoriale asupra celorlalţi membri, ci pentru că acesta ţine destul de mult la utilitatea celorlalţi încât să facă transferuri pozitive către toţi şi să nu schimbe nimic din consumul acestora. Dacă totuşi ar schimba distribuţia venitului social către ceilalţi membri, capul familiei, nu ar mai maximiza funcţia de utilitate a lui şi a familiei.
Exemplele date de Becker, au fost puternic combătute de Bergstrom care elaborează exemplul lui Becker despre altruistul ce citeşte în pat adăugând posibilitatea ca nevasta să stingă pe ascuns lumina. El foloseşte un exemplu foarte elaborat pentru a arăta că în afara de transferabilitatea utilităţii, concluziile teoriei Rotten Kid sunt într-o oarecare măsura eronate. Bergstrom a mai arătat că modelul Rotten Kid nu se susţine neapărat nici măcar atunci când părintele poate observa, nu doar veniturile, ci şi eforturile copiilor şi chiar în condiţiile în care funcţia de utilitate a capului familiei depinde, nu doar de consumul copiilor, ci şi de utilitatea acestora, mai ales dacă altruistul poate doar să ofere cadouri în bani şi nu să direcţioneze distribuirea timpului liber. Astfel realizăm că teoria Rotten Kid nu ne permite să considerăm că problemele stimulentelor casnice sunt rezolvate automat atunci când exista un cap de familie mărinimos.
Cazul fiului risipitor este o problemă evidenţiată de Lindbeck şi Weibull cu rădăcini în parabola biblică a fiului risipitor şi care se aseamănă destul de mult cu cazul copiilor leneşi al lui Bergstrom. Se presupune iniţial că un copil are într-o primă perioadă o anumită alocaţie, pe care el poate alege să o cheltuiască, sau să o economisească. În cea de a doua perioadă, el ştie că va primi daruri de la părintele binevoitor. Astfel, dacă părintele nu poate face un aranjament prestabilit pentru a pedepsi comportamentul risipitor, copilul este stimulat să cheltuiască cât mai mult în prima perioadă.
Însuşi Becker, în introducerea ediţiei adăugate a tratatului citează aceste articole, considerând că respectivele critici sunt întemeiate şi încearcă să clarifice ipotezele pentru validitatea concluziilor: „Principalele ipoteze sunt: toate bunurile pot fi cumpărate sau vândute (timpul liber văzut ca bun este un exemplu care nu satisface aceasta ipoteza); ne referim la o singura perioada de timp; părinţii asigura bunurile copiilor; părinţii aleg după ce copii au făcut-o intr-un ‚joc’ cu 2 planuri”. Apoi Becker introduce cu ajutorul „Tratatului de Economia Familiei” alte ipoteze suplimentare: „La fel ca şi la teoria Rotten Kid, răspunsul automat al părinţilor la factorul nu sunt acceptate târguielile, constrângerile sau ameninţările - determina copii să acţioneze în direcţia dorită de părinţi”. Unii autori consideră că ipotezele iniţiale sunt atât de restrictive, încât creează suspiciuni asupra relevanţei teoriei. Mai mult, conform lui Pollak , efortul lui Becker pentru clarificarea condiţiilor conform cărora concluziile teoriei Rotten Kid sunt valide, este mai degrabă destinat excluderii contraexemplelor propuse de critici decât pentru îmbunătăţirea condiţiilor ce verifică teoria.
Într-o familie cu un cap se creează o serie de relaţii puternice de interdependentă între membrii familiei. Conform Teoremei Rotten Kid, familia are următoarele proprietăţi:
o Nici o distribuire a venitului între membri nu afectează consumul sau bunăstarea nici unui membru deoarece determină redistribuiri făcute de capul familiei.
o Toţi membrii familiei se comportă ca şi când ar fi aparent altruişti, chiar şi când sunt de fapt egoişti, deoarece în încercarea de maximizare a venitului personal, ei maximizează şi venitul familiei.
o Ca în toate modelele bazate pe preferinţe comune, şi în această teoremă, familia se comportă ca şi când ar maximiza o singura funcţie generala a utilităţii, supusă unei constrângeri bugetare care depinde de veniturile familiei.
Modelul „Altruist”
Apărută iniţial în “Journal of Economic Literature” în septembrie 1976, eseul lui Becker despre altruism, în varianta originală „Altruism, Egoism and Genetic Fitness: Economics and Sociobiology” a suferit diverse schimbări şi completări datorate atât criticilor aduse, cât şi, probabil într-o măsura la fel de mare, datorita importanţei subiectului. Pe aceeaşi temă, Becker a mai publicat încă un eseu numit „Altruism in the Family and Selfishness in the Market”, amândouă eseurile fiind apoi publicate în tratatul despre familie.
Importanţa modelului altruist în economie este una covârşitoare, acest model fiind o continuare a teoremei „Rotten Kid” (şi ea foarte importantă), prin care se oferă o soluţie de alegere colectivă (ce-i drept deocamdată doar la nivelul familiei), eficientă şi care nu se bazează pe agregarea preferinţelor. În felul acesta, Becker a reuşit să arate că daca se oferă un model eficient de decizie, agregarea preferinţelor (una din temele importante de studiu ale economiei, ramase încă fără răspuns) nu mai este neapărat necesară. După această descoperire a lui Becker, economia familiei a început să evolueze într-o direcţie dominată în special de „teoria jocurilor”. Unii economişti chiar au făcut o analogie între funcţia cererii familiei şi funcţia cererii unei ţări preluând teoriile microeconomice la nivel macro .
Altruistul este, prin definiţie, o persoana cate ţine destul de mult la alte persoane încât să renunţe la o parte din consumul său pentru a creşte utilitatea acestora. Renunţând la o parte din consumul propriu, este normal sa presupunem că altruiştii au un consum mai mic decât egoiştii care dispun de aceleaşi venituri. În plus, un altruist este dispus să renunţe la anumite acţiuni care i-ar creşte venitul propriu diminuând venitul altei persoane de care este legat altruistul lucru pe care un egoist nu l-ar face niciodată.
În general Becker consideră că preferinţele şi comportamentele schimbătoare, modul de evoluţie al acestora, şi efectele asupra lor ale schimbărilor de preturi, venituri şi alte variabile sunt doar o scuză pentru neputinţa de a găsi legi clare şi de necontestat pentru modelarea comportamentului uman. Conform abordării economice însă, trebuie să presupunem că toate comportamentele rezultă din maximizarea funcţiilor de utilitate, care depind de consumul diverselor mărfuri. Dar Becker consideră că pe lângă mărfuri, în funcţia de utilitate a unei familii intră şi alţi factori care se găsesc în afara sectorului piaţă (copii, sănătate, mândrie pentru realizări etc) şi care transforma practic familia într-un producător de „bunuri care intră direct in funcţia de utilitate”. Astfel se consideră că familia combină bunurile achiziţionate din cadrul sectorului piaţă cu timpul disponibil pentru a crea bunuri Z prin al căror consum se obţine direct utilitatea.
Din nou, ca şi la Teorema Rotten Kid, şi la modelul altruist avem de a face cu un venit social al altruistului si reprezintă pentru o familie venitul total al membrilor. Acesta este venitul din care altruistul obţine consumul şi astfel utilitatea şi astfel, acest venit social reprezintă constrângerea bugetară a altruistului.
Conform lui Becker, altruistul va transfera suficiente resurse egoistului la care ţine pentru ca să primească aceeaşi utilitate din consumul său ca şi din consumul acestuia. Având în vedere că orice acţiune care îi creste venitul sau, îi permite să îşi crească utilitatea, atât prin consumul personal cât şi prin sporirea transferurilor pentru consumul egoistului şi respectiv orice creştere a venitului egoistului îi permite să diminueze transferul către acesta, este normal ca altruistul să întreprindă toate acţiunile care îi măresc venitul social şi să se abţină de la cele care îl vor micşora, pentru că utilitatea sa va fi mărită de toate creşterile venitului său social.
Aici se poate observa prima implicaţie importantă a modelului altruist: Conform acestui model, altruistul poate avea o utilitate crescătoare chiar şi atunci când venitul sau propriu este în scădere (dar venitul său social este în creştere), lucru imposibil în microeconomia clasică sau pentru un egoist. În plus, altruistul poate să-şi mărească consumul propriu şi reducând transferurile către egoist atunci când venitul acestuia ar creşte, chiar dacă venitul propriu al altruistului ar fi în scădere.
De asemenea, egoistul i are tendinţa de a se purta ca şi când şi el ar fi altruist faţă de h, în sensul că ar fi în avantajul lui i să mărească venitul social al lui h (ca sumă a celor două venituri) abţinându-se de la acţiuni care i-ar micşora venitul personal al lui h, numai dacă venitul său nu ar fi mărit şi mai mult, şi chiar mai mult, i îşi va micşora venitul său personal dacă venitul lui h ar fi mărit şi mai mult. Prin aceste acţiuni ale egoistului, venitul şi respectiv consumul unui altruist poate fi mai mare decât ale unui egoist. Explicaţia motivului pentru care egoistul i, se poartă ca şi când ar fi altruist este uşor de găsit dacă luăm în considerare consecinţele pe care le-ar avea pentru el dacă s-ar comporta în mod contrar. Mai exact prin creşterea venitului sau cu mai puţin decât diminuează venitul altruistului, egoistul ştie că va diminua venitul social al altruistului, forţându-l pe acesta să reducă distribuţia către el. Becker consideră că diminuarea transferurilor este mai mare decât creşterea venitului şi de aceea egoistul se va abţine . Astfel, în condiţiile în care i va anticipa corect reacţia lui h, se va abţine de la orice acţiuni care i-ar dauna, atâta timp cât transferurile lui h ar rămâne pozitive iar consumul propriu al persoanei egoiste şi averea sa vor fi reduse de reacţia altruistului.
Avantajele puternice ale altruismului se văd în condiţiile altruismului manifestat faţă de mai multe persoane. Continuând astfel teoria „Rotten Kid”, Becker consideră că fiecare persoană ce beneficiază în cadrul unui grup de transferurile unui altruist, va fi motivat să maximizeze venitul social al grupului, chiar dacă majoritatea sunt de fapt egoişti. De aceea, am putea trage concluzia că simularea comportamentului altruist produce efecte asemănătoare cu cele pe care deja le-am prezentat pentru altruişti: consumul propriu al adevăraţilor altruişti va fi egal cu cel al adevăraţilor egoişti iar adevăratul egoist poate mări consumul propriu în ciuda faptului că venitul îi scade. Translatând acest rezultat asupra unei întregi societăţi/economii, Becker consideră că utilitatea unei societăţi poate fi maximizată şi în absenţa altruismului, prin taxele şi subvenţiile impuse de guvern, sau prin negocierea unor acţiuni pentru maximizarea bunăstării generale.
Totuşi modelul altruist al lui Becker este des criticat chiar de către simpatizanţii acestuia. Pollak spune că modelul enunţă soluţia unui joc nespecificat corect între membrii familiei. Atât soluţiile cât şi jocul ar trebui sa fie clarificate şi critică dur lipsa unor lămuriri atât în acest caz cât şi în cazul Teoremei Rotten Kid. În acelaşi timp Barbara Bergman consideră că numărul mic de factori luaţi în consideraţie transforma analiza economică a familiei într-o analiza cu concluzii stupide .
În ciuda tuturor criticilor mai mult sau mai puţin întemeiate, toţi autorii recunosc faptul că opera lui Becker pe aceasta temă a deschis drumul cercetării economice a familiei şi chiar că este principalul punct de pornire pentru ceilalţi economişti interesaţi de domeniu.

George Stigler are, printre altele, şi o serie de contribuţii la dezvoltarea teoriei capitalului uman şi la aplicarea în teoria economică a sociologiei gusturilor dezvoltând, din această perspectivă, o teoriei a consumatorului17. În acest context, trebuie remarcate contribuţiile sale legate de înţelegerea procesului de achiziţionare a informaţiei în fundamentarea deciziilor, precum şi a rolului publicităţii. El porneşte de la faptul că informaţia pură şi perfectă este o ficţiune, iar pentru a înţelege mai bine realitatea consumatorului trebuie să se ţină cont de costul achiziţionării informaţiilor şi al timpului pe care aceasta îl implică. Fiecare om, spune Stigler, ştie că pentru unele bunuri complexe, cum ar fi achiziţionarea unor locuinţe, durata căutării îmbunătăţeşte sensibil satisfacţia adusă de bunul achiziţionat (preţ adecvat, condiţii de locuit mai pe gustul său etc.) şi invers, este posibil să se considere căutarea drept o muncă adevărată care are un anumit cost (timp pierdut, alte eforturi făcute etc.). Pentru Stigler, căutarea informaţiei va fi urmărită numai dacă, costul marginal al căutării este mai mic decât randamentul marginal obţinut pentru descoperirea celei mai bune situaţii de cumpărare. Costul marginal depinde de dotarea iniţială cu informaţii, adică achiziţionarea anterioară a unui stoc de cunoştinţe. Stigler precizează că mediul social şi influenţele familiale sunt factori favorizanţi ai achiziţiilor selective şi eficiente a informaţiei. Informaţia apare ca un input, un element al funcţiei de utilitate a consumatorului. Această concepţie alături de cea a lui G. Becker constituie fundamentele teoriei economice moderne a informaţiei. Pe această bază Stigler a procedat la analiza publicităţii. Potrivit opiniei lui, publicitatea este metoda modernă de identificare a vânzătorilor şi cumpărătorilor. Identificarea vânzătorilor reduce considerabil timpul căutării consumatorului. Dar publicitatea are o limită, ea este o cheltuială, care este independentă de valoarea bunului în cauză. Din punctul de vedere al întreprinzătorului incertitudinea faptul privind preţurile sale constituie un dezavantaj. Pe de altă parte, costul căutării este un cost de cumpărare, iar consumatorul va căuta să-l reducă atunci când dispersarea preţurilor şi cantitatea optimă cresc. Deci, efectul publicităţii este echivalent cu introducerea unei sume importante a căutării de către o mare parte a cumpărătorilor potenţiali. Din această situaţie rezultă din că achiziţionarea informaţiei şi costurile de tranzacţionare nu sunt nule.
Teoria aceasta se aplică la fel de bine şi pentru identificarea celor mai bune surse de profit, în vederea derulării unui program investiţional şi pentru alegerea unei industrii, şi pentru alegerea unui loc de muncă de către un salariat. Stigler este preocupat să caute cea mai bună calitate şi importanţă a reputaţiei mărcii, pentru că acestea pot să conducă la economisirea efortului de căutare a consumatorului, adică reducerea gradului său de ignoranţă. G. Stigler, prin cercetările sale, este un precursor al economiei informaţiei.
Teoria capitalului uman a avut şi are o mare influenţă în stabilirea politicilor educaţionale şi în corelarea acestora cu exigenţele de pe piaţa muncii.

În concluzie, noua microeconomie valorifică din cea tradiţională principiile fundamentale, între care individualismul metodologic este cel care face diferenţa doctrinară.