Definiţia clasică a impozitului spune că acesta este o contribuţie obligatorie, necondiţionată şi fără contraprestaţie la suportarea sarcinii publice.
Cota de impunere reprezintă impozitul ce revine pe unitatea de măsură a materiei impozabile. În toate ţările se practică mai multe feluri de cote, fie exprimate procentual faţă de valoarea materiei impozabile, fie în unitate monetară pe unitatea de măsură a materiei impozabile.
Cotele de impozitare exprimate procentual pot fi:
• progresive;
• progresive în tranşe;
• proporţionale
Cota de impunere poate fi aparentă (cea prevăzută de lege) sau reală (care poate fi mai mică sau mai mare decât cea aparentă, datorită unui sistem de deduceri, scutiri sau penalizări).
Echitatea fiscală ar trebui să semnifice dreptate şi justiţie socială în materie de impozite. În acest scop impunerea trebuie să asigure egalitate fiscală în faţa legii şi aceasta înseamnă că impunerea trebuie să se realizeze diferenţiat, în funcţie de mărimea averii şi de venitul fiecărui contribuabil. Practica a pus însă în evidenţa o contradicţie între egalitatea fiscală în faţa legii şi randamentul impozitelor. Astfel, din punct de vedere al randamentului, impozitele ar trebui să producă maximum de venituri pentru stat, iar din punct de vedere al echităţii fiscale, repartizarea sarcinii publice între contribuabili ar trebui să ţină seama de situaţia personală a fiecăruia, numai că, ceea ce este echitabil are randament mic şi, de multe ori, ceea ce are randament ridicat nu este echitabil.
Egalitatea matematică înseamnă impozite egale la venituri egale. Egalitatea matematică nu ţine cont de situaţia personală a contribuabilului şi, astfel, doi contribuabili cu aceleaşi resurse pot avea situaţii personale diferite şi ca atare, proporţionalitatea plăţii impozitelor poate să-l lovească mai mult pe unul decât pe celălalt. În toate ţările, la aşezarea impozitelor se porneşte de la egalitatea matematică, dar ea se corectează prin prisma situaţiei personale a plătitorului. Pentru a asigura şi egalitatea personală, se pot introduce: un sistem de deduceri din masa impozabilă, cote progresive de impunere (mai ales în tranşă), norme de venit la impozitul pe avere etc.
Randamentul impozitului se măsoară prin raportarea sumei globale colectate într-un interval dat la cheltuielile făcute de autoritatea publică în vederea colectării acesteia. Există în toate economiile un conflict deschis între randamentul şi echitatea impozitului: "impozitele productive nu sunt juste, iar impozitele juste nu sunt productive".
Amploarea fraudei (evaziunii fiscale) variază de la o ţară la alta şi chiar în interiorul aceleasi ţări. Chiar între ţările cu economie de piaţă dezvoltată, evazionismul poate fi diferit: în ţările din nordul Europei, Anglia şi SUA proporţia fraudei fiscale este mult mai redusă decât în celelalte state dezvoltate. Şi în cadrul aceleiaşi ţări pot apărea diferenţe semnificative, spre exemplu între nordul şi sudul Franţei sau Italiei. De asemenea, proporţiile sunt diferite şi pe categorii sociale: evaziunea fiscală în rândul salariaţilor este mai redusă decât la cei cu profesiuni liberale.
Prevenirea evaziunii fiscale este foarte dificilă pentru că presupune instituirea unui sistem costisitor şi a unui aparat numeros de supraveghere a colectării impozitelor.
