Abordări conceptuale privind fenomenul inflaţionist

1.Abordări conceptuale privind fenomenul inflaţionist

1.1. Inflaţia – fenomen economic

1.1.1. Conceptul de inflaţie

Inflaţia este unul dintre cele mai controversate şi mai complexe fenomene din economie care suscită numeroase definiţii, interpretări şi încercări de măsurare şi contracarare a efectelor ei.
Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române “Inflaţia reprezintă un fenomen specific perioadelor de criză din economia capitalistă, constând în deprecierea banilor de hârtie aflaţi în circulaţie ca urmare fie a emiterii unei mase băneşti peste nevoile reale ale circulaţiei, fie a reducerii volumului producţiei şi circulaţiei mărfurilor, fapt care duce la scăderea puterii de cumpărare a banilor”.
Reputatul economist român Costin Kiriţescu defineşte inflaţia ca pe o “masă bănească depăşind necesarul din economie, ceea ce înseamnă o slăbire a puterii de cumpărare a banilor”.
Laureatul premiului Nobel pentru economie în anul 1976, Milton Friedman afirmă că “inflaţia este o îmbolnăvire a monedei manifestată prin simptome directe de scumpire a preţurilor”.
Toate aceste definiţii scot în evidenţă faptul că inflaţia generează dezechilibre cronice în economie, se face cunoscută prin preţ şi prin excesul de monedă.

1.1.2. Clauzele şi efectele inflaţiei

Principalii factori declanşatori ai fenomenului inflaţionist sunt:
1. existenţa şi lansarea continuă pe piaţă a unor cantităţi mari de bani;
2. şomajul;
3. dezechilibrul între rata consumului şi rata investiţiilor;
4. imobilitatea forţei de muncă;
5. dezechilibrarea cererii agregate în raport cu oferta agregată;
6. lipsa productivităţii muncii;
7. globalizarea pieţelor de capital;
8. condiţiile internaţionale de racordare a economiei naţionale la economia mondială;
9. diviziunea muncii;
10. creşterea preţului petrolului;
11. deficitul bugetar excesiv înregistrat prin majorarea cheltuielilor, în condiţiile unei creşteri mai lente ale veniturilor;
12. calitatea actului de guvernare.
Inflaţia produce următoarele efecte economice:
- creşterea continuă şi autoîntreţinută a preţurilor;
- deficitul schimburilor cu străinătatea;
- creşterea cantităţii de monedă în circulaţie;
- redistribuirea veniturilor în economie;
- scăderea nivelului de trai;
- mişcări sociale;
- falimentul întreprinderilor.

1.1.3. Cuantificarea inflaţiei

Pentru cuantificarea inflaţiei se foloseşte ca modalitate de apreciere rata inflaţiei, care exprimă în fapt creşterea indicelui general al preţurilor pentru mărfuri şi servicii sau scăderea puterii de cumpărare a banilor.
În literatura de specialitate sunt prezentaţi următorii indici ce pot fi calculaţi:
1. indicele preţului, calculat ca o mărime medie a preţurilor pentru bunuri, servicii şi valori financiare selectate şi urmărite în timp. Se pot calcula:
- indicele preţurilor cu amănuntul;
- indicele preţurilor cu ridicata;
- indicele preţurilor acţiunilor pentru piaţa de capital şi piaţa financiară;
- indicele preţurilor pentru comerţul exterior etc.
2. indicele preţurilor consumatorilor calculat pentru un coş de cumpărături raportat la nevoile consumatorului urban;
3. indicele preţurilor cu amănuntul şi al tarifelor calculat pentru mărfurile şi serviciile vândute către populaţie. Cu ajutorul acestui indice se caracterizează nivelul de trai al populaţiei;
4. indicele preţurilor de consum - se calculează ca un coş de consum al unei familii:
5. indicele preţurilor producătorilor – se calculează pe baza coşului de aprovizionări ale producătorilor;
6. indicele preţurilor producţiei industriale - se utilizează de către producătorii industriali pentru preţurile produselor cu care se aprovizionează, fără TVA.
Indicele general al preţurilor se poate calcula având la bază următoarele variante:
- indicele Laspeyres;
- indicele Paash;
- indicele Fisher;
- indicele Marshall.
Indicele Laspeyres dezvoltat de economistul Etienne Laspeyres, este un indice agregat al preţurilor pentru un coş de bunuri selectat: ponderile luate în calcul sunt cele aferente perioadei de bază. Acest indice se calculează după formula:

Ip=(Suma de p1*q1)/(Suma de P0*q1)

unde:
p1, p0 = preţurile perioadei curente (1), respectiv de bază (0);
q0 = ponderile bunurilor şi serviciilor aferente perioadei de bază.
Acest indice prezintă următoarele dezavantaje:
- conduce la o supraestimare a creşterii reale a preţurilor produselor care intră în eşantionul statistic;
- nu surprinde ponderea creşterii preţurilor unor produse pe seama calităţii lor.

Indicele Paash a fost construit de statisticianul german Herman Paash. Acest indice analizează creşterile de preţ utilizând structura cantitativă a bunurilor şi serviciilor din perioada curentă pe intervalul de timp supus analizei.
Indicele Paash se determină după formula:
IL=(Suma de p1*q0)/(Suma de p0*q0)
unde:
p1, p0 = preţurile perioadei curente (1), respectiv perioadei de bază (0);
q1 = ponderile bunurilor şi serviciilor aferente perioadei curente.

Aşa cum am arătat indicele Paash elimină dezavantajele indicelui Laspeyres, însă nu permite comparabilitatea în timp a indicilor calculaţi.
Dacă indicele Laspeyres supraevaluează rezultatul, indicele Paash îl subevaluează.

Indicele Fisher se calculează ca o medie geometrică a celor două componente de la indicii Laspeyres şi Paash.

Indicele Marshall utilizează un sistem de ponderi diferit, obţinut prin însumarea celor din perioada de bază cu cele ale perioadei curente.

1.2. Influenţa inflaţiei asupra poziţiei financiare şi performanţelor întreprinderii

În situaţiile financiare elementele patrimoniale pot fi prezentate la:
- costul de înlocuire;
- valoarea netă de realizare;
- valoarea economică;
- costul istoric.
Potrivit Standardelor Internaţionale de Contabilitate în condiţiile aplicării costurilor istorice “activele sunt contabilizate la suma plătită în numerar sau echivalente de numerar sau la valoarea justă din momentul cumpărării lor. Datoriile sunt înregistrate la valoarea echivalentelor obţinute în schimbul obligaţiei sau la valoarea ce se aşteaptă să fie plătită în numerar sau echivalent al numerarului pentru a stinge datoriile, potrivit cursului normal al afacerilor”.
Aplicarea principiului costului istoric conduce la deformarea imaginii fidele asupra patrimoniului unităţii şi rezultatelor activităţii.
Principalele deformări ale informaţiilor prezentate în bilanţ prin aplicarea costurilor istorice sunt:
- subevaluări ale imobilizărilor;
- subevaluări ale stocurilor;
- subevaluarea situaţiei nete, chiar dacă această subevaluare este parţial anihilată de datoriile neindexate.
În contul de profit şi pierdere în condiţii de inflaţie apar următoarele deformări ale informaţiilor:
- subevaluarea costului materialelor şi mărfurilor ca urmare a subevaluării stocurilor;
- subevaluarea amortizărilor (ca urmare a subevaluării imobilizărilor);
- supraestimarea cheltuielilor financiare (avem în vedere cheltuielile cu dobânzile la creditele bancare);
Potrivit Cadrului general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare există diverse baze de evaluare, care pot fi folosite în diverse combinaţii, ca alternativă la costul istoric, cum ar fi:
1. Costul curent. Potrivit acestei metode de evaluare activele sunt înregistrate la valoarea în numerar sau echivalent al numerarului care ar trebui plătită dacă acelaşi activ sau unul asemănător ar fi achiziţionat în prezent. Datoriile sunt înregistrate la valoarea nominală neactualizată adică numerarul sau echivalentul numerarului, necesar pentru a deconta datoria în prezent.
Costul curent reprezintă baza de evaluare preferată de majoritatea specialiştilor care nu acceptă costul istoric.
2. Valoarea realizabilă reprezintă valoarea ce corespunde preţului ce ar putea fi obţinut în prezent din vânzarea normală a activelor. În cazul datoriilor, valoarea realizabilă este valoarea neactualizată în numerar sau în echivalente de numerar care trebuie plătită pentru a achita acea datorie, potrivit cursului normal al afacerii.
3. Valoarea actualizată. Activele sunt înregistrate la valoarea actualizată a viitoarelor fluxuri nete de numerar, care urmează a fi generate în derularea normală a activităţii întreprinderii. Datoriile sunt înregistrate la valoarea actualizată a viitoarelor ieşiri de numerar, care vor fi necesare pentru a deconta datoriile, potrivit cursului normal al afacerilor.
Deşi baza de evaluare adoptată cel mai frecvent de întreprinderi în elaborarea situaţiilor financiare este costul istoric, acesta este de obicei, combinat cu alte baze de evaluare.
Stocurile sunt evaluate şi prezentate la minimul dintre cost şi valoarea realizabilă netă., titlurile tranzacţionabile se evaluează la valoarea de piaţă iar datoriile privind pensiile la valoarea lor actualizată.

2.Metode utilizate în contabilitatea de inflaţie

Pentru a comensura efectele inflaţiei asupra poziţiei financiare şi a performanţelor întreprinderii normele contabile internaţionale şi majoritatea specialiştilor recunosc trei metode:
- metode bazate pe conversie;
- metode bazate pe evaluare;
- metode combinate.
A. Metodele bazate pe conversie presupun ca în contabilitatea curentă a perioadei, mişcările patrimoniale să fie exprimate la costul de origine, dar situaţiile financiare anuale să fie supuse unor conversii prin care să se cuantifice incidenţa deprecierii monetare în funcţie de evoluţia puterii de cumpărare a monedei naţionale. Aceste metode constau în reevaluarea parţială sau totală a posturilor din situaţiile financiare anuale în funcţie de evoluţia nivelului general al preţurilor. Coeficienţii de conversie sunt calculaţi plecând de la indicii de preţuri aferenţi perioadei luate în calcul.
Pentru retratarea unora sau a tuturor elementelor din situaţiile financiare aceste sunt grupate astfel:
• elemente nemonetare, care nu sunt exprimate în puterea curentă de cumpărare a monedei de la data închiderii exerciţiului financiar. De aceea, ele trebuie supuse ajustării la sfârşitul exerciţiului cu indicele preţurilor de consum, publicat lunar de Comisia Naţională de Statistică;
• elemente monetare, care sunt exprimate în puterea curentă de cumpărare a monedei de la data închiderii exerciţiului financiar. Ele nu sunt supuse ajustării la inflaţie.
Comparând activele monetare cu datoriile montare putem determina Situaţia monetară netă a întreprinderii:
Situaţia monetară netă = Active monetare – Datorii monetare
Atunci când situaţia monetară netă este negativă (datoriile monetare sunt superioare activelor monetare), rezultă un câştig pentru întreprindere, deoarece unitatea rambursează şi decontează datorii în monedă curentă depreciată.
Etapele metodelor bazate pe conversie sunt:
- conversia bilanţului de deschidere în unităţi monetare la data de închidere;
- conversia bilanţului de închidere în unităţi monetare la data închiderii;
- calculul câştigului sau pierderii monetare;
- prezentarea contului de profit şi pierdere indexat.
Metodele bazate pe conversie prezintă următoarele avantaje:
- permit o cuantificare obiectivă a efectelor inflaţiei asupra activităţii, întreprinderii;
- asigură compatibilitatea în timp şi spaţiu a informaţiilor din situaţiile financiare;
- nu modifică bazele de evaluare (structurile contabile rămân neschimbate);
- impun anularea eventualelor ajustări parţiale impuse de armonizarea fiscală (armonizări degresive, aplicarea metodei LIFO etc.).
Aceste metode prezintă şi unele neajunsuri (limite):
- costurile retratărilor sunt prea mari şi pun într-o situaţie nefavorabilă raportul avantaje/costuri;
- uniformizează tratamentul pentru toate elementele poziţiei financiare, deşi fiecare element are un comportament diferenţiat faţă de efectele inflaţiei;
- câştigul realizat din situaţia monetară netă nu reprezintă rezultatul eforturilor poprii ale întreprinderii;
- necesită anumite cunoştinţe din partea utilizatorilor informaţiilor din situaţiile financiare.
B. Metodele bazate pe evaluare (metode bazate pe costurile de înlocuire) au în vedere înlocuirea, totală sau parţială a costului istoric cu costul actual.
Elementele patrimoniale sunt exprimate la valori curente, adică la valori cu care ele se pot substitui la un moment dat, folosind baze reale de exprimare a lor.
Ele pot fi valori absolute curente, adică preţurile existente la data înlocuirii unor elemente patrimoniale sau costuri curente stabilite prin corectarea valorii de origine cu anumiţi indici specifici de preţuri.
Aceste metode bazate pe evaluare urmăresc obţinerea unui rezultat care ţine seama de corecţiile necesare pentru asigurarea menţinerii capacităţii de exploatare a întreprinderii (prevalenţa menţinerii capitalului fizic în raport cu menţinerea capitalului financiar).
Atunci când costul de înlocuire este mai mare decât valoarea realizabilă netă şi decât valoarea actualizată, se va folosi ca bază de evaluare maximul dintre valoarea realizabilă netă şi valoarea curentă.
Costul de înlocuire potrivit IAS 15 pentru un activ individual este de obicei derivat din:
- costul curent de achiziţie al unui activ similar, nou sau utilizat;
- costul unei capacităţi de producţie echivalente sau al unui serviciu potenţial.
Valoarea realizabilă netă reprezintă preţul de vânzare curent al unui activ, mai puţin cheltuielile necesare vânzării.
Valoarea actualizată reprezintă o estimare curentă a viitoarelor încasări nete atribuite activului, actualizate în mod corespunzător.
Atunci când nu este disponibilă nici o listă de preţuri şi nu a fost încheiată nici o tranzacţie curentă care să implice elementele supuse evaluării, se recomandă utilizarea indicilor preţului individual pentru a determina costul curent al unui element.
Unele metode ale costului curent impun o ajustare care să reflecte efectele modificării preţurilor asupra:
- elementelor monetare nete, inclusiv asupra datoriilor pe termen lung;
- activele şi datoriile monetare incluse în capitalul circulant al întreprinderii.
Aşa cum am arătat, caracteristica esenţială a metodelor costurilor curente este aceea că ele recunosc venitul (profitul) după ce capacitatea operaţională a întreprinderii a fost menţinută.
Metodele bazate pe costurile actuale constau în utilizarea unor indici specifici de preţ pentru corecţia valorii diferitelor categorii de bunuri (imobilizări corporale, stocuri) cât şi corecţia amortizării şi a costului vânzărilor.
Atât în cazul metodelor bazate pe conversie cât şi a celor bazate pe evaluare în situaţiile financiare trebuie prezentate următoarele informaţii:
- suma ajustării sau suma ajustată a amortizării imobilizărilor corporale;
- suma ajustării sau suma ajustată a costului vânzărilor;
- ajustările aferente elementelor monetare, efectul îndatorării sau interesele în capitalurile proprii, atunci când astfel de ajustări au fost luate în calcul la determinarea venitului prin metoda contabilă adoptată;
- efectele agregate ale ajustărilor asupra rezultatelor;
- orice alte elemente semnificative care reflectă efectele variaţiei preţurilor raportate prin metoda contabilă adoptată.
Informaţiile financiare privind variaţiile preţurilor trebuie prezentate fie în situaţiile financiare primare, fie în cele suplimentare.
Metodele bazate pe evaluare prezintă următoarele avantaje:
- permit adoptarea unor decizii pe baza unor informaţii mai relevante decât cele bazate pe costurile istorice sau metodele bazate pe conversie;
- aprecierea performanţelor întreprinderii şi a poziţiei financiare este mai apropiată de realitate;
- asigură elaborarea unor previziuni privind fluxurile de încasări viitoare ale întreprinderii mai corecte.
Pe lângă aceste avantaje, metodele bazate pe evaluare prezintă anumite limite:
- au un grad de subiectivitate mai ridicat, costul de înlocuire fiind greu de stabilit pentru bunurile pentru care nu există o piaţă activă;
- necesită calcule greoaie şi dificil de aplicat;
- dificultatea stabilirii unui cost de înlocuire în condiţiile progresului tehnic continuu.
C. Metodele combinate (mixte) presupun utilizarea unor calcule specifice metodelor bazate pe conversie şi a metodelor bazate pe evaluare. Este vorba de combinarea formală a celor două aspecte independente – unitatea de măsură şi baza de evaluare.
Aplicarea acestor metode combinate are ca obiectiv menţinerea capitalului în putere de cumpărare constantă şi evaluarea bunurilor în costuri de înlocuire (valori actuale).
De remarcat faptul că, deşi IAS 15 “Informaţia care reflectă efectele variaţiilor de preţuri” admite posibilitatea combinării metodelor bazate pe conversie cu metodele bazate pe evaluare, nu prezintă caracteristicile metodelor combinate de contabilitate adaptate inflaţiei.
Metodele combinate prezintă următoarele avantaje:
- oferă cea mai bună bază de comparaţie deoarece prezintă în situaţiile financiare anuale atât elemente în unităţi de măsură de la sfârşitul anului cât şi în costuri de înlocuire;
- în situaţiile financiare sunt prezentate atât câştigurile din deţinere ajustate la inflaţie cât şi rezultatul din elemente monetare, rezultat ce nu apare în cazul metodelor bazate pe evaluare.
Limitele metodelor combinate:
- presupun calcule complexe şi cu costuri ridicate;
- ajustările efectuate sunt greu accesibile unor categorii de utilizatori.