Persoana juridica

Prin constituirea legală, S.C dobândesc din momentul înmatriculării, personalitate juridică ceea ce-i conferă o serie de atribute de identificare proprii, îi conferă capacitate juridică şi patrimoniu propriu. Totodată societatea comercială va deveni titulară de drepturi şi obligaţii proprii.
În ceea ce priveşte atributele de identificare a societăţii, doctrina a considerat că sunt: firma, emblema (dacă este cazul), sediul social şi naţionalitatea.
Firma – este numele, denumirea sub care o societate îşi exercită comerţul şi sub care ea semnează.
Firma trebuie să fie unică, să se deosebească de firmele altor societăţi (caracteristicile firmei sunt reglementate în Legea 26 / 1990.
Sediul social este locul în care societatea îşi are organele de conducere nefiind necesar ca activitate propriu-zisă a societăţii să se desfăşoare în spaţiul respectiv.
Funcţie de sediul social se stabileşte conform legii, naţionalitatea societăţii care în baza articolului 1 aliniatul 2 este cea română pentru societăţile comerciale înfiinţate pe teritoriul României.
Din acest punct de vedere naţionalitatea sau cetăţenia asociaţiilor nu are relevanţă pentru determinarea naţionalităţii societăţii constituită de aceştia.

Capacitatea juridică a societăţii comerciale.
Cuprinde Decretul 31/1954 capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Ca orice subiect de drept, societatea comercială are capacitate de folosinţă, aptitudinea generală de a avea drepturi şi obligaţii, dobândită din momentul înmatriculării în Registrul Comerţului, totuşi se consideră că societatea comercială dobândeşte o capacitate de folosinţă restrânsă de la data întocmirii actului constitutiv manifestată prin posibilitatea acesteia de a îndeplinii formalităţile necesare înmatriculării şi de asemenea manifestându-se prin posibilitatea de a-şi asuma o serie de obligaţii.
O trăsătură specifică a capacităţii de folosinţă a societăţii comerciale este aceea că acestea este circumscrisă scopului pentru care societatea se constituie fiind din acest punct de vedere o capacitate de folosinţă specializată.
Astfel societatea comercială poate încheia numai actele juridice care servesc realizării obiectului de activitate precizat în actul constitutiv , orice alt act juridic încheiat de acesta fiind lovit de nulitate.
În ceea ce priveşte capacitatea de exerciţiu ea se dobândeşte din momentul înmatriculării in Registrul Comerţului cu condiţia desemnării administratorului care va reprezenta societatea.

Dobândirea unui patrimoniu autonom.
Din momentul înmatriculării, societatea comercială dobândeşte un patrimoniu autonom distinct în principiu de patrimoniul asociaţilor. Această autonomie generează o serie de efecte juridice cum ar fi:
- bunurile aportate în societate ies din principiu din patrimoniul asociaţilor şi intră în patrimoniul societăţii, în schimbul acestui transfer asociaţii dobândesc fracţiuni de capital care le conferă un drept de creanţă cu o natură specială, în sensul că în baza acestui drept asociaţii vor putea lua parte la adoptarea deciziilor în adunarea generală şi de asemenea vor dobândi dreptul la beneficii.
- bunurile aportate de asociaţi vor forma gajul general al creditorilor sociali
- obligaţiile societăţilor faţă de terţi nu pot fi compensate cu obligaţiile terţilor faţă de asociaţi
- declararea în faliment a societăţii privind numai patrimoniul sau cu excepţia societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită.
Prin înregistrarea legală a societatea comercială dobândeşte drepturi şi obligaţii proprii exprimate prin drepturile acesteia de a participa în nume propriu la raporturi juridice, obligaţia societăţii de a răspunde pentru nerespectarea obligaţiilor asumate şi dreptul societăţii de a sta în justiţie în nume propriu cu reclamanta sau pârâta.

Funcţionarea societăţii comerciale
Societatea comercială are din momentul înmatriculării o voinţă proprie care se formează în AGA ca organ colectiv de deliberare format din totalitatea asociaţiilor. Voinţa societăţii este adusă la îndeplinire prin actele juridice ale organului executiv format din administratorul unic sau consiliul de administraţie.
Controlul înfăptuirii voinţei societăţii este realizat fie de către asociaţii ce nu au calitatea de administrator fie de către o organizaţie alcătuită de cenzori.
Organele societăţii sunt mai mult sau mai puţin conturate funcţie de complexitatea societăţii comerciale, astfel Legea 31 / 1990 instituţionalizează AGA numai pentru societăţi de capital şi pentru SRL.
Dat fiind că S.A reprezintă cea mai evoluată formă de societate, legea reglementează în acest caz normele juridice ce stabilesc organizarea şi funcţionarea adunării generale, consiliul de administraţie şi a instituţiei cenzorului. Aceste reglementări sunt aplicabile în principiu şi celorlalte forme de societăţi comerciale.

Adunarea generală a asociaţiilor.

Este organul de deliberare şi decizie al societăţii. Conform Legii 31 adunarea generală poate fi:
- ordinară – atunci când ea este chemată să decidă asupra unor probleme curente ale vieţii societăţii;
- extraordinară – ea trebuie să ia decizii asupra unor elemente fundamentale ale existenţei societăţii.
Adunarea generală ordinară – se întruneşte cel puţin odată pe an în maxim 3 luni de la încheierea exerciţiului financiar având ca atribuţii principale discutarea, aprobarea sau modificarea bilanţului, fixarea dividendelor, alegerea administratorilor şi cenzorilor şi fixarea remuneraţiilor lor, pronunţarea asupra gestionării administratorilor, stabilirea bugetului de venituri şi cheltuieli şi programul de activitate pe anul financiar următor şi adoptarea deciziilor privind gajarea, închirierea sau desfiinţarea unor unităţi ale societăţii.
Pentru validitatea deliberării în adunarea ordinară, legea cere în cazul SA prezentarea acţionarilor care să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social, hotărârile putând fi luate valabil de acţionarii ce deţin majoritatea absolută a capitalului social reprezentaţi în adunare.
În cazul în care la prima convocare aceste condiţii nu sunt îndeplinite adunarea generală va fi din nou convocată, deciziile putând fi luate oricare ar fi partea de capital social reprezentat de acţionarii prezenţi cu majoritate.
În cazul SRL conform articolului 187 aliniatul 1, adunarea generală (ordinară), va putea decide la prima convocară prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţiilor şi a părţilor sociale. Pentru cea de a doua convocare, adunarea generală va putea decide oricare ar fi numărul de asociaţi şi partea din capitalul social reprezentat de asociaţii prezenţi.
Adunarea generală extraordinară –va fi convocată ori de câte ori se impun modificări ale actului constitutiv ca de exemplu: schimbarea sediului social, a formei juridice, a duratei de funcţionare sau a capitalului social.
Pentru validitatea deliberării adunării extraordinare, legea cere în cazul SA prezenţa acţionarilor reprezentând ¾ din capitalul social pentru prima convocare şi ½ din capitalul social pentru a doua convocare, hotărârile putând fi luate cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin ½ din capitalul social la prima convocare şi cel puţin 1/3 din capitalul social la a doua convocare.
În cazul SRL hotărârile având ca obiect modificarea actului constitutiv şi trebuie luate cu unanimitate.
Convocarea adunării generale se va face de către administratori sau în cazul pasivităţii acestora de către asociaţi. Convocarea trebuie să conţină: locul şi data ţinerii primei adunări, ordinea de zi explicită şi data şi locul celei de a doua adunări generale dacă la prima convocare aceasta nu este legal constituită.
La şedinţa adunării generale poate participa orice asociat, personal sau printr-un reprezentant anume desemnat din rândul celorlalţi asociaţi în baza unei procuri speciale. Şedinţa adunării generale va fi prezidată de unul din administratorii ce au calitatea de reprezentant sau de către preşedintele consiliului de administraţie.
Conform legii fiecare fracţiune de capital deţinută dă dreptul în principiu la un vot. Dreptul de vot nu poate fi cedat, orice convenţie privind exercitarea într-un anume fel al dreptului de vot fiind lovită de nulitate. În principal hotărârile adunării generale se iau prin vot deschis cu excepţia hotărârii privind alegerea consiliului de administraţie şi a cenzorilor, revocarea acestuia şi stabilirea răspunderilor a administratorilor, cazuri în care legea impune votul secret.
Votarea se poate face şi prin corespondenţă dacă actul constitutiv prevede acest lucru. Hotărârile luate de adunarea generală sunt obligatorii chiar şi pentru asociaţii care nu au luat parte la şedinţă sau care au votat împotrivă.
Hotărârile contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie spre a fi anulate în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial.
Acţiunea în anulare poate fi intentată de oricare dintre asociaţii care nu au luat parte la şedinţă sau care au votat împotrivă şi au cerut să se insereze aceasta în Procesul verbal al şedinţei.
Asociaţii care nu sunt de acord cu hotărârile adunării generale în ceea ce priveşte schimbarea obiectului principal de activitate, mutarea sediului social sau modificarea formei juridice au dreptul de a se retrage din societate şi de a obţine contravaloarea fracţiunilor de capital deţinute.

Administrarea societăţii.
Este realizată de către unul sau mai mulţi administratori asociaţi sau terţi.
În ceea ce priveşte societatea în comandită, administrarea societăţii poate fi încredinţată numai unuia dintre asociaţii comanditaţi.
Administrarea societăţii se poate realiza de către persoane fizice sau persoane juridice, caz în care drepturile şi obligaţiile părţilor vor fi stabilite printr-un contract de administrare prin care persoana juridică administrator va fi obligat să-şi desemneze un reprezentant persoană fizică.
Administrarea societăţii se poate realiza printr-un organ colegial numit Consiliul de administraţie ai căror membrii vor fi numiţi şi înlocuiţi de adunarea generală.
Primii administratori pot fi numiţi prin actul constitutiv, durata mandatului acestuia fiind de maxim 4 ani.
Calitatea de administrator poate fi acordată numai persoanelor ce dovedesc îndeplinirea condiţiilor de onorabilitate prevăzute în articolul 6 aliniatul 2 din Legea S.C.
Administratorii vor fi obligaţi să depună o garanţie pentru exercitarea calităţii înainte de preluarea acestei funcţii. Atunci când administrarea se realizează de către consiliul de administraţie, legea impune pentru valabilitatea deciziilor prezenţa a cel puţin jumătate din numărul administratorilor deşi hotărârile luându-se cu majoritate absolută a membrilor prezenţi.
Consiliul de administraţie poate delega o parte din puterile sale unui Comitet de direcţie compus din membrii aleşi dintre administratori.
Conducerea Comitetului de direcţie este încredinţată unui director general, calitate pe care o poate exercita şi preşedintele Consiliului de administraţie.
Executarea operaţiunilor societăţii poate fi încredinţate unui sau mai multor directori executivi numiţi de către Consiliul de administraţie, directori care însă vor fi simpli funcţionari ai societăţii neputând face parte din Consiliul de administraţie.
Raporturile juridice dintre societate şi administratori sunt raporturi de mandat comercial, conţinutul acestuia având o dublă natură contractuală şi legală.
Puterile administratorului sunt conferite din acest punct de vedere atât de Legea 31 cât şi de Adunarea generală. Astfel prin actul constitutiv Adunarea generală trebuie să stabilească şi care dintre administratori vor avea dreptul de a reprezenta societatea în raporturile cu terţi.
Dreptul de reprezentare nu poate fi transmis unei alte persoane decât dacă această posibilitate este expres prevăzută în actul constitutiv.
Încetarea funcţiei de administrator are loc prin revocare a acestuia de către Adunarea generală sau prin renunţarea la această calitate făcută de către administrator.
În îndeplinirea atribuţiilor sale administratorii vor răspunde atât civil cât şi penal.

Clasificarea Societatilor Comerciale

Legea 31/1990 stabileşte in Art. 2 ca SC se pot constitui in una din următoarele forme:
-Societate in nume colectiv (SNC): este acea societate ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul societăţii si cu răspunderea nelimitata si solidara a tuturor asociaţilor.
-Societate in comandita simpla (SCS): ale cărei obligaţii sociale sunt garantate tot cu patrimoniul societăţii, răspunderea asociaţilor fiind diferita in funcţie de calitatea acestora, astfel asociaţii comanditaţi vor răspunde solidar si nelimitat iar cei comanditari vor răspunde numai in funcţie de aportul lor.
-Societăţi pe acţiuni (SA): obligaţiile societatii sunt garantate cu patrimoniul societăţii , acţionarii răspunzând in limita aporturilor proprii.
-Societăţi in comandita pe acţiuni (SCA): similara SCS deosebirea fiind faptul ca fracţiunile de capital ale asociaţilor acesteia sunt acţiuni si nu parţi de interes.
-Societate cu răspundere limitata (SRL): ale carei obligaţiuni sunt garantate cu patrimoniul societatii, asociaţii răspunzând numai in limita aportului propriu.
Conform legii acestea sunt singurele forme permise de societăţii cu personalitate juridica.
Codul Comercial si Decretul Lege nr. 54/1990 permit o societate si in alta forma, societate care nu beneficiază de personalitate juridica nefiind subiect de drept de sine stătătoare: societatea in participaţiune reglementata de Codul Comercial , asociaţia cu scop lucrativ si asociaţia familiala reglementata de Decretul Lege nr.54/1990.
Legea permite asociaţilor sa opteze pentru oricare din formele societăţilor vizate de lege care respecta conduita de fond si forma impuse de Legea 31/1990 .Exista insa domeniile de activitate prin care prin legea speciala se stabilesc in mod obligatoriu formele societatii in care urmează a se desfăşura activitatea respectiva. Astfel, SC din domeniul asigurărilor se pot constitui numai in forma SA sau SRL, iar societăţile din domeniul bancar se pot constitui in orice forma juridica cu excepţia SRL.
SC astfel definite de lege pot fi clasificate după următoarele criterii:
• După natura lor: societăţile se împart in:
-societăţi de persoane
-SNC, SCS
care se caracterizează prin faptul ca ele se constituie dintr-un nr. mic de persoane , având la baza încrederea reciproca dintre asociaţi si calităţile personale ale acestora. Din acest motiv aceste societăti se numesc si societăţi de persoane. In cadrul acestei societăţi factorul personal este principalul motiv pentru care aporturile pot fi constituite atât in numerar si in natura cat si in industrie ele au un caracter închis prin lege printr-o conduita restrictiva privind transmiterea fracţiunilor de capital. Acest lucru are influente si in ceea ce priveşte dizolvarea acestei societăti , legea stabilind ca fiind motiv de dizolvare retragerea, excluderea, incapacitatea, falimentul sau decesul unuia dintre asociaţi daca acest lucru atrage ducerea numărului de asociaţi la unul singur, contractul de societate neprevăzând continuitatea activităţii cu unicul asociat rămas.
-societăti de capital : SA, SCA. Se constituie in principiu dintr-un nr. mare de acţionari , esenţialul la constituire fiind volumul aporturilor la capital, factorul personal neavând relevanta. Aceste societăti se numesc instituţii pecuniale. Datorita acestui fapt aporturile la societăţile de capitaluri se pot constitui numai in natura sau in numerar, aporturile in industrie nefiind permise. Aceste societăti au un caracter deschis, transmiterea acţiunilor făcându-se in principiu liber , fără îndeplinirea unor formalităţi suplimentare. In ceea ce priveşte dizolvarea acestui tip de societate cauzele se reduc la condiţiile generale ce privesc in principal reducerea nr. de acţionari sub limita minima prevăzuta de lege.
-SRL este o categorie intermediara intre societăţile de persoane si societăţile de capitaluri, împrumutând unele caracteristici de la societăţile de persoane, adică faptul ca ele sunt societăti de persoane ceea ce atrage un număr scăzut de asociaţi (poate avea max. 50 asociaţi),condiţiile de transmitere a parţilor societatii sunt restrictive. Spre deosebire de societăţile de persoane, in SRL asociaţii vor răspunde pentru obligaţiile societatii in funcţie de valoarea aporturilor la fel ca si la societăţile de capitaluri.
• În funcţie de posibilităţile de a emite sau nu titluri de valoare, societăţile se împart in:
-societăti care au dreptul sa emită titluri de valoare: SA, SCA, SRL
-societăti care nu au acest drept: SNC, SCS
In privinţa posibilităţii emiterii titlurilor de valoare se impune o precizare referitoare la faptul ca daca societăţile de capitaluri vor emite titluri de valoare negociabile reprezentate prin acţiuni, SRL vor putea emite numai titluri de legitimare care nu sunt negociabile. Ele se concretizează in certificate de părţi sociale.


DEZMEMBRARILE SC:
Legea 31/1990 aşa cum a fost ea modificata prin Ordonanţa 32 a instituţionalizat doua tipuri de dezmembrăminte ale SC
• filiala
• sucursala
Înainte de modificarea legii diferentele de regim juridic dintre acestea erau practic inexistente făcând dificila organizarea lor. In prezent, filiala este înţeleasă ca fiind in fapt o societate dotata cu personalitate juridica care se poate înfiinţa in oricare dintre formele juridice prevăzute de lege indiferent de forma juridica a societatii din care provine. Spre deosebire de aceasta sucursala reprezintă un dezmembrmânt fără personalitate juridica, de fapt o prelungire a societatii mame. Regimul juridic al sucursalelor se aplica oricărui alt sediu secundar indiferent de denumirea acestuia, sucursala înmatriculându-se in Registrul Comerţului din raza teritoriala a sediului acestuia. Celelalte sedii secundare ale unei societăti se vor înmatricula in Registrul Comerţului din raza teritoriala a sediului societatii din care provin. Societăţile pot înfiinţa pe teritoriul României reprezentante al căror regim juridic este reglementat de Decretul Lege nr.122/1990 acestea reprezentând prelungiri ale personalităţii juridice , societăti din străinătate ce pot săvârşi numai acţiuni stabilite de societatea mama. Astfel reprezentantele acţionează ca mandatar sau comisionar al societatii mama.

CONSTITUIREA SC
Conform legii oricare societate se constituie in baza unui contract de societate si a unui statut de organizare si funcţionare. Aceste înscrisuri se pot contopi in unul singur si va purta denumirea de act constitutiv.
Actul constitutiv se întocmeşte in forma scrisa si se semnează de toţi asociaţii. Conform Ord. 70/2001 forma autentica prevăzută de Legea 31/1990, nu este obligatoriu decât in cazurile societăţilor constituite prin subscripţie publica, a societăţilor in care răspunderea asociaţilor este nelimitata si in cazul in care aporturile in natura se constituie din terenuri.
Actul constitutiv trebuie sa conţină o seama de clauze prevăzute pe tipuri de societăti in Art.7 si Art.8 din Legea 31/1990. In general aceste clauze se refera la:
- clasificarea asociaţilor , persoane fizice sau persoane juridice
- obiectul de activitate al societăţilor cu precizarea domeniului si a activităţii
principale
- denumire, sediu si forma juridica
- capitalul social subscris si vărsat cu menţiunea aportului fiecărui asociat si a tipului aporturilor
- durata de funcţionare
- administrarea si controlul societatii
- participarea asociaţilor la beneficii si pierderi
- sedii secundare, agenţii, reprezentante sau alte asemenea unităţi fără personalitate juridica
- dizolvarea si lichidarea societatii
Înainte de întocmirea actului constitutiv, in vederea înmatriculării societatii trebuie sa se obţină de la Registrul Comerţului dovada verificării disponibilităţilor firmei si a emblemei
In termen de 15 zile de la data întocmirii actului constitutiv asociaţii, personal sau prin reprezentanţi vor depune la Registrul Comerţului din raza teritoriala declaraţia ceruta de Legea 31/1990 si Ordonanţa 76 /2001 in vederea înmatriculării si a autorizării funcţionarii societatii.
Din acest punct de vedere Ordonanţa 76/2001 a unificat etapa înmatriculării cu cea a autorizării propriu – zise, societatea putând începe activitatea numai după obţinerea prin Registrul Comerţului a autorizaţiilor necesare care sunt:
- autorizaţia P.S.I
- autorizaţia sanitara
- autorizaţia sanitar-veterinara
- autorizaţia de mediu
- autorizaţia privind protecţia muncii
Actele cerute pentru înmatriculare si autorizare sunt:
- actul constitutiv
- dovada sediului societatii inclusiv avizul favorabil al vecinilor, imobilelor casa sau a asociaţiilor de proprietari
- declaraţia pe proprie răspundere a fondatorilor, administratori si cenzori privind îndeplinirea condiţiilor de credibilitate cerute de art.6 din Legea 31.
- alte acte cerute de instituţiile abilitate a emite autorizaţii de funcţionare
Controlul legalităţii actelor ce însoţesc cererea de înmatriculare si autorizare este realizat de către unitatea juridica delegata de Tribunalul teritorial la Registrul Comerţului
In cazul in care cerinţele legale sunt îndeplinite, judecătorul va pronunţa o încheiere prin care va autoriza constituirea societatii si va dispune înmatricularea in Registrul Comerţului. Aceasta încheiere are un regim juridic al oricărei hotărâri judecătoreşti rămânând definitiva si irevocabila in termen de 15 zile de la data pronunţării ei.
Înmatricularea propriu-zisa se va face in termen de 24 h de la data la care încheierea judecătorului delegat a devenit irevocabila. Conform Ordonanţei 76 termenul limita de eliberare a autorizaţiilor este de 20 zile de la data depunerii cererii de înmatriculare. In acest interval Registrul Comerţului va trimite încheierea judecătorului delegat spre publicare in Monitorul Oficial.
In cazul in care actul constitutiv nu este întocmit conform prevederilor legale, judecătorul delegat va respinge motivat cererea de înmatriculare. In cazul unor neregularităţi constatate după înmatriculare, societatea este obligata sa le remedieze in termen de cel mult 8 zile de la data constatării acestor neregularităţi. In cazul in care societatea nu se conformează ea va putea fi obligata pe cale judecătoreasca la regularizarea lipsurilor constatate sub sancţiunea plaţii unor despăgubiri.

Legea 31/1990 prin art.56 arata ca o societate înmatriculata la Registrul Comerţului poate fi declarata nula atunci când:
- lipseşte actul constitutiv
- toţi fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili la data constituirii societatii
- obiectul de activitate al societatii este ilicit sau contrar ordinii publice
- lipseşte încheierea judecătorului delegat de înmatriculare a societatii
- lipseşte autorizarea legala administrativa de constituire a societatii
- actul constitutiv nu prevede denumirea societatii, obiectul de activitate, aporturile asociaţilor si capitalul social subscris.
- s-au încălcat dispoziţiile legale privind capitalul social minim, subscris si vărsat.
Pe data la care hotărârea judecătoreasca de declarare a nulităţii a devenit irevocabila, societatea încetează fără efect retroactiv si intra in lichidare.
Odată legal constituita societatea dobândeşte personalitate juridica devenind subiect de drept de sine stătător si căpătând o serie de atribute de identificare proprie: firma, emblema, sediul si naţionalitatea. In ceea ce priveşte naţionalitatea societatii comerciale conform art. aliniat 2 :
“ Orice soc. comerciala constituita pe teritoriul României va fi persoana juridica romana indiferent de naţionalitatea participanţilor la capitalul sau.”
In ceea ce priveşte capacitatea juridica a societăţii ea va fi guvernata de regulile generale prevăzute in Decretul 31/1954, astfel societatea comerciala are capacitatea de folosinţa de la data semnării actului constitutiv, ea fiind insa o capacitate restrânsa pana la momentul înmatriculării propriu-zise.
Capacitatea de folosinţa a societatii cunoaşte o particularitate in sensul ca ea va fi o capacitate de folosinţa specializata, determinata de scopul si obiectul societatii conform Decretului 31/1954 orice alt act juridic care nu este făcut in vederea realizării scopului societatii este lovit de nulitate. In ceea ce priveşte capacitatea de exerciţiu ea se realizează prin organele societatii, in special prin organele de deliberare si decizie, AGA, organele de administrare si organele de control. Societatea dobândeşte astfel capacitatea de exerciţiu deplina in momentul înmatriculării in Registrul Comerţului cu condiţia desemnării administratorului care va reprezenta societatea.

Ce sunt actiunile?

Titluri financiare

-actiunile-

Actiunile sunt titluri ce atesta un drept de proprietate asupra unei parti a capitalului social al societatii emitente. Practic, proprietarul actiunilor este proprietarul unei parti din societatea emitenta, parte corespunzatoare cu numarul de actiuni detinute. Pe langa dreptul de proprietate asupra unei parti a societatii emitente, actiunile confera si alte drepturi, dintre care cele mai importante sunt:
• dreptul de a primi in fiecare an o cota parte din profitul societatii (sub forma de dividende) corespunzatoare cu numarul de actiuni detinute si cu suma alocata de conducerea societatii pentru plata dividendelor. Datorita faptului ca acest dividend poate varia (sau poate fi chiar zero), actiunile se mai numesc si valori mobiliare cu venit variabil.
• dreptul la informare cu privire la evolutia economico-financiara a intreprinderii.
• dreptul de a participa la hotararile importante cu privire la activitatea societatii, precum si la conducerea societatii, prin participarea la Adunarile Generale ale Actionarilor (AGA), respectiv prin posibilitatea de a alege si de a fi ales in consiliul de administratie al societatii.
• drept de proprietate asupra unei parti a activelor societatii, in cazul lichidarii (incetarii functionarii) acesteia.
Dupa cum bine stim, in momentul de fata in Romania societatile cotate sunt tranzactionate pe doua piete organizate: Bursa de Valori Bucuresti (BVB) si societatea de bursa RASDAQ (Romanian Association of Securities Dealers Automated Quotations)
Actionarul primeste un dividend, dupa ce din beneficiile brute s-au efectuat scazaminte pentru plata impozitelor si constituirea rezervelor legale. In caz de lichidare a societatii, actionarul va primi sumele cu care a contribuit la crearea capitalului, insa numai dupa ce au fost achitate datoriile catre ceilalti creditori. Detinatorul unei actiuni care doreste sa-si recapete fondurile imobilizate nu poate sa ceara intreprinderii contravaloarea lor, dar le poate negocia pe pietele de actiuni.
Schimburile care au loc pe piata se fac in functie de cererea si oferta de actiuni potrivit unor estimari subiective ale pietei asupra valorii intreprinderii. Cursul actiunilor poate fluctua peste sau sub valoarea nominala, in functie de rezultatul economicio-financiar al firmei, rezultatele care sunt obtinute din bilanturile si conturile de profit si pierdere care trebuie sa fie publicate.
Actiunile nu aduc in principiu venituri certe. In unele tari occidentale actiunile pot fi de doua feluri: comune si preferentiale.
Actiunile comune reprezinta o asociere deplina si fara nici o rezerva la castigurile sau pierderile intreprinderii. Dividendele se dimensioneaza corespunzator rezultatului financiar din fiecare an fiscal. Cei care au actiuni comune sunt proprietarii reali ai societatii care controleaza conducerea acesteia, au drept de vot si isi asuma riscul in caz de pierderi sau lichidare. Ei vor beneficia cel mai mult de rezultatele pozitive obtinute.
Detinatorilor de actiuni comune nu li se vor garanta dividendele care sunt conditionate de obtinerea de profit.
Actiunile preferentiale confera o serie de privilegii, cum sunt stabilirea nivelului dividendelor in momentul emiterii actiunilor, posibilitatea ulterioara de convertire a acestora in actiuni comune, rascumpararea prioritara de catre societate a acestor actiuni, dreptul prioritar la rascumpararea capitalului in caz de lichidare a societatii.
Pe parcursul activitatii societatii se pot emite actiuni noi, in vederea sporirii capitalului social, cu mentiunea ca aceste actiuni le confera posesorilor aceleasi drepturi ca in cazul actiunilor vechi.
Vechii actionari au un drept preferential la subscriere, atunci cand se procedeaza la cresterea capitalului social. Capitalul suplimentar va fi egal cu numarul actiunilor deinmultit cu pretul (valoarea) de emisiune. Pretul emisiunii este de obicei inferior actiunilor la bursa pentru a se asigura ca vor exista suficienti subscriitori pentru emisiunea respectiva. Daca pretul emisiunii este mai mare decat pretul actiunilor la bursa, acestea ar fi neatragatoare pentru posibilii cumparatori.

Emisiunea actiunilor

Riscurile si scopurile.
Inainte de a lua decizie referitor la emisiunea hartiilor de valoare este necesar de:
• determinat scopurile emisiunii petrecute a hartiilor de valoare;
• analizat riscurile;
• calculat eficienta financiara a operatiunii petrecute;
• prelucrat tehnologia operatiunii.
Emisiunea actiunilor este necesara la infiintarea societatii pe actiuni sau la schimbarea structurii altei forme de proprietate in cea actionara prin efectuarea primei emisiuni de actiuni.
Emisiunile repetate pot fi efectuate:
• in primul rand, prin organizarea plasarii publice sau private a doua, a treia, etc emisiunilor si vanzarea actiunilor primilor lor detinatori;
• in al doilea rand, prin capitalizarea mijloacelor proprii.
Dar, luand decizia cu privire la capitalizarea mijloacelor proprii, trebuie de avut in vedere ca cresterea capitalului statutar din contul capitalizarii mijloacelor proprii duce numai la schimbari externe in caracteristicile economice ale emitentului, dar totusi prin aceasta marimea resurselor financiare, aflate in posesia societatii pe actiuni nu se schimba. In asa mod creste marimea capitalului platibil. Pentru a-si asigura un rating destul de inalt pe piata valorilor mobiliare, emitentul este nevoit sa plateasca dividende, tot odata ele trebuie sa fie egale cat la actiuni, realizate contra platii in timpul petrecerii subscrierii si vanzarii, atat si la actiuni gratuite, repartizate actionarilor in ordinea capitalizarii mijloacelor proprii. Banca poate efectua asa fel de operatiune cu un scop anumit: de exemplu, pentru largirea posibilitatilor bancii la efectuarea operatiunilor de creditare si de garantare.
Pentru a intelege esenta riscului este necesar de a cunoaste formele lui. Luand in consideratie ca orice operatiune cu hartii de valoare este cara mentul realizarii valorilor mobiliare. Pe piata secundara acest risc se manifesta prin micsorarea pretului asteptat al realizarii actiunilor sau modificarii marimii comisioanelor pentru realizarea lor. Cu cat mai putine sunt sansele realizarii actiunilor cu atat mai inalt este riscul lichiditatii.
Riscul de timp - riscul emiterii actiunii sau alteia hartii de valoare in timpul ne optimal, ce presupune posibilitatea unor pierderi.
Riscul tehnic este legat de deservirea operatiunii date. Pentru emitent - riscul platii pentru actiunile vandute. Sistemul efectiv de decontari permite neplata in decursul unei perioade de timp pentru actiunile procurate.
Riscul operational in conditiile contemporane in principiu este legat de neprofesionalismul personalului, care indeplineste insarcinarile cu incalcari in tehnologia operatiunilor cu valori mobiliare, si de defecte in sistemele tehnologice.
Dar riscul principal este riscul neplasarii. Daca in rezultatul vanzarii actiunilor investitorul a realizat mai putin de 50% din actiuni emise si a fost achitat mai putin de 50% din capitalul statutar, organul registrator considera subscrierea nevalabila.
Nivelul acestei forme de risc se determina prin:
• atractivitatea investitionala a actiunii;
• existenta pe piata a cererii solvabile;
• activitatea investitionala in alte aspecte a pietei financiare.
Nestabilitatea in sfera financiara si bancara, starea critica a majoritatii ramurilor din economie micsoreaza atractivitatea investitionala a actiunilor a investitorilor autohtoni. Absenta infrastructurii pietii secundare intr-o masura oarecare limiteaza utilizarea actiunilor pentru speculatii si din aceste cauze ele se examineaza in cel mai bun caz ca o parte componenta a portofoliului investitional.
Rezolvarea problemelor micsorarii riscului actiunilor neplasate.
Experienta organizarii emisiunilor publice a actiunilor societatilor pe actiuni, care au aparut in rezultatul privatizarii si care functioneaza in ramurile de industrie, agricultura, transport etc, aproape nu exista. Intr-o alta situatie sunt bancile, care au plasat mai multe emisiuni. In cautarea variantelor mai ieftine a micsorarii riscurilor neplasarii bancile incearca sa majoreze atractivitatea investitionala a valorilor sale mobiliare cu ajutorul operatiunilor la bursa de valori. Sunt cunoscute incercarile bancii ruse Incombanc de a majora artificial atractivitatea investitionala a hartiilor sale de valoare prin anuntarea cotatiilor bilaterale la pachetele diferite a actiunilor sale. Cu scopul majorarii vanzarilor si cresterii cursurilor banca anunta, de exemplu, rascumpararea pachetelor, constituite dintr-un numar respectiv de actiuni simple si privilegiate. In asa mod, se poate obtine cresterea temporara a cererii la hartiile de valoare “neajunse” in portofoliile majoritatii actionarilor. Dar totusi aceasta operatie este foarte riscanta. Formal ca actionar apare nu un investitor concret, dar o banca imputernicita, ce deserveste recipisa pentru pachetul de actiuni rascumparat. Ca rezultat nu apar numeroase probleme legate de culegerea documentatiei necesare, de deservirea actionarilor si reinregistrarea contractelor de vanzare – cumparare.
Din pozitia emitentului costul dobandirii capitalului nu este determinat, adica nu este determinat la emisiunea actiunilor, deoarece marimea dividendelor se stabileste si ele se platesc anual conform deciziei Consiliului de Directori, aprobata de Adunarea Generala a Actionarilor, dar in unele perioade pot in general sa nu fie platite. In orice caz cheltuielile emitentului - pretul atragerii capitalului - sunt constituite din fluxul infinit de dividende, platite detinatorilor actiunilor, si din cheltuielile la emisiune, inclusiv plata impozitelor.
Din pozitia investitorului venitul, la care el mizeaza, procurand actiunile, se constituie nu numai din dividende. Din acest motiv este necesar de a-si aminti, ce este venitul investitorului, si particular de a analiza venitul din investire in actiuni. Investitiile in actiune sunt o forma de investitii financiare, adica plasarea banilor in active financiare cu scopul de a obtine venit - bani adaugatori. Profitabile se vor considera acele investitii in actiuni, care pot aduce un venit mai inalt decat cel mediu de pe piata. Obtinerea anume acestui venit si este scopul, la care tinde investitorul, efectuand investitii pe piata hartiilor de valoare.
Fiind detinator al hartiei de valoare, investitorul poate miza numai la obtinerea dividendului de la actiuni (D). Factorii, ce determina marimea dividendului, sunt conditiile lui de plata, masa profitului net si proportiile repartizarii lui, ce depinde de decizia Consiliului de Directori si Adunarii Generale a Actionarilor.
Dupa realizarea actiunii detinatorul ei poate obtine a doua parte a venitului total - cresterea cursului. Aceasta cantitate poarta denumirea de venit, care este egal cu diferenta intre pretul de cumparare si pretul de vanzare. Evident, la cresterea pretului de vanzare in comparatie cu pretul de cumparare investitorul obtine venit, si vice versa. In afara de acesta trebuie de tinut cont ca modificarea venitului de la actiuni depinde de perioada investitionala.
Daca investitorul A realizeaza investii la termen, si in perioada investitionala, in care se petrece evaluarea profitabilitatii a actiunii, nu intra vanzarea ei, atunci venitul curent se determina ca marimea dividendelor platite (D). In aceasta situatie se calculeaza profitabilitatea curenta, adica fara evidenta realizarii actiunilor.
In afara de aceasta se poate calcula profitabilitatea curenta de piata, care va depinde de pretul existent pe piata la orice moment de timp (Pp).
Daca perioada investitionala, la care se evalueaza actiunile, include plata dividendelor si se termina cu realizarea lor, atunci venitul se determina ca suma dividendelor si cursul.
Factori generali, ce influenteaza profitabilitatea actiunii sunt:
• marimea dividendelor;
• fluctuatiile preturilor de piata;
• nivelul inflatiei;
• climatul fiscal.
Economiile unor investitori se depun in fondurile cele, unde se asigura fluctuatiile maxime a diferentelor de cursuri, ce se determina de cererea si oferta, dar nici de cum de eficienta producerii. Cresterea sau descresterea profitabilitatii producerii practic nu influenteaza profitabilitatea actiunilor prin schimbarea cursului lor. In asa mod pe piata autohtona este destul de dificil de determinat profitabilitatea cu ajutorul factorilor de productie, si apoi cursul reiesind din venitul obtinut si dividendul platit.
Evaluand actiunile din punct de vedere a profitabilitatii lor, operatorul, care activeaza la bursele de valori occidentale, le divizeaza intr-un rand de categorii:
1. Actiunile, ce poseda o lichiditate inalta, cu care se petrec afaceri numeroase, ce permit obtinerea unui venit din fluctuatiile neesentiale a cursurilor.
2. Actiunile, ce sunt liderii in cresterea diferentelor de curs, ce au o marime maxima de (P`- P) si care poarta denumirea - “premiale”;
3. Aproximativ similare la formarea profitului sunt actiunile “fermecatoare” - actiunile companiilor tinere, pretul carora se majoreaza foarte activ. Pentru obtinerea venitului maxim la actiunile aceste sunt necesare investitii considerabile si monitoring ul activ.
4. In grupa aceasta intra actiunile, ce n-au fluctuatii considerabile a cursurilor si ca rezultat (P`-P) la actiunile aceste este mai mic in comparatie cu prima grupa, dar ele au un dividend stabil.
Din aceasta grupa fac parte:
“centrale” - liderii grupei actiunilor, care influenteaza toata grupa; “gulere albastre” - actiunile companiilor mari, ce au o credibilitatea inalta si o pozitie stabila pe piata; “actiunile esalonului al doilea” - apartin companiilor tinere dar deja foarte mari, ele satisfac conditiilor “gulerelor albastre”, dar au o incredere mai mica la investitori; actiunile de “aparare” - actiunile companiilor mari cu anumite conditii investitionale, ce nu permit admiterea (P`-P) <0 chiar in conditiile cand piata este in scadere si permit obtinerea dividendelor stabile. Pentru grupa aceasta se actiuni sunt posibile investitii la termen mediu si lung, si monitoring ul poate avea un caracter pasiv.
5. Este grupul actiunilor, profitabilitatea carora se schimba odata cu caracterul activ de afaceri. Acest tip de actiuni poarta denumirea de actiuni “ciclice”. In acest grup intra, de exemplu, actiunile companiilor industrie grele. Cumparand actiunea, investitorul mizeaza nu numai la un venit de astazi, dar si la cresterea cursului si la dividende inalte in viitor.
6. Posibilitatea pierderilor de la scaderea cursurilor pot aduce actiunile supraevaluate.
7. Grupul actiunilor, profitabilitatea carora este greu de previzionat, o constituie actiunile speculative, ce au aparut nu de mult pe piata si care au istorie foarte scurta de cotatii si de plata a dividendelor.
8. Si in final, clasificarea data se termina cu actiunile ne active, ne lichide, ce nu prezinta nici un interes pentru investitor.
In asa mod, la emisiunea actiunilor costul resurselor atrase pentru emitent (pretul atragerii capitalului) si venitul investitorului de la vanzarea capitalului la bursa de valori nu coincid - venitul depinde si de starea pietei acestor actiuni.
Plasarea actiunilor va fi succesiva numai in cazul cand emitentul sprijina cursul actiunilor sale pe piata secundara.
Conform legii cu privire la societatile pe actiuni plasarea emisiunilor suplimentare a actiunilor se petrece la pretul de piata si cu cat el este mai inalt, cu atat o diferenta de cursuri mai mare primeste emitentul deja la etapa plasarii primare a emisiunilor suplimentare.
Deasemenea foarte important este evaluarea eficientii emisiunii actiunilor din pozitia perioadei atragerii resurselor. Evident, cu cat perioada data este mai lunga cu atat mai scump este costul atragerii capitalului.
Plasand actiunile, emitentul atrage pasivele cele mai “lungi”, deoarece actiunile sunt hartii de valoare nelimitate. In asa mod, el poate plasa aceste resurse in active “lungi” fara un risc oarecare de lichiditate, iar in acelasi moment costul resurselor plasate depinde de lichiditatea actiunilor emitentului. Daca activele sunt lichide, investitorul intotdeauna isi poate face investitii in actiuni pe un termen scurt.
Emitentul atrage resurse pe toata perioada existentei societatii sale pe actiuni, dar perioada investitionala pentru detinatorul actiunilor cu conditia existentei pietei lichide poate fi oarecare.
Plasarea actiunilor va fi succesiva numai in cazul in care investitorul va sprijini lichiditatea lor pe piata secundara.
Dar de obicei, investitorul nu se scufunda in adancimile analizei investitionale, iar, petrecand emisiunea de actiuni, se conduce de pareri practice. De exemplu, bancile majorand partea pasiva a bilantului pot fi linistite in legatura cu normele economice a activelor, care se calculeaza direct proportional reiesind din marimea capitalului propriu. Socurile pe piata interbancara, neclaritatea situatiei politice si alti factori determina cresterea riscului operatiunilor active. Bancile inca nu utilizeaza in plina masura mecanismul hedjingului si bursele de valori nu le prezinta posibilitati depline pentru efectuarea lui. Din acest motiv, una din cele mai accesibile metode pentru majorarea capitalului statutar si pentru apararea de socurile pe piata financiara este efectuarea emisiunii actiunilor.
Cum s-a mentionat, pentru societatile de actiuni industriale emisiunea actiunilor este o metoda foarte rara pentru mobilizarea resurselor financiare. Aceasta se explica prin urmatoare cauze:
• in primul rand, din cauza neexistentei pietei secundare, care este o conditie necesara pentru plasarea eficienta;
• in al doilea rand, din cauza impotrivirii detinatorilor pachetelor de control a actiunilor contra majorarii numarului total de actiuni si de actionari, ce probabil va slabi controlul asupra corporatiei si va impiedica vanzarea noilor emisiuni.
• in al treilea rand, din cauza micsorarii producerii si neexistentei stimulentilor reali in activitatea de producere.
Nu putem sa nu evidentiem micsorarea relativa a eficientii atragerii resurselor prin emisiunea actiunilor. Aceasta este legat cu cresterea cheltuielilor directe si indirecte la efectuarea acestei operatiuni.
Deoarece activitatea de emisiune este indreptata spre atragerea resurselor financiare, este evident ca se poate vorbi despre pretul lor. Pretul resurselor financiare atrase se compara cu eficienta utilizarii lor si se examineaza intrebarea sprijinului lichiditatii lor. Mecanismele existente a asigurarii lichiditatii hartiilor de valoare sunt bazate pe circulatia destul de masiva a actiunilor, si de asemenea pe organizarea succesiva a tinerii resteului actionarilor. Efectul financiar de la operatiune se determina ca marimea venitului, primit de la utilizarea actiunilor atrase cu ajutorul emisiunii, diminuat cu cheltuielile in urma efectuarii emisiunii. Dar totusi trebuie de evidentiat, si fluxul nelimitat de dividende, platite pentru actiuni pe parcursul intregii perioadei a existentii societatii pe actiuni, si micsorarea posibila a indicatorului venit pe actiuni, si micsorarea cursului actiunilor.
Pentru sprijinului lui este necesar de platit un dividend constant si majorat. La majorarea dividendelor respectiv un procent mai mic revine reinvestirii venitului, si, ca urmare pentru asigurarea potentialului economic este necesar de atras mai multe resurse sau de revenit la emisiunile noi. Din acest caz, problema vanzarii actiunilor cu cheltuieli cat mai joase si cu ajutorul lor de a atrage resursele, in conjunctura prezenta este practic insolubila.

Impozitul pe profitul persoanelor juridice

Pentru stabilirea impozitului pe profitul realizat de persoanele juridice (societatile de capital), in unele tari se foloseste acelasi sistem de impunere ca in cazul persoanelor fizice, iar in altele se practica un sistem distinct. Modul in care se realizeaza impunerea profitului realizat de persoanele juridice este determinat de organizarea acestora, ca societati de persoane sau ca societati de capital.
In cazul societatilor de persoane, impunerea veniturilor acestora se face frecvent pe baza sistemului aplicat veniturilor persoanelor fizice, deoarece este dificil sa se faca distinctie intre averea fiecareia din persoanele asociate si patrimoniul societatii respective.
La societatile de capital, poate fi facuta o demarcatie neta intre averea personala a actionarilor si patrimoniul societatii deoarece actionarii raspund pentru actele si faptele societatii numai in limitele partii de capital pe care o detin. Profitul obtinut de o societate de capital se repartizeaza atat actio-narilor sub forma de dividende (proportional cu participarea lor la capital), cat si la dispozitia societatii pentru constituirea unor fonduri. Aceasta repar-tizare a profitului permite luarea in considerare a mai multor modalitati de impunere a veniturilor realizate de societatile de capital si anume:
a) se impune mai intai profitul total obtinut de societatea de capital si apoi separat profitul repartizat actionarilor sub forma de dividende. In acest caz, considerat clasic, partea din profit repartizata actionarilor este impusa de doua ori impozitarii (o data la societate si a doua oara la actionari sau asociati);
b) se impun numai dividendele, iar partea din profit lasata la dispozitia societatii de capital este scutita de impozit. Practicarea acestei metode este avantajoasa pentru societatile de capital si vizeaza simularea acestora in plasarea profitului realizat in noi investitii;
c) se impune numai partea din profit care ramane la dispozitia societatii de capital, iar dividendele repartizate actionarilor nu sunt impuse impozi-tarii. In acest caz se incalca principiul echitatii fiscale, deoarece se exone-reaza de la impunere dividendele realizate de actionari;
d) impunerea separata, mai intai a dividendelor repartizate actionarilor si apoi a partii din profit ramase la dispozitia societatii de capital.

In vederea stabilirii venitului impozabil al societatii de capital, se pleaca de la rezultaele de bilant ale acesteia, la care se adauga: soldul stocurilor (soldurile de la inceputul anului, plus intrarile din productie, minus iesirile), veniturile din castiguri de capital, dobanzile la conturile curente, veniturile din dobanzi la creditele acordate, veniturile din chirii, etc. Pentru a se stabili venitul impozabil, urmeaza ca din veniturile brute astfel dereminate sa se scada: cheltuielile de productie, dobanzile platite, prele-varile la fondul de rezerva si la alte fonduri speciale permise de lege, pier-derile din activitatea anului curent si eventual din anii precedenti, anumite prelevari pentru scopuri social-culturale. Conditiile si limitele in care pot fi facute aceste scazaminte difera de la tara la tara.
In ceea ce priveste impozitarea propriu-zisa a profitului net obtinut de societatile de capital, practica internationala permite evidentierea urmatoa-relor situatii:
a) in unele tari cotele de impunere sunt diferentiate in functie de proprie-tarul capitalului social;
b) cotele de impunere sunt diferentiate in functie de natura activitatilor din care se obtine profitul;
c) nivelul cotelor de impunere este stabilit in functie de cifra de afaceri a societatilor comerciale;
d) utilizarea unor cote de impozit diferite, dupa cum impozitul este un venit al bugetului de stat (federal) sau al bugetelor locale;
e) utilizarea unei singure cote de impunere.

Dupa cum rezulta din cele prezentate, impozitul pe profitul societatilor de capital se calculeaza pe baza unor cote proportionale carora li se pot aplica anumite corective.
Impunerea profitului realizat de persoanele juridice se face, de regula, anual, pe baza declaratiei de impunere intocmite de acestea.
4.2. Impozitele pe avere

Institurea acestor impozite a fost facuta din cauza ca diferite persoane fizice si juridice au drept de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile.
In practica fiscala din diferite tari, impozitele pe avere se intalnesc sub urmatoarele forme:
• impozite asupra averii propriu-zise;
• impozite pe circulatia averii;
• impozite pe sporul de avere sau pe cresterea valorii averii.

Impozitele asupra averii propriu-zise pot fi intalnite atat ca impozite stabilite asupra averii, dar platite din venitul obtinut de pe urma averii respective, cat si ca impozite instituite pe substanta averii. Impozitele asupra averii propriu-zise care se intalnesc mai frecvent sunt:
• impozitele pe proprietatile imobiliare;
• impozitele asupra activului net.

Impozitele pe proprietatile imobiliare se intalnesc cel mai adesea sub forma impozitelor asupra terenurilor si cladirilor. Aceste impozite au ca baza de impunere fie valoarea de inlocuire sau valoarea declarata de proprietar, fie veniturile capitalizate privind bunurile respective. Cotele de impunere sunt in general scazute si sunt diferentiate atat in functie de categoria de folosinta a terenului, cat si de amplasamentul acestuia.
Impozitele asupra activului net au ca obiect intreaga avere mobila si imobila pe care o detine un contribuabil. La plata acestui impozit in unele tari sunt supuse atat persoanele fizice cat si cele juridice, iar in altele fie numai persoanele fizice, fie numai societatile de capital.
Impozitele pe circulatia averii se instituie in legatura cu trecerea dreptului e proprietate asupra unor bunuri mobile si imobile de la o persoana la alta. In aceasta categorie de impozite, se afla:
• impozitele pe succesiuni;
• impozitele pe donatii;
• impozitele pe actele de vanzare-cumparare a unor bunuri imobile;
• impozitele pe hartiile de valoare (actiuni, obligatiuni, etc.);
• impozitele pe circulatia capitalurilor si a efectelor comerciale.

Impozitele pe succesiuni au ca obiect al impunerii averea primita drept mostenire de o persoana fizica si vizeaza numai circulatia bunurilor intre persoanele fizice. Impozitul poate fi stabilit fie global pentru toata averea lasata mostenire, fie separat pentru partea de avere ce revine fiecarui mostenitor. Calcularea impozitului se face pe baza unor cote progresive, iar nivelul acestora este diferentiat atat in functie de valoarea averii care face obiectul succesiunii, cat si in functie de gradul de rudenie existent intre persoana decedata (decujus) si mostenitorii acesteia (impozitul este mult mai mare cu cat succesorul este ruda mai indepartata cu persoana decedata).
Impozitele pe donatii au fost introduse pentru a preveni ocolirea platii impozitului pe succesiuni, in cazul in care are loc efectuarea de donatii de avere in timpul vietii. Impozitul cade in sarcina persoanei care primeste donatia (donatar) si se calculeaza pe baza unor cote progresive. Nivelul progresivitatii este influentat de valoarea averii donate si de gradul de rudenie dintre donator si donatar.
Impozitele pe actele de vanzare-cumparare a unor bunuri imobile cad in sarcina cumparatorilor. In unele tari pentru calcularea impozitului se utilizeaza cote proportionale, iar in altele cote progresive.
Impozitele pe sporul de avere sau pe cresterea valorii averii au ca obiect sporul de valoare pe care l-au inregstrat unele bunuri in cursul unei perioade de tmp. Ca impozite de acest gen putem mentiona:
• impozitul pe surplusul de valoare imobiliara;
• impozitul pe sporul de avere realizat in timp de razboi..

Impozitul pe surplusul de valoare imobiliara a fost introdus pentru impunerea sporului de valoare inregistrat de anumite bunuri imobiliare in intervalul de timp de la cumparare si pana la vanzare, fara ca proprietarul sa fi efectuat o cheltuiala in acest scop.
Impozitul pe sporul de avere realizat in timp de razboi are ca obiect averea dobandita in timpul sau ca urmare a razboiului. Cu toate ca impozitul se calcula in cote progresive, el n-a avut un randament prea ridicat, deoarece existau numeroase cai de sustragere de la impunere si se platea in moneda depreciata in urma inflatiei.
5. Dubla impunere juridica internationala

Cunoasterea temeinica a practicii fiscale internationale are o impor-anta deosebita in realizarea procesului de largire a cooperarii economice si financiare dintre acestea. Dubla impunere juridica internationala poate de-veni, la un moment dat, o piedica in amplificarea relatiilor economice, financiare, de credit, etc. dintre diferite tari.
5.1. Continutul dublei impuneri juridice internationale

Dubla impunere juridica internationala reprezinta supunerea la impozit a aceleiasi materii impozabile si pentru aceeasi perioada de timp, de catre doua autoritati fiscale din tari diferite. Dubla impunere poate aparea in cazul realizarii de catre rezidentii unui stat a unor venituri pe teritoriul altui stat.
Dubla impunere juridica internationala poate aparea numai in cazul impozitelor directe (al impozitelor pe venit si al celor pe avere).
In practica fiscala internationala pot fi intalnite mai multe criterii care stau la baza impunerii veniturilor sau a averii, si anume:
• criteriul rezidentei (domiciliului fiscal);
• criteriul nationalitatii;
• criteriul originii veniturilor.

Potrivit criteriului rezidentei, impunerea veniturilor se efectueaza de autoritatea fiscala din tara careia apartine rezidentul, indiferent daca veniturile sau averea sunt obtinute sau se afla pe teritoriul acelui stat sau in afara acestuia.
Conform criteriului nationalitatii, un stat impune rezidentii sai, care realizeaza venituri sau poseda averi din (in) statul respectv, indiferent daca ei locuiesc sau nu in tara lor.
In cazul criteriului originii veniturilor, impunerea se face de catre organele fiscale din tara pe al carei teritoriu s-au realizat veniturile sau se afla averea, facandu-se abstractie de rezidenta sau de nationalitatea beneficiarilor de venituri.
Modul in care aceste criterii sunt aplicate duce la aparitia dublei impuneri internationale.
Consecintele negative pe care le are dubla impunere asupra dezvoltarii relatiilor economice si financiare dintre diferite tari au facut necesara gasirea unor solutii pentru inlaturarea ei.
5.2. Metode pentru evitarea dublei impuneri juridice internationale

Evitarea dublei impuneri se poate face fie pe baza unor masuri legislative unilaterale, fie prin incheierea de acorduri bilaterale sau multilaterale intre diferite state, iar solutia cea mai potrivita este incheierea de conventii bi sau multilaterale intre state.
Conventia pentru evitarea dublei impuneri se aplica impozitelor pe ve-nit si pe avere, iar sub incidenta ei intra atat persoanele fizice cat si cele juridice.
Pentru evitarea propriu-zisa a dublei impuneri, in practica fiscala internationala se aplica mai multe metode sau procedee tehnice:
• scutirea totala;
• scutirea progresiva;
• "creditarea" ordinara a impozitului;
• "creditarea" totala a impozitului.

Conform procedeului scutirii (exonerarii) totale, venitul realizat in strainatate de rezidentul unui anumit stat si care a fost supus impunerii acolo, nu se mai include in venitul impozabil in statul de rezidenta.
In cazul procedeului scutirii (exonerarii) progresive, venitul obtinut de rezidentul unui stat in strainatate se adauga la veniturile realizate de acesta in statul de rezidenta, urmand apoi ca la venitul total astfel obtinut sa se stabileasca cota progresiva aferenta.
Procedeul "creditarii" (imputarii) ordinare consta in aceea ca impozitul platit statului strain pentru venitul realizat pe teritoriul acestuia, de rezidentul altui stat, se deduce direct din impozitul datorat statului de rezidenta, dar numai pana la limita impozitului intern ce revine la un venit egal cu venitul obtinut in strainatate.
In cazul procedeului "creditarii" (imputarii) totale impozitul platit in strainatate pentru venitul realizat acolo se deduce integral din impozitele datorate in statul de rezidenta. Deducerea integrala se face inclusiv in situatiile in care impozitul platit in strainatate este mai mare decat impozitul aferent aceluiasi venit in statul de rezidenta.
Aplelarea la unul sau altul din aceste procedee permite, dupa caz, diminuarea impozitelor datorate statului de rezidenta sau recunoasterea impozitelor platite in strainatate.

Tipuri de unitati corporative si partenerii acestora

In cadrul unitatii corporative tipologia intreprinderi este complexa astfel dupa forma de proprietate:
Intreprindere privata individuala;
Intreprindere privata in asociere corporativa;
Intreprindere sau societate privata/publica pe actiuni;
Intreprindere mixta, privata si publica, nationala sau internationala;
Intreprindere multinationala.

Partenerii intreprinderilor corporative:
Clienti; >> Furnizori de exploatare si investitii;
Personalul angajat; >>Actionarii managerii;
Creditorii (bancile care au investit in intreprinderi prin intermediul pietei de capital);
Statul si diverse organisme sociale.

In categoria de parteneri intervin mult mai direct in luarea deciziilor financiare:
Actionarii sunt proprietarii actiunilor; acestia pot participa la cresterea capitalului, pot accepta reinvestirea drepturilor in intreprindere, isi asuma riscul in caz de faliment si primesc un dividend si eventualele plus valori realizate asupra valorii actiunilor.
Conducatorii gestioneaza patrimoniul intreprinderii si iau deciziile financiare. In intreprinderile mari conducatorii au preferinte pentru autofinantare in timp ce actionarii doresc sa obtina dividende.
Creditorii sunt cei care furnizeaza resurse financiare unitatii corporative. Se pot distinge urmatorii creditori:
Obligatarii care au subscris la imprumuturile obligatare toate lansate de intreprindere;
Bancile si institutiile financiare care furnizeaza creditele bancare pe termen scurt, mediu si lung;
Diferiti creditori care sunt remunerati printr-o dobanda fixa sau variabila in functie de un indice, dar independent de rezultatul financiar al intreprinderii; isi asuma anumite riscuri (risc de semnatura; risc de faliment al intreprinderii cand rata dobanzii este ridicata; risc de crestere de preturi care sa antreneze o pierdere de putere de cumparare a capitalului imprumutat si neindexat);
Statul este prezent in toate deciziile financiare ca urmare a consecintelor fiscale ale oricarei decizii financiare cu privire la profit, TVA, alte impozite si taxe locale sau contributii sociale.

3. Continutul gestiunii financiare a unitatilor corporative si atributiile gestiunii financiare

Gestiunea financiara a intreprinderii retine in mod esential studiul deciziilor financiare si a gestiunii patrimoniului intreprinderii.
Exista doua categorii de decizii financiare:
Decizii pe termen lung care cuprind decizii de investitii, de finantare, de distribuire de profit si dividende. Managerii financiari folosesc in deciziile financiare pe termen lung matematicile financiare (capitalizarea si actualizarea). Studiul deciziei de finantare cuprinde:
Organizarea pietei financiare; A Studiul principalelor surse de finantare;
Notiunea de cost de capital procurat; A Structura financiara a intreprinderii.
Decizii pe termene scurt vizeaza urmatoarele:
Gestiunea ciclului de exploatare (gestiunea stocurilor, a creantelor si a datoriilor de exploatare);
Gestiunea trezoreriei intreprinderii; Gestiunea riscurilor.
Controlul deciziilor financiare ridica trei probleme si anume organizarea controlului financiar intern, tehnicile de control extern si analiza diagnosticului financiar si a valorii intreprinderii.
Schematic continutul gestiunii financiare contine urmatoarele:
Deciziile financiare pe termen lung si scurt; A Sistemul financiar, banci si piete de capital;
Sistemul de informare contabil si financiar;
Organizarea functiei financiare care cuprinde locul directiei financiare, finantist si trezorier, control de gestiune intern si extern si analiza diagnosticului financiar si a valorii intreprinderii.
1. Una din atributiile gestiunii financiare o constituie asigurarea maximizarii valorii intreprinderii sau a bogatiei proprietarilor sai.
Maximizarea valorii presupune ca patrimoniul sa fie angajat intr-un proiect de investitii care sa-l valorizeze ca urmare a rentabilitatii viitoare si a activitatii sale.
2. Gestiunea financiara trebuie sa vegheze la mentinerea performantelor intreprinderii la un nivel satisfacator precum si maximizarea rezultatelor financiare pe termen mediu si lung.
Finantele corporative nu preconizeaza cautarea cu orice pret unui profit maxim pe termen scurt ci apreciaza stabilitatea performantelor introducand notiunea de valoare actuala si de risc.
3. Stapanirea riscurilor financiare. Riscul la o intreprindere poate fi definit prin referire la variabilitatea anticipata a rezultatelor financiare care sunt susceptibile de a fi asigurate.
Daca variabilitatea rezultatului financiar defineste forma generala a riscului financiar, formele specifice ale riscului trebuie analizate si stapanite de catre gestiunea financiara astfel:
Riscul de exploatare si structura stocurilor;
Riscul de indatorare si efectul de levier financiar;
Riscul de faliment;
Riscul de schimb valutar si rata dobanzii bancare.
4. Mentinerea solvabilitatii sau stapanirea echilibrului financiar. Riscul de faliment rezulta din insolvabilitatea posibila a intreprinderii. Prin solvabilitate se intelege ca intreprinderea sa faca fata datoriilor sale exigibile.
4. Responsabilitatile operationale ale gestiunii financiare

Responsabilitatile operationale ale gestiunii financiare se distribuie intre cele 3 faze ale ciclului de exploatare. Acest ciclu comporta in primul rand o faza de diagnostic financiar care are ca obiectiv aprecierea situatiei si activitatii financiare a intreprinderii. A doua faza se refera la masurile concrete care se pot lua pentru acoperirea lacunelor semnalate in activitatea intreprinderii si sa le valorizeze. A treia faza se refera la urmarirea si controlul proiectelor privind finantarea unui proiect de exploatare sau de investitii.
Responsabilitatile gestiunii financiare intr-o schema redusa se prezinta astfel:
Diagnostic financiar care consta in aprecierea punctelor forte si a celor slabe referitoare la situatia financiara a intreprinderii si a performantelor ei;
Decizii financiare care consta in stapanirea riscurilor, a plasamentelor; gestiunea riscurilor financiare; proiecte de finantare, de investitii, de trezorerie si finantari; gestiunea financiara pe termen scurt si lung.
Controlul financiar.
Responsabilitatile operationale ale gestiunii financiare:

Functia financiara a unitatilor corporative si locul acestei functii in cadrul acestora

Natura sarcinilor incredintate directiei financiare variaza de la o corporatie la alta in functie de dimensiunea intreprinderii.
Directiile financiare indeplinesc in mod frecvent numeroase sarcini administrative, juridice si fiscale foarte strans legate de preocuparile financiare.
Pentru a cunoaste locul si continutul functiei financiare in cadrul intreprinderii trebuie sa raspunda la intrebarea “Ce loc ocupa functia financiara in organigrama unei intreprinderi?”.
Astfel in functie de dimensiune, functia financiara nu este intotdeauna foarte diferentiata de alte functii din intreprindere cu activitate mai redusa.
In intreprinderile mari cand acestea sunt si cotate la bursa, functia financiara este mult diferentiata, ea este incredintata unui responsabil mai specializat si constituie o directie separata de directia administrativa.
Daca ne referim la locul functiei financiare in organigrama intreprinderii pot fi semnalate trei cazuri:
Un loc subteran unde directia financiara este dependenta de directia administrativa;
Un loc mediu unde directia financiara poseda acelasi rang ca si alte directii; ea regrupeaza gestiunea fondurilor banesti si controlul fondurilor banesti;
Un loc proeminent unde directia financiara este alaturata directiei generale dar ea supervizeaza si alte directii.

In tarile Occidentale (Franta) exista tendinta de a face distinctie intre trezorier responsabil financiar. In tarile anglo-saxone se face in mod frecvent distinctie intre trezorier si controlor.
Ca urmare a avantului pietelor de capitaluri meseria de trezorier a cunoscut recent importante atributii: se ocupa cu previziunea fluxurilor de trezorerie; punerea la punct a creditelor de trezorerie; plasamentul excedentelor de trezorerie.
Trezorierului i s-a incredintat si gestiunea riscului de rate de dobanda si de schimb valutar. In prezent functia financiara in cadrul unitatii corporative cuprinde doua aspecte principale:
Gestiunea trezoreriei care se ocupa de fluxurile financiare pe termen scurt, de lichiditatea intreprinderii, de riscurile de rata de dobanda, de schimb valutar;
Gestiunea financiara se ocupa si de alegerea finantarilor pe termen lung, controlul cheltuielilor fondurilor banesti si de politica de distribuire a profitului si dividendelor.
In tarile anglo-saxone se separa in mod traditional functiile de trezorier si controlor care se valideaza nu pe distinctia dintre termen scurt sau lung ci pe distinctia dintre functia interna si cea externa a gestiunii financiare.
Atributiile trezorierului: previziunea trezoreriei; creditele de trezorerie; gestiunea excedentelor de trezorerie; gestiunea riscului valutar si de rata de dobanda.
Atributiile responsabilului financiar: decizia de finantare; afectarea resurselor financiare si alegerea investirii de capital; achizitii si fuziuni; politica de distribuire de dividende si operatiuni de inginerie economica.
Atributiile trezorierului in tarile anglo-saxone: decizia de finantare; relatia cu bancile; relatia cu investitorii; previziunea trezoreriei; politica de dividende; gestiunea riscurilor.
Atributiile controlorului: contabilitatea financiara; contabilitatea de gestiune; pregatire situatiilor financiare; pregatirea si urmarirea bugetului de venituri, cheltuieli si alte bugete; control de gestiune; gestiune fiscala; audit intern; probleme juridice; gestiunea contractelor de asigurari.

NOTIUNEA,TRASATURILE SI FUNCTIILE FINANTELOR PUBLICE

NOTIUNEA DE FINANTE PUBLICE


Nevoile si interesele publice se realizeaza de catre stat, in principal si uneori exclusive prin bani. Intr-adevar cheltuielile pe care le are de efectuat statul nu se pot efectua decat in bani. Fara bani nu exista nici finante publice.
Aceasta caracteristica explica si preocuparea pentru etimologia cuvantului ,, finante”. Dupa cate se pare, notiunea de finante provine de la cuvintele latinesti ,, fiare” sau ,, finis”, care se traduc prin a termina, a incheia un diferend, o actiune judiciara in legatura cu plata unei sume de bani.
De la aceste cuvinte s-a format ,,financia” sau ,,financia pecuniaria”, adica plata in bani.
Se crede ca din aceste cuvinte latinesti s-a nascut notiunea ,,finance” folosita in Franta in secolele XV-XVI, care avea mai multe intelesuri si anume: sume de bani, resurse banesti, venit al statului, iar ,, les finances
echivala cu gospodaria publica, patrimoniul statului.
Finantele publice reprezinta forma baneasca a relatiilor economice, in procesul repartitiei produsului social si venitului national in cadrul indeplinirii functiilor statului.
Continutul social, economic si in special juridic al relatiilor financiare, functiile si importanta lor sunt cateva din problemele fundamentale ale stiintei dreptului financiar.


In fiecare oranduire, finantele au avut un anumit continut de clasa si functii specifice conditiilor politice, sociale si economice in care au aparut si s-au manifestat.
Sub aspect istoric, notiunea de finante publice a evoluat suportand, de-a lungul timpului, schimbari multiple si profunde.
In cercetarea stiintifica juridica a notiunii de finante publice s-au conturat 2 conceptii: notiunea clasica si notiunea moderna a finantelor publice.

Notiunea clasica de finante publice

Aceasta conceptie este legata de liberalismul politic, fiind specifica perioadei de dezvoltare economico- sociala de la sfarsitul secolului al XIX-lea.
Conform acestei conceptii, statul liberal este preocupat mai putin de activitatile private, limitandu-si interventia la functiile sale traditionale, si anume: apararea nationala, diplomatie, ordine publica si justitie.
Au existat 2 motive pentru care statul nu a intervenit in activitatea agentilor economici:2
In primul rand activitatea economica se afla inca sub influenta muncii manuale, industria era predominant manufacturiera, schimbul de marfuri fiind restrans ca valoare.
In al doilea rand interventia statului in activitatea economica necesita resurse financiare neputandu-se limita aceasta interventie numai la planificari, dispozitii date agentilor economici etc.
Viata economica se desfasoara in conformitate cu principiul ,, laisser faire, laisser passer”. Cheltuielile publice trebuiau reduse la minimum.
Conceptia ,, guvernului ieftin” isi gaseste suportul in teza potrivit careia progresul social-economic reclama utilizarea venitului national pentru dezvoltarea industriei si comertului in loc sa fie irosit pentru activitati neproductive.
Rolul finantelor publice consta in asigurarea resurselor necesare functionarii institutiilor publice.

Notiunea de finante publice moderne

In perioada de dupa primul razboi mondial locul statului neinterventionist a fost luat de statul interventionist.
Finantele publice devin un mijloc de interventie in activitatea social-economica, de exercitare a unei influente pozitive pentru organizarea intregii activitati.

Maurice Duverger, referindu-se la statul modern din secolul nostru, scrie ca acesta ,, nu se margineste la sarcinile militare si traditionale. El intervine in viata sociala pentru a stimula productia in perioada de criza, pentru a impiedica cresterea preturilor si a mentine puterea de cumparare a monedei in perioada inflatiei, petru a sigura o cat mai buna utilizare a bogatiilor tarii si repartizare venitului national."

Pierre Lalumiere subliniaza cresterea rolului interventionist al statului in economie dupa criza mondiala din 1929-1933. petru indeplinirea acestui rol au fost folosite pe o scara tot mai larga cheltuielile publice, impozitele si alte instrumente financiare.

Finantele pubice sunt definite ca stiinta care studiaza activitatea statului, in calitatea sa de utilizator a unor tehnici speciale, asa-numite financiare: cheltuieli, taxe, impozite, imprumuturi, bugete, procedee monetare etc.
Potrivit unei alte opinii, in secolul XX si mai ales dupa marea criza din 1929- 1933, locul statului jandarm a fost luat de statul- providenta.

Interventia statului este determinate in ultima instanta de mentinerea echilibrului economic, de rentabilizarea unor intreprinderi sau ramuri economice considerate strategice, de rezolvarea contradictiilor interne ale societatii inflatie, somaj, etc. si a conduce cum era firesc la aparitia unor intreprinderi publice si societati comerciale cu capital mixt, la acordarea de subventii unor intreprinderi private, etc.

Fanatele publice si private - asemanari si deosebiri

Notiunile de finante publice si private sunt adecvate situatiei din tarile cu economie de piata, in care cea mai mare parte a mijloacelor de productie se afla in proprietatea private, fapt care face posibila realizarea unei delimitari nete intre sectorul public sic el privat.

Finantele publice sunt asociate intotdeauna cu statul, unitatile administrativ teritoriale, cheltuielile, imprumuturile si datoria acestora.

Finantele private sunt asociate intotdeauna cu activitatile financiare ale intreprinderilor economice, ale bancilor si societatilor de asigurari private, in legatura cu resursele si necesitatile acestora, imprumuturile primate sau acordate, creantele de incasat si obligatiile de plata, asigurarile si reasigurarile de bunuri, persoane si raspundere civila.

Finantele publice se aseamana cu cele private cel putin sub 2 aspecte:
- Si unele si altele opereaza cu categorii financiare de baza: moneda, credit, bani.
- Si unele si altele se confrunta cu probleme de echilibru financiar, de resurse financiare in ultima instanta.
Intre finantele publice si cele clasice exista o serie de deosebirii dupa cum urmeaza:
- Resursele necesare statului pentru realizarea functiilor si sarcinilor acestuia se procura pe calea impozitelor si taxelor prin masuri de constrangere in principal, in timp ce resursele intreprinderilor private si ale persoanelor fizice se procura de pe piata, pe baze contractuale.
- Statul poate lua orice masura in legatura cu moneda nationala, in timp ce intreprinderile private nu pot decat sa o foloseasca
- Finantele publice sunt folosite in principal in scopul satisfacerii nevoilor generale ale societatii, in timp ce finantele private sunt folosite in slujba realizarii de profit de catre intreprinzatorii particulari.
- Gestiunea finantelor publice este supusa dreptului public, iar gestiunea financiara a intreprinderilor private urmeaza regulile dreptului civil si comercial.

TRASATURILE FINANTELOR PUBLICE:

- Sunt relatii cu caracter economic, intrucat ele apar in procesul formarii, repartizarii si utilizarii produsului social.
- Apar in forma baneasca deoarece, in cadrul productiei de marfuri si al actiunii legii valorii, produsul de productie, reproductie si de circulatie a marfurilor, repartitia produsului social, relatiile de schimb, retribuirea muncii, precum si relatiile dintre agentii economici sau dintre acestia si persoanele fizice, se exprima prin intermediul banilor, in cadrul unor relatii banesti. Notiunea de finante publice sau relatii financiare nu poate fi confundata cu cea de bani sau relatii banesti. Banii reprezinta o marfa, iar finantele sunt relatii de constituire, repartizare si utilizare a mijloacelor banesti.
- Sunt relatii fara echivalent, adica nu presupun in mod necesar, o contraprestatie directa din partea subiectului beneficiar al mijloacelor banesti.
- Mijloacele banesti repartizate si utilizate de subiectele beneficiare nu se ramburseaza.
De la fondurile bugetare se efectueaza plati cu titlu nerambursabil catre unele regii autonome sau catre institutiile publice din sfera nemateriala care presteaza servicii pentru populatie.
Acelasi caracter de nerambursabilitate il porta si transferurile efectuate catre populatie sub forma de pensii, burse, alocatii de stat si alte ajutoare pentru copii.
Transferul de valoare la si de la fondurile ce se constituie in economie se poate realiza partial, in conditii de rambursabilitate.
Un asemenea caracter poarta sumele de bani varsate de persoanele fizice si juridice in contul imprumuturilor contractate de stat pe piata interna; garantiile depuse de administratorii si cenzorii societatilor comerciale, ca si de persoanele ce gestioneaza bani si alte valori publice.

FUNCTIILE FINANTELOR PUBLICE

Finantele publice sunt necesare, in mod subiectiv si obiectiv, deoarece contribuie la realizarea sarcinilor si functiilor statului, care nu ar putea fi infaptuite fara parghiile financiare.
Mijloacele prin care finantele publice, ca relatii financiare isi indeplinesc acest rol, sunt functiile acestora:
A. functia de repartitie
B. functia de control
Functia de repartitie se manifesta in procesul repartitiei produsului social ( produsului intern brut) si cuprinde 2 faze:
- constituirea fondurilor ( resurselor) banesti
- redistribuirea ( utilizarea) acestora
In prima faza are loc formarea fondurilor publice de resurse banesti, actiune la care participa societati comerciale, regii autonome, institutii publice, alte persoane juridice si persoanele fizice, indiferent daca sunt rezidente sau nerezidente.
Fondurile publice de resurse se constituie in mai multe forme concrete cum sunt:
• impozite
• taxe
• contributii petru asigurari sociale
• amenzi
• majorari si penalizari de intarziere
• varsaminte din profitul regiilor autonome
• varsaminte din veniturile institutiilor publice
• redevente si chirii din concesiune si inchirieri de terenuri si alte bunuri proprietate de stat
• venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat ai a bunurilor fara stapan
• rambursari ale imprumuturilor de stat acordate
• dobanzi aferente si ajutoare primate

Resursele din care se constituie fondurile publice provin din toate ramurile economice si din toate sectoarele sociale: public, privat, cooperatist, mixt.
In proportie covarsitoare, resursele banesti ale finantelor publice sunt mobilizate cu titlu definitive si fara contraprestatie.
A doua faza a functiei de repartitie o reprezinta distribuirea fondurilor publice pe beneficia ry – persoane juridice si fizice.
Distribuirea este data in competenta autoritatilor publice si se face in raport de resursele financiare disponibile si cererea de resurse financiare.
Distribuirea fondurilor publice inseamna stabilirea cheltuielilor publice pe destinatii: invatamant, sanatate, cultura, asigurari sociale si protectie sociala, gospodarie comunala si locuinte, aparare national, ordine publica, administratie publica, actiuni economice, datorie publica.
In cadrul fiecarei destinatii, resursele se defalca pe beneficiari, obiective si actiuni.
Distribuirea sau redistribuirea produsului intern brut ( produsul social) are loc in doua modalitati:
• in cadrul aceluiasi tip de proprietate, cand are loc un transfer de resurse banesti intre stat si unitatile sale in ambele sensuri
• cu schimbarea titlului de proprietate cand transferul are loc intre stat pe de o parte si agentii economici cu capital privat sau mixt si populatie pe de alta parte si invers.
Redistribuirea se poate realiza sip e plan extern, prin contractarea de imprumuturi externe, acordarea de imprumuturi externe, achitarea cotizatiilor si contributiilor catre organisme internationale de catre stat sau alte institutii publice, primirea sau acordarea de ajutoare externe de catre stat etc.

Functia de control a finantelor publice se justifica deoarece fondurile publice apartin intregii societati. Sfera de manifestare a functiei de control este mai larga decat cea a functiei de repartitie, deoarece vizeaza pa langa constituirea si repartizarea fondurilor financiare publice si modul de utilizare a resurselor.

Functia de control a finantelor publice nu se limiteaza la modul de constituire a fondurilor publice si la repartizarea acestora pe beneficiari, ci urmareste si legalitatea, necesitatea, oportunitatea si eficienta cu care institutiile publice si agentii economici cu capital de stat utilizeaza in concret resursele banesti de care dispun.
In consecinta controlul se efectueaza nu numai activitatilor specifice functiei de repartitie, ci el se exercita si asupra productiei realizate in sectorul de stat, a schimbului si consumului ce are loc in acest sector.
In tara noastra controlul financiar se exercita de puterea legislative si cea judecatoreasca,direct sau prin organe de specialitate, cum sunt: Curtea de Conturi, Ministerul Finantelor, banci si alte institutii financiare; organe specializate ale ministerelor, unitatilor administrative - teritoriale si unitatilor economice etc.

2 cuvinte despre :TVA

Impactul taxei pe valoarea adaugata asupra economiei a avut loc pentru prima data in Franta la initiativa lui Maurice Laure in anul 1954.
Ulterior acest impozit indirect a fost introdus si in alte tari din Europa, Asia, Africa si America Latina.
Fundamentul introducerii taxei pe valoarea adaugata si-a gasit motivatia in substituirea diverselor taxe practicate asupra cifrei de afaceri si folosirea ei ca taxa unica perceputa in diferitele stadii ale productiei de catre producatori. Fiecare producator era indreptatit prin lege sa deduca taxa pe valoarea adaugata suportata anterior in procesul de productie propriu.
Pe continentul european in anul 1967 dupa 10 ani de la semnarea Tratatului de la Roma, in cadrul Comunitatii Economice Europene, au fost adoptate o serie de directive care au pus bazele legislative ale acestui tip de impozit indirect.
In prima etapa organele de decizie ale CEE au mers pe linia armonizarii legislatiei tarilor comunitare pe linia taxei pe valoarea adaugata iar in momentul de fata toate tarile comunitare sunt obligate sa foloseasca acest impozit indirect.
TVA-ul nu s-a numit intotdeauna TVA. Când era mic si … comunist, i se spunea ICM (Impozit pe Circulatia Marfurilor) si, desi era spaima gestionarilor dornici sa faca si ei ,,un ban cinstit’’, nu beneficia de mediatizarea postdecembrista.
In conditiile trecerii la economia de piata, impozitul pe circulatia marfurilor ce functiona in economie ca un impozit indirect nu-si mai justifica mentinerea.
Introducerea TVA-ului in locul impozitului pe circulatia marfurilor a reprezentat un moment de cotitura in perfectionarea sistemului fiscal si in acelasi timp primul pas facut pe linia reformei fiscale din tara noastra.
Totodata aceasta a constituit o cerinta pentru trecerea la economia de piata si alinierea la standardele europene.
Dar pentru introducerea taxei pe valoarea adaugata trebuiau intreprinse o serie de masuri pe linia impozitului pe circulatia marfurilor care trebuia inlocuit.
Inainte de implementarea TVA-ului s-a cautat sa se extinda câmpul de aplicare a impozitului pe circulatia marfurilor la unele produse si prestari de servicii ca de exemplu la produsele agricole, activitatea de posta si telecomunicatii, transportul de calatori si de marfuri.
Totodata implementarea taxei pe valoarea adaugata necesita apoi o buna cunoastere a mecanismului functionarii ei, trebuiau cadre pregatite si instruite temeinic pentru a asigura initierea agentilor economici si a personalului din economie pe aceasta linie si nu in ultimul rând tehnica de calcul si formularistica necesara evidentierii colectarii si platii ei la bugetul de stat.
Asa cum a fost stabilita aceasta taxa reprezinta un impozit indirect care spre deosebire de impozitul pe circulatia marfurilor se aplica pe intreg circuitul economic, pâna la utilizatorul final al produselor sau serviciilor insa numai la valoarea adaugata in fiecare faza a acestui circuit.
Obiectul impozabil este reprezentat de valoarea bunurilor, a lucrarilor si a serviciilor la preturile de facturare.
Materia impozabila este suma globala a vânzarii.
Suportatorul este consumatorul final.
TVA-ul are o mare elasticitate fata de procesele economice in sensul ca, daca afacerile se dezvolta si TVA colectata, respectiv TVA de plata vor fi mai mari. Daca vânzarile stagneaza si cuantumul TVA va fi mai mic, in consecinta si incasarile statului vor fi mai mici.
TVA este un impozit cu un randament fiscal ridicat, insa ca orice impozit indirect este inechitabil. Acest lucru se traduce prin aceea ca devine regresiv in raport cu cresterea veniturilor si nici nu se preteaza la un minim neimpozabil.
Astfel, TVA afecteaza mai pronuntat persoanele cu venituri mici si pe cele care isi repartizeaza o mare parte a veniturilor lor pentru cheltuielile de consum (de multe ori independent de vointa lor fiind vorba de cheltuieli de stricta necesitate).
In tara noastra TVA-ul a fost introdus din urmatoarele considerente:
o necesitatea inlocuirii formulei anacronice a fostului impozit pe circulatia marfurilor;
o pentru cresterea resurselor statului;
o din ratiuni de compatibilitate cu sistemele fiscale din tarile europene.




Actualmente cota preponderenta de TVA in România este de 19%, insa se mai foloseste incepând cu 01.01.2004 si TVA de 9% pentru carti, medicamente si servicii de cazare turistica.
Pentru platitorul de TVA bunurile sau serviciile necesare desfasurarii activitatii sunt mai ,,ieftine’’ cu 19%. Aceasta deoarece taxa aferenta acestora este deductibila. In acelasi fel pentru a fi mai atractiv cu serviciile sau produsele proprii este importanta aceasta calitate si pentru partenerii de afaceri. Si acest motiv trebuie sa fie important in luarea unei decizii pentru ca si pentru acestia produsele sau serviciile pe care le furnizati sunt mai ieftine. In acest context calitatea de platitor confera o mai mare siguranta partenerilor de afaceri, aceasta demonstrând implicit nivelul afacerilor derulate.

Impozitul pe profit

Impozitul pe profit

1. Impozitul pe profit se aplica asupra profitului impozabil. Profitul impozabil se calculeaza ca diferenta intre veniturile realizate din orice sursa si cheltuielile efectuate in scopul realizarii de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile si la care se adauga cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau in calcul si alte elemente similare veniturilor si cheltuielilor.

2. Cota de impozit pe profit care se aplică asupra profitului impozabil este de 16%.

Contribuabilii in cazul carora impozitul pe profit este mai mic decat suma impozitului minim pentru transa de venituri totale corespunzatoare anului precedent sunt obligati la plata impozitului la nivelul acestei sume, astfel:

- cei cu venituri anuale de pana la 52.000 lei vor plati un impozit pe profit minim anual de 2.200 lei
- cei cu venituri anuale de la 52.001 lei la 215.000 lei vor plati un impozit pe profit minim anual de 4.300 lei
- cei cu venituri anuale de la 215.001 lei la 430.000 lei vor plati un impozit pe profit minim anual de 6.500 lei
- cei cu venituri anuale de la 430.001 lei la 4.300.000 lei vor plati un impozit pe profit minim anual de 8.600 lei
- cei cu venituri anuale de la 4.300.001 lei la 21.500.000 lei vor plati un impozit pe profit minim anual de 11.000 lei
- cei cu venituri anuale de la 21.500.001 lei la 129.000.000 lei vor plati un impozit pe profit minim anual de 22.000 lei
- cei cu venituri anuale peste 129.000.0001 lei vor plati un impozit pe profit minim anual de 43.000 lei

Contribuabilii care desfăşoară activităţi de natura barurilor de noapte, cluburilor de noapte, discotecilor, cazinourilor sau pariurilor sportive, inclusiv persoanele juridice care realizează aceste venituri în baza unui contract de asociere, şi la care impozitul pe profit datorat pentru activităţile prevăzute în acest articol este mai mic decât 5% din veniturile respective sunt obligaţi la plata unui impozit de 5% aplicat acestor venituri realizate.

3. Venituri neimpozabile: dividendele primite de la o persoană juridică română, diferenţele favorabile de valoare a titlurilor de participare, veniturile din anularea cheltuielilor pentru care nu s-a acordat deducere, veniturile din reducerea sau anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere, precum şi veniturile din recuperarea cheltuielilor nedeductibile, veniturile neimpozabile, prevăzute expres în acorduri şi memorandumuri aprobate prin acte normative.

4. Cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri:
a) cheltuielile cu achiziţionarea ambalajelor, pe durata de viaţă stabilită de către contribuabil;
b) cheltuielile efectuate, potrivit legii, pentru protecţia muncii şi cheltuielile efectuate pentru prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;
c) cheltuielile reprezentând contribuţiile pentru asigurarea de accidente de muncă şi boli profesionale, potrivit legii, şi cheltuielile cu primele de asigurare pentru asigurarea de riscuri profesionale;
d) cheltuielile de reclamă şi publicitate efectuate în scopul popularizării firmei, produselor sau serviciilor, în baza unui contract scris, precum şi costurile asociate producerii materialelor necesare pentru difuzarea mesajelor publicitare. Se includ în categoria cheltuielilor de reclamă şi publicitate şi bunurile care se acordă în cadrul unor campanii publicitare ca mostre, pentru încercarea produselor şi demonstraţii la punctele de vânzare, precum şi alte bunuri şi servicii acordate cu scopul stimulării vânzărilor;
e) cheltuielile de transport şi de cazare în ţară şi în străinătate, efectuate pentru salariaţi şi administratori, precum şi pentru alte persoane fizice asimilate acestora;
f) contribuţia la rezerva mutuală de garantare a casei centrale a cooperativelor de credit;
g) taxele de înscriere, cotizaţiile şi contribuţiile obligatorii, reglementate de actele normative în vigoare, precum şi contribuţiile pentru fondul destinat negocierii contractului colectiv de muncă;
h) cheltuielile pentru formarea şi perfecţionarea profesională a personalului angajat;
i) cheltuielile pentru marketing, studiul pieţei, promovarea pe pieţele existente sau noi, participarea la târguri şi expoziţii, la misiuni de afaceri, editarea de materiale informative proprii;
j) cheltuielile de cercetare, precum şi cheltuielile de dezvoltare care nu îndeplinesc condiţiile de a fi recunoscute ca imobilizări necorporale din punct de vedere contabil;
k) cheltuielile pentru perfecţionarea managementului, a sistemelor informatice, introducerea, întreţinerea şi perfecţionarea sistemelor de management al calităţii, obţinerea atestării conform cu standardele de calitate;
l) cheltuielile pentru protejarea mediului şi conservarea resurselor;
m) taxele de înscriere, cotizaţiile şi contribuţiile datorate către camerele de comerţ şi industrie, organizaţiile sindicale şi organizaţiile patronale;
n) pierderile înregistrate la scoaterea din evidenţă a creanţelor neîncasate, în următoarele cazuri:
1. procedura de faliment a debitorilor a fost închisă pe baza hotărârii judecătoreşti;
2. debitorul a decedat şi creanţa nu poate fi recuperată de la moştenitori;
3. debitorul este dizolvat, în cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, sau lichidat, fără succesor;
4. debitorul înregistrează dificultăţi financiare majore care îi afectează întreg patrimoniul.

5. Cheltuieli care au deductibilitate limitată:
a) cheltuielile de protocol în limita unei cote de 2% aplicată asupra diferenţei rezultate dintre totalul veniturilor impozabile şi totalul cheltuielilor aferente veniturilor impozabile, altele decât cheltuielile de protocol şi cheltuielile cu impozitul pe profit;
b) suma cheltuielilor cu indemnizaţia de deplasare acordată salariaţilor pentru deplasări în România şi în străinătate, în limita a de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru instituţiile publice;
c) cheltuielile sociale, în limita unei cote de până la 2%, aplicată asupra valorii cheltuielilor cu salariile personalului, potrivit Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare. Intră sub incidenţa acestei limite, cu prioritate, ajutoarele pentru naştere, ajutoarele pentru înmormântare, ajutoarele pentru boli grave sau incurabile şi protezele, precum şi cheltuielile pentru funcţionarea corespunzătoare a unor activităţi sau unităţi aflate în administrarea contribuabililor; grădiniţe, creşe, servicii de sănătate acordate în cazul bolilor profesionale şi al accidentelor de muncă până la internarea într-o unitate sanitară, muzee, biblioteci, cantine, baze sportive, cluburi, cămine de nefamilişti, precum şi pentru şcolile pe care le au sub patronaj. În cadrul acestei limite, pot fi deduse şi cheltuielile reprezentând: tichete de creşă acordate de angajator în conformitate cu legislaţia în vigoare, cadouri în bani sau în natură oferite copiilor minori şi salariaţilor, cadouri în bani sau în natură acordate salariatelor, costul prestaţiilor pentru tratament şi odihnă, inclusiv transportul, pentru salariaţii proprii şi pentru membrii de familie ai acestora, ajutoare pentru salariaţii care au suferit pierderi în gospodărie şi contribuţia la fondurile de intervenţie ale asociaţiei profesionale a minerilor, ajutorarea copiilor din şcoli şi centre de plasament;
d) perisabilităţile, în limitele stabilite de organele de specialitate ale administraţiei centrale, împreună cu instituţiile de specialitate, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice;
e) cheltuielile reprezentând tichetele de masă acordate de angajatori, potrivit legii;
f) cheltuielile cu provizioane şi rezerve;
g) cheltuielile cu dobânda şi diferenţele de curs valutar;
h) amortizarea;
i) cheltuielile efectuate, în numele unui angajat, la schemele de pensii facultative, în limita unei sume reprezentând echivalentul în lei a 200 euro într-un an fiscal pentru fiecare participant;
j) cheltuielile cu primele de asigurare voluntară de sănătate, în limita unei sume reprezentând echivalentul în lei a 200 euro într-un an fiscal pentru fiecare participant;
k) cheltuielile pentru funcţionarea, întreţinerea şi repararea locuinţelor de serviciu situate în localitatea unde se află sediul social sau unde societatea are sedii secundare, deductibile în limita corespunzătoare suprafeţelor construite prevăzute de Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care se majorează din punct de vedere fiscal cu 10%;
l) cheltuielile de funcţionare, întreţinere şi reparaţii aferente unui sediu aflat în locuinţa proprietate personală a unei persoane fizice, folosită şi în scop personal, deductibile în limita corespunzătoare suprafeţelor puse la dispoziţia societăţii în baza contractelor încheiate între părţi, în acest scop;
m) cheltuielile de funcţionare, întreţinere şi reparaţii aferente autoturismelor folosite de angajaţii cu funcţii de conducere şi de administrare ai persoanei juridice, deductibile limitat la cel mult un singur autoturism aferent fiecărei persoane fizice cu astfel de atribuţii. Pentru a fi deductibile fiscal, cheltuielile cu parcul de autoturisme trebuie justificate cu documente legale.

6. Cheltuieli care nu sunt deductibile:
a) cheltuielile proprii ale contribuabilului cu impozitul pe profit datorat, inclusiv cele reprezentând diferenţe din anii precedenţi sau din anul curent, precum şi impozitele pe profit sau pe venit plătite în străinătate. Sunt nedeductibile şi cheltuielile cu impozitele nereţinute la sursă în numele persoanelor fizice şi juridice nerezidente, pentru veniturile realizate din România;
b) dobânzile/majorările de întârziere, amenzile, confiscările şi penalităţile de întârziere datorate către autorităţile române, potrivit prevederilor legale. Amenzile, dobânzile, penalităţile sau majorările datorate către autorităţi străine ori în cadrul contractelor economice încheiate cu persoane nerezidente şi/sau autorităţi străine sunt cheltuieli nedeductibile, cu excepţia majorărilor al căror regim este reglementat prin convenţiile de evitare a dublei impuneri.
c) cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor sau a activelor corporale constatate lipsă din gestiune ori degradate, neimputabile, pentru care nu au fost încheiate contracte de asigurare, precum şi taxa pe valoarea adăugată aferentă, dacă aceasta este datorată potrivit prevederilor titlului VI din CFiscal. Nu intră sub incidenţa acestor prevederi stocurile şi mijloacele fixe amortizabile, distruse ca urmare a unor calamităţi naturale sau a altor cauze de forţă majoră, în condiţiile stabilite prin norme;
d) cheltuielile cu taxa pe valoarea adăugată aferentă bunurilor acordate salariaţilor sub forma unor avantaje în natură, dacă valoarea acestora nu a fost impozitată prin reţinere la sursă;
e) cheltuielile făcute în favoarea acţionarilor sau asociaţilor, altele decât cele generate de plăţi pentru bunurile livrate sau serviciile prestate contribuabilului, la preţul de piaţă pentru aceste bunuri sau servicii;
f) cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune, după caz, potrivit normelor;
g) cheltuielile înregistrate de societăţile agricole, constituite în baza legii, pentru dreptul de folosinţă al terenului agricol adus de membrii asociaţi, peste cota de distribuţie din producţia realizată din folosinţa acestuia, prevăzută în contractul de societate sau asociere;
h) cheltuielile determinate de diferenţele nefavorabile de valoare a titlurilor de participare la persoanele juridice la care se deţin participaţii, precum şi de diferenţele nefavorabile de valoare aferente obligaţiunilor emise pe termen lung, cu excepţia celor determinate de vânzarea-cesionarea acestora;
i) cheltuielile aferente veniturilor neimpozabile;
j) cheltuielile cu contribuţiile plătite peste limitele stabilite sau care nu sunt reglementate prin acte normative;
k) cheltuielile cu primele de asigurare plătite de angajator, în numele angajatului, care nu sunt incluse în veniturile salariale ale angajatului, conform titlului III din CFiscal;
l) alte cheltuieli salariale şi/sau asimilate acestora, care nu sunt impozitate la angajat, cu excepţia prevederilor titlului III din CFiscal;
m) cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul activităţilor desfăşurate şi pentru care nu sunt încheiate contracte;
n) cheltuielile cu primele de asigurare care nu privesc activele contribuabilului, precum şi cele care nu sunt aferente obiectului de activitate, cu excepţia celor care privesc bunurile reprezentând garanţie bancară pentru creditele utilizate în desfăşurarea activităţii pentru care este autorizat contribuabilul sau utilizate în cadrul unor contracte de închiriere sau de leasing, potrivit clauzelor contractuale;
o) pierderile înregistrate la scoaterea din evidenţă a creanţelor incerte sau în litigiu, neîncasate, pentru partea neacoperită de provizion, potrivit art. 22 din CFiscal, precum şi pierderile înregistrate la scoaterea din evidenţă a creanţelor incerte sau în litigiu, neîncasate, în alte situaţii decât cele prevăzute la art. 21 alin. (2) lit. n) din CFiscal. În această situaţie, contribuabilii care scot din evidenţă clienţii neîncasaţi sunt obligaţi să comunice în scris acestora scoaterea din evidenţă a creanţelor respective, în vederea recalculării profitului impozabil la persoana debitoare, după caz;
p) cheltuielile de sponsorizare şi/sau mecenat şi cheltuielile privind bursele private, acordate potrivit legii; contribuabilii care efectuează sponsorizări şi/sau acte de mecenat, potrivit prevederilor Legii nr. 32/1994 privind sponsorizarea, cu modificările ulterioare, şi ale Legii bibliotecilor nr. 334/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cei care acordă burse private, potrivit legii, scad din impozitul pe profit datorat sumele aferente, dacă totalul acestor cheltuieli îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
1. este în limita a 30/00 din cifra de afaceri;
2. nu depăşeşte mai mult de 20% din impozitul pe profit datorat.

r) cheltuielile înregistrate în evidenţa contabilă, care au la bază un document emis de un contribuabil inactiv al cărui certificat de înregistrare fiscală a fost suspendat în baza ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
s) cheltuielile cu taxele şi cotizaţiile către organizaţiile neguvernamentale sau asociaţiile profesionale care au legătură cu activitatea desfăşurată de contribuabili şi care depăşesc echivalentul în lei a 4.000 euro anual, altele decât cele prevăzute la alin. (2) lit. g) şi m) din CFiscal;
ş) cheltuielile reprezentând valoarea deprecierilor mijloacelor fixe, în cazul în care, ca urmare a efectuării unei reevaluări, se înregistrează o descreştere a valorii acestora.

7. Cheltuieli cu dobânzile şi diferenţe de curs valutar sunt integral deductibile în cazul în care gradul de îndatorare a capitalului este mai mic sau egal cu trei. Gradul de îndatorare a capitalului se determină ca raport între capitalul împrumutat cu termen de rambursare peste un an şi capitalul propriu, ca medie a valorilor existente la începutul anului şi sfârşitul perioadei pentru care se determină impozitul pe profit. Prin capital împrumutat se înţelege totalul creditelor şi împrumuturilor cu termen de rambursare peste un an, potrivit clauzelor contractuale.
În condiţiile în care gradul de îndatorare a capitalului este peste trei, cheltuielile cu dobânzile şi cu pierderea netă din diferenţele de curs valutar sunt nedeductibile. Acestea se reportează în perioada următoare, până la deductibilitatea integrală a acestora.
Dobânzile şi pierderile din diferenţe de curs valutar, în legătură cu împrumuturile obţinute direct sau indirect de la bănci internaţionale de dezvoltare şi organizaţii similare, menţionate în norme, şi cele care sunt garantate de stat, cele aferente împrumuturilor obţinute de la instituţiile de credit române sau străine, instituţiile financiare nebancare, de la persoanele juridice care acordă credite potrivit legii, precum şi cele obţinute în baza obligaţiunilor admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată sunt complet deductibile.
În cazul împrumuturilor obţinute de la alte entităţi neautorizate, dobânzile deductibile sunt limitate la:
a) nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, corespunzătoare ultimei luni din trimestru, pentru împrumuturile în lei; şi
b) nivelul ratei dobânzii anuale de 6%, pentru împrumuturile în valută cf HG 580/2006.

8. Amortizarea fiscala. Cheltuielile aferente achiziţionării, producerii, construirii, asamblării, instalării sau îmbunătăţirii mijloacelor fixe amortizabile se recuperează din punct de vedere fiscal prin deducerea amortizării.
Mijlocul fix amortizabil este orice imobilizare corporală care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
a) este deţinut şi utilizat în producţia, livrarea de bunuri sau în prestarea de servicii, pentru a fi închiriat terţilor sau în scopuri administrative;
b) are o valoare de intrare mai mare decât limita stabilită prin hotărâre a Guvernului;
c) are o durată normală de utilizare mai mare de un an.

9. Pierderea fiscala. Pierderea anuală, stabilită prin declaraţia de impozit pe profit, se recuperează din profiturile impozabile obţinute în următorii 5 ani consecutivi.

10. Persoanele juridice străine care obţin venituri din proprietăţi imobiliare situate în România sau din vânzarea-cesionarea titlurilor de participare deţinute la o persoană juridică română au obligaţia de a plăti impozit pe profit pentru profitul impozabil aferent acestor venituri.

11. Credit fiscal. Dacă o persoană juridică română obţine venituri dintr-un stat străin prin intermediul unui sediu permanent sau venituri supuse impozitului cu reţinere la sursă şi veniturile sunt impozitate atât în România cât şi în statul străin, atunci impozitul plătit către statul străin, fie direct, fie indirect prin reţinerea şi virarea de o altă persoană, se deduce din impozitul pe profit platit in Romania.

12. Plata impozitului pe profit se face astfel:
a) contribuabilii, societăţi comerciale bancare, persoane juridice române, şi sucursalele din România ale băncilor, persoane juridice străine, au obligaţia de a plăti impozit pe profit anual, cu plăţi anticipate efectuate trimestrial, actualizate cu indicele de inflaţie (decembrie faţă de luna decembrie a anului anterior), estimat cu ocazia elaborării bugetului iniţial al anului pentru care se efectuează plăţile anticipate. Termenul până la care se efectuează plata impozitului anual este termenul de depunere a declaraţiei privind impozitul pe profit, adica 15 aprilie inclusiv a anului următor ;
b) contribuabilii, alţii decât cei prevăzuţi la lit. a), au obligaţia de a declara şi plăti impozitul pe profit trimestrial până la data de 25 inclusiv a primei luni următoare trimestrului pentru care se calculează impozitul, dacă în prezentul articol nu se prevede altfel. Termenul până la care se efectuează plata impozitului anual este termenul de depunere a declaraţiei privind impozitul pe profit, adica 15 aprilie inclusiv a anului următor. Daca acestia definitivează până la data de 15 februarie închiderea exerciţiului financiar anterior, depun declaraţia anuală de impozit pe profit şi plătesc impozitul pe profit aferent anului fiscal încheiat, până la data de 15 februarie inclusiv a anului următor. Începând cu anul 2010, aceşti contribuabili urmează să aplice sistemul plăţilor anticipate prevăzut pentru contribuabilii menţionaţi la lit. a).
Organizaţiile nonprofit au obligaţia de a declara şi plăti impozitul pe profit anual, până la data de 15 februarie inclusiv a anului următor celui pentru care se calculează impozitul.
Contribuabilii care obţin venituri majoritare din cultura cerealelor şi plantelor tehnice, pomicultură şi viticultură au obligaţia de a declara şi plăti impozitul pe profit anual, până la data de 15 februarie inclusiv a anului următor celui pentru care se calculează impozitul.

13. Contribuabilii au obligaţia să depună o declaraţie anuală de impozit pe profit până la data de 15 aprilie inclusiv a anului următor cu exceptiile de mai sus. (gasiti formularul 101 in sectiunea ContaTOOLS - declaratii fiscale click aici)

14. Pentru determinarea profitului impozabil contribuabilii sunt obligati sa intocmeasca un registru de evidenta fiscala, intr-un singur exemplar, compus din cel putin 100 de file, tinut in forma scrisa sau electronica.

15. Reţinerea impozitului pe dividendele platite unei persoane juririce. O persoană juridică română care plăteşte dividende către o persoană juridică română are obligaţia să reţină, să declare şi să plătească impozitul pe dividende de 10%, reţinut către bugetul de stat.
Nu se retine impozit pe dividende în cazul dividendelor plătite de o persoană juridică română unei alte persoane juridice române, dacă beneficiarul dividendelor deţine minimum 15%, respectiv 10%, începând cu anul 2009, din titlurile de participare ale acesteia la data plăţii dividendelor, pe o perioadă de 2 ani împliniţi până la data plăţii acestora.