Natura salariului
În teoria şi practica economică, salariul ocupă un loc deosebit de important.
În „Declaraţia universală a drepturilor omului”, adoptată şi proclamată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948 se arată că:
“1. Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la ocrotirea împotriva şomajului.
2. Toţi oamenii, fără nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru muncă egală.
3. Orice om care munceşte are dreptul la o retribuire echitabilă şi satisfăcătoare care să-i asigure atât lui, cât şi familiei sale, o existenţă conformă cu demnitatea umană şi completată, la nevoie, prin alte mijloace de protecţie socială.”
Ca urmare a participării sale la eforturile sociale, în articolul 25 se arată că:
“ Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi a familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală precum şi serviciile sociale necesare.”
Fiind forma de venit cea mai importantă pentru om, salariul condiţionează situaţia economică a unui număr mare de locuitori. În ţările dezvoltate economic, salariaţii reprezintă 65 - 93% din populaţia ocupată, iar în cele mai puţin dezvoltate
din Africa, Asia şi America Latină, această pondere este evident mai mică, dar în creştere.
Constatăm o varietate de opinii cu privire la caracterul de marfă al forţei de muncă şi de preţ al salariului. Când munca se desfăşoară pentru sine este o muncă independentă şi produce venit, iar când se desfăşoară pentru o terţă persoană este muncă dependentă şi produce salariu. Salariul este mai mic decât venitul, întrucât „astfel nu ar exista interes să facă să producă o astfel de muncă”. Diferenţa reprezintă ceea ce Marx denumeşte plus-valută.
Relaţiile pe care le prilejuieşte salariul sunt, după unii autori, plăţi legate de închirierea forţei de muncă de utlizatori. Pe timpul închirierii muncii, salariatul este la dispoziţia celui ce o utilizează. În această optică, salariul reprezintă chiria şi, respectiv, preţul muncii. Acesta se formează urmând, în linii generale, aceleaşi reguli ca în cazul altor mărfuri, având însă anumite particularităţi.
Spre deosebire de opiniile multor autori în care nu se face distincţie între noţiunile de muncă şi forţă de muncă, iar salariul este socotit când preţ al uneia dintre ele, când chirie pentru o muncă închiriată, Karl Marx vine cu unele precizări de mare importanţă şi anume:
• munca nu este marfă, ci forţă de muncă;
• forţa de muncă este creatoare de valoare;
• salariul este preţul care se plăteşte muncitorului în schimbul forţei sale de muncă;
• diferenţa este însuşită de capitalist sub forma plus-valutei.
Forţa de muncă se prezintă pe piaţa muncii ca marfă, unde se vinde şi se cumpără pe un preţ care este salariul.
TERMENI FOLOSIŢI ÎN ŢARA NOASTRĂ ŞI ÎN ALTE
ŢĂRI PENTRU VENITUL OBŢINUT DIN MUNCĂ
Venitul obţinut de persoanele care prestează o activitate de producţie sau servicii poartă diferite denumiri, unele legate de scopul prestării, altele de domeniul în care se face prestarea, iar altele, de împrejurări istorice.
În România, există următoarele denumiri: salariu, retribuţie, remuneraţie, leafă, simbrie, soldă, onorariu. Cea mai larg folosită este denumirea de salariu. Această denumire a fost precizată printr-o Hotărâre a Guvernului ca denumire oficială, care o înlocuieşte pe cea de retribuţie, folosită oficial înainte de Revoluţia din decembrie 1989.
Cuvântul salariu este de origine latină. Salarium este suma ce se plătea fiecărui soldat roman pentru cumpărarea sării. Soldatul era un om dependent şi i se acorda salarium în virtutea acestei dependenţe. Un om liber nu primea salarium. Termenul s-a păstrat în timp şi a căpătat sensul de venit al unui om care este dependent de altul, fie juridic, fie economic.
Salariul reprezintă suma plătită pentru a obţine serviciul factorului muncă. Este adesea considerat ca totalitatea veniturilor obţinute din muncă. Se extinde astfel conceptul, într-un mod mai puţin justificat, la veniturile din muncă ale micilor producători, ale liber profesioniştilor, etc., fără ca acestea să reprezinte de fapt salarii.
CONCEPŢII MONISTE ŞI DUALISTE ASUPRA SALARIULUI
Natura salariului este tratată în maniere diferite, existând în acest sens concepţii moniste şi concepţii dualiste.
Concepţiile moniste explică substanţa salariului printr-un singur factor: costul formării resurselor de muncă. În concordanţă cu aceasta, salariul reprezintă suma care asigură strictul necesar pentru existenţa salariatului şi întreţinerea familiei sale. Este prima explicaţie a substanţei salariului dată de Turgot şi Quesnay. Plecând de aici, Ferdinand Lassale a ajuns la legea de aramă potrivit căreia „salariul mediu nu depăşeşte întreţinerea existenţei muncitorilor şi reproducerea speciei.”
Teoria salariului este abordată şi de Adam Smith, alături de profit şi renta funciară. Potrivit structurii de clasă a societăţii capitaliste: muncitori, capitalişti şi proprietari funciari, Smith consideră că principalele forme de venituri sunt: salariul, profitul şi renta funciară. Pornind de la teoria sa justă că valoarea este determinată de muncă, acesta ajunge la concluzia că munca reprezintă sursa generală a tuturor veniturilor.
În „Avuţia naţiunilor”, Smith defineşte salariul ca „răsplată naturală” a muncii, care se compune din „produsul muncii”, privind nediferenţiat atât pe micul producător independent, cât şi pe muncitorul angajat la capitalist. Deşi a constatat limpede că întregul venit este creat de muncitori şi că profitul şi renta nu sunt decât scăzăminte din munca muncitorilor, el consideră totuşi natural ca muncitorii să nu primească decât o parte din rezultatul muncii lor. În acelaşi timp, chiar dacă, în opoziţie cu mercantiliştii, el susţine că trebuie acordat muncitorilor un salariu mai mare, el face acest lucru pentru considerentul că salariile mai ridicate atrag după sine o mai mare productivitate a muncii muncitorilor şi deci mai multe avantaje pentru capitalist, pe când salariile mici micşorează productivitatea muncii, ceea ce este în detrimentul capitalistului.
Pornind de la analiza valorii pe care îşi bazează întreaga teorie a repartiţiei, Ricardo, în lucrarea sa „Principiile”, precizează că salariul este preţul muncii pe piaţă; oricât de mult ar devia faţă de preţul natural al muncii, el are tendinţa de a se conforma acestuia. „Preţul natural al muncii” este „acel preţ pentru a da posibilitatea muncitorilor, atât să se întreţină cât şi să-şi perpetueze rasa, fară nici o creştere sau scădere.”
Aceste explicaţii se bazează pe legea lui Malthus sau legea dezvoltării (creşterii) populaţiei care era considerată ca fiind naturală. Potrivit acestei legi, atunci când populaţia nu este oprită de nici un obstacol, numărul său creşte mult mai repede decăt mijloacele de subzistenţă care decurg din dezvoltarea economiei, astfel încât nemaiputându-se întreţine, se va diminua ajungându-se la punctul din care s-a pornit. Explicaţia unei asemenea evoluţii decurge din randamentele descrescânde proprii agriculturii în perioada respectivă (se puneau în exploatare terenuri din ce în ce mai sărace; se făceau eforturi pentru trecerea de la agricultura extensivă la cea intensivă) .
Acesta este punctul de vedere al teoriei economice clasice. În cadrul său, Ricardo, spre deosebire de ceilalţi reprezentanţi, admite evoluţia lentă, pe perioade lungi de timp, a salariului denumit „preţul natural al muncii”, idee pe care K. Marx, considerat adesea ca un succesor al lui, o preia în întregime şi o foloseşte pentru a fundamenta revendicările cu privire la creşterea salariilor.
O altă teorie monistă explică substanţa salariului pornind de la rezultatele muncii. Salariul devine astfel o parte mai mare sau mai mică din rezultatul sau productivitatea muncii. Pentru marginalişti, remunerarea factorului de producţie muncă trebuie să fie egală cu productivitatea marginală a acestuia. Varianta modernă a acestei teorii este, după unii autori, salariul de eficienţă.
Teoria salariului de eficienţă aparţine americanului H. Leibenstein şi a fost publicată în 1957. Autorul porneşte de la ideea că productivitatea individuală este o funcţie crescătoare de salariul real (măsurat, de exemplu, prin cantitatea de bunuri alimentare pe care le obţine salariatul). De aici decurge relaţia, potrivit căreia, o creştere a salariilor atrage creşterea costului direct al unităţii de muncă, dar şi a productivităţii. Pe această bază se determină folosirea eficientă a muncii, ca fiind volumul muncii ponderat cu productivitatea sa.
Dacă cei ce angajează forţe de muncă fixează salariile, ei sunt puşi în situaţia de a arbitra între eficienţa factorului muncă şi costul său. Salariul optimal ce rezultă din acest arbitraj este denumit salariul de eficienţă, el nereflectând întocmai legile pieţei muncii, ci mai degrabă obiectivele interne de utilizare eficientă a muncii în cadrul firmei.
Alte noi abordări, consideră că natura salariului este dată de capitalul cultural care se formează prin intermediul capitalului economic. Cheltuielile cu creşterea şi pregătirea forţei de muncă reprezintă capital economic. Întrucât ceea ce se închiriază sau se vinde este priceperea salariatului, îndemânarea şi cunoştinţele sale formate pe baza cheltuielilor respective, capitalul economic devine capital cultural, iar salariul apare, ca plată pentru utilizarea capitalului cultural. Ea nu poate, însă, explica substanţa salariului în condiţiile învăţământului gratuit, când salariul apare, parţial, ca un transfer gratuit de venituri. De aceea, în ultimul timp, fenomenul „Capital cultural” a căpătat sensul de cunoştinţe ştiinţifice pe care posesorul forţei de muncă le acumulează prin învăţământ şi cultură, experienţa profesională etc.
În literatura economică anglo-saxonă s-a răspândit, mai ales în ultimul deceniu, teoria capitalului uman, care ar putea fi considerată o prelungire, pe alt plan, a teoriei capitalului cultural. Capitalul uman este stocul de experienţă acumulată de lucrător. Aceasta este valoroasă pentru venitul sau câştigul său potenţial viitor. Aşa cum capitalul fizic este rezultatul unei investiţii, la fel şi capitalul uman rezultă din investiţii specifice făcute cu scopul de a genera venituri viitoare. Beneficiul anticipat al acestei cheltuieli iniţiale este un venit bănesc superior sau un viitor loc de muncă, mai important şi mai aducător de satisfacţii suplimentare, comparativ cu cel anterior pentru că purtătorul şi, totodată, gestionarul unei asemenea avuţii este salariatul însuşi, acesta urmărind să o administreze în scopul maximizării venitului (salariului) pe care-l obţine.
În această viziune, inegalitatea salariilor derivă din inegalitatea formării şi utilizării capitalului uman, adică din diferenţierea pregătirii salariaţilor, a capacităţii lor de adaptare la procesele de muncă şi tehnologiile existente în întreprinderi sau la mobilitatea geografică. În acelaşi timp, diferenţele dintre salarii influenţează alocarea factorului muncă în economie, declanşând mobilitatea salariaţilor spre însuşirea celor mai cerute califică spre întrepriderile în expansiune.
Concepţia dualistă despre substanţa salariului îşi are rădăcinile în vechile doctrine economice, după care substanţa salariului constă, concomitent, în costul forţei de muncă şi în productivitatea muncii. În viziunea acestei teorii, ceea ce primeşte salariatul este o parte din produsul muncii, condiţionat de nivelul productivităţii. Dar, mărimea salariului se formează astfel încât ea să se situeze cel puţin la nivelul costului forţei de muncă.
Pornind de la ceea ce este logic şi raţional în diferite teorii şi la diferiţi autori, salariul se defineşte ca fiind venitul distribuit, mai ales sub formă bănească (uneori însă şi sub alte forme) pentru participarea salariaţilor la activitatea economică.
Natura salariului ţine, de asemenea, de piaţă. Fie că reprezintă mijloacele de subzistenţăsau expresia eficienţei, capitalului uman, costului şi prodictivităţii muncii, salariul se formează în contextul relaţiilor de piaţă, pe baza raportului dintre cererea şi oferta de muncă. Acest aspect al naturii salariului a fost subliniat îndeosebi de analiza macroeconomică neoclasică.
În optica neoclasică, piaţa muncii este caracterizată prin concurenţă perfectă, iar salariul este preţul muncii, care nu poate fi impus de nici unul dintre participanţi întrucât aceştia sunt caracterizaţi prin atomicitate.
În contextul teoriei neoclasice, o abordare mai amplă şi mai reuşită este a lui J.M.Keynes considerată o revoluţie în domeniu. Pentru acesta salariul este mai mult sau mai puţin inflexibil, iar cererea şi oferta de muncă pot fi explicate numai ca „produse derivate” sau efecte reportate de pe piaţa bunurilor. Pentru că munca este factor de producţie, cererea şi oferta de muncă sunt determinate de cererea şi oferta celorlalte bunuri economice pe piaţă. Natura salariului nu mai ţine de piaţa muncii, ci de piaţa celorlalte bunuri.
S-au remarcat ideile curentului numit „heterodox” care ajunge la concluzia că folosirea forţei de muncă şi stabilirea salariului nu rezultă din mecanismele pieţei (fie ea şi imperfectă), ci dintr-un ansamblu mai cuprinzător de interacţiuni economice în care rolul instituţiilor este central. Această nouă explicaţie se deosebeşte fundamental de cele de mai înainte pentru că abandonează ideea raţionalităţii individuale a agenţilor economici în favoarea alegerii colective care devine deteminantă; sindicalismul şi instituţiile de stat ce reglementează munca salariată sunt considerate elemente determinante pentru funcţionarea pieţei muncii care, în prezent, nu mai poate fi redusă doar la aspectul economic întrucât include deopotrivă aspecte sociologice, juridice, politice şi psihologice. Astfel este tot mai mult recunoscut caracterul complex al naturii salariului, iar în problematica acesteia au fost incluse conceptele de sindicat, contract de muncă, segmentarea muncii, negocierea colectivă care altădată aparţineau în exclusivitate dreptului şi sociologiei.
duminică, 12 septembrie 2010
Pietele financiare
1. Aspecte generale privind problematica pietelor financiare
Teritoriu aflat prin excelenta sub imperiul pragmatismul, domeniul pietelor financiare a inceput sa-si dezvolte si o redutabila latura teoretica. Chiar daca evidenta legaturii nemijlocite dintre teoire si practica mai este inca pusa la indoiala, nu trebuie uitat ca intreaga “teorie” a stiintei financiare moderne este fundamentata pe domeniul pietelor financiare.
Aceasta latura a finantelor poate demonstra oricand si caracterul sau practic (si dezvoltarea exploziva a burselor de valori demonstreaza acest lucru), dar si pe cel teoretic, fara ca aceste domenii sa poata fi delimitate cu precizie.
In fapt, punerile de acord in privinta unor probleme marginale(care dau consistenta stiintelor clasice) apar ca inutile in cazul pietelor financiare, iar divergentele incep inca de la stabilirea domeniului de studiu.
Astfel, Scoala anglo-saxsona (si, in primul rand, cea americana) desemneaza prin piata financiara totalitatea tranzactiilor cu instrumente monetare (piata monetara) si cu titluri pe termen lung (piata de capital).
Dimpotriva, Scoala din restul Europei (si, in primul rand, cea franceza) defineste prin termenul de piata financiara: piata valorlor imobiliare, reprezentand, alaturi de piata creditului si piata monetara, o componenta a pietei capitalurilor.
Asadar, piata de capital reprezinta o piata specializata unde se intalnesc si se regleaza in mod liber cererea si oferta de active financiare pe termen mediu si lung. Concret, este vorba despre o piata pe care se tranzactioneaza in mod liber valori mobiliare (actiuni, obligatiuni), piata ce are drept rol principal mobilizarea capitalurilor persoanelor (fizice/juridice) care economisesc (cumparatorii de actiuni si obligatiuni) si care urmaresc plasarea profitabila a acestor capitaluri; aceste fonduri sunt atrase de catre emitentii de actiuni/obligatiuni, ce sunt in cautare de capital in vederea finantarii unor proiecte de investitii.
Desigur, piata de capital prezinta interes si din alte puncte de vedere, permitand preluarea controlului asupra unor societati prin achizitii semnificative de actiuni sau obtinerea unor castiguri pe termen scurt prin specularea modificarilor de curs ale valorilor mobiliare.In functie de momentul in care se realizeaza tranzactia, piata de capital se imparte in doua segmente:
- Piata primara. Este piata pe care emisiunile noi de valori mobiliare sunt negociate pentru prima data. Concret, este vorba de procesul prin care intermediarii financiari, care de regula fac legatura intre societatea emitenta si investitori, se obliga sa plaseze valorile mobiliare nou emise in schimbul unui comision;
- Piata secundara. Odata puse in circulatie valorile mobiliare pe piata primara, acestea fac obiectul tranzactiilor pe piata secundara. Functionarea efectiva a pietei secundare se realizeaza prin intermediul pietelor de negocieri sau organizate: este in principal vorba de bursa de valori si de piata extrabursiera (sau piata OTC - Over the Counter Market).
Diferenta dintre cele doua forme organizate ale pietei de capital (bursa si piata OTC) consta in existenta unor conditii si criterii de eficienta economico-financiara, de informare a investitorilor, referitoare la numarul de actiuni puse in circulatie, etc pentru accesul la bursa, conferind societatii cotate pe aceasta piata garantii superioare pentru investitori.
De asemenea exista diferente intre modul de functionare si organizare a celor doua piete - bursa de valori este o piata de licitatie in timp ce piata Rasdaq este o piata de negociere.
Pietele dezvoltate de capital au doua caracteristici importante: divizibilitate (atomicitate) si lichiditate. Divizibilitatea semnifica ca activele sunt reprezentate de un mare numar de actiuni care pot fi cumparate pentru sume diferite. In consecinta un activ poate fi detinut in proportii diferite de un anumit numar de investitori si invers un investitor poate repartiza banii sai in mai multe tipuri de actiuni. Lichiditatea semnifica faptul ca un investitor poate imediat, fara costuri prea mari, de a schimba anumite actiuni cu altele. Aceasta implica faptul ca orice investitor poate sa-si constituie, in orice moment, portofoliul dupa cum ii convine in acel moment, foarte repede si fara costuri prea mari. El va avea posibilitatea de a-si arbitra pozitiile dupa cum doreste.
In aceste conditii interesul fiecarui investitor este de a obtine informatii cu privire la actiunile diverselor societati cotate pe piata. Aceste informatii vor permite investitorilor evaluarea perspectivelor fiecarei oportunitati de investire si investirea in portofoliul care prezinta cele mai bune perspective. Sursele prin care investitorii pot obtine informatiile sunt conturile de exploatare, bilanturile societatilor, cursurile si volumele tranzactiilor, publicatiile specializate si jurnalele financiare, care evalueaza si interpreteaza noutatile financiare, precum si institutiile financiare care apreciaza perspectivele societatilor cotate.
Aceste canale de informatii sunt eficiente in masura in care informatia se raspandeste rapid si unde fiecare noua informatie devine repede publica.
Pentru ca actiunile sunt divizibile si lichide, investitorii sunt in masura de a se adapta rapid schimbarilor de perceptie privind valoarea unei societati. Aceste noi informatii vor duce la cumparari si vanzari care vor afecta cursul pana cand acesta va corespunde noii valori a societatii. Astfel, informatia va fi repede asimilata in noul curs al titlului. De exemplu, daca toti investitorii sunt siguri ca cursul unui titlu va creste maine cu 5%, ei il vor cumpara pana cand aceasta speranta de castig de 5% va fi reflectata in cursul de astazi. Din aceasta cauza variatia asteptata de 5% de maine va fi redusa la 0. Pornind de la aceasta logica cursul de astazi devine o estimatie nedeplasata a cursului de maine.
In aceste conditii va fi foarte greu pentru un investitor individual de a gasi o actiune care nu este corect evaluata. Datorita acestui fapt se poate formula ipoteza conform careia pietele de capital sunt „piete eficiente”. Principiul de eficienta a pietelor de capital semnifica faptul ca cursul de astazi constituie o buna aproximare a cursului de maine. Un astfel de proces este un proces de „martingale”. Conform acestuia toate informatiile necesare previziunii cursurilor viitoare sunt deja reflectate in cursul actual. Un caz special de martingale este procesul bine cunoscut de drumuri aleatoare, care necesita ipoteza suplimentara de independenta a distributiile variatiilor de curs.
Termenul de drum aleator este adesea rau interpretat. Astfel, unii considera ca variatiile de curs se vor datora intamplarii si nu vor avea nici o ratiune cauzala. Ipoteza de piata eficienta nu are in vedere o astfel de interpretare. Cursul variaza pentru ca caracteristicile si perspectivele unei societati in economie se schimba si datorita faptului ca evaluarea de investitor ale acestor caracteristici si perspective se modifica. In alti termeni, cunostintele unui investitor se modifica odata cu aparitia continua de noi informatii si revizuirea impactului vechilor informatii. Adica, in orice moment variatia cursului in perioada urmatoare este aleatoare, fiind data de natura informatiilor disponibile.
Rezumand, in ipoteza de piete eficiente, toate informatiile disponibile, de la un anumit moment, sunt incluse in curs. Cursul din orice moment este o estimatie nedeplasata a cursurilor din perioada viitoare. Pe o astfel de piata nici un investitor nu poate spera de a avea, de o maniera repetata, informatii care sa nu fie deja actualizate de catre ceilalti investitori in cursuri. In consecinta, nici un investitor nu poate realiza rate de rentabilitate anormale si de o maniera sistematica. Nivelul ratei de rentabilitate, la care un investitor poate spera, este in functie de riscul asumat de acel investitor. Aceasta remarca este foarte importanta si reprezinta una din elementele de baza a Modelului de Echilibru a Activelor Financiare.
Conceptul de piata eficienta informational are o serie de implicatii extreme in practica gestiunii portofoliilor: singurii investitorii care dispun de informatii privilegiate vor avea posibilitatea de a obtine castiguri anormale .
Intr-o piata eficienta preturile trecute a titlurilor nu pot fi utilizate pentru a bate piata sau obtinerea de rentabilitati ajustate pentru risc superior .
Analiza tehnica si cartista este inutila.
Informatiile publice includ : bilanturile, conturi de exploatare, PER ,cresteri de capital ,etc .
Intr-o piata eficienta, in forma semislaba, analiza fundamentala, fondata pe informatiile publice, este inutila.
Nu se pot realiza performante superioare nici chiar de persoanele cele mai susceptibile de a obtine informatii privilegiate.
Ipoteza fundamentala a analizelor tehnice sau grafice este ca trecutul tinde a se repeta, iar anumite forme grafice, odata depistate, vor oferi informatii cu privire la miscarea viitoare ale cursurilor. Un statistician va fi de acord cu aceste metode numai in masura in care schimbarile succesive ale cursurilor sunt evenimente dependente. Aceasta s-ar traduce prin asa numita „corelatie seriala”. Inexistenta unei astfel de corelatii implica o evolutie aleatoare a cursurilor, cunoscuta sub denumirea de „piata la intamplare”. Utilitatea practica a analizei tehnice sau grafice poate fi verificata numai dupa testarea formei slabe a eficientei. Eficienta semi-slaba va exista doar in masura in care cursurile reflecta toate informatiile publice, iar eficienta in forma puternica va exista doar in masura in care cursul reflecta toate informatiile, inclusiv cele privilegiate .
Majoritatea gestionarilor de portofolii se bazeaza pe analiza tehnica si analiza fundamentala in activitatea lor. Acceptarea ipotezei de eficienta a pietei face inutila utilizarea acestor practici [Solnik,1997]. Eficienta informationala a pietei americane a fost scoasa in evidenta pentru prima data de Cootner (1964), Moore (1964) si Fama (1965). Aceste studii au fost urmate de Solnik (1973) pentru principalele piete europene. Gabriel Hawawini (1985), in monografia sa, trece in revista, intr-o maniera exhaustiva, toate studiile de eficienta realizate pe pietele europene. Toate aceste studii au evidentiat eficienta informationala in sens slab a principalelor piete bursiere.
In aceste conditii a fost necesara aparitia unor noi instrumente in gestiunea portofoliilor care s-au concretizat in teoria moderna a portofoliilor. Cateva cuvinte cheie, care stau la baza acestei teorii, sunt: model de piata, risc sistematic, indice bursier, contracte pe indici, dreapta de piata sau prima de risc. Conform acestei noi teorii, speranta de castig a investitorilor va fi direct proportionala cu riscul de piata asumat.
Teritoriu aflat prin excelenta sub imperiul pragmatismul, domeniul pietelor financiare a inceput sa-si dezvolte si o redutabila latura teoretica. Chiar daca evidenta legaturii nemijlocite dintre teoire si practica mai este inca pusa la indoiala, nu trebuie uitat ca intreaga “teorie” a stiintei financiare moderne este fundamentata pe domeniul pietelor financiare.
Aceasta latura a finantelor poate demonstra oricand si caracterul sau practic (si dezvoltarea exploziva a burselor de valori demonstreaza acest lucru), dar si pe cel teoretic, fara ca aceste domenii sa poata fi delimitate cu precizie.
In fapt, punerile de acord in privinta unor probleme marginale(care dau consistenta stiintelor clasice) apar ca inutile in cazul pietelor financiare, iar divergentele incep inca de la stabilirea domeniului de studiu.
Astfel, Scoala anglo-saxsona (si, in primul rand, cea americana) desemneaza prin piata financiara totalitatea tranzactiilor cu instrumente monetare (piata monetara) si cu titluri pe termen lung (piata de capital).
Dimpotriva, Scoala din restul Europei (si, in primul rand, cea franceza) defineste prin termenul de piata financiara: piata valorlor imobiliare, reprezentand, alaturi de piata creditului si piata monetara, o componenta a pietei capitalurilor.
Asadar, piata de capital reprezinta o piata specializata unde se intalnesc si se regleaza in mod liber cererea si oferta de active financiare pe termen mediu si lung. Concret, este vorba despre o piata pe care se tranzactioneaza in mod liber valori mobiliare (actiuni, obligatiuni), piata ce are drept rol principal mobilizarea capitalurilor persoanelor (fizice/juridice) care economisesc (cumparatorii de actiuni si obligatiuni) si care urmaresc plasarea profitabila a acestor capitaluri; aceste fonduri sunt atrase de catre emitentii de actiuni/obligatiuni, ce sunt in cautare de capital in vederea finantarii unor proiecte de investitii.
Desigur, piata de capital prezinta interes si din alte puncte de vedere, permitand preluarea controlului asupra unor societati prin achizitii semnificative de actiuni sau obtinerea unor castiguri pe termen scurt prin specularea modificarilor de curs ale valorilor mobiliare.In functie de momentul in care se realizeaza tranzactia, piata de capital se imparte in doua segmente:
- Piata primara. Este piata pe care emisiunile noi de valori mobiliare sunt negociate pentru prima data. Concret, este vorba de procesul prin care intermediarii financiari, care de regula fac legatura intre societatea emitenta si investitori, se obliga sa plaseze valorile mobiliare nou emise in schimbul unui comision;
- Piata secundara. Odata puse in circulatie valorile mobiliare pe piata primara, acestea fac obiectul tranzactiilor pe piata secundara. Functionarea efectiva a pietei secundare se realizeaza prin intermediul pietelor de negocieri sau organizate: este in principal vorba de bursa de valori si de piata extrabursiera (sau piata OTC - Over the Counter Market).
Diferenta dintre cele doua forme organizate ale pietei de capital (bursa si piata OTC) consta in existenta unor conditii si criterii de eficienta economico-financiara, de informare a investitorilor, referitoare la numarul de actiuni puse in circulatie, etc pentru accesul la bursa, conferind societatii cotate pe aceasta piata garantii superioare pentru investitori.
De asemenea exista diferente intre modul de functionare si organizare a celor doua piete - bursa de valori este o piata de licitatie in timp ce piata Rasdaq este o piata de negociere.
Pietele dezvoltate de capital au doua caracteristici importante: divizibilitate (atomicitate) si lichiditate. Divizibilitatea semnifica ca activele sunt reprezentate de un mare numar de actiuni care pot fi cumparate pentru sume diferite. In consecinta un activ poate fi detinut in proportii diferite de un anumit numar de investitori si invers un investitor poate repartiza banii sai in mai multe tipuri de actiuni. Lichiditatea semnifica faptul ca un investitor poate imediat, fara costuri prea mari, de a schimba anumite actiuni cu altele. Aceasta implica faptul ca orice investitor poate sa-si constituie, in orice moment, portofoliul dupa cum ii convine in acel moment, foarte repede si fara costuri prea mari. El va avea posibilitatea de a-si arbitra pozitiile dupa cum doreste.
In aceste conditii interesul fiecarui investitor este de a obtine informatii cu privire la actiunile diverselor societati cotate pe piata. Aceste informatii vor permite investitorilor evaluarea perspectivelor fiecarei oportunitati de investire si investirea in portofoliul care prezinta cele mai bune perspective. Sursele prin care investitorii pot obtine informatiile sunt conturile de exploatare, bilanturile societatilor, cursurile si volumele tranzactiilor, publicatiile specializate si jurnalele financiare, care evalueaza si interpreteaza noutatile financiare, precum si institutiile financiare care apreciaza perspectivele societatilor cotate.
Aceste canale de informatii sunt eficiente in masura in care informatia se raspandeste rapid si unde fiecare noua informatie devine repede publica.
Pentru ca actiunile sunt divizibile si lichide, investitorii sunt in masura de a se adapta rapid schimbarilor de perceptie privind valoarea unei societati. Aceste noi informatii vor duce la cumparari si vanzari care vor afecta cursul pana cand acesta va corespunde noii valori a societatii. Astfel, informatia va fi repede asimilata in noul curs al titlului. De exemplu, daca toti investitorii sunt siguri ca cursul unui titlu va creste maine cu 5%, ei il vor cumpara pana cand aceasta speranta de castig de 5% va fi reflectata in cursul de astazi. Din aceasta cauza variatia asteptata de 5% de maine va fi redusa la 0. Pornind de la aceasta logica cursul de astazi devine o estimatie nedeplasata a cursului de maine.
In aceste conditii va fi foarte greu pentru un investitor individual de a gasi o actiune care nu este corect evaluata. Datorita acestui fapt se poate formula ipoteza conform careia pietele de capital sunt „piete eficiente”. Principiul de eficienta a pietelor de capital semnifica faptul ca cursul de astazi constituie o buna aproximare a cursului de maine. Un astfel de proces este un proces de „martingale”. Conform acestuia toate informatiile necesare previziunii cursurilor viitoare sunt deja reflectate in cursul actual. Un caz special de martingale este procesul bine cunoscut de drumuri aleatoare, care necesita ipoteza suplimentara de independenta a distributiile variatiilor de curs.
Termenul de drum aleator este adesea rau interpretat. Astfel, unii considera ca variatiile de curs se vor datora intamplarii si nu vor avea nici o ratiune cauzala. Ipoteza de piata eficienta nu are in vedere o astfel de interpretare. Cursul variaza pentru ca caracteristicile si perspectivele unei societati in economie se schimba si datorita faptului ca evaluarea de investitor ale acestor caracteristici si perspective se modifica. In alti termeni, cunostintele unui investitor se modifica odata cu aparitia continua de noi informatii si revizuirea impactului vechilor informatii. Adica, in orice moment variatia cursului in perioada urmatoare este aleatoare, fiind data de natura informatiilor disponibile.
Rezumand, in ipoteza de piete eficiente, toate informatiile disponibile, de la un anumit moment, sunt incluse in curs. Cursul din orice moment este o estimatie nedeplasata a cursurilor din perioada viitoare. Pe o astfel de piata nici un investitor nu poate spera de a avea, de o maniera repetata, informatii care sa nu fie deja actualizate de catre ceilalti investitori in cursuri. In consecinta, nici un investitor nu poate realiza rate de rentabilitate anormale si de o maniera sistematica. Nivelul ratei de rentabilitate, la care un investitor poate spera, este in functie de riscul asumat de acel investitor. Aceasta remarca este foarte importanta si reprezinta una din elementele de baza a Modelului de Echilibru a Activelor Financiare.
Conceptul de piata eficienta informational are o serie de implicatii extreme in practica gestiunii portofoliilor: singurii investitorii care dispun de informatii privilegiate vor avea posibilitatea de a obtine castiguri anormale .
Intr-o piata eficienta preturile trecute a titlurilor nu pot fi utilizate pentru a bate piata sau obtinerea de rentabilitati ajustate pentru risc superior .
Analiza tehnica si cartista este inutila.
Informatiile publice includ : bilanturile, conturi de exploatare, PER ,cresteri de capital ,etc .
Intr-o piata eficienta, in forma semislaba, analiza fundamentala, fondata pe informatiile publice, este inutila.
Nu se pot realiza performante superioare nici chiar de persoanele cele mai susceptibile de a obtine informatii privilegiate.
Ipoteza fundamentala a analizelor tehnice sau grafice este ca trecutul tinde a se repeta, iar anumite forme grafice, odata depistate, vor oferi informatii cu privire la miscarea viitoare ale cursurilor. Un statistician va fi de acord cu aceste metode numai in masura in care schimbarile succesive ale cursurilor sunt evenimente dependente. Aceasta s-ar traduce prin asa numita „corelatie seriala”. Inexistenta unei astfel de corelatii implica o evolutie aleatoare a cursurilor, cunoscuta sub denumirea de „piata la intamplare”. Utilitatea practica a analizei tehnice sau grafice poate fi verificata numai dupa testarea formei slabe a eficientei. Eficienta semi-slaba va exista doar in masura in care cursurile reflecta toate informatiile publice, iar eficienta in forma puternica va exista doar in masura in care cursul reflecta toate informatiile, inclusiv cele privilegiate .
Majoritatea gestionarilor de portofolii se bazeaza pe analiza tehnica si analiza fundamentala in activitatea lor. Acceptarea ipotezei de eficienta a pietei face inutila utilizarea acestor practici [Solnik,1997]. Eficienta informationala a pietei americane a fost scoasa in evidenta pentru prima data de Cootner (1964), Moore (1964) si Fama (1965). Aceste studii au fost urmate de Solnik (1973) pentru principalele piete europene. Gabriel Hawawini (1985), in monografia sa, trece in revista, intr-o maniera exhaustiva, toate studiile de eficienta realizate pe pietele europene. Toate aceste studii au evidentiat eficienta informationala in sens slab a principalelor piete bursiere.
In aceste conditii a fost necesara aparitia unor noi instrumente in gestiunea portofoliilor care s-au concretizat in teoria moderna a portofoliilor. Cateva cuvinte cheie, care stau la baza acestei teorii, sunt: model de piata, risc sistematic, indice bursier, contracte pe indici, dreapta de piata sau prima de risc. Conform acestei noi teorii, speranta de castig a investitorilor va fi direct proportionala cu riscul de piata asumat.
miercuri, 8 septembrie 2010
Creditul(imprumutul)
Societatea umană este în ansamblul său un mecanism social ce a avut şi are de rezolvat probleme de importanţă capitală, de a căror îndeplinire depinde existenţa şi dezvoltarea sa ulterioară. O asemenea finalitate este de neconceput fără asigurarea suportului material şi de altă natură pentru acoperirea nevoilor reale, cotidiene ale indivizilor şi ale societăţii în întregul său.
Determinantă în acest sens este economia generatoare sau creatoare de bunuri materiale şi servicii necesare, fapt pentru care se impune abordarea conştientă a procesului, inclusiv a nevoilor, stabilirea modalităţii de echilibrare a acestora cu resursele existente.
Trebuie precizat că pentru a funcţiona corect, mecanismul economic trebuie să dispună de instrumentele adecvate pentru a-şi asigura eficienţa, ceea ce presupune atît stimularea cît şi controlul, ca nişte condiţii menite să promoveze un comportament raţional pentru toţi agenţii economici.
Keynes spunea despre monedă ca reprezintă "sângele care irigă naţiunea", deci cel mai important dintre instrumentele de mai sus.
Moneda însă trebuie supravegheată şi gestionată. Astfel s-a format un sistem de acţiuni, procedee, politici şi investiţii care impreună controlează moneda în toate fazele existenţei sale şi o gestionează prin operaţiuni pe piaţă.
Sistemul bancar constituie o parte din acest arsenal, care controlează în mod direct moneda, acţionând prin ea asupra economiei, folosindu-se de funcţiile, rolul şi menirea pe care le are.
CREDITUL - RELAŢIE DE INTERESE
În orice economie agenţii economici trebuie să acţioneze pentru a-şi realiza obiectul activităţii recurgând la banii pe care-i au sau nu. Astfel putem clasifica agenţii economici in două categorii:
1. permanent excedentari de resurse băneşti;
2. permanent deficitari de resurse băneşti.
Agenţii din a doua categorie sunt cei care-şi vor completa resursele proprii cu bani de împrumut, adică prin contractarea de credite, intrând în relaţie cu prima categorie, agenţii excedentari. Astfel creditul devine centrul acestor relaţii, iar băncile - instituţiile cheie in jurul cărora navighează agenţii.
Pentru a defini creditul, este necesar să prezentăm opiniile care s-au conturat în legătură cu acest concept.
Creditul ca încredere - este o concepţie care plasează la baza relaţiilor de credit ideea de încredere, de unde rezultă caracterul subiectiv al acestora. Considerarea creditului ca încredere se fundamentează pe definiţiile date acestui concept. Termenul de credit îşi are originea în cuvintele latine "creditum", "de încredere" care desemnează încrederea în cineva sau ceva. În practică termenul se concretizează în relaţiile dintre creditor şi debitor, în sensul că cel din urmă trebuie să prezinte o anumită bonitate, astfel încât să genereze încredere din partea creditorului.
Creditul ca relaţie de schimb - reprezintă un acord prin care anumite bunuri, servicii sau o cantitate de monedă sunt cedate în schimbul unei promisiuni de plată viitoare.
Unei asemenea abordări, îi sunt aduse contraargumente cum ar fi cel potrivit căruia creditul nu este o formă a schimbului, nici din punct de vedere al scopului şi nici al conţinutului material al valorii.
Creditul ca relaţie de distribuire - prin faptul că mobilizează resursele băneşti, disponibilităţile existente la un moment dat în economie, redistribuindu-le apoi prin acordarea de împrumuturi pe alte ramuri, sectoare sau domenii de activitate care au nevoie de mijloace de finanţare.
Prin disponibilităţiile băneşti înţelegem surplusurile de capital de circulaţie aflate temporar sub forma inactivă în conturile întreprinderilor deschise la bănci, la rezervele de casă ale firmelor păstrate în conturile bancare etc, dar şi sumele economisite de populaţie depuse la casele de economii sau la băncile comerciale.
Creditul sporeşte astfel puterea de acţiune productivă a capitalului, deci pune în mişcare forţele economice latente şi contribuie la creşterea avuţiei reale a societăţii. Deci băncile prin creditare transformă economiile sterile în capitaluri productive.
Prin acordarea de către bănci a creditelor este verificat şi modul cum urmează ca suma primită de către întreprinzător să fie utilizată ulterior, diminuându-se astfel iniţiativele păguboase, nerentabile. Accesul la credit este oferit tuturor întreprinzătorilor, care prin intenţiile lor, fundamentate riguros, prezintă garanţia sumelor primite. Astfel, creditul contribuie la proliferarea firmelor de mici dimensiuni, adesea promotoare ale inovaţiei ce favorizează concurenţa. Creditul are şi o importantă funcţie de emisiune monetară. După ce, prin intervenţia ideii de credit s-a ajuns la moneda fiduciară , adică biletele de bancă plus multiple alte instrumente şi tehnici de plată (trata, viramentul, cecul) care au dus la diminuarea folosirii numerarului şi la creşterea de mari proporţii a monedei scripturale. Prin aceasta s-a asigurat şi o importantă reducere a cheltuielilor cu circulaţia banilor, noile tehnici făcând faţă în cele mai bune condiţii creşterii exponenţiale a volumului tranzacţiilor economice. Reglând dimensiunile cererii şi ofertei de mărfuri prin creditarea consumului, pe de-o parte şi a stocurilor pe de altă parte, creditul contribuie pe lângă alţi factori la asigurarea stabilităţii preţurilor . De exemplu, dacă anumite mărfuri a căror producere are un caracter sezonier ar fi aduse pe piaţă toate în momentul obţinerii lor, oferta ar deveni disproporţionat de mare în raport cu cererea şi am asista la o cădere spectaculoasă a preţurilor ce ar fi urmată apoi (după o perioadă în care s-ar ajunge la raritatea mărfii respective), de o situaţie inversă (o cerere neacoperită de ofertă şi o urcare exagerată a preţurilor). Pentru evitarea unor astfel de fluctuaţii generatoare de risipă şi perturbatoare ale echilibrului economic se folosesc instrumente pentru creditare - warant - ce oferă proprietarului mărfurilor respective posibilitatea obţinerii cu anticipaţie, cel puţin parţial, a contravalorii acestora. De asemenea, creditul prin însuşi natura lui, contribuie la creşterea vitezei de rotaţie a banilor, la multiplicarea monedei scripturale, la rularea permanentă a fondurilor.
Creditul, al cărui preţ este dobânda , contribuie prin reglarea ratei dobânzii la stăvilirea fenomenului de inflaţie.
Prin finanţarea consumului şi crearea unor fenomene şi tehnici, creditul a devenit o prezenţă indispensabilă şi în viaţa populaţiei în orice ţară civilizată (creditul ipotecar).
Creditul are un rol deosebit şi în promovarea relaţiilor economice internaţionale, prin diferitele sale forme, mai ales în comerţul exterior, cu predilecţie pentru stimularea exportului şi pentru derularea normală a operaţiunilor de import-export. Nu se poate trece cu vederea nici rolul pe care-l are în finanţarea deficitului bugetar al statului, acolo unde este cazul sub forma creditului public. Trebuie să subliniem faptul că pe cât de util şi de avantajos este creditul ca verigă indispensabilă în mecanismul de funcţionare al economiei naţionale, pe atât de periculos şi de dezavantajos devine atunci când nu este utilizat în conformitate cu cerinţele sale şi ale echilibrului economic general.
Cel mai mare pericol îl constituie folosirea lui abuzivă, determinată de iluzia că prin sine însuşi creditul reprezintă avuţie.
Supercreditarea duce la grave dezechilibre economice, monetare, generând, atunci când ia proporţii, inflaţia. De asemenea utilizarea creditului pentru finanţarea unor activităţi economice insuficient fundamentate poate duce la dezechilibrul structural în economie, la disproporţii între ramurile şi sectoarele ei de activitate.
O folosire abuzivă poate stimula şi o exacerbare a operaţiunilor speculative, o creştere a capitalului fictiv, care poate ajunge la crahuri financiare.
Nu trebuie să uităm nici de problemele riscului presupuse în utilizarea creditului, în special pentru bănci, care neluate în calcul, pot provoca prăbuşirea în lanţ a sistemului bancar, cu consecinţe grave pe plan economic, social, politic.
Putem deci defini creditul luând în considerare abordările de mai sus.
Creditul reprezinta o categorie economică ce exprimă relaţii de repartiţie a unei părţi din PIB sau venitul naţional, prin care se mobilizează şi se distribuie disponibilităţile din economie şi se creează noi mijloace de plată, în scopul satisfacerii unor nevoi de capital şi al realizării unor obiective ale politicii economice.
ELEMENTE ŞI TRĂSĂTURI
A evidenţia cartacteristicile creditului presupune mai întâi o prezentare a elementelor incluse în relaţiile de credit, astfel:
- participanţii;
- promisiunea de rambursare;
- scadenţă;
- dobândă.
Participanţii la raportul de credit, debitorul şi creditorul sunt denumiţi în literatura de specialitate cu termenul de "subiecte ale raportului de credit". Îi vom grupa în trei mari categorii: populaţia, statul, agenţii economici.
Agenţii economici deţin o importantă poziţie în rândul creditorilor, în cazul în care obţin rezultate financiare pozitive, pentru care caută cele mai eficiente modalităţi de plasare pe piaţa monetară sau de capital. Disponibilităţile monetare degajate de întreprinderi se constituie în resurse de creditare pentru unităţile deficitare, fie direct fie prin intermediul băncilor sau al altor instituţii financiare.
Potenţialul de economisire, implicit de creditare a întreprinderilor poate fi evidenţiat prin analiza disponibilităţilor în depozite la termen şi ale portofoliilor de titluri deţinute ca participaţii la capitalul social al altor agenţi economici şi ca subscriptori la titlurile emise de stat.
Populaţia participă la procesul de creditare în dublă calitate, de creditor şi debitor, remarcându-se prin rolul important în asigurarea resurselor de creditare.
Participarea statului în calitate de creditor nu poate fi analizată decât în situaţia înregistrării de excedente bugetare şi a disponibilizării în economie a unei importante sume, dirijată de către sistemul asigurărilor şi protecţiei sociale ori către alte destinaţii.
În schimb, calitatea de debitor este bine definită în toate economiile contemporane, ca urmare a înregistrării de deficite bugetare.
Promisiunea de rambursare reprezintă angajamentul debitorului de a rambursa, la scadenţă, valoarea capitalului împrumutat, plus dobânda, ca preţ al creditului. Datorită unei conjuncturi nefavorabile, interne sau externe, debitorul se poate afla în incapacitate de plată, sau poate întârzia plata sumelor ajunse la scadenţă. Din acest motiv, este necesar ca la nivelul creditorului să se adopte măsurile necesare pentru prevenirea şi eliminarea riscului de nerambursare, printr-o analiză a solicitantului de credite, în funcţie de mai multe elemente: poziţia pe piaţă şi în cadrul ramurii, situaţia financiară, forma juridică şi raportul cu ceilalţi participanţi pe piaţă.
Garantarea creditelor constituie o caracteristică legată de rambursabilitatea acestora. În funcţie de natura elementelor care constituie obiectul garanţiei, se poate face distincţie între garanţia reală şi garanţia personală.
Garanţia reală are la bază garantarea cu valori materiale prin a căror valorificare se pot obţine sumele necesare achitării creditului. O altă formă de garantare o constituie ipoteca, actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui imobil, fără deposedare.
Garanţia personală reprezintă angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti suma ajunsă la scadenţă, în cazul incapacităţii de plată a debitorului.
Cea mai adecvată formă de garantare o constituie garantarea financiară, fapt care este posibil prin asigurarea în viitor a unor fluxuri de venituri suficiente pentru acoperirea cheltuielilor legate de rambursarea creditului şi dobânda aferentă. În acest scop se procedează la garantarea creditului cu elementele patrimoniale ale debitorului (active fixe şi circulante).
Scadenţa sau termenul de rambursare stabilit în contract este diferită în funcţie de particularităţile sectorului de activitate şi de nivelul eficienţei activităţii beneficiarilor de credite.
Astfel există o diversitate a termenelor scadente, de la 24 de ore (în cazul pieţei interbancare) până la durate medii si lungi (20 sau 30 de ani) în cazul împrumuturilor obligatare.
Între scadenţă şi modul de rambursare se poate stabili o corelaţie, astfel: creditele pe termen scurt sunt rambursabile integral la scadenţă, în timp ce creditele pe termen lung şi mijlociu implică rambursarea eşalonată.
Dobânda reprezintă preţul capitalului utilizat, sau “chiria”, pe care o plăteşte debitorul pentru dreptul care i se acordă, cel de a folosi capitalul împrumutat. În general, nivelul dobânzii se corelează cu rata profitului obţinută de intreprinzator. Cuantificarea dobânzii se realizează prin utilizarea ratei dobânzii, care se constituie într-un instrument de influenţare a cererii şi ofertei de credite.
Un nivel redus al ratei de dobândă duce la o cerere sporită de credite, ceea ce determină efecte favorabile asupra producţiei şi economiei, după cum un cost ridicat al creditelor, adică o rată ridicată de dobândă, generează diminuarea cererii de credite. Având în vedere rata inflaţiei, ajungem la concluzia că în perioade cu inflaţie sporită, creditele constituie o modalitate perfectă de finanţare.
În funcţie de acelaşi element, inflaţia, se utilizează în raporturile de credit, două tipuri de dobândă: fixă şi variabilă.
Dobânda fixă este stabilită în contract şi este valabilă pe întreaga durată a creditului.
Dobânda sensibilă se modifică periodic în funcţie de presiunile inflaţioniste şi de evoluţia nivelului dobânzii pe piaţă.
FORMELE CREDITULUI
Datorită diversităţii sub care apare creditul în economie, se impune utilizarea mai multor criterii de clasificare, astfel:
1. După natura economică şi participanţii la relaţia de creditare:
- creditul comercial;
- creditul bancar;
- creditul de consum;
- creditul obligatar;
2. După calitatea debitorului:
- credite acordate persoanelor fizice;
- credite acordate persoanelor juridice.
3. După calitatea debitorului şi creditorului:
- creditul privat;
- creditul public.
4. După scopul acordării creditului:
- credite de producţie;
- credite de circulaţie;
- credite de consum.
5. După natura garanţiilor:
- credite reale;
- credite personale.
6. După întinderea drepturilor creditorului:
- credite denunţiabile;
- credite nedenunţiabile
- credite legale.
7. După modul de stingere a obligaţiilor de plată;
- credite amortizabile;
- credite neamortizabile.
8. După termenul în care trebuie rambursat creditul:
- credite pe termen scurt;
- credite pe termen mijlociu;
- credite pe termen lung.
Indiferent de criteriul de clasificare utilizat, putem desprinde câteva caracteristici ale creditului în economia contemporană:
- s-au produs schimbări în destinaţia creditului, în sensul că a sporit ponderea celor speculative şi celor destinate satisfacerii nevoii statului;
- se remarcă sporirea creditului bancar în detrimentul celui comercial;
- se produc modificări frecvente ale nivelului dobânzii, cu scopul de a favoriza sau limita dimensiunile creditului;
- prin scontarea efectelor de comerţ se realizează împletirea creditului comercial cu cel bancar.
Determinantă în acest sens este economia generatoare sau creatoare de bunuri materiale şi servicii necesare, fapt pentru care se impune abordarea conştientă a procesului, inclusiv a nevoilor, stabilirea modalităţii de echilibrare a acestora cu resursele existente.
Trebuie precizat că pentru a funcţiona corect, mecanismul economic trebuie să dispună de instrumentele adecvate pentru a-şi asigura eficienţa, ceea ce presupune atît stimularea cît şi controlul, ca nişte condiţii menite să promoveze un comportament raţional pentru toţi agenţii economici.
Keynes spunea despre monedă ca reprezintă "sângele care irigă naţiunea", deci cel mai important dintre instrumentele de mai sus.
Moneda însă trebuie supravegheată şi gestionată. Astfel s-a format un sistem de acţiuni, procedee, politici şi investiţii care impreună controlează moneda în toate fazele existenţei sale şi o gestionează prin operaţiuni pe piaţă.
Sistemul bancar constituie o parte din acest arsenal, care controlează în mod direct moneda, acţionând prin ea asupra economiei, folosindu-se de funcţiile, rolul şi menirea pe care le are.
CREDITUL - RELAŢIE DE INTERESE
În orice economie agenţii economici trebuie să acţioneze pentru a-şi realiza obiectul activităţii recurgând la banii pe care-i au sau nu. Astfel putem clasifica agenţii economici in două categorii:
1. permanent excedentari de resurse băneşti;
2. permanent deficitari de resurse băneşti.
Agenţii din a doua categorie sunt cei care-şi vor completa resursele proprii cu bani de împrumut, adică prin contractarea de credite, intrând în relaţie cu prima categorie, agenţii excedentari. Astfel creditul devine centrul acestor relaţii, iar băncile - instituţiile cheie in jurul cărora navighează agenţii.
Pentru a defini creditul, este necesar să prezentăm opiniile care s-au conturat în legătură cu acest concept.
Creditul ca încredere - este o concepţie care plasează la baza relaţiilor de credit ideea de încredere, de unde rezultă caracterul subiectiv al acestora. Considerarea creditului ca încredere se fundamentează pe definiţiile date acestui concept. Termenul de credit îşi are originea în cuvintele latine "creditum", "de încredere" care desemnează încrederea în cineva sau ceva. În practică termenul se concretizează în relaţiile dintre creditor şi debitor, în sensul că cel din urmă trebuie să prezinte o anumită bonitate, astfel încât să genereze încredere din partea creditorului.
Creditul ca relaţie de schimb - reprezintă un acord prin care anumite bunuri, servicii sau o cantitate de monedă sunt cedate în schimbul unei promisiuni de plată viitoare.
Unei asemenea abordări, îi sunt aduse contraargumente cum ar fi cel potrivit căruia creditul nu este o formă a schimbului, nici din punct de vedere al scopului şi nici al conţinutului material al valorii.
Creditul ca relaţie de distribuire - prin faptul că mobilizează resursele băneşti, disponibilităţile existente la un moment dat în economie, redistribuindu-le apoi prin acordarea de împrumuturi pe alte ramuri, sectoare sau domenii de activitate care au nevoie de mijloace de finanţare.
Prin disponibilităţiile băneşti înţelegem surplusurile de capital de circulaţie aflate temporar sub forma inactivă în conturile întreprinderilor deschise la bănci, la rezervele de casă ale firmelor păstrate în conturile bancare etc, dar şi sumele economisite de populaţie depuse la casele de economii sau la băncile comerciale.
Creditul sporeşte astfel puterea de acţiune productivă a capitalului, deci pune în mişcare forţele economice latente şi contribuie la creşterea avuţiei reale a societăţii. Deci băncile prin creditare transformă economiile sterile în capitaluri productive.
Prin acordarea de către bănci a creditelor este verificat şi modul cum urmează ca suma primită de către întreprinzător să fie utilizată ulterior, diminuându-se astfel iniţiativele păguboase, nerentabile. Accesul la credit este oferit tuturor întreprinzătorilor, care prin intenţiile lor, fundamentate riguros, prezintă garanţia sumelor primite. Astfel, creditul contribuie la proliferarea firmelor de mici dimensiuni, adesea promotoare ale inovaţiei ce favorizează concurenţa. Creditul are şi o importantă funcţie de emisiune monetară. După ce, prin intervenţia ideii de credit s-a ajuns la moneda fiduciară , adică biletele de bancă plus multiple alte instrumente şi tehnici de plată (trata, viramentul, cecul) care au dus la diminuarea folosirii numerarului şi la creşterea de mari proporţii a monedei scripturale. Prin aceasta s-a asigurat şi o importantă reducere a cheltuielilor cu circulaţia banilor, noile tehnici făcând faţă în cele mai bune condiţii creşterii exponenţiale a volumului tranzacţiilor economice. Reglând dimensiunile cererii şi ofertei de mărfuri prin creditarea consumului, pe de-o parte şi a stocurilor pe de altă parte, creditul contribuie pe lângă alţi factori la asigurarea stabilităţii preţurilor . De exemplu, dacă anumite mărfuri a căror producere are un caracter sezonier ar fi aduse pe piaţă toate în momentul obţinerii lor, oferta ar deveni disproporţionat de mare în raport cu cererea şi am asista la o cădere spectaculoasă a preţurilor ce ar fi urmată apoi (după o perioadă în care s-ar ajunge la raritatea mărfii respective), de o situaţie inversă (o cerere neacoperită de ofertă şi o urcare exagerată a preţurilor). Pentru evitarea unor astfel de fluctuaţii generatoare de risipă şi perturbatoare ale echilibrului economic se folosesc instrumente pentru creditare - warant - ce oferă proprietarului mărfurilor respective posibilitatea obţinerii cu anticipaţie, cel puţin parţial, a contravalorii acestora. De asemenea, creditul prin însuşi natura lui, contribuie la creşterea vitezei de rotaţie a banilor, la multiplicarea monedei scripturale, la rularea permanentă a fondurilor.
Creditul, al cărui preţ este dobânda , contribuie prin reglarea ratei dobânzii la stăvilirea fenomenului de inflaţie.
Prin finanţarea consumului şi crearea unor fenomene şi tehnici, creditul a devenit o prezenţă indispensabilă şi în viaţa populaţiei în orice ţară civilizată (creditul ipotecar).
Creditul are un rol deosebit şi în promovarea relaţiilor economice internaţionale, prin diferitele sale forme, mai ales în comerţul exterior, cu predilecţie pentru stimularea exportului şi pentru derularea normală a operaţiunilor de import-export. Nu se poate trece cu vederea nici rolul pe care-l are în finanţarea deficitului bugetar al statului, acolo unde este cazul sub forma creditului public. Trebuie să subliniem faptul că pe cât de util şi de avantajos este creditul ca verigă indispensabilă în mecanismul de funcţionare al economiei naţionale, pe atât de periculos şi de dezavantajos devine atunci când nu este utilizat în conformitate cu cerinţele sale şi ale echilibrului economic general.
Cel mai mare pericol îl constituie folosirea lui abuzivă, determinată de iluzia că prin sine însuşi creditul reprezintă avuţie.
Supercreditarea duce la grave dezechilibre economice, monetare, generând, atunci când ia proporţii, inflaţia. De asemenea utilizarea creditului pentru finanţarea unor activităţi economice insuficient fundamentate poate duce la dezechilibrul structural în economie, la disproporţii între ramurile şi sectoarele ei de activitate.
O folosire abuzivă poate stimula şi o exacerbare a operaţiunilor speculative, o creştere a capitalului fictiv, care poate ajunge la crahuri financiare.
Nu trebuie să uităm nici de problemele riscului presupuse în utilizarea creditului, în special pentru bănci, care neluate în calcul, pot provoca prăbuşirea în lanţ a sistemului bancar, cu consecinţe grave pe plan economic, social, politic.
Putem deci defini creditul luând în considerare abordările de mai sus.
Creditul reprezinta o categorie economică ce exprimă relaţii de repartiţie a unei părţi din PIB sau venitul naţional, prin care se mobilizează şi se distribuie disponibilităţile din economie şi se creează noi mijloace de plată, în scopul satisfacerii unor nevoi de capital şi al realizării unor obiective ale politicii economice.
ELEMENTE ŞI TRĂSĂTURI
A evidenţia cartacteristicile creditului presupune mai întâi o prezentare a elementelor incluse în relaţiile de credit, astfel:
- participanţii;
- promisiunea de rambursare;
- scadenţă;
- dobândă.
Participanţii la raportul de credit, debitorul şi creditorul sunt denumiţi în literatura de specialitate cu termenul de "subiecte ale raportului de credit". Îi vom grupa în trei mari categorii: populaţia, statul, agenţii economici.
Agenţii economici deţin o importantă poziţie în rândul creditorilor, în cazul în care obţin rezultate financiare pozitive, pentru care caută cele mai eficiente modalităţi de plasare pe piaţa monetară sau de capital. Disponibilităţile monetare degajate de întreprinderi se constituie în resurse de creditare pentru unităţile deficitare, fie direct fie prin intermediul băncilor sau al altor instituţii financiare.
Potenţialul de economisire, implicit de creditare a întreprinderilor poate fi evidenţiat prin analiza disponibilităţilor în depozite la termen şi ale portofoliilor de titluri deţinute ca participaţii la capitalul social al altor agenţi economici şi ca subscriptori la titlurile emise de stat.
Populaţia participă la procesul de creditare în dublă calitate, de creditor şi debitor, remarcându-se prin rolul important în asigurarea resurselor de creditare.
Participarea statului în calitate de creditor nu poate fi analizată decât în situaţia înregistrării de excedente bugetare şi a disponibilizării în economie a unei importante sume, dirijată de către sistemul asigurărilor şi protecţiei sociale ori către alte destinaţii.
În schimb, calitatea de debitor este bine definită în toate economiile contemporane, ca urmare a înregistrării de deficite bugetare.
Promisiunea de rambursare reprezintă angajamentul debitorului de a rambursa, la scadenţă, valoarea capitalului împrumutat, plus dobânda, ca preţ al creditului. Datorită unei conjuncturi nefavorabile, interne sau externe, debitorul se poate afla în incapacitate de plată, sau poate întârzia plata sumelor ajunse la scadenţă. Din acest motiv, este necesar ca la nivelul creditorului să se adopte măsurile necesare pentru prevenirea şi eliminarea riscului de nerambursare, printr-o analiză a solicitantului de credite, în funcţie de mai multe elemente: poziţia pe piaţă şi în cadrul ramurii, situaţia financiară, forma juridică şi raportul cu ceilalţi participanţi pe piaţă.
Garantarea creditelor constituie o caracteristică legată de rambursabilitatea acestora. În funcţie de natura elementelor care constituie obiectul garanţiei, se poate face distincţie între garanţia reală şi garanţia personală.
Garanţia reală are la bază garantarea cu valori materiale prin a căror valorificare se pot obţine sumele necesare achitării creditului. O altă formă de garantare o constituie ipoteca, actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui imobil, fără deposedare.
Garanţia personală reprezintă angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti suma ajunsă la scadenţă, în cazul incapacităţii de plată a debitorului.
Cea mai adecvată formă de garantare o constituie garantarea financiară, fapt care este posibil prin asigurarea în viitor a unor fluxuri de venituri suficiente pentru acoperirea cheltuielilor legate de rambursarea creditului şi dobânda aferentă. În acest scop se procedează la garantarea creditului cu elementele patrimoniale ale debitorului (active fixe şi circulante).
Scadenţa sau termenul de rambursare stabilit în contract este diferită în funcţie de particularităţile sectorului de activitate şi de nivelul eficienţei activităţii beneficiarilor de credite.
Astfel există o diversitate a termenelor scadente, de la 24 de ore (în cazul pieţei interbancare) până la durate medii si lungi (20 sau 30 de ani) în cazul împrumuturilor obligatare.
Între scadenţă şi modul de rambursare se poate stabili o corelaţie, astfel: creditele pe termen scurt sunt rambursabile integral la scadenţă, în timp ce creditele pe termen lung şi mijlociu implică rambursarea eşalonată.
Dobânda reprezintă preţul capitalului utilizat, sau “chiria”, pe care o plăteşte debitorul pentru dreptul care i se acordă, cel de a folosi capitalul împrumutat. În general, nivelul dobânzii se corelează cu rata profitului obţinută de intreprinzator. Cuantificarea dobânzii se realizează prin utilizarea ratei dobânzii, care se constituie într-un instrument de influenţare a cererii şi ofertei de credite.
Un nivel redus al ratei de dobândă duce la o cerere sporită de credite, ceea ce determină efecte favorabile asupra producţiei şi economiei, după cum un cost ridicat al creditelor, adică o rată ridicată de dobândă, generează diminuarea cererii de credite. Având în vedere rata inflaţiei, ajungem la concluzia că în perioade cu inflaţie sporită, creditele constituie o modalitate perfectă de finanţare.
În funcţie de acelaşi element, inflaţia, se utilizează în raporturile de credit, două tipuri de dobândă: fixă şi variabilă.
Dobânda fixă este stabilită în contract şi este valabilă pe întreaga durată a creditului.
Dobânda sensibilă se modifică periodic în funcţie de presiunile inflaţioniste şi de evoluţia nivelului dobânzii pe piaţă.
FORMELE CREDITULUI
Datorită diversităţii sub care apare creditul în economie, se impune utilizarea mai multor criterii de clasificare, astfel:
1. După natura economică şi participanţii la relaţia de creditare:
- creditul comercial;
- creditul bancar;
- creditul de consum;
- creditul obligatar;
2. După calitatea debitorului:
- credite acordate persoanelor fizice;
- credite acordate persoanelor juridice.
3. După calitatea debitorului şi creditorului:
- creditul privat;
- creditul public.
4. După scopul acordării creditului:
- credite de producţie;
- credite de circulaţie;
- credite de consum.
5. După natura garanţiilor:
- credite reale;
- credite personale.
6. După întinderea drepturilor creditorului:
- credite denunţiabile;
- credite nedenunţiabile
- credite legale.
7. După modul de stingere a obligaţiilor de plată;
- credite amortizabile;
- credite neamortizabile.
8. După termenul în care trebuie rambursat creditul:
- credite pe termen scurt;
- credite pe termen mijlociu;
- credite pe termen lung.
Indiferent de criteriul de clasificare utilizat, putem desprinde câteva caracteristici ale creditului în economia contemporană:
- s-au produs schimbări în destinaţia creditului, în sensul că a sporit ponderea celor speculative şi celor destinate satisfacerii nevoii statului;
- se remarcă sporirea creditului bancar în detrimentul celui comercial;
- se produc modificări frecvente ale nivelului dobânzii, cu scopul de a favoriza sau limita dimensiunile creditului;
- prin scontarea efectelor de comerţ se realizează împletirea creditului comercial cu cel bancar.
Trezoreria-Clasa 5
Trezoreria întreprinderii - totalitatea resurselor de care aceasta dispune. Compusă din : - numerar de casierie ; - disponibil în conturile bancare ; - credite bancare pe termen scurt ; - titlurile de plasament şi alte valori de trezorerie.
În structura trezoreriei se includ :
a) investiţiile financiare pe termen scurt – concretizate în titlurile de plasament sub formă de obligaţiuni sau acţiuni : există 2 categorii de acţiuni şi obligaţiuni : proprii ( răscumpărate); provenite de la alte întreprinderi (achiziţionate).
b) conturile la bănci care cuprind valorile de încasat. Conturile bancare ale întreprinderii în lei / valută, credite bancare şi dobânzi aferente acestora.
c) casa – include nr. în casierie în lei / devize şi alte valori aflate în caseria întreprinderii (bilete de tratament, odihnă sau călătorie, tichete de masă).
d) acreditivele – reprezintă disponibilităţi ale întreprinderii virate într-un cont distinct de acreditive puse la dispoziţie furnizorului şi destinate numai plăţii datoriei faţă de acestea.
e) viramentele interne – reprezintă transferurile de disponibilităţi între conturile de trezorerie ( între bancă şi casă / invers între bancă şi acreditive şi invers între cont lei şi valută).
Contabilitatea trezoreriei întreprinderii se ţine cu ajutorul conturilor din clasa S Conturi de trezorerie .
A) Conturile curente la bănci – cu ajutorul acestui cont se evidenţiază disponibilităţile în lei / valută ale întreprinderii existente în conturile bancare. Din punct de vedere al conţinutului, contul are funcţie de „A” ; din punct de vedere al funcţiei contabile este bifuncţional A / P.
- în debitul contului sunt evidenţiate intrările de disponibilităţi ; în cont : încasări de la clienţi, depuneri de numerar din casierie, aporturi aduse de asociaţii / acţionari, încasarea de credite bancare.
- în creditul contului se înregisrează ieşirile de disponibil din cont : plăţi către furnizori, plăţi către bugetul statului, retragerea de numerar din contul bancar, retragerea unor asociaţii / acţionari, rambursarea creditelor bancare.
- soldul este de regulă „D” şi reprezintă disponibilităţile băneşti ale întreprinderii aflate în conturi la bănci la un moment dat.
OBS. Soldul poate fi C excepţional, ceea ce înseamnă că banca a creditat pe termen scurt întreprinderea, adică a plătit în numele acesteia datorii peste suma limită existentă în contul bancar.
Exemple de operaţii ;
1. Încasarea unei creanţe de al clienţi :
* Cont bancă (A+) = Clienţi ( A -)
2. Depunerea de numerar din casierie -> presupune efectuarea a 2 tranzacţii.
a) se ridică mai întâi nr. din casierie :
Viramente interne = casa
b) se depune nr. la bancă :
Banca = viramente interne
3. depunere aporturi în contulr la bancă de către acţionari :
* banca (A+) = dec. Cu acţionar (A-)
4. Plata datoriei faţă de furnizori :
* furnizori (P-) = banca (A-)
5. retragerea de numerar din contul bancar şi depunerea în casierie :
a) se ridică disponibil din contul de la bancă
Viramente întrep. = banca
b) se depune nr. în casierie
Casa = viramente interne
6. rambursarea unui credit bancar pe termen lung
* imp. pe termen lung (P-) = banca (A-)
B) Casa – evidenţiază tranzacţiile în numerar efectuate de întreprindere -> are funcţie de „A”.
- în debitul contului se înregistrează intrările de nr. în casierie : încasarea de creanţe de la clienţi, depunerea aporturilor în nr. de către asoc. / acţ. , depunerea de nr. ridicat din conturile bancare.
- în creditul contului se înregistrează operaţiile referitoare la ieşirile de nr. din casierie : plăţi către furnizori, restituirea faţă de asociaţi, acţionarii care se retrag, ridicare de nr. din casierie şi depunerea în conturile bancare.
Soldul este debitor şi reprezintă numeralul din casierie la un moment dat.
Exemple de operaţii :
1. Încasare în nr. a unei carenţe de la clienţi :
* Casa (A+) = clienţi (A-)
2. Depunerea aporturilor în numerar :
* Casa (A+) = decont cu asociaţii (A-)
3. Plata datoriei faţă de un furnizor de imob.
* Furnizori de imob. (P-) = casa (A-)
C) Viramente interne – se folosesc pentru transferurile de disponibilităţi între conturile de trezorerie.
- funcţie de „A”
- se debitează cu sumele transferate dintr-un cont de trezorerie întru-un alt cont de trezorerie ; în acest caz contul de trezorerie care cedează suma scade, făcând să crească cu aceeaşi valoare contul Viramente interne.
-în creditul contului se înregistrează – sumele virate dintr-un cont de trezorerie într-un alt cont de trezorerie ; în acest caz contul de trezorerie care primeşte suma creşte cu suma virată, făcând să scadă cu aceeaşi valoare contul Viramente interne.
- soldul contului în urma celor 2 operaţii trebuie să fie zero.
D) Creditele bancare pe termen scurt sunt împrumuturi acordate de bănci sau alte instituţii financiare întreprinderii, pe o periadă de maxim un an. Acestea sunt de regulă purtătoare de dobânzi.
- are funcţie de „P”
- în creditul contului se îregistrează împtumuturile obţinute şi încasate de întreprindere, precum şi dobânda calculată şi înregistrată lunar.
-;în debitul contului se înregistrează ratele rembursate şi dobănda plătită lunar la fiecare scadenţă.
- soldul final al contului reprezintă, pe de o parte valoarea împtumutului încasat dar nerambursat încă, iar pe de altă parte dobânda neachitată încă.
Exemple :
1. Încasarea creditului pe termen scurt :
* banca (A+) = credit bancar pe termen scurt (P+)
2. Înregistrarea dobânzii. Dobânda reprezintă pentru întreprindere o cheltuială :
* Ch2 cu dobânzi (A+) = dobânzi la credite (P+).
3. La scadenţă, după caz se rambursează câte o rată din împrumut şi se plăteşte dobânda :
* % (creditul b+s ; dobânda la CBTS) = bancă (A-).
Întreaga activitate desfăşurată de întreprindere cuprinde două categorii de operaţiuni: de
gestiune şi de capital.
Operaţiunile de gestiune sunt cele mai însemnate şi au un caracter repetitiv în viaţa economică a întreprinderii.
Ele cuprind mai departe operaţiuni de exploatare a patrimoniului în scopul realizării de produse şi servicii vandabile, de operaţiuni financiare pe piaţa de capital şi cea monetară şi operaţiuni excepţionale, accidentale şi în afara activităţii curente. Toate acestea sunt considerate activităţi ordinare. Foarte rar, întreprinderea poate
înregistra în gestiunea sa şi evenimente extraordinare (exproprieri, cutremure, etc.) în afara
cadrului decizional al conducerii acesteia.
Operaţiunile de capital vizează modificări în volumul şi structura activelor şi pasivelor întreprinderii, ca urmare a deciziilor de investiţii şi a celor de finanţare luate de conducerea întreprinderii. La rândul lor, acestea cuprind operaţiuni de investiţii şi operaţiuni de dezinvestiţii (de revânzare a activelor şi de recuperare a capitalurilor imobilizate). În replică, pe pasiv se vor înregistra operaţiuni de finanţare (de majorare a
capitalurilor proprii), operaţiuni de creditare (de atragere de noi credite) şi/sau operaţiuni de
rambursare (a creditelor), precum şi operaţiuni de restituire a capitalurilor proprii (mai rar).
În structura trezoreriei se includ :
a) investiţiile financiare pe termen scurt – concretizate în titlurile de plasament sub formă de obligaţiuni sau acţiuni : există 2 categorii de acţiuni şi obligaţiuni : proprii ( răscumpărate); provenite de la alte întreprinderi (achiziţionate).
b) conturile la bănci care cuprind valorile de încasat. Conturile bancare ale întreprinderii în lei / valută, credite bancare şi dobânzi aferente acestora.
c) casa – include nr. în casierie în lei / devize şi alte valori aflate în caseria întreprinderii (bilete de tratament, odihnă sau călătorie, tichete de masă).
d) acreditivele – reprezintă disponibilităţi ale întreprinderii virate într-un cont distinct de acreditive puse la dispoziţie furnizorului şi destinate numai plăţii datoriei faţă de acestea.
e) viramentele interne – reprezintă transferurile de disponibilităţi între conturile de trezorerie ( între bancă şi casă / invers între bancă şi acreditive şi invers între cont lei şi valută).
Contabilitatea trezoreriei întreprinderii se ţine cu ajutorul conturilor din clasa S Conturi de trezorerie .
A) Conturile curente la bănci – cu ajutorul acestui cont se evidenţiază disponibilităţile în lei / valută ale întreprinderii existente în conturile bancare. Din punct de vedere al conţinutului, contul are funcţie de „A” ; din punct de vedere al funcţiei contabile este bifuncţional A / P.
- în debitul contului sunt evidenţiate intrările de disponibilităţi ; în cont : încasări de la clienţi, depuneri de numerar din casierie, aporturi aduse de asociaţii / acţionari, încasarea de credite bancare.
- în creditul contului se înregisrează ieşirile de disponibil din cont : plăţi către furnizori, plăţi către bugetul statului, retragerea de numerar din contul bancar, retragerea unor asociaţii / acţionari, rambursarea creditelor bancare.
- soldul este de regulă „D” şi reprezintă disponibilităţile băneşti ale întreprinderii aflate în conturi la bănci la un moment dat.
OBS. Soldul poate fi C excepţional, ceea ce înseamnă că banca a creditat pe termen scurt întreprinderea, adică a plătit în numele acesteia datorii peste suma limită existentă în contul bancar.
Exemple de operaţii ;
1. Încasarea unei creanţe de al clienţi :
* Cont bancă (A+) = Clienţi ( A -)
2. Depunerea de numerar din casierie -> presupune efectuarea a 2 tranzacţii.
a) se ridică mai întâi nr. din casierie :
Viramente interne = casa
b) se depune nr. la bancă :
Banca = viramente interne
3. depunere aporturi în contulr la bancă de către acţionari :
* banca (A+) = dec. Cu acţionar (A-)
4. Plata datoriei faţă de furnizori :
* furnizori (P-) = banca (A-)
5. retragerea de numerar din contul bancar şi depunerea în casierie :
a) se ridică disponibil din contul de la bancă
Viramente întrep. = banca
b) se depune nr. în casierie
Casa = viramente interne
6. rambursarea unui credit bancar pe termen lung
* imp. pe termen lung (P-) = banca (A-)
B) Casa – evidenţiază tranzacţiile în numerar efectuate de întreprindere -> are funcţie de „A”.
- în debitul contului se înregistrează intrările de nr. în casierie : încasarea de creanţe de la clienţi, depunerea aporturilor în nr. de către asoc. / acţ. , depunerea de nr. ridicat din conturile bancare.
- în creditul contului se înregistrează operaţiile referitoare la ieşirile de nr. din casierie : plăţi către furnizori, restituirea faţă de asociaţi, acţionarii care se retrag, ridicare de nr. din casierie şi depunerea în conturile bancare.
Soldul este debitor şi reprezintă numeralul din casierie la un moment dat.
Exemple de operaţii :
1. Încasare în nr. a unei carenţe de la clienţi :
* Casa (A+) = clienţi (A-)
2. Depunerea aporturilor în numerar :
* Casa (A+) = decont cu asociaţii (A-)
3. Plata datoriei faţă de un furnizor de imob.
* Furnizori de imob. (P-) = casa (A-)
C) Viramente interne – se folosesc pentru transferurile de disponibilităţi între conturile de trezorerie.
- funcţie de „A”
- se debitează cu sumele transferate dintr-un cont de trezorerie întru-un alt cont de trezorerie ; în acest caz contul de trezorerie care cedează suma scade, făcând să crească cu aceeaşi valoare contul Viramente interne.
-în creditul contului se înregistrează – sumele virate dintr-un cont de trezorerie într-un alt cont de trezorerie ; în acest caz contul de trezorerie care primeşte suma creşte cu suma virată, făcând să scadă cu aceeaşi valoare contul Viramente interne.
- soldul contului în urma celor 2 operaţii trebuie să fie zero.
D) Creditele bancare pe termen scurt sunt împrumuturi acordate de bănci sau alte instituţii financiare întreprinderii, pe o periadă de maxim un an. Acestea sunt de regulă purtătoare de dobânzi.
- are funcţie de „P”
- în creditul contului se îregistrează împtumuturile obţinute şi încasate de întreprindere, precum şi dobânda calculată şi înregistrată lunar.
-;în debitul contului se înregistrează ratele rembursate şi dobănda plătită lunar la fiecare scadenţă.
- soldul final al contului reprezintă, pe de o parte valoarea împtumutului încasat dar nerambursat încă, iar pe de altă parte dobânda neachitată încă.
Exemple :
1. Încasarea creditului pe termen scurt :
* banca (A+) = credit bancar pe termen scurt (P+)
2. Înregistrarea dobânzii. Dobânda reprezintă pentru întreprindere o cheltuială :
* Ch2 cu dobânzi (A+) = dobânzi la credite (P+).
3. La scadenţă, după caz se rambursează câte o rată din împrumut şi se plăteşte dobânda :
* % (creditul b+s ; dobânda la CBTS) = bancă (A-).
Întreaga activitate desfăşurată de întreprindere cuprinde două categorii de operaţiuni: de
gestiune şi de capital.
Operaţiunile de gestiune sunt cele mai însemnate şi au un caracter repetitiv în viaţa economică a întreprinderii.
Ele cuprind mai departe operaţiuni de exploatare a patrimoniului în scopul realizării de produse şi servicii vandabile, de operaţiuni financiare pe piaţa de capital şi cea monetară şi operaţiuni excepţionale, accidentale şi în afara activităţii curente. Toate acestea sunt considerate activităţi ordinare. Foarte rar, întreprinderea poate
înregistra în gestiunea sa şi evenimente extraordinare (exproprieri, cutremure, etc.) în afara
cadrului decizional al conducerii acesteia.
Operaţiunile de capital vizează modificări în volumul şi structura activelor şi pasivelor întreprinderii, ca urmare a deciziilor de investiţii şi a celor de finanţare luate de conducerea întreprinderii. La rândul lor, acestea cuprind operaţiuni de investiţii şi operaţiuni de dezinvestiţii (de revânzare a activelor şi de recuperare a capitalurilor imobilizate). În replică, pe pasiv se vor înregistra operaţiuni de finanţare (de majorare a
capitalurilor proprii), operaţiuni de creditare (de atragere de noi credite) şi/sau operaţiuni de
rambursare (a creditelor), precum şi operaţiuni de restituire a capitalurilor proprii (mai rar).
Terti-Clasa 4
În funcţie de influenţa pe care relaţiile terţilor cu întreprinderea o transmit asupra patrimoniului se disting :
- relaţii cu terţi de natura datoriilor (obligaţiilor)
- relaţii cu terţi de natura creanţerlor (drepturilor)
În activitatea întreprinderii, în urma desfăşurării procesului de aprovizionare, aceasta achiziţionează bunuri economice de la diverse persoane fizice sau juridice ; se crează astfel datoriile întreprinderii.
Aceeaşi întreprindere vinde produsul activităţii care o desfăşoară, prestează servicii sau execută lucrări, procese, în urma cărora se nasc creanţele.
Datoriile pe termen scurt provin din tranzacţiile întreprinderilor cu personae fizice sau juridice, în care întreprinderea trebuie să efectueze o plată sau o contraprestaţie pe o perioadă de până la 1 an.
Creanţele pe termen scurt sunt active de întreprinderi rezultate în urma tranzacţiilor cu personae fizice sau juridice, relaţii în urma cărora întreprinderea trebuie să primească un echivalent valoric sau o contraprestaţie pe o perioadă de până la un an.
Există următoarele categorii de creanţe şi datorii pe termen scurt :
a) creanţe şi datorii comerciale
b) creanţe şi datorii salariale
c) creanţe şi datorii sociale
d) creanţe şi datorii fiscale
e) creanţe şi datorii diverse
a) – reflectă relaţiile întreprinderii cu alte întreprinderi legate de aprovizionarea şi desfacerea de bunuri şi servicii. Creanţele comerciale reflectă drepturile întreprinderii faţă de alte personae fizice sau juridice determinate de vânzări de bunuri, prestări servicii sau executarea de lucrări pentru care întreprinderea urmează să primească un echivalent valoric sau o prestaţie.
În categoria creanţelor comerciale se regăsesc :
- creanţele din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii (care fac obiectul de activitate a întreprinderii)
- creanţele rezultate din efecte comerciale
- creanţe rezultate din lipsuri de bunuri constatate cu ocazia inventarierii sau recepţia acestora şi care se imput.
Sunt evidenţiate în contabilitate cu ajutorul contului clienţi.
Contul are funcţie de A. În debitul contului se înregistrează drepturile faţă de clienţi pentru bunurile livrate sau serviciile prestate ; atât vânzarea bunurilor cât şi prestarea serviciilor se înregistrează la preţ de vânzare la care se calculează taxă pe valoare adăugată.
În creditul contului clienţi se înregistrează valoarea carenţelor încasate, reprezentând contravaloarea bunurilor livrate şi a serviciilor prestate.
Ex. : Se vând unui client produse finite. Această operaţie presupune :
1. vânzarea propriuzisă
2. descărcarea gestiunii de produsele vândute
3. încasarea creanţei
1. Clienţi = % P + C
A + D venit din vânzarea produselor finite
TVA colectată
P + C
2. variaţia stocurilor = produse finite
A + D A – C
3. (prin contul la bancă)
banca = clienţi
A + D A – C
Tot în categoria creanţelor comerciale regăsim efectele comerciale. Acestea sunt titluri de credit sub formă de cambia sau bilet la ordine care circulă între întreprinderi şi atestă dreptul debitorului de a efectua o plată la o dată ulterioară (scadenţă) înscrisă pe efect commercial.
În categoria creanţelor comerciale se includ de asemenea avansurile acordate de furnizori. Contul cu ajutorul căruia se contabilizează avansurile acordate pentru stocuri şi servicii este furnizori , debitori.
Contul are funcţie contabilă A pentru că aceste avansuri constituie creanţe în momentul acordării lor.
Contul se debitează cu avansul acordat pentru livrarea de bunuri şi prestarea de servicii, se creditează în momentul apariţiei datoriei şi decontării acesteia. Soldul contului, dacă există, este debitor şi reprezintă avansuri acordate.
Datoriile comerciale – sunt obligaţia întreprinderii faţă de terţe perosane fizice sau juridice rezultate din achiziţia de bunuri sau utilizarea serviciilor.
În categoria datorii comerciale se cuprind :
- datorii rezultate din achiziţia de bunuri şi utilizarea serviciilor de la furnizori
- datorii rezultate din achiziţia de imobilizări de la furnizorii de imobilizări
- datorii pentru efectele comerciale
Datoriile comerciale rezultate din achiziţia de stocuri şi utilizarea de servicii se evidenţiază în contabilitate cu ajutorul contului furnizori. Contul are funcţie contabilă P, se creditează cu valoarea datoriei faţă de furnizori care cuprinde costul de achiziţie şi TVA afferent.
Se debitează cu ocazia achitării datoriei faţă de furnizor.
Distingt pentru datoriile din achiziţiile de imobilizări se utilizează contul furnizori de imobilizări. Conţinutul şi funcţia acestora sunt indici ca şi pentru contul furnizori.
Ex. : Se achiziţionează de la furnizori materii prime. Această operaţie presupune :
1. îregistrarea datoriei faţă de furnizor
2. plata datoriei faţă de furnizori ( prin contul current la bancă)
1. % = furnizori
A + D materii prime P + C
P – D TVA deductibilă
2. furnizori = bancă
P – D A – C
b) – pentru realizarea obiectului de activitate întreprinderile utilizează alături de factorii materiali, factorul muncă. Pentru munca lor, salariaţii sunt remuneraţi lunar astfel :
1. într-o singură tranşă, la sfârşitul lunii curente (ultima zi lucrătoare a lunii)
2. în 2 tranşe : avans şi lichidare.
Avansul se plăteşte salariaţilor în a doua jumătate a lunii curente şi reprezintă 40 – 50 % din salariu.
Lichidarea se plăteşte în prima jumătate a lunii următoare şi reprezintă restul de plată. Restul de plată se stabileşte prin deducerea din salariul brut al reţinerilor şi a avansului acordat.
Avansurile acordate salariaţilor se contabilizează cu ajutorul contului avansuri acordate personalului care este un cont de creanţe şi are funcţie contabilă de A.
Se debitează cu avansurile acordate salariaţilor pe baza listei de avans.
Se creditează cu diminuarea creanţei în momentul reţinerii din salariu (la lichidare)
De regulă soldul contului este zero.
Datoriile din salariu, faţă de angajaţi, se contabilizează cu ajutorul contului personal salarii acordate. Are funcţie contabilă de P, se creditează la sfârştul lunii cu datoria totală faţă de salariaţi (salariul brut) în baza ştatului de salariu. Se debitează la sfârşitul fiecărei luni cu reţinerile din salariu şi respectiv avansul acordat şi respectiv cu restul de plată achitat la lichidare.
În urma lichidării salariale, contul trebuie să se soldeze.
Există şi situaţii în care salariaţii nu îşi ridică în termen legal (3 zile) avansul sau lichidarea. În acest caz sumele se transferă în contul salarii neridicate, iar banii se depun la bancă.
Contul are funcţie contabilă de P şi se soldează în momentul ridicării salariilor de către angajaţi.
c) – pentru înregistrarea în contabilitate a creanţelor şi datoriilor sociale, se utilizează contul “asigurări şi protecţie socială” care se dezvoltă în conturi sintetice de gradul 2 astfel :
1. contribuţia unităţii la asigurările sociale (CAS)
2. contribuţia personalului la asigurările sociale
3. contribuţia unităţii la asigurările sociale de sănătate (CASS)
4. contribuţia personalului la asigurările sociale de sănătate
Contul “asigurări sociale” are funcţie contabilă de P, se creditează la sfârşitul lunii cu ocazia înregistrării în contabilitate a datoriei întreprinderii şi angajaţilor la asigurările sociale şi sănătate. Se debitează cu ocazia plăţii acestor datorii la bugetul statului.
Soldul contului, dacă există, este creditor şi reprezintă contribuţii neachitate.
OBS. : în situaţia în care contul are sold debitor, înseamnă că s-a efectuat o plată în plus privind aceste contribuţii.
Contribuţia unităţii la asigurările sociale se stabileşte lunar în procent de x % pentru întreprindere o cheltuială.
Contribuţia personalului la asigurări sociale este de y % şi se reţine angajaţilor din salariu.
Contribuţia unităţii la asigurările sociale (CAS) de sănătate se calculează în procent de z % şi reprezintă pentru întreprindere o cheltuială.
Contribuţia persoanelor la asigurările sociale de sănătate (CASS) este n % şi se reţine din salariu.
Contribuţiile se calculează lunar atât pentru întreprinderi cât şi pentru angajaţi la fondul de şomaj, astfel :
- contribuţia unităţii la fondul de şomaj se stabileşte în procent de m % şi reprezintă o cheltuială
- contribuţia personalului la fondul de şomaj - nn % şi se reţine angajaţilor din salariu.
Contribuţiile la fondul de şomaj se contabilizează cu ajutorul contului “ajutor de şomaj” dezvoltat în conturi sintetice de gradul 2 pentru întreprinderi şi angajaţi.
Creanţe şi datorii sociale / salariale : exemple
Ex. La sfârşitul lunii societatea înregistrează salariile brute ale angajaţiilor. Cu această ocazie se înregistrează şi datoriile societăţii şi reţinerile angajaţiilor la asigurările sociale şi protecţia socială.
OBS. Dacă este cazul se înregistrează în prealabil în cursul lunii :
1. Plata avansului
avansuri accord. Personalului (A+) = casa (A-)
2. Se înregistrează la sfârşitul lunii salariile brute datorate personalului
cheltuieli cu salariile datorate (A+) = personal salarii datorate (P+)
3. Se înregistrează datoriile unităţii la asigurări şi / protecţia socială
a) CAS m%
Ch2 cu CAS (A+) = CAS societate (P+)
b) CASS (n%)
Ch2 cu CASS = CASS societate
c) C. Şomaj (k%)
Ch2 cu şomaj = C. Şomaj societate
4. Tot la sfârşitul lunii se înregistreză reţininerile (sal.brut) angajaţiilor reprezentând contribuţiile la CAS , CASS , CFŞ . (angajat)
La aceste reţineri se adaugă şi impozitul pe salariu :
• Personal salarii acordate = Impozit pe salariu
De asemenea dacă s-a efectuat în prealabil plata avansului se va reţine şi acesta din salariu brut.
• Pers. sal. acordat = avans acordat personal
După caz li se mai reţin angajaţilor alte datorii faţă de terţi (rate la credite, imputări)
• Personal sal. datorat = reţineri din salarii datorate terţi
5. În luna următoare înaintea datei lichidării salariilor se face plata datoriilor întreprinderii şi reţinerilor angajaţilor la bugetul statului.
! Se plătesc odată cu datoriile la bugetul statului dar se virează către terţi.
6. Se plăteşte salariaţilor lichidarea (restul de plată rămas din salariul brut după ce s-au făcut toate reţinerile.
• Personal salarii acord (P-) = casa (A-)
Creanţe şi datorii fiscale
Creanţele fiscale -; reprezintă dreptul întreprinderii faţă de bugetul statului rezultate din decontarea la o valoare mai mare dacât valoarea reală a datoriilor. Sunt încluse în categoria creanţelor fiscale impozitele şi taxele şi TVA de recuperat.
Datoriile fiscale sunt sume datorate de către întreprtreprinderi către bugetul statului pentru care însă statul nu oferă o altă contraprestaţie. Din această categorie fac parte :
- impozitul profit / venit
- TVA de plată
- Alte impozite şi taxe (imp. Pe dividente, taxa vamală, accizele)
Impozitul pe profit se evidenţiază în contabilitate trimestrial cu ajutorul contului Impozit pe profit, un cont de datorii fiscale cu funcţie de „P”.
- se creditează cu ocazia înregistrării în cont a impozitului pe profit datorat
- se debitează cu ocazia plăţii acestuia la bugetul statului
- SFC şi reprezintă impozitul pe profit datorat bugetului de stat.
OBS. SF poate fi şi debitor, situaţie în care acesta reprezintă o creanţă a intreprinderii faţă de bugetul statului reprezintă impozitul pe profit plătit în plus.
Ex.: La sfârşitul lunii martie se înregistrează impozitul pe profit datorat :
• Ch2 cu imp. profit = imp. pe profit
Până pe 25 ale lunii urmâtoare se plăteşte imp. pe profit datorat la bugetul statului :
• imp. pe profit = banca
TVA este un impozit indirect aferent transferului de proprietate asupra bunurilor, serviciilor prestate şi lucrărilor executate.
TVA spre deosebire de imp. profit nu afectează direct rezultatul întreprinderii (Ch2 / V)
Întreprinderea este doar cea care primeşte sau după caz plăteşte taxa pe valoarea adăugată de la sau la bugetul statului. Persoana care suportă TVA este consumatorul final. Cota care se aplică la TVA este de 24% excepţie fac anumite produse care conform legii se impozitează cu 9% şi exporturile pe care TVA este 0.
TVA se evidenţiază în contabilitate cu ajutorul contului.
TVA se dezvoltă pe conturi sintetice de gradul II astfel :
• TVA deductibilă
- cont de „A”(creanţă)
- se debitează cu TVA înscrisă în factori aferentă cumpărărilor de bunuri şi servicii de la furnizor.
- se creditează la sfârşitul lunii cu TVA colectată şi după caz cu TVA de recuperat
- sold final 0.
• TVA colectată
- cont de „P”
- se creditează în cursul lunii cu TVA înscrisă în factura aferentă vânzărilor de bunuri şi srevicii către 411.
- se debitează la sfârşitul lunii cu TVA deductibilâ şi după caz TVA de plată.
- sold final 0.
• TVA de plată
- cont cu „P”
- se creditează la sfârşitul lunii cu TVA colectată mai mare decât TVA deductibilă (SFC reprezinta TVA de plata)
- se debitează în luna următoare până pe 25 ale lunii cu ocazia plăţii TVA de plată datorată bugetului de stat.
• TVA de recuperat
- cont de „A” (creanţă)
- se debitează cu TVA deductibilă mai mare decât TVA colectată
- se creditează în momentul încasării TVA de recuperat de la bugetul statului
- SF este D. reprezintă TVA de recuperat care nu a fost încă încasată.
C) Creanţe şi datorii diverse
Cranţele diverse - cu ocazia vânzării acţiunilor imobilizate. Această tranzacţie dă naştere înregistrării unui venit clasificat în categoria altor venituri de exploatare iar creanţa se va înregistra în contul Debitori diverşi - cont de „A”.
- se debitează în momentul înregistrării creanţei cu ocazia vânzării imob.
- se creditează prin încasarea creanţei de la debitori diverşi
- soldul final este D. reprezintă creanţe de încasat rezultate din vânzări imob.
Ex.: 1) Vânzarea de imob. :
* deb. Diverşi = % ( alte venituri din cedarea act. TVA c.)
2) Încasarea creanţei (prin bancă) :
* banca = debitori diverşi
Datorii diverse -> se folosesc în contabilitate contul de Creditori diverşi -> cont de datorii pe termen scurt care se utilizează cu ocazia achiziţiei titlurilor de plasament (act. ob.) pentru înregistrarea unor amenzi sau sume necurente.
- cont de „P”
- se creditează cu ocazia înregistrării datoriei
- se debitează la plata acestora
- SFC dacă există – datorii diverse.
- relaţii cu terţi de natura datoriilor (obligaţiilor)
- relaţii cu terţi de natura creanţerlor (drepturilor)
În activitatea întreprinderii, în urma desfăşurării procesului de aprovizionare, aceasta achiziţionează bunuri economice de la diverse persoane fizice sau juridice ; se crează astfel datoriile întreprinderii.
Aceeaşi întreprindere vinde produsul activităţii care o desfăşoară, prestează servicii sau execută lucrări, procese, în urma cărora se nasc creanţele.
Datoriile pe termen scurt provin din tranzacţiile întreprinderilor cu personae fizice sau juridice, în care întreprinderea trebuie să efectueze o plată sau o contraprestaţie pe o perioadă de până la 1 an.
Creanţele pe termen scurt sunt active de întreprinderi rezultate în urma tranzacţiilor cu personae fizice sau juridice, relaţii în urma cărora întreprinderea trebuie să primească un echivalent valoric sau o contraprestaţie pe o perioadă de până la un an.
Există următoarele categorii de creanţe şi datorii pe termen scurt :
a) creanţe şi datorii comerciale
b) creanţe şi datorii salariale
c) creanţe şi datorii sociale
d) creanţe şi datorii fiscale
e) creanţe şi datorii diverse
a) – reflectă relaţiile întreprinderii cu alte întreprinderi legate de aprovizionarea şi desfacerea de bunuri şi servicii. Creanţele comerciale reflectă drepturile întreprinderii faţă de alte personae fizice sau juridice determinate de vânzări de bunuri, prestări servicii sau executarea de lucrări pentru care întreprinderea urmează să primească un echivalent valoric sau o prestaţie.
În categoria creanţelor comerciale se regăsesc :
- creanţele din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii (care fac obiectul de activitate a întreprinderii)
- creanţele rezultate din efecte comerciale
- creanţe rezultate din lipsuri de bunuri constatate cu ocazia inventarierii sau recepţia acestora şi care se imput.
Sunt evidenţiate în contabilitate cu ajutorul contului clienţi.
Contul are funcţie de A. În debitul contului se înregistrează drepturile faţă de clienţi pentru bunurile livrate sau serviciile prestate ; atât vânzarea bunurilor cât şi prestarea serviciilor se înregistrează la preţ de vânzare la care se calculează taxă pe valoare adăugată.
În creditul contului clienţi se înregistrează valoarea carenţelor încasate, reprezentând contravaloarea bunurilor livrate şi a serviciilor prestate.
Ex. : Se vând unui client produse finite. Această operaţie presupune :
1. vânzarea propriuzisă
2. descărcarea gestiunii de produsele vândute
3. încasarea creanţei
1. Clienţi = % P + C
A + D venit din vânzarea produselor finite
TVA colectată
P + C
2. variaţia stocurilor = produse finite
A + D A – C
3. (prin contul la bancă)
banca = clienţi
A + D A – C
Tot în categoria creanţelor comerciale regăsim efectele comerciale. Acestea sunt titluri de credit sub formă de cambia sau bilet la ordine care circulă între întreprinderi şi atestă dreptul debitorului de a efectua o plată la o dată ulterioară (scadenţă) înscrisă pe efect commercial.
În categoria creanţelor comerciale se includ de asemenea avansurile acordate de furnizori. Contul cu ajutorul căruia se contabilizează avansurile acordate pentru stocuri şi servicii este furnizori , debitori.
Contul are funcţie contabilă A pentru că aceste avansuri constituie creanţe în momentul acordării lor.
Contul se debitează cu avansul acordat pentru livrarea de bunuri şi prestarea de servicii, se creditează în momentul apariţiei datoriei şi decontării acesteia. Soldul contului, dacă există, este debitor şi reprezintă avansuri acordate.
Datoriile comerciale – sunt obligaţia întreprinderii faţă de terţe perosane fizice sau juridice rezultate din achiziţia de bunuri sau utilizarea serviciilor.
În categoria datorii comerciale se cuprind :
- datorii rezultate din achiziţia de bunuri şi utilizarea serviciilor de la furnizori
- datorii rezultate din achiziţia de imobilizări de la furnizorii de imobilizări
- datorii pentru efectele comerciale
Datoriile comerciale rezultate din achiziţia de stocuri şi utilizarea de servicii se evidenţiază în contabilitate cu ajutorul contului furnizori. Contul are funcţie contabilă P, se creditează cu valoarea datoriei faţă de furnizori care cuprinde costul de achiziţie şi TVA afferent.
Se debitează cu ocazia achitării datoriei faţă de furnizor.
Distingt pentru datoriile din achiziţiile de imobilizări se utilizează contul furnizori de imobilizări. Conţinutul şi funcţia acestora sunt indici ca şi pentru contul furnizori.
Ex. : Se achiziţionează de la furnizori materii prime. Această operaţie presupune :
1. îregistrarea datoriei faţă de furnizor
2. plata datoriei faţă de furnizori ( prin contul current la bancă)
1. % = furnizori
A + D materii prime P + C
P – D TVA deductibilă
2. furnizori = bancă
P – D A – C
b) – pentru realizarea obiectului de activitate întreprinderile utilizează alături de factorii materiali, factorul muncă. Pentru munca lor, salariaţii sunt remuneraţi lunar astfel :
1. într-o singură tranşă, la sfârşitul lunii curente (ultima zi lucrătoare a lunii)
2. în 2 tranşe : avans şi lichidare.
Avansul se plăteşte salariaţilor în a doua jumătate a lunii curente şi reprezintă 40 – 50 % din salariu.
Lichidarea se plăteşte în prima jumătate a lunii următoare şi reprezintă restul de plată. Restul de plată se stabileşte prin deducerea din salariul brut al reţinerilor şi a avansului acordat.
Avansurile acordate salariaţilor se contabilizează cu ajutorul contului avansuri acordate personalului care este un cont de creanţe şi are funcţie contabilă de A.
Se debitează cu avansurile acordate salariaţilor pe baza listei de avans.
Se creditează cu diminuarea creanţei în momentul reţinerii din salariu (la lichidare)
De regulă soldul contului este zero.
Datoriile din salariu, faţă de angajaţi, se contabilizează cu ajutorul contului personal salarii acordate. Are funcţie contabilă de P, se creditează la sfârştul lunii cu datoria totală faţă de salariaţi (salariul brut) în baza ştatului de salariu. Se debitează la sfârşitul fiecărei luni cu reţinerile din salariu şi respectiv avansul acordat şi respectiv cu restul de plată achitat la lichidare.
În urma lichidării salariale, contul trebuie să se soldeze.
Există şi situaţii în care salariaţii nu îşi ridică în termen legal (3 zile) avansul sau lichidarea. În acest caz sumele se transferă în contul salarii neridicate, iar banii se depun la bancă.
Contul are funcţie contabilă de P şi se soldează în momentul ridicării salariilor de către angajaţi.
c) – pentru înregistrarea în contabilitate a creanţelor şi datoriilor sociale, se utilizează contul “asigurări şi protecţie socială” care se dezvoltă în conturi sintetice de gradul 2 astfel :
1. contribuţia unităţii la asigurările sociale (CAS)
2. contribuţia personalului la asigurările sociale
3. contribuţia unităţii la asigurările sociale de sănătate (CASS)
4. contribuţia personalului la asigurările sociale de sănătate
Contul “asigurări sociale” are funcţie contabilă de P, se creditează la sfârşitul lunii cu ocazia înregistrării în contabilitate a datoriei întreprinderii şi angajaţilor la asigurările sociale şi sănătate. Se debitează cu ocazia plăţii acestor datorii la bugetul statului.
Soldul contului, dacă există, este creditor şi reprezintă contribuţii neachitate.
OBS. : în situaţia în care contul are sold debitor, înseamnă că s-a efectuat o plată în plus privind aceste contribuţii.
Contribuţia unităţii la asigurările sociale se stabileşte lunar în procent de x % pentru întreprindere o cheltuială.
Contribuţia personalului la asigurări sociale este de y % şi se reţine angajaţilor din salariu.
Contribuţia unităţii la asigurările sociale (CAS) de sănătate se calculează în procent de z % şi reprezintă pentru întreprindere o cheltuială.
Contribuţia persoanelor la asigurările sociale de sănătate (CASS) este n % şi se reţine din salariu.
Contribuţiile se calculează lunar atât pentru întreprinderi cât şi pentru angajaţi la fondul de şomaj, astfel :
- contribuţia unităţii la fondul de şomaj se stabileşte în procent de m % şi reprezintă o cheltuială
- contribuţia personalului la fondul de şomaj - nn % şi se reţine angajaţilor din salariu.
Contribuţiile la fondul de şomaj se contabilizează cu ajutorul contului “ajutor de şomaj” dezvoltat în conturi sintetice de gradul 2 pentru întreprinderi şi angajaţi.
Creanţe şi datorii sociale / salariale : exemple
Ex. La sfârşitul lunii societatea înregistrează salariile brute ale angajaţiilor. Cu această ocazie se înregistrează şi datoriile societăţii şi reţinerile angajaţiilor la asigurările sociale şi protecţia socială.
OBS. Dacă este cazul se înregistrează în prealabil în cursul lunii :
1. Plata avansului
avansuri accord. Personalului (A+) = casa (A-)
2. Se înregistrează la sfârşitul lunii salariile brute datorate personalului
cheltuieli cu salariile datorate (A+) = personal salarii datorate (P+)
3. Se înregistrează datoriile unităţii la asigurări şi / protecţia socială
a) CAS m%
Ch2 cu CAS (A+) = CAS societate (P+)
b) CASS (n%)
Ch2 cu CASS = CASS societate
c) C. Şomaj (k%)
Ch2 cu şomaj = C. Şomaj societate
4. Tot la sfârşitul lunii se înregistreză reţininerile (sal.brut) angajaţiilor reprezentând contribuţiile la CAS , CASS , CFŞ . (angajat)
La aceste reţineri se adaugă şi impozitul pe salariu :
• Personal salarii acordate = Impozit pe salariu
De asemenea dacă s-a efectuat în prealabil plata avansului se va reţine şi acesta din salariu brut.
• Pers. sal. acordat = avans acordat personal
După caz li se mai reţin angajaţilor alte datorii faţă de terţi (rate la credite, imputări)
• Personal sal. datorat = reţineri din salarii datorate terţi
5. În luna următoare înaintea datei lichidării salariilor se face plata datoriilor întreprinderii şi reţinerilor angajaţilor la bugetul statului.
! Se plătesc odată cu datoriile la bugetul statului dar se virează către terţi.
6. Se plăteşte salariaţilor lichidarea (restul de plată rămas din salariul brut după ce s-au făcut toate reţinerile.
• Personal salarii acord (P-) = casa (A-)
Creanţe şi datorii fiscale
Creanţele fiscale -; reprezintă dreptul întreprinderii faţă de bugetul statului rezultate din decontarea la o valoare mai mare dacât valoarea reală a datoriilor. Sunt încluse în categoria creanţelor fiscale impozitele şi taxele şi TVA de recuperat.
Datoriile fiscale sunt sume datorate de către întreprtreprinderi către bugetul statului pentru care însă statul nu oferă o altă contraprestaţie. Din această categorie fac parte :
- impozitul profit / venit
- TVA de plată
- Alte impozite şi taxe (imp. Pe dividente, taxa vamală, accizele)
Impozitul pe profit se evidenţiază în contabilitate trimestrial cu ajutorul contului Impozit pe profit, un cont de datorii fiscale cu funcţie de „P”.
- se creditează cu ocazia înregistrării în cont a impozitului pe profit datorat
- se debitează cu ocazia plăţii acestuia la bugetul statului
- SFC şi reprezintă impozitul pe profit datorat bugetului de stat.
OBS. SF poate fi şi debitor, situaţie în care acesta reprezintă o creanţă a intreprinderii faţă de bugetul statului reprezintă impozitul pe profit plătit în plus.
Ex.: La sfârşitul lunii martie se înregistrează impozitul pe profit datorat :
• Ch2 cu imp. profit = imp. pe profit
Până pe 25 ale lunii urmâtoare se plăteşte imp. pe profit datorat la bugetul statului :
• imp. pe profit = banca
TVA este un impozit indirect aferent transferului de proprietate asupra bunurilor, serviciilor prestate şi lucrărilor executate.
TVA spre deosebire de imp. profit nu afectează direct rezultatul întreprinderii (Ch2 / V)
Întreprinderea este doar cea care primeşte sau după caz plăteşte taxa pe valoarea adăugată de la sau la bugetul statului. Persoana care suportă TVA este consumatorul final. Cota care se aplică la TVA este de 24% excepţie fac anumite produse care conform legii se impozitează cu 9% şi exporturile pe care TVA este 0.
TVA se evidenţiază în contabilitate cu ajutorul contului.
TVA se dezvoltă pe conturi sintetice de gradul II astfel :
• TVA deductibilă
- cont de „A”(creanţă)
- se debitează cu TVA înscrisă în factori aferentă cumpărărilor de bunuri şi servicii de la furnizor.
- se creditează la sfârşitul lunii cu TVA colectată şi după caz cu TVA de recuperat
- sold final 0.
• TVA colectată
- cont de „P”
- se creditează în cursul lunii cu TVA înscrisă în factura aferentă vânzărilor de bunuri şi srevicii către 411.
- se debitează la sfârşitul lunii cu TVA deductibilâ şi după caz TVA de plată.
- sold final 0.
• TVA de plată
- cont cu „P”
- se creditează la sfârşitul lunii cu TVA colectată mai mare decât TVA deductibilă (SFC reprezinta TVA de plata)
- se debitează în luna următoare până pe 25 ale lunii cu ocazia plăţii TVA de plată datorată bugetului de stat.
• TVA de recuperat
- cont de „A” (creanţă)
- se debitează cu TVA deductibilă mai mare decât TVA colectată
- se creditează în momentul încasării TVA de recuperat de la bugetul statului
- SF este D. reprezintă TVA de recuperat care nu a fost încă încasată.
C) Creanţe şi datorii diverse
Cranţele diverse - cu ocazia vânzării acţiunilor imobilizate. Această tranzacţie dă naştere înregistrării unui venit clasificat în categoria altor venituri de exploatare iar creanţa se va înregistra în contul Debitori diverşi - cont de „A”.
- se debitează în momentul înregistrării creanţei cu ocazia vânzării imob.
- se creditează prin încasarea creanţei de la debitori diverşi
- soldul final este D. reprezintă creanţe de încasat rezultate din vânzări imob.
Ex.: 1) Vânzarea de imob. :
* deb. Diverşi = % ( alte venituri din cedarea act. TVA c.)
2) Încasarea creanţei (prin bancă) :
* banca = debitori diverşi
Datorii diverse -> se folosesc în contabilitate contul de Creditori diverşi -> cont de datorii pe termen scurt care se utilizează cu ocazia achiziţiei titlurilor de plasament (act. ob.) pentru înregistrarea unor amenzi sau sume necurente.
- cont de „P”
- se creditează cu ocazia înregistrării datoriei
- se debitează la plata acestora
- SFC dacă există – datorii diverse.
Stocuri-Clasa 3
În categoria stocurilor se cuprind bunurile economice deţinute de o întreprindere destinate utilizării lor în producţie (pe termen scurt, mai mic de un an) sau destinate vânzării în acelaş stadiu sau după prelucrare.
Principalele categorii de stocuri sunt :
1. Materiile prime – sunt bunuri destinate consumului în procesul de prelucrare din care se obţin ulterior produsele. Produsele finite sunt bunurile obţinute în urma procesului de prelucrare prin parcurgerea totală sau parţială a etapelor de fabricaţie.
2. Materialele de natura obiectelor de inventar – sunt acele bunuri care nu pot fi incluse în categoria mij. fixe pentru că nu întrunesc una din cele 2 condiţii (au valoare mică şi o durată scurtă de utilizare). Cu toate acestea ele participă însă la mai multe cicluri de fabricaţie.
3. Mărfurile – sunt bunuri ec. achiziţionate de întreprinere cu scopul revânzării în acelaşi stadiu în care au fost obţinute fără a fi supuse prelucrării.
4. Ambalajele sunt bunuri destinate protecţiei, calităţii scopurilor sau pentru transportul acestora.
Evauarea stocurilor
Există 4 momente de evaluare a stocurilor :
1. Evaluarea stocurilor la intrarea în patrimoniu – în funcţie de momentul de cum au fost aduse în întreprindere, stocurile se înregistrează astfel :
- la cost de achiziţie -> pentru stocuri achiziţionate de la furnizor.
- la valoarea de utilitate -> pentru stocuri aduse ca aport la capital
- la cost de producţie pentru stocurile obţinute din producţie proprie.
2. Evaluarea cu ocazia inventarierii. Stocurile se evaluează la valoarea de piaţă.
3. Cu ocazia întocmirii situaţiilor financiare sau la bilanţ. Stocurile se evaluează la valoarea cea mai mică dintre valorile de intrare (cost) şi valorile de piaţă.
4. La momentul ieşirii din gestiune. Stocurile pot fi evaluate conform uneia din următorele momente :
FIFO (primul intrat primul ieşit)
LIFO (utimul intrat primul ieşit)
CMP (costul mediu ponderat)
Documente justificative – privind stocurile
1) Factura (avizul de insotire) pt stocurile achizitionate de la furnizor (avizul de insotire se intocmeste pt a insotii pe parcursul transportului stocurile in cazul in care factura se intocmeste ulterior).
2) Nota de intrare receptie se intocmeste cu ocazia intrarii in gestiune a stocurilor in momentul receptiei acestora. Se confirma astfel indeplinirea caracteristicilor cantitative si calitative a stocurilor.
3) Nota de constatare diferenta se intocmeste atunci cand stocurile nu corespund din punct de vedere calitativ cu datele din factura respectiv avizul de insotire.
4) Bonul de predare transfer restituire, se foloseste pt evidentierea miscarii stocurilor in interiorul intreprinderii.
5) Dispozitia de livrare se intocmeste cu ocazia eliberarii stocurilor din depozit spre a fi vandute.
6) Bonul de consum se intocmeste pt darea in consum a stocurilor ce urmeaza a participa la procesul de fabricatie.
Contabilitatea stocurilor
Pentru evidenţierea în contabilitate a intrărilor şi ieşirilor de stocuri se folosesc conturile din clasa III. Conturi de stocuri şi producţie în curs de execuţie.
I. Materiile prime : (301)
Cu ajutorul acestui cont se reflectă în contabilitate existenţa, procurarea şi utilizarea stocurilor de materii prime. Contul are funcţie de activ (A).
- se debitează cu ocazia intrărilor de materii prime (din achiziţie sau aport la capital social)
- se creditează cu ieşirile de materii prime din gestiune (darea lor în consum)
- soldul final este debitor şi reprezintă valoarea materiilor prime existente în patrimoniu la un moment dat.
Exemplu de operaţiuni contabile privind materiile prime :
1. achiziţia de materii prime de la furnizori :
Materii prime = furnizor
2. aducerea ca aport la capitalul social de materii prime :
Materii prime = dec. cu asociaţii şi acţionarii
3. consumul de materii prime date spre fabricaţie :
Cheltuieli cu materii prime = materii prime
II. Materialele consumabile
se cuprind materialele auxiliare folosite în producţie (conbustibilii sau piesele de schimb).
Conţinutul economic şi funcţia contabilă a contului sunt similare contului Materii prime.
III. Materialele de natura obiectelor de inventar
se cuprind obiectele de inventar reprezentând acele bunuri care nu pot fi încadrate în categoria imobilizărilor (prin faptul că nu îndeplinesc una din cele 2 condiţii obiligatorii). Ceea ce înseamnă că, au o valoare mai mică de 1,500 lei sau au o durată de utilizare de până la un an.
Conţinutul economic şi funcţia acestui cont sunt similare contului de Materii prime.
IV. Mărfuri
se utilizează pentru înregistrarea la contabilitate a operaţiilor specifice de achiziţie stocare şi distribuire de mărfuri – are funcţie de A
- se debitează cu ocazia intrării de mărfuri în patrimoniu (prin achiziţie, aducere ca aport la capitalul social sau trecerea altor stocuri la categoria mărfurilor)
- se creditează cu ocazia ieşirii din gestiune a mărfurilor (cu ocazia vânzării către clienţi)
- sold final debitor şi reprezintă valoarea mărfurilor aflate în stoc la un moment dat.
Exemple de operaţii privind mărfuri :
1. achiziţia de mărfuri de la furnizori
Mărfuri = furnizori
2. vânzarea mărfurilor către clienţi se înregistrează în 2 etape astfel :
a) vânzarea mărfurilor, care presupune înregistrarea creanţei
Clienţi = venituri din vânzarea de mărfuri
b) scoaterea din gestiune (descărcarea) mărfurilor vândute, presupune înregistrarea unei cheltuieli corespunzătoare cu mărfuri
Cheltuieli mărfuri = mărfuri
V. Produsele finite
Se utilizează pentru înregistrarea în contabilitate a existenţei, a obţinerii din producţia proprie a stocării şi scinzării produselor finite.
- funcţie de A
- se debitează valoarea produselor finite achiziţionate de la furnizor sau obţinute din producţie proprie.
- se creditează cu valoarea produselor finite ieşite din gestiune ca urmare a vânzării către clienţi.
- Sold final debitor -> valoarea produselor finite existente în stoc la un moment dat.
VI. Semifabricatele
Se folosesc pentru înregistrarea în contabilitate a produselor obţinute de întreprindere, dar aflate în stadii intermediare de fabricaţie. Conţinutul şi funcţia sunt similare contului Produse finite.
Pentru înregistrarea în contabilitate a obţinerii din producţia proprie de produse finite şi semifabricate, se foloseşte contul variaţia stocurilor. Acesta are ca scop evaluarea corectă a costului de producţie aferent producţiei obţinute.
- este un cont bifuncţional – se creditează cu costul standard (prestabilit) al producţiei obţinute, finite sau în curs de execuţie, precum şi cu diferenţele nefavorabile între costul standard şi costul de producţie.
- Se debitează cu costul standard al produselor vândute sau reluate în fabricaţie, precum şi cu diferenţele favorabile între costul standard şi cel de producţie. La sfârşitul perioadei poate avea, fie SC sau SD care se preia la rezultatul exerciţiului.
Exemple de operaţii economico-financiare privind produsele finite :
1. obţinerea din producţia proprie de produse finite – în acest caz contul variaţia stocurilor funcţionează ca un cont de pasiv.
Produse finite = variaţia stocurilor
2. vânzarea către clienţi a produselor finite -> presupune înregistrarea :
a) vânzării propriu-zise către clienţi
Clienţi = venit din vânzarea produselor finite
b) scoaterea din gestiune a produselor finite văndute -> în acest caz contul variaţia stocurilor funcţionează ca un cont de activ
Variaţia stocurilor = produse finite
A+ A-
Deprecierea
La sfârşitul exerciţiului financiar, cu ocazia inventarierii stocurilor, se determină valoarea actuală a stocurilor în funcţie de utilitatea lor şi preţul de piaţă. Se poate constata că valoarea de inventar poate fi inferioară sau mai mică decât costul stocurilor. Acest fapt se datorează pe de o parte, reducerii preţului de vânzare a stocului sau pe de altă parte o deteriorare a stocurilor sau uzura lor morală sau chiar deteriorări ale stocurilor din activitatea de producţie. În situaţia în care se constată că valoarea actuală a stocurilor este inferioară valorii contului de intrare (cost achiziţie), se înragistrează în contabilitate deprecierea stocurilor. Depreciere pentru care se constituie provizioane pentru deprecieri.
OBS. Stocurile nu se amortizează.
Pentru evidenţierea în contabilitate a acestor provizione se utilizează conturile din grupa “Provizionane pentru deprecierea stocurilor şi a producţiei în curs de executie”. Au funcţie contabilă de Pasiv.
- se creditează în momentul constituirii provizionelor pentru depreciere
- se debitează cu ocazia diminuării acestuia sau anulării lui
- soldul final este creditor şi reprezintă valoarea provizionelor constituite la un moment dat pentru deprecierea stocurilor
Pentru constituire : formula contabilă
(A+)Ch2 cu provizioane pentru depreciere = provizioane pentru deprecierea stocurilor (P+)
Pentru înregistrarea deprecierii stocurilor întreprinderea recunoaşte această pierdere de valoare sub forma unei cheltuieli concomitente cu constituirea provizionului pentru depreciere.
Principalele categorii de stocuri sunt :
1. Materiile prime – sunt bunuri destinate consumului în procesul de prelucrare din care se obţin ulterior produsele. Produsele finite sunt bunurile obţinute în urma procesului de prelucrare prin parcurgerea totală sau parţială a etapelor de fabricaţie.
2. Materialele de natura obiectelor de inventar – sunt acele bunuri care nu pot fi incluse în categoria mij. fixe pentru că nu întrunesc una din cele 2 condiţii (au valoare mică şi o durată scurtă de utilizare). Cu toate acestea ele participă însă la mai multe cicluri de fabricaţie.
3. Mărfurile – sunt bunuri ec. achiziţionate de întreprinere cu scopul revânzării în acelaşi stadiu în care au fost obţinute fără a fi supuse prelucrării.
4. Ambalajele sunt bunuri destinate protecţiei, calităţii scopurilor sau pentru transportul acestora.
Evauarea stocurilor
Există 4 momente de evaluare a stocurilor :
1. Evaluarea stocurilor la intrarea în patrimoniu – în funcţie de momentul de cum au fost aduse în întreprindere, stocurile se înregistrează astfel :
- la cost de achiziţie -> pentru stocuri achiziţionate de la furnizor.
- la valoarea de utilitate -> pentru stocuri aduse ca aport la capital
- la cost de producţie pentru stocurile obţinute din producţie proprie.
2. Evaluarea cu ocazia inventarierii. Stocurile se evaluează la valoarea de piaţă.
3. Cu ocazia întocmirii situaţiilor financiare sau la bilanţ. Stocurile se evaluează la valoarea cea mai mică dintre valorile de intrare (cost) şi valorile de piaţă.
4. La momentul ieşirii din gestiune. Stocurile pot fi evaluate conform uneia din următorele momente :
FIFO (primul intrat primul ieşit)
LIFO (utimul intrat primul ieşit)
CMP (costul mediu ponderat)
Documente justificative – privind stocurile
1) Factura (avizul de insotire) pt stocurile achizitionate de la furnizor (avizul de insotire se intocmeste pt a insotii pe parcursul transportului stocurile in cazul in care factura se intocmeste ulterior).
2) Nota de intrare receptie se intocmeste cu ocazia intrarii in gestiune a stocurilor in momentul receptiei acestora. Se confirma astfel indeplinirea caracteristicilor cantitative si calitative a stocurilor.
3) Nota de constatare diferenta se intocmeste atunci cand stocurile nu corespund din punct de vedere calitativ cu datele din factura respectiv avizul de insotire.
4) Bonul de predare transfer restituire, se foloseste pt evidentierea miscarii stocurilor in interiorul intreprinderii.
5) Dispozitia de livrare se intocmeste cu ocazia eliberarii stocurilor din depozit spre a fi vandute.
6) Bonul de consum se intocmeste pt darea in consum a stocurilor ce urmeaza a participa la procesul de fabricatie.
Contabilitatea stocurilor
Pentru evidenţierea în contabilitate a intrărilor şi ieşirilor de stocuri se folosesc conturile din clasa III. Conturi de stocuri şi producţie în curs de execuţie.
I. Materiile prime : (301)
Cu ajutorul acestui cont se reflectă în contabilitate existenţa, procurarea şi utilizarea stocurilor de materii prime. Contul are funcţie de activ (A).
- se debitează cu ocazia intrărilor de materii prime (din achiziţie sau aport la capital social)
- se creditează cu ieşirile de materii prime din gestiune (darea lor în consum)
- soldul final este debitor şi reprezintă valoarea materiilor prime existente în patrimoniu la un moment dat.
Exemplu de operaţiuni contabile privind materiile prime :
1. achiziţia de materii prime de la furnizori :
Materii prime = furnizor
2. aducerea ca aport la capitalul social de materii prime :
Materii prime = dec. cu asociaţii şi acţionarii
3. consumul de materii prime date spre fabricaţie :
Cheltuieli cu materii prime = materii prime
II. Materialele consumabile
se cuprind materialele auxiliare folosite în producţie (conbustibilii sau piesele de schimb).
Conţinutul economic şi funcţia contabilă a contului sunt similare contului Materii prime.
III. Materialele de natura obiectelor de inventar
se cuprind obiectele de inventar reprezentând acele bunuri care nu pot fi încadrate în categoria imobilizărilor (prin faptul că nu îndeplinesc una din cele 2 condiţii obiligatorii). Ceea ce înseamnă că, au o valoare mai mică de 1,500 lei sau au o durată de utilizare de până la un an.
Conţinutul economic şi funcţia acestui cont sunt similare contului de Materii prime.
IV. Mărfuri
se utilizează pentru înregistrarea la contabilitate a operaţiilor specifice de achiziţie stocare şi distribuire de mărfuri – are funcţie de A
- se debitează cu ocazia intrării de mărfuri în patrimoniu (prin achiziţie, aducere ca aport la capitalul social sau trecerea altor stocuri la categoria mărfurilor)
- se creditează cu ocazia ieşirii din gestiune a mărfurilor (cu ocazia vânzării către clienţi)
- sold final debitor şi reprezintă valoarea mărfurilor aflate în stoc la un moment dat.
Exemple de operaţii privind mărfuri :
1. achiziţia de mărfuri de la furnizori
Mărfuri = furnizori
2. vânzarea mărfurilor către clienţi se înregistrează în 2 etape astfel :
a) vânzarea mărfurilor, care presupune înregistrarea creanţei
Clienţi = venituri din vânzarea de mărfuri
b) scoaterea din gestiune (descărcarea) mărfurilor vândute, presupune înregistrarea unei cheltuieli corespunzătoare cu mărfuri
Cheltuieli mărfuri = mărfuri
V. Produsele finite
Se utilizează pentru înregistrarea în contabilitate a existenţei, a obţinerii din producţia proprie a stocării şi scinzării produselor finite.
- funcţie de A
- se debitează valoarea produselor finite achiziţionate de la furnizor sau obţinute din producţie proprie.
- se creditează cu valoarea produselor finite ieşite din gestiune ca urmare a vânzării către clienţi.
- Sold final debitor -> valoarea produselor finite existente în stoc la un moment dat.
VI. Semifabricatele
Se folosesc pentru înregistrarea în contabilitate a produselor obţinute de întreprindere, dar aflate în stadii intermediare de fabricaţie. Conţinutul şi funcţia sunt similare contului Produse finite.
Pentru înregistrarea în contabilitate a obţinerii din producţia proprie de produse finite şi semifabricate, se foloseşte contul variaţia stocurilor. Acesta are ca scop evaluarea corectă a costului de producţie aferent producţiei obţinute.
- este un cont bifuncţional – se creditează cu costul standard (prestabilit) al producţiei obţinute, finite sau în curs de execuţie, precum şi cu diferenţele nefavorabile între costul standard şi costul de producţie.
- Se debitează cu costul standard al produselor vândute sau reluate în fabricaţie, precum şi cu diferenţele favorabile între costul standard şi cel de producţie. La sfârşitul perioadei poate avea, fie SC sau SD care se preia la rezultatul exerciţiului.
Exemple de operaţii economico-financiare privind produsele finite :
1. obţinerea din producţia proprie de produse finite – în acest caz contul variaţia stocurilor funcţionează ca un cont de pasiv.
Produse finite = variaţia stocurilor
2. vânzarea către clienţi a produselor finite -> presupune înregistrarea :
a) vânzării propriu-zise către clienţi
Clienţi = venit din vânzarea produselor finite
b) scoaterea din gestiune a produselor finite văndute -> în acest caz contul variaţia stocurilor funcţionează ca un cont de activ
Variaţia stocurilor = produse finite
A+ A-
Deprecierea
La sfârşitul exerciţiului financiar, cu ocazia inventarierii stocurilor, se determină valoarea actuală a stocurilor în funcţie de utilitatea lor şi preţul de piaţă. Se poate constata că valoarea de inventar poate fi inferioară sau mai mică decât costul stocurilor. Acest fapt se datorează pe de o parte, reducerii preţului de vânzare a stocului sau pe de altă parte o deteriorare a stocurilor sau uzura lor morală sau chiar deteriorări ale stocurilor din activitatea de producţie. În situaţia în care se constată că valoarea actuală a stocurilor este inferioară valorii contului de intrare (cost achiziţie), se înragistrează în contabilitate deprecierea stocurilor. Depreciere pentru care se constituie provizioane pentru deprecieri.
OBS. Stocurile nu se amortizează.
Pentru evidenţierea în contabilitate a acestor provizione se utilizează conturile din grupa “Provizionane pentru deprecierea stocurilor şi a producţiei în curs de executie”. Au funcţie contabilă de Pasiv.
- se creditează în momentul constituirii provizionelor pentru depreciere
- se debitează cu ocazia diminuării acestuia sau anulării lui
- soldul final este creditor şi reprezintă valoarea provizionelor constituite la un moment dat pentru deprecierea stocurilor
Pentru constituire : formula contabilă
(A+)Ch2 cu provizioane pentru depreciere = provizioane pentru deprecierea stocurilor (P+)
Pentru înregistrarea deprecierii stocurilor întreprinderea recunoaşte această pierdere de valoare sub forma unei cheltuieli concomitente cu constituirea provizionului pentru depreciere.
Conturile de imobilizari-Clasa 2
Imobilizarile (activele imobilizate) reprezinta bunurile economice care se utilizeaza pe o perioada mai indelungata de timp (mai mare de un an) si care nu se consuma la prima utilizare. Prin urmare activele imobilizate isi transmit treptat din valuarea asupra produselor la al caror obtinere participa.
Amortizarea activelor imobilizate:
Cu exceptia terenurilor activele imobilizate au existenta limitata in timp.
Datorita faptului ca se consuma treptat in vederea obtineriide venituri si costurilor se va inregistra treptat la cheltuieli prin intermediul amortizarii.
DEF: Amortizarea reprezinta fractiunea (cota) din costul imobilizarilor folosita in cursul unei perioade.
Pe de o parte amortizarea se utilizeaza pt recuperarea treptata a cheltuielilor efectuate pt obtinerea imobilizarilor, iar pe de alta parte isi are rolul ei in determinarea valorii bilantiere a activelor imobilizate.
Valuarea bilantiera (cea din situatiile financire) = Valuarea de intrare in contabilitate – amortizarea cumulata
Tipuri de active imobilizate:
Exista 3 categorii de active imobilizate:
a) Imobilizari necorporale
b) Imobilizari corporale
c) Imobilizari financiare
a) imobilizarile necorporale sunt active fara forma fizica sau materiala:
- cheltuieli de constituire
- cheltuieli de dezvoltare
Imobilizarile necorporale se supun amortizarii pe o perioada cuprinsa intre 3 – 5 ani.
b) imobilizarile corporale sunt active care au forma materiala (exista concret). In aceasta categorie se includ: terenurile si amenajarile, constructiile si mijloacele fixe (echipamente, utilaje, mobilier).
Imobilizarile corporale se amortizeaza pe o perioada mai mare de 3 ani chiar si pana la 50 de ani. Exceptie de la aceasta regula fac terenurile care nu se amortizeaza.
OBS: Pt deprecierea terenurilor se constituie provizioane.
Pt a se incadra in categoria mijloacelor fixe bunurile economice trebuie sa indeplineasca cumulativ urmatoarele 2 conditii:
- sa aiba o valuare mai mare decat limita stabilita (1500 RON)
- sa aiba o durata de utilizare mai mare de un an.
c) imobilizarile financiare reprezinta investitii efectuate de intreprinderile pe termen lung (mai mare de un an) in vederea cresterii veniturilor si a consolidarii pozitiei pe piata.
Evaluarea activelor imobilizate:
Exista 4 momenta in functie de care se face evaluarea imobilizarilor astfel:
1) Evaluarea la momentul intrarii in patrimoniu
- cu aceasta ocazie imobilizarile se inregistreaza in contabilitate in functie de modalitatea de intrare in patrimoniu.
a) pt imobilizarile achizitionate de la furnizorii de imobilizari valuarea contabila de intrare cu, costul de achizitei.
Costulk de achizitie este format din pretul de cumparare a bunului respectiv si dupa caz daca sunt inscrise in factura, alte taxe si cheltuieli (cheltuieli de transport), iar numai pt import taxe vamala, comisioane si apcize.
b) imobilizarile aduse ca aport in natura la capitalul social sau cele intrate in patrimoniul cu titlul gratuit se inregistreaza in contabilitate la valuarea de utilizare.
c) imobilizarile obtinute in cadrul intreprinderii din productie proprie se inregistreaza in contabilitate la costul de productie. Costul de productie cuprinde costul materiei prime si materilor consumate, o parte din cheltuielile indirecte din productie si dupa caz dobanzile aferente intreprinderilor necesare finantarii investitiei.
2) La momentul efectuarii inventarierii
- se stabileste pr activele imobilizate, valuarea de inventar. Pt imobilizarile supuse amortizarii valuarea neta contabila (valuarea de intrare - amortizare).
3) La momentul intocmirii situatiilor financiare (inchiderea exercituiului)
- activele imobiliare sunt evaluate la valuarea bilantiera. In vederea stabilirii bilantiere se compara valuarea de intrare cu valuarea de inventar si pot aparea urmatoarele 2 situatii.
a) se stabileste un puls de valuare care insa nu se va inregistra in contabilitate.
b) se stabileste un minus de valuare care se va inregistra in contabilitate astfel: se mareste valuarea deprecierii deja inregistrate in contabilitate. Prin inregistrarea suplimentara a amortizarii sau prin majorarea provizioanelor pt depreciere.
4) La momentul iesirii din patrimoniul imobiliar ies din gestiune la valuarea contabila de intrare. In momentul scoaterii din gestiune a unuei imobilizari pot aparea urmatoarele 2 variante:
- se constata ca valuarea de intrare este egala cu amortizarea cumulata.
- se constata ca imobilizarea nu a fost complet cumulata rezulta valuarea de intrare este mai mare decat amortizarea din care rezulta o diferenta din care se va inregistra la cheltuieli.
Metode de amortizare:
Pt inregistrarea in totalitate a amortizarii se stabileste mai intai conform „catalogului de amortizare imobilizata”, durata de amortizare.
Durata de amortizare este perioada asupra careia se distrubuie valuarea contabila careia se distribuie valuarea contabila a imobilizarilor. Pt calculul amortizarii sunt necesare a se identifica si valuarea amortizabila. Valuarea amortizabila este valuarea contabila de intrare.
Se alege ulterior unul dintre metodele de amortizare:
a) amortizarea liniara
b) amortizarea accelerata
c) amortizarea degresiva
a) – presupune desfasurarea in cote egale pe toata durata de amortizare a valorii contabile de intrare a unei imobilizari.
Pt a se stabili norma de amortizare (cat din valuarea de intrare se include pe cheltuieli in fiecare an) se aplica formula.
Norma amortizare (Na) = 100 / durata de amortizare = (%)
(durata de viata (Da))
Se caluleaza apoi anuitatea (valuarea anuala a imobilizarii) conform relatiei de calcul
A = Vi * Na
A – anuitate
Vi – valuarea de intrare sau valuarea de amortizare
b) – presupune includerea in primul an de functionare al imobilizarii a unei cote de 50% din valuarea contabila de intrare.
Diferenta se imparte apoi in cote egala pe parcursul anilor ramasi corespunzator duratei de amortizare.
c) – presupune anuitati mai mare in primii ani de amortizare stabilite prin aplicarea unui coeficient de multiplicare la norma de amortizare.
Coeficientii stabiliti astfel:
- pt o durata de amortizare intre [1,5] ani k = 1,5
- pt o dura intre (5,10] ani k = 2
- pt o perioada mai mare de 10 ani k = 2,5
Orice tranzacţie efectuată de întreprindere trebuie să aibă la bază şi respectiv să fie consemnată într-un document justificativ.
În categoria documentelor specifice imobilizării se regăsesc :
- registrul nr. de inventar – se foloseşte pentru atribuirea nr. de inventar pentru mijloacele fixe în întreprindere în vederea identificărilor fişelor mij. fixe. Se întocmeşte pentru fiecare mij. fix în parte şi conţine datailat elem. caracteristice ale acestuia.
- bonul de mişcare – se foloseşte pentru trecerea mij. fixe de la un loc de folosinţă la altul.
- procesul verbal da recepţie – se foloseşte pentru înregistrarea în conta. a mij. fixe recepţionate care nu au nevoie de montaj sau probe tehnice.
- procesul verbal de punere în funcţiune – se foloseşte pentru mij. fixe care necesită montaj şi probe tehnice.
- procesul verbal de scoatere din funcţiune – se foloseşte pentru înregistrarea mij. fixe scoase din gestiune de regulă cu ocazia casării (au fost complet amortizate).
Contabilitatea Imobilizarilor
Contabilitatea existanţei şi mişcările imobil. se realizează cu ajutorul conturilor din clasa conturi de imobilizări. Există 3 categorii de imobilizări :
A. Imobilizări necorporale
- sunt acele imobil. care nu au substanţă fizică :
- Cheltuieli de constituire
- Cheltuieli de dezvoltare
- Concesiuni, brevete, licenţe
- Fondul comercial
- conturile de imobil. necorporale au funcţie contabilă de A. În debitul acestor conturi se înregistrează intrările sau costurile de imobil. necorporale.
În creditul conturilor de imobil. se înregistrează ieşirile sau diminuările de imobil. necorporale în urma vânzării sau amortizării complete a acestora.
Soldul conturilor este debitor şi reprezintă valoarea imobil. necorporale existente în întreprindere.
Amortizarea imobil. necorporale se înregistrează în conta. cu ajutorul conturilor de amortizări privind amortizările necorporale. Conturile de amortizari privind imobil. necorporale au funcţie conta P. Prin urmare, se creditează cu amortizarea imobil. necorp. periodic şi se debitează cu valoarea amortizării constituită până în momentul scoterii din gestiune.
Soldul final este creditor şi reprezintă amortizarea imobil. necorp. cumulată la un moment dat.
B. Imobilizările corporale
- sunt acele imobil. care există fizic şi le regăsim sub formă de : terenuri şi amenajări de terenuri şi mij. fixe.
În categoria mij. fixe se cuprind bunurile ec. care au o valoare mai mare de 1.500 lei şi o durată de utilizare mai mare de 1 an ; echipamente, utilaje, instalaţii, mijloace de transport mobilier.
Conturile de imobilizări corporale – au funcţie conta. de A, se debitează cu ocazia intrărilor sau majorărilor de imobil. corporale.
În urma achiziţiilor de la furnizorii de imob., în urma aducerii ca acord la capitalului social sau cu ocazia obţinerii din producţie proprie.
În creditul conturilor de imob. corp. se înregistrează ieşirile sau diminuările de imobil. corporale. Cu ocazia vânzării acestora sau în urma amortizării complete.
Soldul final al conturilor de imobil. corp. este debitor şi reprezintă valoarea imobil. corp. existente în patrimoniu la un moment dat.
Amortizarea imobil. corp. se înregistrează în conta. periodic cu ajutorul conturilor de amortizări privind imobil. corp.
Aceste conturi au funcţie conta. de P, se creditează cu amortizarea înregistrată periodic şi se debitează cu ocazia scoaterii din gestiune a imobil. complet amortizate.
Soldul final este creditor şi reprezintă amortizarea imobil. corp. cumulată la un moment dat.
C. Imobilizările financiare
- sunt conturi de A, se debitează cu imobil. fin. intrate în patrimoniu, se creditează cu ieşirile sau diminuările de imobil. financiare.
Soldul final este debitor şi reprezintă imobil. fin. existente în patrimoniu. Imobil. fin. nu se amortizează. Pentru deprecierea lor se constituie însă provizioane pentru depreciere.
Intrări de imobilizări în patrimoniu :
1. Se aduce ca aport la capitalul social un utilaj.
Utilaj = decontări cu asociaţi
A+D A – C
2. Achiziţie de la furnizori a unui autoturism.
Mij. de transport = furnizori de imob.
A + D P + C
3. Se obţine din producţia proprie o hală. Această operaţie necesită recunoaşterea pe venituri a imobilizărilor. În momentul recepţiei construcţiei, se înregistrează astfel costul de producţie : costul de producţie se stabileşte prin însumarea ch. efectuate pentru obţinerea construcţiei. Aceste cheltuieli, care se închid la sfârşitul perioadei prin contul de profit şi pierderi, se transferă astfel asupra veniturilor de mărime egală :
Construcţii = venituri din producţia de imobil. corp.
A + D P + C
4. Se înregistrează amortizarea utilajului.
Ch. cu amortizarea = amortizarea utilajelor
A + D P + C
5. Efectuarea ch. de construire cu plata prin casierie.
Ch. de construire = casa
A + D A – C
Ieişiri sau diminuări de imobilizări :
1. Cu ocazia casării se scoate din gestiune un echipament tehnologic.
Echipamentul supus casării înseamnă că este complet amortizat. Adică valoarea de intrare a echipamentului = cu amortizarea cumulată pentru acesta.
Amortizarea echipamentului = echipamente tehnice
P – D A – C
2. Vânzarea către terţi presupune înregistrarea pe de o parte a vânzărilor propriuzise, dar şi scoaterea din imobil. vândute.
a) Vânzarea imobil. se face prin debitori diverşi.
Debitori diverşi = venit cedare activ
A + D P + C
b) Scoaterea din gestiune a imobil. – cu ocazia imobil. poate apărea una ditre următoarele variante :
• Imobil. vândută este complet amortizată
Amortizarea mij. de transport = mij. de transport
• Imobil. este parţial amortizată - ocazia scoterii din gestiune diferenţa constatată între valoarea de intrare a autoturismului şi amortizarea cumulată a acestuia se va trece pe cheltuieli.
% = mij. de transport (A – C)
amortizoare mij. transport (P – D)
ch. de activ cedate (A + D)
Imobil. ies din gestiune la valoarea de intrare.
• Se constată că imobil. nu a fost deloc amortizată. Prin urmare întreaga valoare se va trece asupra cheltuielilor.
Ch. privind activele cedate = mij. de transport.
Amortizarea activelor imobilizate:
Cu exceptia terenurilor activele imobilizate au existenta limitata in timp.
Datorita faptului ca se consuma treptat in vederea obtineriide venituri si costurilor se va inregistra treptat la cheltuieli prin intermediul amortizarii.
DEF: Amortizarea reprezinta fractiunea (cota) din costul imobilizarilor folosita in cursul unei perioade.
Pe de o parte amortizarea se utilizeaza pt recuperarea treptata a cheltuielilor efectuate pt obtinerea imobilizarilor, iar pe de alta parte isi are rolul ei in determinarea valorii bilantiere a activelor imobilizate.
Valuarea bilantiera (cea din situatiile financire) = Valuarea de intrare in contabilitate – amortizarea cumulata
Tipuri de active imobilizate:
Exista 3 categorii de active imobilizate:
a) Imobilizari necorporale
b) Imobilizari corporale
c) Imobilizari financiare
a) imobilizarile necorporale sunt active fara forma fizica sau materiala:
- cheltuieli de constituire
- cheltuieli de dezvoltare
Imobilizarile necorporale se supun amortizarii pe o perioada cuprinsa intre 3 – 5 ani.
b) imobilizarile corporale sunt active care au forma materiala (exista concret). In aceasta categorie se includ: terenurile si amenajarile, constructiile si mijloacele fixe (echipamente, utilaje, mobilier).
Imobilizarile corporale se amortizeaza pe o perioada mai mare de 3 ani chiar si pana la 50 de ani. Exceptie de la aceasta regula fac terenurile care nu se amortizeaza.
OBS: Pt deprecierea terenurilor se constituie provizioane.
Pt a se incadra in categoria mijloacelor fixe bunurile economice trebuie sa indeplineasca cumulativ urmatoarele 2 conditii:
- sa aiba o valuare mai mare decat limita stabilita (1500 RON)
- sa aiba o durata de utilizare mai mare de un an.
c) imobilizarile financiare reprezinta investitii efectuate de intreprinderile pe termen lung (mai mare de un an) in vederea cresterii veniturilor si a consolidarii pozitiei pe piata.
Evaluarea activelor imobilizate:
Exista 4 momenta in functie de care se face evaluarea imobilizarilor astfel:
1) Evaluarea la momentul intrarii in patrimoniu
- cu aceasta ocazie imobilizarile se inregistreaza in contabilitate in functie de modalitatea de intrare in patrimoniu.
a) pt imobilizarile achizitionate de la furnizorii de imobilizari valuarea contabila de intrare cu, costul de achizitei.
Costulk de achizitie este format din pretul de cumparare a bunului respectiv si dupa caz daca sunt inscrise in factura, alte taxe si cheltuieli (cheltuieli de transport), iar numai pt import taxe vamala, comisioane si apcize.
b) imobilizarile aduse ca aport in natura la capitalul social sau cele intrate in patrimoniul cu titlul gratuit se inregistreaza in contabilitate la valuarea de utilizare.
c) imobilizarile obtinute in cadrul intreprinderii din productie proprie se inregistreaza in contabilitate la costul de productie. Costul de productie cuprinde costul materiei prime si materilor consumate, o parte din cheltuielile indirecte din productie si dupa caz dobanzile aferente intreprinderilor necesare finantarii investitiei.
2) La momentul efectuarii inventarierii
- se stabileste pr activele imobilizate, valuarea de inventar. Pt imobilizarile supuse amortizarii valuarea neta contabila (valuarea de intrare - amortizare).
3) La momentul intocmirii situatiilor financiare (inchiderea exercituiului)
- activele imobiliare sunt evaluate la valuarea bilantiera. In vederea stabilirii bilantiere se compara valuarea de intrare cu valuarea de inventar si pot aparea urmatoarele 2 situatii.
a) se stabileste un puls de valuare care insa nu se va inregistra in contabilitate.
b) se stabileste un minus de valuare care se va inregistra in contabilitate astfel: se mareste valuarea deprecierii deja inregistrate in contabilitate. Prin inregistrarea suplimentara a amortizarii sau prin majorarea provizioanelor pt depreciere.
4) La momentul iesirii din patrimoniul imobiliar ies din gestiune la valuarea contabila de intrare. In momentul scoaterii din gestiune a unuei imobilizari pot aparea urmatoarele 2 variante:
- se constata ca valuarea de intrare este egala cu amortizarea cumulata.
- se constata ca imobilizarea nu a fost complet cumulata rezulta valuarea de intrare este mai mare decat amortizarea din care rezulta o diferenta din care se va inregistra la cheltuieli.
Metode de amortizare:
Pt inregistrarea in totalitate a amortizarii se stabileste mai intai conform „catalogului de amortizare imobilizata”, durata de amortizare.
Durata de amortizare este perioada asupra careia se distrubuie valuarea contabila careia se distribuie valuarea contabila a imobilizarilor. Pt calculul amortizarii sunt necesare a se identifica si valuarea amortizabila. Valuarea amortizabila este valuarea contabila de intrare.
Se alege ulterior unul dintre metodele de amortizare:
a) amortizarea liniara
b) amortizarea accelerata
c) amortizarea degresiva
a) – presupune desfasurarea in cote egale pe toata durata de amortizare a valorii contabile de intrare a unei imobilizari.
Pt a se stabili norma de amortizare (cat din valuarea de intrare se include pe cheltuieli in fiecare an) se aplica formula.
Norma amortizare (Na) = 100 / durata de amortizare = (%)
(durata de viata (Da))
Se caluleaza apoi anuitatea (valuarea anuala a imobilizarii) conform relatiei de calcul
A = Vi * Na
A – anuitate
Vi – valuarea de intrare sau valuarea de amortizare
b) – presupune includerea in primul an de functionare al imobilizarii a unei cote de 50% din valuarea contabila de intrare.
Diferenta se imparte apoi in cote egala pe parcursul anilor ramasi corespunzator duratei de amortizare.
c) – presupune anuitati mai mare in primii ani de amortizare stabilite prin aplicarea unui coeficient de multiplicare la norma de amortizare.
Coeficientii stabiliti astfel:
- pt o durata de amortizare intre [1,5] ani k = 1,5
- pt o dura intre (5,10] ani k = 2
- pt o perioada mai mare de 10 ani k = 2,5
Orice tranzacţie efectuată de întreprindere trebuie să aibă la bază şi respectiv să fie consemnată într-un document justificativ.
În categoria documentelor specifice imobilizării se regăsesc :
- registrul nr. de inventar – se foloseşte pentru atribuirea nr. de inventar pentru mijloacele fixe în întreprindere în vederea identificărilor fişelor mij. fixe. Se întocmeşte pentru fiecare mij. fix în parte şi conţine datailat elem. caracteristice ale acestuia.
- bonul de mişcare – se foloseşte pentru trecerea mij. fixe de la un loc de folosinţă la altul.
- procesul verbal da recepţie – se foloseşte pentru înregistrarea în conta. a mij. fixe recepţionate care nu au nevoie de montaj sau probe tehnice.
- procesul verbal de punere în funcţiune – se foloseşte pentru mij. fixe care necesită montaj şi probe tehnice.
- procesul verbal de scoatere din funcţiune – se foloseşte pentru înregistrarea mij. fixe scoase din gestiune de regulă cu ocazia casării (au fost complet amortizate).
Contabilitatea Imobilizarilor
Contabilitatea existanţei şi mişcările imobil. se realizează cu ajutorul conturilor din clasa conturi de imobilizări. Există 3 categorii de imobilizări :
A. Imobilizări necorporale
- sunt acele imobil. care nu au substanţă fizică :
- Cheltuieli de constituire
- Cheltuieli de dezvoltare
- Concesiuni, brevete, licenţe
- Fondul comercial
- conturile de imobil. necorporale au funcţie contabilă de A. În debitul acestor conturi se înregistrează intrările sau costurile de imobil. necorporale.
În creditul conturilor de imobil. se înregistrează ieşirile sau diminuările de imobil. necorporale în urma vânzării sau amortizării complete a acestora.
Soldul conturilor este debitor şi reprezintă valoarea imobil. necorporale existente în întreprindere.
Amortizarea imobil. necorporale se înregistrează în conta. cu ajutorul conturilor de amortizări privind amortizările necorporale. Conturile de amortizari privind imobil. necorporale au funcţie conta P. Prin urmare, se creditează cu amortizarea imobil. necorp. periodic şi se debitează cu valoarea amortizării constituită până în momentul scoterii din gestiune.
Soldul final este creditor şi reprezintă amortizarea imobil. necorp. cumulată la un moment dat.
B. Imobilizările corporale
- sunt acele imobil. care există fizic şi le regăsim sub formă de : terenuri şi amenajări de terenuri şi mij. fixe.
În categoria mij. fixe se cuprind bunurile ec. care au o valoare mai mare de 1.500 lei şi o durată de utilizare mai mare de 1 an ; echipamente, utilaje, instalaţii, mijloace de transport mobilier.
Conturile de imobilizări corporale – au funcţie conta. de A, se debitează cu ocazia intrărilor sau majorărilor de imobil. corporale.
În urma achiziţiilor de la furnizorii de imob., în urma aducerii ca acord la capitalului social sau cu ocazia obţinerii din producţie proprie.
În creditul conturilor de imob. corp. se înregistrează ieşirile sau diminuările de imobil. corporale. Cu ocazia vânzării acestora sau în urma amortizării complete.
Soldul final al conturilor de imobil. corp. este debitor şi reprezintă valoarea imobil. corp. existente în patrimoniu la un moment dat.
Amortizarea imobil. corp. se înregistrează în conta. periodic cu ajutorul conturilor de amortizări privind imobil. corp.
Aceste conturi au funcţie conta. de P, se creditează cu amortizarea înregistrată periodic şi se debitează cu ocazia scoaterii din gestiune a imobil. complet amortizate.
Soldul final este creditor şi reprezintă amortizarea imobil. corp. cumulată la un moment dat.
C. Imobilizările financiare
- sunt conturi de A, se debitează cu imobil. fin. intrate în patrimoniu, se creditează cu ieşirile sau diminuările de imobil. financiare.
Soldul final este debitor şi reprezintă imobil. fin. existente în patrimoniu. Imobil. fin. nu se amortizează. Pentru deprecierea lor se constituie însă provizioane pentru depreciere.
Intrări de imobilizări în patrimoniu :
1. Se aduce ca aport la capitalul social un utilaj.
Utilaj = decontări cu asociaţi
A+D A – C
2. Achiziţie de la furnizori a unui autoturism.
Mij. de transport = furnizori de imob.
A + D P + C
3. Se obţine din producţia proprie o hală. Această operaţie necesită recunoaşterea pe venituri a imobilizărilor. În momentul recepţiei construcţiei, se înregistrează astfel costul de producţie : costul de producţie se stabileşte prin însumarea ch. efectuate pentru obţinerea construcţiei. Aceste cheltuieli, care se închid la sfârşitul perioadei prin contul de profit şi pierderi, se transferă astfel asupra veniturilor de mărime egală :
Construcţii = venituri din producţia de imobil. corp.
A + D P + C
4. Se înregistrează amortizarea utilajului.
Ch. cu amortizarea = amortizarea utilajelor
A + D P + C
5. Efectuarea ch. de construire cu plata prin casierie.
Ch. de construire = casa
A + D A – C
Ieişiri sau diminuări de imobilizări :
1. Cu ocazia casării se scoate din gestiune un echipament tehnologic.
Echipamentul supus casării înseamnă că este complet amortizat. Adică valoarea de intrare a echipamentului = cu amortizarea cumulată pentru acesta.
Amortizarea echipamentului = echipamente tehnice
P – D A – C
2. Vânzarea către terţi presupune înregistrarea pe de o parte a vânzărilor propriuzise, dar şi scoaterea din imobil. vândute.
a) Vânzarea imobil. se face prin debitori diverşi.
Debitori diverşi = venit cedare activ
A + D P + C
b) Scoaterea din gestiune a imobil. – cu ocazia imobil. poate apărea una ditre următoarele variante :
• Imobil. vândută este complet amortizată
Amortizarea mij. de transport = mij. de transport
• Imobil. este parţial amortizată - ocazia scoterii din gestiune diferenţa constatată între valoarea de intrare a autoturismului şi amortizarea cumulată a acestuia se va trece pe cheltuieli.
% = mij. de transport (A – C)
amortizoare mij. transport (P – D)
ch. de activ cedate (A + D)
Imobil. ies din gestiune la valoarea de intrare.
• Se constată că imobil. nu a fost deloc amortizată. Prin urmare întreaga valoare se va trece asupra cheltuielilor.
Ch. privind activele cedate = mij. de transport.
Conturile de capitaluri-Clasa 1
Conturile de capitaluri
Infintarea unei societati este conditionata de existenta unui capital pt a-si putea incepe activitatea si pt a-si putea dezvolta activitatea ulterior. Exista urmatoarele tipuri de capital:
1. Capital propriu
Reprezinta interesul rezidual al actionarilor sau asociatilor in activitatea unei intreprinderi dupa deducerea tuturor datoriilor.
Marimea capitalului propriu este dependenta de evaluarea activelor si datoriilor. In ansamblul sau capitalul propriu este aceea parte de capitaluri puse la dispozitia intreprinderilor de asociati sau actionari. In categoria capitaluri proprii se cuprind:
- capitalul social (nevarsat / varsat)
- primele de capital
- rezervele din reevaluarea activelor
- rezervele propriu-zise
rezultatul exercitiului curent (profit / pierdere) sau al exercitiului precedent (reportat).
2. Capitalurile straine (imprumutate)
Sunt surse de finantare provenite de la terte personale in raport cu intreprinderile. In aceasta categorie se includ:
- imprumuturile obigatore (din emisune de obligatiuni)
- imprumuturi bancare
- datoriile legate de imobilizari financiare
De regula aceste imprumuturi sunt purtatoare de dobanzi si sunt rambursabile la scadenta.
3. Capitalurile permanenta
Sunt alcatuite din capitaluri proprii si capitaluri imprumutate pe termen lung.
Capitalul social
Reprezinta aporturile subscrise si depuse ulterior de catre actionarisau asociati. Capitalul social poate fi:
- capital social subscris nevarsat care reprezinta promisiunea actionarilor /asociatilor de a participa la constituirea societatii.
- capital subscris social nevarsat care reprazinta promisiunea actionarilor / asociatilor de a participa la constituirea societatii.
- capital subscris varsat, se constituie in urma depunerii aporturilor de catre actionari/asociatii. Prin urmare capitalul subscris nevarsat devine capital subscris numai in limita aporturilor aduse de actionari/asociatii.
Aporturile actinarilor la capitalul social pot fi :
- in bani (sub forma de disponibil in contul bancar sau numerar in casierie)
- in natura (sub forma de imobilizari sau stocuri)
Capitalul social este fractinat in parti egale denumite actiuni sau dupa caz parti sociale. Pentru fiecare dintre acestea se stabileste valoarea nominala. Prin urmare, valoarea nominala reprezinta o fractiune din capitalul social si care ajuta pentru calculul acestuia.
CAP. SOCIAL= VAL. NOMINALA x NR. ACTIUNI (parti sociale)
La randul lor actiunile sunt inscrisuri (hartii de valoare) care dau dreptul proprietarilor de a participa la formarea capitalul social. Persoanele care detin actiuni sunt actionari ai societatii.
A. CONSTITUIREA CAPITALULUI SOCIAL
Cu ocazia infiintarii unei soc. comerciale si a formarii capit. social au loc urmatoarele operatii economico-financiare :
a) Efectuarea cheltuielilor de constituire – se face de catre fondatorul soc. comerciale (de regula unul din actionari/ asociati). Acestea constau in cheltuieli de inscriere la organele in drept (Registrul Comertului, Administratia financiara), cheltuieli de emitere.
b) Subscrierea capitalului – este operatia prin care actionarii sau asociatii subscriu aporturile de adus la constituirea societatii (momentul aparitiei capitalul social nevarsat). Aporturile subscrise de catre actionari sau asociati pot fi depuse in mai multe transe:
- in momentul subscrierii
- si restul conform regulamentarilor din actul constitiv (dar nu mai tarziu de 1 an).
c) Varsarea capitalului – presupune depunerea la societate de catre actionari / asociati a aporturilor subscrise.
Referitor la subsrierea si varsarea capitalului social se au in vedere urmatoarele conturi:
1. Decontari cu asociatii / actionarii privind capitalul:
- este un cont de active circulante
- este un cont bifunctional: la constituirea sau majorarea capitalului functioneaza cu un cont de activ (creante) iar cu ocazia diminuarii capitalului functioneaza ca un cont de pasiv (de datorii).
- in debitul acestui cont se inregistreaza: in momentul constituirii capitalului aporturile subscrise de actionari / asociati; in momentul majorarii capitalului aporturile subscrise ulterior cu aceasta ocazie de asociati / actionari si dupa caz primele de capital. In momentul diminuarii capitalului sumele achitate asociatilor / actionarilor.
- se crediteaza in momentul construirii capitalului cu aporturilor depuse de asociati / actionari, la fel si in cazul majorarii capitalurilor, iar in cazul diminuarii capitalurilor cu valuarea capitalurilor sociale (varsate) retras.
- soldul acestui cont este debitor si reflecta aporturile subscrise de asociati / actionari si nedepuse inca.
OBS: Contul poate avea sold creditor in situatia diminuarii capitalului social daca a fost inregistrata micsorarea capitalului, dar sumele nu au fost achitate de asociati / actionari.
2. Capitalul social:
- este un cont de surse proprii
- are functie contabila de pasiv
- este dezvoltat in conturi sintetice in functie de cele 2 forme ale capitalului: nevarsat si varsat
- se crediteaza cu valuarea capitalului subscris initial de actionari sau asociati (capital nevarsat); se crediteaza cu valuarea capitalului social constituit in urma depunerii a conturilor (capital varsat); cu ocazia majorarii capitalului se crediteaza cu alte surse de finantare incorporate in capitalul social (primele de capital, rezerve de reevaloare si rezultatul sub forma de profit).
- se debiteaza cu valuarea capitalului social retras de asociat / actionar cu valuarea actiunilor anulate si rascumparate, cu pierderea acoperirii din capitalul social (exceptional).
- soldul final al acestui cont este creditor: pt capitalul nevarsat reprezinta aporturile subscrise si nu au fost aduse in intreprindere; pt capitalul varsat reprezinta valuarea aporturilor depuse / aduse de actionari / asociati.
OBS: 1. Soldul final creditor al contului capital social = soldul final creditor al capital nevarsat + soldul final creditor al capital varsat.
2. In momentul depunerii integrale al capitalului socialsubscris soldul final al contului capital nevarsat trebuie sa fie 0.
Constituirea capitalului social presupune parcurgerea urmatoarelor etape:
1. Subscrierea capitalului social
„Decontari cu actionarii / asociatii privind caiptalul” = „Capital subscris nevarsat”.
2. Depunerea aporturilor subscrise
„Conturi care arate natura aportului” = „Decontari cu actionarii / asociatii privind caiptalul”
- banca
- caseria
- imobilizari
- stocuri
3. Constituirea capitalului social (trecerea capitalului nevarsat in capital subscris varsat) numai pt aporturile aduse.
„Capital subsris nevarsat” = „Capital subsris varsat”
B. MAJORAREA CAPITALULUI
Principalele modalitati de majorare a capitalului sunt:
a) emisiunea de noi actiuni sau cresterea valorii nominale a unuei actiuni in urma aducerii de noi acorduri.
Majorarea capitalului prin adicerea de noi acorduri presupune parcurgerea urmatoarelor etape:
1. Subscrierea majorarii de capital:
- conturile cu ajutorul carora se inregistreaza aceasta operatie economica sunt:
• Depunatori cu asociatii privind capitalul
• Capitalul subscris nevarsat si primele de capital (primele de emisiune).
„decontari cu actionari” = %
CSSN
Primele de emisiune
2. Depunerea a acordurilor noi subscrise de asociati / actionari
- acordurile aduse de catre asociati / actionaript majorarea capitalului pot fi:
• Aporturi in bani
• Aporturi in natura
% = „decontari cu asociatii”
numerar in caserie / casa aporturi in bani
banca
imobilizari aporturi in natura
stocuri
3. Realizarea sau trecerea capitalului subscris nevarsat in cel varsat. Concomitent cu aceasta inregistrare se face si incorporarea primelor de capital la capitalul social sau dupacaz la alte rezerve.
• Capital nevarsat = Capital varsat
• Primele de emisiune = Capital varsat sau alte rezerve
b) emisiunea de actiuni noi sau cresterea valorii nominale a noi actiuni in urma operatilor interne de capital (majorarea capitalului prin incorporarea elementelor de auto-finantare: primele de capital, rezervele din reevaluare, rezultatul sub forma de profit).
Operatiile interne de capital:
Presupun incorporarea primelor de capital a rezervelor sau a profitului in capital subscris varsat.
• Incorporarea rezervelor din reevaluare
Rezerve din reevaluare = capital subscris varsat
• Incorporarea rezervelor la capitalul social varsat
Rezerve = capital subscris varsat
• Incorporarea profitului la capitalul subscris varsat
- profitul utilizat pt majorarea capitalului poate fi din profitul exercitiului curent sau din profitul exercitiului precedent.
- profitul exercitiului curent se repartizeaza pe destinatia cu ajutorul contului repartizarea profitului care are functia contabila de activ.
- profitul exercitiului precedent se evidentiaza cu ajutorul contului rezultatului raportat carea este bifunctional (sub forma de profit si este pasiv).
1. Repartizarea profitului exercitiului curent
Repartizarea profitului = CSSV
A+D P+C
2. Repartizarea rezultatului exercitiului precedent
Rezultatul raportat = CSSV
(profit)
C. Micsorarea sau diminuarea capitalului social
Se face atunci cand:
a) are loc restituirea unei parti din capitalul subscris catre actionari / asociati.
In situatia in care unu sau mai multi actionari se retrag inregistrarea diminuarii capitalului presupune parcurgerea urmatoarelor etape:
1) diminuarea (retragerea capitalului subsris varsat)
CSSV = Decontari cu asociatii
P-D P+C
- cu ocazia diminuarii capitalului , contul decontari cu asociatii functioneaza cu un cont de pasiv.
2) plata capitalului retras (catre actionari sau asociati).
- plata se poate face in numerar prin caserie sau din contul disponibil la banca.
Decontari asociati = Casa / Banca
P-D A-C
b) atunci cand se alege ca ultima solutie acoperirea pierderilor din capitalul social.
Acoperirea pierderilor din exercitiul curent sau din exercitiul precedent din capitalul social se face numai atunci cand nu mai exista alte varianta (rezerve sau pt exercitiul precedent profitul din exercitiul curent).
Pierderea execitiului curent se inregistreaza cu ajutorul contului 121 profit sau pierdere care este bifunctional.
OBS: Contul repartizarea profitului nu se foloseste pt evidentierea pierderii.
- pt evidentierea pierderilor din exercitile precedente se foloseste acelas cont rezultatul reportat (este bifunctional)
• Acoperirea pierderii din exercitiul curent
OBS: Conturile, profit si pierdere, atunci cand evidentiaza pierdere are functie contabila de activ.
CSSV = profit sau pierdere
P-D A-C
• Acoperirea pierderii din exercitiul precedent
CSSV = rezultat reportat
P-D A-C
Primele de capital:
Primele de emisie – se stabilescatunci cand se emit actiuni noi cu ocazia majorarii capitalului la o valuare mai mare decat valuarea nominala a actiunilor.
Primele de capital – reprezinta diferenta intre pretul de emisiune al noilor actiuni si valuarea nominala a vechilor actiuni.
- contul are functie contabila de P+C cu valuarea primelor de emisiune inregistrate in momentul subscrierii majorarii de capital si se debiteaza prin incorporarea la capitalul social varsat sau in categoria alte rezerve. Soldul final daca exista este creditor si refleca primele de capital existente.
- rezervele din reevaluare se stabilesc cu ocazia reevaluarii a activelor imobilizate. Are functie contabila de pasiv se crediteaza cu rezervele din reevaluare inregistrate cu ocazia reevaluarii imobilizarilor si se debiteaza prin incorporarea acestora la capitalul subscris varsat sau la categoria altor rezerve. Soldul final daca exista este creditor si reflecta rezerve din reevaluare existente.
- rezervele sunt surse proprii de finantare constituite din profitul intreprinderii astfel:
- Rezervele legale – se constituie obligatoriul conform legii din profitul brut al intreprinderii in procent de 5% anual pana in momentul in care se atinge limita de 20% din capitalul social. Din acest moment nu se mai pot constitui rezerve legale.
- Rezerve pt actiuni proprii – se constitiue din profitul net in cazul in care intreprinderea vizeaza ulterior rascumpararea propriilor actiuni.
- Rezervele statuale / contractuale – se constituie din profitul net pt acoperirea pierderilor majorarii capitalului sau in baza altor hotarari ale adunarii generale.
- Rezultatul – se stabileste la sfarsitul fiecarei perioade in urma colectarii cheltuielior si veniturilor astfel:
1. daca veniturile sunt mai mari decat cheltuielile rezulta profit.
2. daca rezultatul este pierdere aceasta se poate acoperi in limita posibilitatilor in exercitiul curent sau va fi reportata in anul curent.
3. daca rezultatul este prifit acesta se repartizeaza pe destinatii: rezervele legale, alte categorii de rezerve, acoperirea pierderii din exercitiulprecendent daca exista, majorarea capitalului sau dividente.
- pierderea exercitiului curent se evidentiaza in contul profit si pierdere in debitul acestuia.
- profitul exercitiului curent se evidentiaza in contul profit si pierdere in contul acestuia, iar repartizarea profitului.
- rezultatul exercitiului precedent se evidentiaza in contul rezultatului reportat.
Conform reglementarilor individuale exista situatii financiare distinct un document de sinteza care prezinta modificarile capitalurilor proprii (sold initial, majorari micsorari, sold final) document care se numeste situatia modificarilor capitalului propriu.
Infintarea unei societati este conditionata de existenta unui capital pt a-si putea incepe activitatea si pt a-si putea dezvolta activitatea ulterior. Exista urmatoarele tipuri de capital:
1. Capital propriu
Reprezinta interesul rezidual al actionarilor sau asociatilor in activitatea unei intreprinderi dupa deducerea tuturor datoriilor.
Marimea capitalului propriu este dependenta de evaluarea activelor si datoriilor. In ansamblul sau capitalul propriu este aceea parte de capitaluri puse la dispozitia intreprinderilor de asociati sau actionari. In categoria capitaluri proprii se cuprind:
- capitalul social (nevarsat / varsat)
- primele de capital
- rezervele din reevaluarea activelor
- rezervele propriu-zise
rezultatul exercitiului curent (profit / pierdere) sau al exercitiului precedent (reportat).
2. Capitalurile straine (imprumutate)
Sunt surse de finantare provenite de la terte personale in raport cu intreprinderile. In aceasta categorie se includ:
- imprumuturile obigatore (din emisune de obligatiuni)
- imprumuturi bancare
- datoriile legate de imobilizari financiare
De regula aceste imprumuturi sunt purtatoare de dobanzi si sunt rambursabile la scadenta.
3. Capitalurile permanenta
Sunt alcatuite din capitaluri proprii si capitaluri imprumutate pe termen lung.
Capitalul social
Reprezinta aporturile subscrise si depuse ulterior de catre actionarisau asociati. Capitalul social poate fi:
- capital social subscris nevarsat care reprezinta promisiunea actionarilor /asociatilor de a participa la constituirea societatii.
- capital subscris social nevarsat care reprazinta promisiunea actionarilor / asociatilor de a participa la constituirea societatii.
- capital subscris varsat, se constituie in urma depunerii aporturilor de catre actionari/asociatii. Prin urmare capitalul subscris nevarsat devine capital subscris numai in limita aporturilor aduse de actionari/asociatii.
Aporturile actinarilor la capitalul social pot fi :
- in bani (sub forma de disponibil in contul bancar sau numerar in casierie)
- in natura (sub forma de imobilizari sau stocuri)
Capitalul social este fractinat in parti egale denumite actiuni sau dupa caz parti sociale. Pentru fiecare dintre acestea se stabileste valoarea nominala. Prin urmare, valoarea nominala reprezinta o fractiune din capitalul social si care ajuta pentru calculul acestuia.
CAP. SOCIAL= VAL. NOMINALA x NR. ACTIUNI (parti sociale)
La randul lor actiunile sunt inscrisuri (hartii de valoare) care dau dreptul proprietarilor de a participa la formarea capitalul social. Persoanele care detin actiuni sunt actionari ai societatii.
A. CONSTITUIREA CAPITALULUI SOCIAL
Cu ocazia infiintarii unei soc. comerciale si a formarii capit. social au loc urmatoarele operatii economico-financiare :
a) Efectuarea cheltuielilor de constituire – se face de catre fondatorul soc. comerciale (de regula unul din actionari/ asociati). Acestea constau in cheltuieli de inscriere la organele in drept (Registrul Comertului, Administratia financiara), cheltuieli de emitere.
b) Subscrierea capitalului – este operatia prin care actionarii sau asociatii subscriu aporturile de adus la constituirea societatii (momentul aparitiei capitalul social nevarsat). Aporturile subscrise de catre actionari sau asociati pot fi depuse in mai multe transe:
- in momentul subscrierii
- si restul conform regulamentarilor din actul constitiv (dar nu mai tarziu de 1 an).
c) Varsarea capitalului – presupune depunerea la societate de catre actionari / asociati a aporturilor subscrise.
Referitor la subsrierea si varsarea capitalului social se au in vedere urmatoarele conturi:
1. Decontari cu asociatii / actionarii privind capitalul:
- este un cont de active circulante
- este un cont bifunctional: la constituirea sau majorarea capitalului functioneaza cu un cont de activ (creante) iar cu ocazia diminuarii capitalului functioneaza ca un cont de pasiv (de datorii).
- in debitul acestui cont se inregistreaza: in momentul constituirii capitalului aporturile subscrise de actionari / asociati; in momentul majorarii capitalului aporturile subscrise ulterior cu aceasta ocazie de asociati / actionari si dupa caz primele de capital. In momentul diminuarii capitalului sumele achitate asociatilor / actionarilor.
- se crediteaza in momentul construirii capitalului cu aporturilor depuse de asociati / actionari, la fel si in cazul majorarii capitalurilor, iar in cazul diminuarii capitalurilor cu valuarea capitalurilor sociale (varsate) retras.
- soldul acestui cont este debitor si reflecta aporturile subscrise de asociati / actionari si nedepuse inca.
OBS: Contul poate avea sold creditor in situatia diminuarii capitalului social daca a fost inregistrata micsorarea capitalului, dar sumele nu au fost achitate de asociati / actionari.
2. Capitalul social:
- este un cont de surse proprii
- are functie contabila de pasiv
- este dezvoltat in conturi sintetice in functie de cele 2 forme ale capitalului: nevarsat si varsat
- se crediteaza cu valuarea capitalului subscris initial de actionari sau asociati (capital nevarsat); se crediteaza cu valuarea capitalului social constituit in urma depunerii a conturilor (capital varsat); cu ocazia majorarii capitalului se crediteaza cu alte surse de finantare incorporate in capitalul social (primele de capital, rezerve de reevaloare si rezultatul sub forma de profit).
- se debiteaza cu valuarea capitalului social retras de asociat / actionar cu valuarea actiunilor anulate si rascumparate, cu pierderea acoperirii din capitalul social (exceptional).
- soldul final al acestui cont este creditor: pt capitalul nevarsat reprezinta aporturile subscrise si nu au fost aduse in intreprindere; pt capitalul varsat reprezinta valuarea aporturilor depuse / aduse de actionari / asociati.
OBS: 1. Soldul final creditor al contului capital social = soldul final creditor al capital nevarsat + soldul final creditor al capital varsat.
2. In momentul depunerii integrale al capitalului socialsubscris soldul final al contului capital nevarsat trebuie sa fie 0.
Constituirea capitalului social presupune parcurgerea urmatoarelor etape:
1. Subscrierea capitalului social
„Decontari cu actionarii / asociatii privind caiptalul” = „Capital subscris nevarsat”.
2. Depunerea aporturilor subscrise
„Conturi care arate natura aportului” = „Decontari cu actionarii / asociatii privind caiptalul”
- banca
- caseria
- imobilizari
- stocuri
3. Constituirea capitalului social (trecerea capitalului nevarsat in capital subscris varsat) numai pt aporturile aduse.
„Capital subsris nevarsat” = „Capital subsris varsat”
B. MAJORAREA CAPITALULUI
Principalele modalitati de majorare a capitalului sunt:
a) emisiunea de noi actiuni sau cresterea valorii nominale a unuei actiuni in urma aducerii de noi acorduri.
Majorarea capitalului prin adicerea de noi acorduri presupune parcurgerea urmatoarelor etape:
1. Subscrierea majorarii de capital:
- conturile cu ajutorul carora se inregistreaza aceasta operatie economica sunt:
• Depunatori cu asociatii privind capitalul
• Capitalul subscris nevarsat si primele de capital (primele de emisiune).
„decontari cu actionari” = %
CSSN
Primele de emisiune
2. Depunerea a acordurilor noi subscrise de asociati / actionari
- acordurile aduse de catre asociati / actionaript majorarea capitalului pot fi:
• Aporturi in bani
• Aporturi in natura
% = „decontari cu asociatii”
numerar in caserie / casa aporturi in bani
banca
imobilizari aporturi in natura
stocuri
3. Realizarea sau trecerea capitalului subscris nevarsat in cel varsat. Concomitent cu aceasta inregistrare se face si incorporarea primelor de capital la capitalul social sau dupacaz la alte rezerve.
• Capital nevarsat = Capital varsat
• Primele de emisiune = Capital varsat sau alte rezerve
b) emisiunea de actiuni noi sau cresterea valorii nominale a noi actiuni in urma operatilor interne de capital (majorarea capitalului prin incorporarea elementelor de auto-finantare: primele de capital, rezervele din reevaluare, rezultatul sub forma de profit).
Operatiile interne de capital:
Presupun incorporarea primelor de capital a rezervelor sau a profitului in capital subscris varsat.
• Incorporarea rezervelor din reevaluare
Rezerve din reevaluare = capital subscris varsat
• Incorporarea rezervelor la capitalul social varsat
Rezerve = capital subscris varsat
• Incorporarea profitului la capitalul subscris varsat
- profitul utilizat pt majorarea capitalului poate fi din profitul exercitiului curent sau din profitul exercitiului precedent.
- profitul exercitiului curent se repartizeaza pe destinatia cu ajutorul contului repartizarea profitului care are functia contabila de activ.
- profitul exercitiului precedent se evidentiaza cu ajutorul contului rezultatului raportat carea este bifunctional (sub forma de profit si este pasiv).
1. Repartizarea profitului exercitiului curent
Repartizarea profitului = CSSV
A+D P+C
2. Repartizarea rezultatului exercitiului precedent
Rezultatul raportat = CSSV
(profit)
C. Micsorarea sau diminuarea capitalului social
Se face atunci cand:
a) are loc restituirea unei parti din capitalul subscris catre actionari / asociati.
In situatia in care unu sau mai multi actionari se retrag inregistrarea diminuarii capitalului presupune parcurgerea urmatoarelor etape:
1) diminuarea (retragerea capitalului subsris varsat)
CSSV = Decontari cu asociatii
P-D P+C
- cu ocazia diminuarii capitalului , contul decontari cu asociatii functioneaza cu un cont de pasiv.
2) plata capitalului retras (catre actionari sau asociati).
- plata se poate face in numerar prin caserie sau din contul disponibil la banca.
Decontari asociati = Casa / Banca
P-D A-C
b) atunci cand se alege ca ultima solutie acoperirea pierderilor din capitalul social.
Acoperirea pierderilor din exercitiul curent sau din exercitiul precedent din capitalul social se face numai atunci cand nu mai exista alte varianta (rezerve sau pt exercitiul precedent profitul din exercitiul curent).
Pierderea execitiului curent se inregistreaza cu ajutorul contului 121 profit sau pierdere care este bifunctional.
OBS: Contul repartizarea profitului nu se foloseste pt evidentierea pierderii.
- pt evidentierea pierderilor din exercitile precedente se foloseste acelas cont rezultatul reportat (este bifunctional)
• Acoperirea pierderii din exercitiul curent
OBS: Conturile, profit si pierdere, atunci cand evidentiaza pierdere are functie contabila de activ.
CSSV = profit sau pierdere
P-D A-C
• Acoperirea pierderii din exercitiul precedent
CSSV = rezultat reportat
P-D A-C
Primele de capital:
Primele de emisie – se stabilescatunci cand se emit actiuni noi cu ocazia majorarii capitalului la o valuare mai mare decat valuarea nominala a actiunilor.
Primele de capital – reprezinta diferenta intre pretul de emisiune al noilor actiuni si valuarea nominala a vechilor actiuni.
- contul are functie contabila de P+C cu valuarea primelor de emisiune inregistrate in momentul subscrierii majorarii de capital si se debiteaza prin incorporarea la capitalul social varsat sau in categoria alte rezerve. Soldul final daca exista este creditor si refleca primele de capital existente.
- rezervele din reevaluare se stabilesc cu ocazia reevaluarii a activelor imobilizate. Are functie contabila de pasiv se crediteaza cu rezervele din reevaluare inregistrate cu ocazia reevaluarii imobilizarilor si se debiteaza prin incorporarea acestora la capitalul subscris varsat sau la categoria altor rezerve. Soldul final daca exista este creditor si reflecta rezerve din reevaluare existente.
- rezervele sunt surse proprii de finantare constituite din profitul intreprinderii astfel:
- Rezervele legale – se constituie obligatoriul conform legii din profitul brut al intreprinderii in procent de 5% anual pana in momentul in care se atinge limita de 20% din capitalul social. Din acest moment nu se mai pot constitui rezerve legale.
- Rezerve pt actiuni proprii – se constitiue din profitul net in cazul in care intreprinderea vizeaza ulterior rascumpararea propriilor actiuni.
- Rezervele statuale / contractuale – se constituie din profitul net pt acoperirea pierderilor majorarii capitalului sau in baza altor hotarari ale adunarii generale.
- Rezultatul – se stabileste la sfarsitul fiecarei perioade in urma colectarii cheltuielior si veniturilor astfel:
1. daca veniturile sunt mai mari decat cheltuielile rezulta profit.
2. daca rezultatul este pierdere aceasta se poate acoperi in limita posibilitatilor in exercitiul curent sau va fi reportata in anul curent.
3. daca rezultatul este prifit acesta se repartizeaza pe destinatii: rezervele legale, alte categorii de rezerve, acoperirea pierderii din exercitiulprecendent daca exista, majorarea capitalului sau dividente.
- pierderea exercitiului curent se evidentiaza in contul profit si pierdere in debitul acestuia.
- profitul exercitiului curent se evidentiaza in contul profit si pierdere in contul acestuia, iar repartizarea profitului.
- rezultatul exercitiului precedent se evidentiaza in contul rezultatului reportat.
Conform reglementarilor individuale exista situatii financiare distinct un document de sinteza care prezinta modificarile capitalurilor proprii (sold initial, majorari micsorari, sold final) document care se numeste situatia modificarilor capitalului propriu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)