Abordări conceptuale privind fenomenul inflaţionist

1.Abordări conceptuale privind fenomenul inflaţionist

1.1. Inflaţia – fenomen economic

1.1.1. Conceptul de inflaţie

Inflaţia este unul dintre cele mai controversate şi mai complexe fenomene din economie care suscită numeroase definiţii, interpretări şi încercări de măsurare şi contracarare a efectelor ei.
Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române “Inflaţia reprezintă un fenomen specific perioadelor de criză din economia capitalistă, constând în deprecierea banilor de hârtie aflaţi în circulaţie ca urmare fie a emiterii unei mase băneşti peste nevoile reale ale circulaţiei, fie a reducerii volumului producţiei şi circulaţiei mărfurilor, fapt care duce la scăderea puterii de cumpărare a banilor”.
Reputatul economist român Costin Kiriţescu defineşte inflaţia ca pe o “masă bănească depăşind necesarul din economie, ceea ce înseamnă o slăbire a puterii de cumpărare a banilor”.
Laureatul premiului Nobel pentru economie în anul 1976, Milton Friedman afirmă că “inflaţia este o îmbolnăvire a monedei manifestată prin simptome directe de scumpire a preţurilor”.
Toate aceste definiţii scot în evidenţă faptul că inflaţia generează dezechilibre cronice în economie, se face cunoscută prin preţ şi prin excesul de monedă.

1.1.2. Clauzele şi efectele inflaţiei

Principalii factori declanşatori ai fenomenului inflaţionist sunt:
1. existenţa şi lansarea continuă pe piaţă a unor cantităţi mari de bani;
2. şomajul;
3. dezechilibrul între rata consumului şi rata investiţiilor;
4. imobilitatea forţei de muncă;
5. dezechilibrarea cererii agregate în raport cu oferta agregată;
6. lipsa productivităţii muncii;
7. globalizarea pieţelor de capital;
8. condiţiile internaţionale de racordare a economiei naţionale la economia mondială;
9. diviziunea muncii;
10. creşterea preţului petrolului;
11. deficitul bugetar excesiv înregistrat prin majorarea cheltuielilor, în condiţiile unei creşteri mai lente ale veniturilor;
12. calitatea actului de guvernare.
Inflaţia produce următoarele efecte economice:
- creşterea continuă şi autoîntreţinută a preţurilor;
- deficitul schimburilor cu străinătatea;
- creşterea cantităţii de monedă în circulaţie;
- redistribuirea veniturilor în economie;
- scăderea nivelului de trai;
- mişcări sociale;
- falimentul întreprinderilor.

1.1.3. Cuantificarea inflaţiei

Pentru cuantificarea inflaţiei se foloseşte ca modalitate de apreciere rata inflaţiei, care exprimă în fapt creşterea indicelui general al preţurilor pentru mărfuri şi servicii sau scăderea puterii de cumpărare a banilor.
În literatura de specialitate sunt prezentaţi următorii indici ce pot fi calculaţi:
1. indicele preţului, calculat ca o mărime medie a preţurilor pentru bunuri, servicii şi valori financiare selectate şi urmărite în timp. Se pot calcula:
- indicele preţurilor cu amănuntul;
- indicele preţurilor cu ridicata;
- indicele preţurilor acţiunilor pentru piaţa de capital şi piaţa financiară;
- indicele preţurilor pentru comerţul exterior etc.
2. indicele preţurilor consumatorilor calculat pentru un coş de cumpărături raportat la nevoile consumatorului urban;
3. indicele preţurilor cu amănuntul şi al tarifelor calculat pentru mărfurile şi serviciile vândute către populaţie. Cu ajutorul acestui indice se caracterizează nivelul de trai al populaţiei;
4. indicele preţurilor de consum - se calculează ca un coş de consum al unei familii:
5. indicele preţurilor producătorilor – se calculează pe baza coşului de aprovizionări ale producătorilor;
6. indicele preţurilor producţiei industriale - se utilizează de către producătorii industriali pentru preţurile produselor cu care se aprovizionează, fără TVA.
Indicele general al preţurilor se poate calcula având la bază următoarele variante:
- indicele Laspeyres;
- indicele Paash;
- indicele Fisher;
- indicele Marshall.
Indicele Laspeyres dezvoltat de economistul Etienne Laspeyres, este un indice agregat al preţurilor pentru un coş de bunuri selectat: ponderile luate în calcul sunt cele aferente perioadei de bază. Acest indice se calculează după formula:

Ip=(Suma de p1*q1)/(Suma de P0*q1)

unde:
p1, p0 = preţurile perioadei curente (1), respectiv de bază (0);
q0 = ponderile bunurilor şi serviciilor aferente perioadei de bază.
Acest indice prezintă următoarele dezavantaje:
- conduce la o supraestimare a creşterii reale a preţurilor produselor care intră în eşantionul statistic;
- nu surprinde ponderea creşterii preţurilor unor produse pe seama calităţii lor.

Indicele Paash a fost construit de statisticianul german Herman Paash. Acest indice analizează creşterile de preţ utilizând structura cantitativă a bunurilor şi serviciilor din perioada curentă pe intervalul de timp supus analizei.
Indicele Paash se determină după formula:
IL=(Suma de p1*q0)/(Suma de p0*q0)
unde:
p1, p0 = preţurile perioadei curente (1), respectiv perioadei de bază (0);
q1 = ponderile bunurilor şi serviciilor aferente perioadei curente.

Aşa cum am arătat indicele Paash elimină dezavantajele indicelui Laspeyres, însă nu permite comparabilitatea în timp a indicilor calculaţi.
Dacă indicele Laspeyres supraevaluează rezultatul, indicele Paash îl subevaluează.

Indicele Fisher se calculează ca o medie geometrică a celor două componente de la indicii Laspeyres şi Paash.

Indicele Marshall utilizează un sistem de ponderi diferit, obţinut prin însumarea celor din perioada de bază cu cele ale perioadei curente.

1.2. Influenţa inflaţiei asupra poziţiei financiare şi performanţelor întreprinderii

În situaţiile financiare elementele patrimoniale pot fi prezentate la:
- costul de înlocuire;
- valoarea netă de realizare;
- valoarea economică;
- costul istoric.
Potrivit Standardelor Internaţionale de Contabilitate în condiţiile aplicării costurilor istorice “activele sunt contabilizate la suma plătită în numerar sau echivalente de numerar sau la valoarea justă din momentul cumpărării lor. Datoriile sunt înregistrate la valoarea echivalentelor obţinute în schimbul obligaţiei sau la valoarea ce se aşteaptă să fie plătită în numerar sau echivalent al numerarului pentru a stinge datoriile, potrivit cursului normal al afacerilor”.
Aplicarea principiului costului istoric conduce la deformarea imaginii fidele asupra patrimoniului unităţii şi rezultatelor activităţii.
Principalele deformări ale informaţiilor prezentate în bilanţ prin aplicarea costurilor istorice sunt:
- subevaluări ale imobilizărilor;
- subevaluări ale stocurilor;
- subevaluarea situaţiei nete, chiar dacă această subevaluare este parţial anihilată de datoriile neindexate.
În contul de profit şi pierdere în condiţii de inflaţie apar următoarele deformări ale informaţiilor:
- subevaluarea costului materialelor şi mărfurilor ca urmare a subevaluării stocurilor;
- subevaluarea amortizărilor (ca urmare a subevaluării imobilizărilor);
- supraestimarea cheltuielilor financiare (avem în vedere cheltuielile cu dobânzile la creditele bancare);
Potrivit Cadrului general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare există diverse baze de evaluare, care pot fi folosite în diverse combinaţii, ca alternativă la costul istoric, cum ar fi:
1. Costul curent. Potrivit acestei metode de evaluare activele sunt înregistrate la valoarea în numerar sau echivalent al numerarului care ar trebui plătită dacă acelaşi activ sau unul asemănător ar fi achiziţionat în prezent. Datoriile sunt înregistrate la valoarea nominală neactualizată adică numerarul sau echivalentul numerarului, necesar pentru a deconta datoria în prezent.
Costul curent reprezintă baza de evaluare preferată de majoritatea specialiştilor care nu acceptă costul istoric.
2. Valoarea realizabilă reprezintă valoarea ce corespunde preţului ce ar putea fi obţinut în prezent din vânzarea normală a activelor. În cazul datoriilor, valoarea realizabilă este valoarea neactualizată în numerar sau în echivalente de numerar care trebuie plătită pentru a achita acea datorie, potrivit cursului normal al afacerii.
3. Valoarea actualizată. Activele sunt înregistrate la valoarea actualizată a viitoarelor fluxuri nete de numerar, care urmează a fi generate în derularea normală a activităţii întreprinderii. Datoriile sunt înregistrate la valoarea actualizată a viitoarelor ieşiri de numerar, care vor fi necesare pentru a deconta datoriile, potrivit cursului normal al afacerilor.
Deşi baza de evaluare adoptată cel mai frecvent de întreprinderi în elaborarea situaţiilor financiare este costul istoric, acesta este de obicei, combinat cu alte baze de evaluare.
Stocurile sunt evaluate şi prezentate la minimul dintre cost şi valoarea realizabilă netă., titlurile tranzacţionabile se evaluează la valoarea de piaţă iar datoriile privind pensiile la valoarea lor actualizată.

2.Metode utilizate în contabilitatea de inflaţie

Pentru a comensura efectele inflaţiei asupra poziţiei financiare şi a performanţelor întreprinderii normele contabile internaţionale şi majoritatea specialiştilor recunosc trei metode:
- metode bazate pe conversie;
- metode bazate pe evaluare;
- metode combinate.
A. Metodele bazate pe conversie presupun ca în contabilitatea curentă a perioadei, mişcările patrimoniale să fie exprimate la costul de origine, dar situaţiile financiare anuale să fie supuse unor conversii prin care să se cuantifice incidenţa deprecierii monetare în funcţie de evoluţia puterii de cumpărare a monedei naţionale. Aceste metode constau în reevaluarea parţială sau totală a posturilor din situaţiile financiare anuale în funcţie de evoluţia nivelului general al preţurilor. Coeficienţii de conversie sunt calculaţi plecând de la indicii de preţuri aferenţi perioadei luate în calcul.
Pentru retratarea unora sau a tuturor elementelor din situaţiile financiare aceste sunt grupate astfel:
• elemente nemonetare, care nu sunt exprimate în puterea curentă de cumpărare a monedei de la data închiderii exerciţiului financiar. De aceea, ele trebuie supuse ajustării la sfârşitul exerciţiului cu indicele preţurilor de consum, publicat lunar de Comisia Naţională de Statistică;
• elemente monetare, care sunt exprimate în puterea curentă de cumpărare a monedei de la data închiderii exerciţiului financiar. Ele nu sunt supuse ajustării la inflaţie.
Comparând activele monetare cu datoriile montare putem determina Situaţia monetară netă a întreprinderii:
Situaţia monetară netă = Active monetare – Datorii monetare
Atunci când situaţia monetară netă este negativă (datoriile monetare sunt superioare activelor monetare), rezultă un câştig pentru întreprindere, deoarece unitatea rambursează şi decontează datorii în monedă curentă depreciată.
Etapele metodelor bazate pe conversie sunt:
- conversia bilanţului de deschidere în unităţi monetare la data de închidere;
- conversia bilanţului de închidere în unităţi monetare la data închiderii;
- calculul câştigului sau pierderii monetare;
- prezentarea contului de profit şi pierdere indexat.
Metodele bazate pe conversie prezintă următoarele avantaje:
- permit o cuantificare obiectivă a efectelor inflaţiei asupra activităţii, întreprinderii;
- asigură compatibilitatea în timp şi spaţiu a informaţiilor din situaţiile financiare;
- nu modifică bazele de evaluare (structurile contabile rămân neschimbate);
- impun anularea eventualelor ajustări parţiale impuse de armonizarea fiscală (armonizări degresive, aplicarea metodei LIFO etc.).
Aceste metode prezintă şi unele neajunsuri (limite):
- costurile retratărilor sunt prea mari şi pun într-o situaţie nefavorabilă raportul avantaje/costuri;
- uniformizează tratamentul pentru toate elementele poziţiei financiare, deşi fiecare element are un comportament diferenţiat faţă de efectele inflaţiei;
- câştigul realizat din situaţia monetară netă nu reprezintă rezultatul eforturilor poprii ale întreprinderii;
- necesită anumite cunoştinţe din partea utilizatorilor informaţiilor din situaţiile financiare.
B. Metodele bazate pe evaluare (metode bazate pe costurile de înlocuire) au în vedere înlocuirea, totală sau parţială a costului istoric cu costul actual.
Elementele patrimoniale sunt exprimate la valori curente, adică la valori cu care ele se pot substitui la un moment dat, folosind baze reale de exprimare a lor.
Ele pot fi valori absolute curente, adică preţurile existente la data înlocuirii unor elemente patrimoniale sau costuri curente stabilite prin corectarea valorii de origine cu anumiţi indici specifici de preţuri.
Aceste metode bazate pe evaluare urmăresc obţinerea unui rezultat care ţine seama de corecţiile necesare pentru asigurarea menţinerii capacităţii de exploatare a întreprinderii (prevalenţa menţinerii capitalului fizic în raport cu menţinerea capitalului financiar).
Atunci când costul de înlocuire este mai mare decât valoarea realizabilă netă şi decât valoarea actualizată, se va folosi ca bază de evaluare maximul dintre valoarea realizabilă netă şi valoarea curentă.
Costul de înlocuire potrivit IAS 15 pentru un activ individual este de obicei derivat din:
- costul curent de achiziţie al unui activ similar, nou sau utilizat;
- costul unei capacităţi de producţie echivalente sau al unui serviciu potenţial.
Valoarea realizabilă netă reprezintă preţul de vânzare curent al unui activ, mai puţin cheltuielile necesare vânzării.
Valoarea actualizată reprezintă o estimare curentă a viitoarelor încasări nete atribuite activului, actualizate în mod corespunzător.
Atunci când nu este disponibilă nici o listă de preţuri şi nu a fost încheiată nici o tranzacţie curentă care să implice elementele supuse evaluării, se recomandă utilizarea indicilor preţului individual pentru a determina costul curent al unui element.
Unele metode ale costului curent impun o ajustare care să reflecte efectele modificării preţurilor asupra:
- elementelor monetare nete, inclusiv asupra datoriilor pe termen lung;
- activele şi datoriile monetare incluse în capitalul circulant al întreprinderii.
Aşa cum am arătat, caracteristica esenţială a metodelor costurilor curente este aceea că ele recunosc venitul (profitul) după ce capacitatea operaţională a întreprinderii a fost menţinută.
Metodele bazate pe costurile actuale constau în utilizarea unor indici specifici de preţ pentru corecţia valorii diferitelor categorii de bunuri (imobilizări corporale, stocuri) cât şi corecţia amortizării şi a costului vânzărilor.
Atât în cazul metodelor bazate pe conversie cât şi a celor bazate pe evaluare în situaţiile financiare trebuie prezentate următoarele informaţii:
- suma ajustării sau suma ajustată a amortizării imobilizărilor corporale;
- suma ajustării sau suma ajustată a costului vânzărilor;
- ajustările aferente elementelor monetare, efectul îndatorării sau interesele în capitalurile proprii, atunci când astfel de ajustări au fost luate în calcul la determinarea venitului prin metoda contabilă adoptată;
- efectele agregate ale ajustărilor asupra rezultatelor;
- orice alte elemente semnificative care reflectă efectele variaţiei preţurilor raportate prin metoda contabilă adoptată.
Informaţiile financiare privind variaţiile preţurilor trebuie prezentate fie în situaţiile financiare primare, fie în cele suplimentare.
Metodele bazate pe evaluare prezintă următoarele avantaje:
- permit adoptarea unor decizii pe baza unor informaţii mai relevante decât cele bazate pe costurile istorice sau metodele bazate pe conversie;
- aprecierea performanţelor întreprinderii şi a poziţiei financiare este mai apropiată de realitate;
- asigură elaborarea unor previziuni privind fluxurile de încasări viitoare ale întreprinderii mai corecte.
Pe lângă aceste avantaje, metodele bazate pe evaluare prezintă anumite limite:
- au un grad de subiectivitate mai ridicat, costul de înlocuire fiind greu de stabilit pentru bunurile pentru care nu există o piaţă activă;
- necesită calcule greoaie şi dificil de aplicat;
- dificultatea stabilirii unui cost de înlocuire în condiţiile progresului tehnic continuu.
C. Metodele combinate (mixte) presupun utilizarea unor calcule specifice metodelor bazate pe conversie şi a metodelor bazate pe evaluare. Este vorba de combinarea formală a celor două aspecte independente – unitatea de măsură şi baza de evaluare.
Aplicarea acestor metode combinate are ca obiectiv menţinerea capitalului în putere de cumpărare constantă şi evaluarea bunurilor în costuri de înlocuire (valori actuale).
De remarcat faptul că, deşi IAS 15 “Informaţia care reflectă efectele variaţiilor de preţuri” admite posibilitatea combinării metodelor bazate pe conversie cu metodele bazate pe evaluare, nu prezintă caracteristicile metodelor combinate de contabilitate adaptate inflaţiei.
Metodele combinate prezintă următoarele avantaje:
- oferă cea mai bună bază de comparaţie deoarece prezintă în situaţiile financiare anuale atât elemente în unităţi de măsură de la sfârşitul anului cât şi în costuri de înlocuire;
- în situaţiile financiare sunt prezentate atât câştigurile din deţinere ajustate la inflaţie cât şi rezultatul din elemente monetare, rezultat ce nu apare în cazul metodelor bazate pe evaluare.
Limitele metodelor combinate:
- presupun calcule complexe şi cu costuri ridicate;
- ajustările efectuate sunt greu accesibile unor categorii de utilizatori.

Aspecte generale privind operaţiunile de leasing

1.1. Delimitări conceptuale

Potrivit Legii nr. 99/1999 (M.O. nr. 236/27.05.1999), leasingul este o operaţie prin care o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este celeilalte părţi, denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing, locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale.
Potrivit IAS 17 “Leasingul este un acord prin care locatorul transmite locatarului, în schimbul unei plăţi sau serii de plăţi, dreptul de a utiliza un bun pentru o perioadă convenită de timp.”
Leasingul îşi are obârşia în diferite activităţi economice desfăşurate în obştile săteşti din Rusia şi ţările din Europa Răsăriteană, însă în forma modernă a apărut în SUA în anii ’50.
În anul 1952 omul de afaceri californian Schoenfeld împreună cu D.P. Booth au fondat prima societate specializată în operaţiuni de leasing: U.S. Leasing Corporation. Ei au găsit soluţia de a împrumuta utilajele necesare pentru a executa o comandă avantajoasă.
În Europa, leasingul a pătruns mai târziu prin Marea Britanie, pentru ca apoi să se răspândească în ţările occidentale.

1.2. Principalele criterii utilizate la clasificarea operaţiunilor de leasing

1. După poziţia furnizorului în contractul de leasing, se disting leasingul direct şi leasingul indirect.
a) Leasingul direct (leasingul furnizor) se realizează prin încheierea contractului de leasing între producător şi utilizatorul bunului ce face obiectul acestui contract, finanţarea fiind asigurată de către furnizor.
b) Leasingul indirect presupune existenţa unor societăţi specializate de leasing, care preiau funcţia de creditare (finanţare), de prestare de servicii şi de asumare a riscurilor ce decurg din aceste operaţiuni.
2. În funcţie de modul de transferare a riscurilor şi avantajelor inerente proprietăţii bunului se disting: leasingul financiar şi leasingul operaţional.
a. Leasingul financiar (finance lease) reprezintă contractul care are ca efect transferarea la locatar a cvasitotalităţii riscurilor şi avantajelor inerente proprietăţii bunului. La sfârşitul contractului, poate să intervină sau nu transferul de proprietate.
Potrivit legii nr. 99/1999, leasingul financiar este operaţiunea de leasing care îndeplineşte una sau mai multe din următoarele condiţii:
1. riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing;
2. părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se transferă utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului;
3. utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va reprezenta cel mult 50 % din valoarea de intrare (de piaţă) pe care acesta o are la data la care opţiunea poate fi exprimată;
4. perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puţin 75 % din durata normată (normală n.n.) de utilizare a bunului, chiar dacă, în final, dreptul de proprietate nu este transferat.
b. Leasingul operaţional sau funcţional (operating lease), potrivit legislaţiei româneşti, este operaţiunea de leasing care nu îndeplineşte nici una din cele 4 condiţii pentru a fi încadrată în categoria leasingului financiar.
3. În funcţie de costurile care stau la baza calculării ratelor de leasing întâlnim: leasingul brut şi leasingul net.
a) Leasingul brut (full service leasing) cuprinde în ratele de leasing pe lângă preţul de vânzare a bunului şi cheltuielile de întreţinere, service şi reparaţii.
b) Leasingul net se caracterizează prin particularitatea calculării ratelor de leasing în funcţie de preţul de vânzare al bunului şi beneficiul, fără a include costul întreţinerii sau reparaţiilor.
4. În funcţie de durata contractului distingem:
- leasing pe termen scurt (durată medie 6 luni – 1 an);
- leasing pe termen mediu (durată medie 2 – 3 ani);
- leasing pe termen lung (durată medie peste 4 ani).
5. După locul de desfăşurare leasingul poate fi: leasing intern şi leasing extern.
a) Leasingul intern este leasingul la care partenerii sunt din aceeaşi ţară.
b) Leasingul extern reprezintă leasingul la care finanţatorul (locatorul) şi utilizatorul (locatarul) sunt din ţări diferite.
6. Ţinând seama de particularităţile tehnicii de realizare se disting următoarele forme de leasing: lease-back, time-sharing, leasingul experimental, master-leasing etc.
Lease-back sau mai complet sell and lease-back (vinde şi închiriază) cuprinde operaţiunile prin care proprietarul, având dificultăţi financiare vinde întreprinderea (bunul) şi simultan o (îl) închiriază de la cumpărător. Cumpărătorul poate fi o firmă de asigurări, o bancă comercială, o societate de leasing sau un investitor particular. Acest tip de operaţiuni se utilizează, de regulă, pentru bunuri imobiliare şi permite o finanţare pe termen lung în condiţii mai simple decât procedeele tradiţionale (emisiunile de valori mobiliare, împrumuturile ipotecare etc.). După expirarea perioadei primare, timp în care cumpărătorul reintră în posesia fondurilor investite, proprietarul iniţial are dreptul să răscumpere întreprinderea la un preţ destul de scăzut, preţ dinainte stabilit.

1.3. Avantajele şi limitele operaţiunilor de leasing

Pentru utilizator operaţiunile de leasing prezintă următoarele avantaje:
- plata de leasing constituie un avantaj prin economisirea în faza iniţială a capitalului propriu, plata unui avans nefiind obligatorie;
- mărimea constantă a chiriei facilitează programarea mai riguroasă a cheltuielilor;
- durata contractului poate fi astfel stabilită încât întreprinderea să fie dotată permanent cu maşinile cele mai moderne şi cu cel mai bun randament;
- se poate conveni cu furnizorul să înlocuiască utilajul ce constituie obiectul contractului, cu altul mai modern, utilizatorul fiind astfel ferit de efectele uzurii morale;
- furnizorii pot permite folosirea în continuare şi după încheierea perioadei contractuale a bunurilor cu perceperea unei taxe mai reduse.
Pentru furnizor, care poate fi producătorul direct ori proprietarul bunurilor cumpărate pentru a fi distribuite prin operaţiunile de leasing, acesta prezintă următoarele avantaje:
- contribuie la promovarea şi dezvoltarea exporturilor, furnizorul având posibilitatea să realizeze pe lângă exportul tradiţional şi pe cel în leasing, a cărui mecanism contribuie efectiv la extinderea cererii pentru o serie de bunuri de valoare ridicată;
- permite atragerea de noi beneficiari care nu pot plăti întregul preţ, în cazul vânzărilor cash, sau avansul în cazul vânzărilor pe credit;
- câştigarea de noi clienţi şi ca atare rolul promoţional al leasingului se realizează, de asemenea, prin faptul că un anumit echipament este mai întâi închiriat, pentru a-l convinge pe client de randamentul său, iar în cazul unui rezultat pozitiv, acesta poate achiziţiona echipamentul (leasingul experimental);
- asigură obţinerea unor câştiguri suplimentare din revânzarea sau reînchirierea maşinilor şi utilajelor care au fost returnate după expirarea contractului de leasing.
Printre limitele pe care leasingul le prezintă pentru utilizator menţionăm:
- este eficient numai în condiţiile în care se poate exploata obiectul contractului de leasing pe toată perioada de derulare;
- adeseori este mai costisitor decât cumpărările pe credit, iar opţiunea pentru o astfel de operaţie se justifică numai dacă sumele eliberate pot fi investite în alte domenii rentabile.
Pentru furnizor leasingul comportă anumite riscuri:
- înstrăinează numai folosinţa, conservând proprietatea; uneori bunurile pot fi deteriorate prin utilizarea necorespunzătoare de către beneficiar, iar cauzele sunt greu de stabilit;
- după prima închiriere este posibil ca bunul să nu-şi mai găsească alţi utilizatori.

1.4. Contractul de leasing

Contractul de leasing trebuie să cuprindă următoarele elemente:
a) părţile în contractul de leasing:
- locatorul/finanţatorul;
- utilizatorul.
b) descrierea exactă a bunului ce face obiectul contractului de leasing;
c) valoarea totală a contractului de leasing.
d) valoarea ratelor de leasing şi termenul de plată a acestora;
Ratele de leasing reprezintă:
- în cazul leasingului financiar, cota-parte din valoarea de intrare a bunului şi a dobânzilor de leasing. Dobânda de leasing reprezintă rata medie a dobânzii bancare pe piaţa românească;
- în cazul leasingului operaţional, cota de amortizare calculată în conformitate cu actele normative în vigoare şi un beneficiu stabilit de către părţile contractante;
e) perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului;
f) clauza privind obligaţia asigurării bunului.
Pe lângă aceste elemente, contractul de leasing financiar trebuie să mai cuprindă:
a) valoarea iniţială a bunului;
b) clauza privind dreptul de opţiune al utilizatorului cu privire la cumpărarea bunului şi la condiţiile în care acesta poate fi exercitat.

1.5. Tratamentul fiscal al operaţiunilor de leasing

Operaţiunile de leasing intră sub incidenţa legilor fiscale din România referitoare la:
- impozitul pe profit;
- taxa pe valoarea adăugată;
- impozitul pe veniturile realizate de nerezidenţi în România;
- taxele vamale.

Retragerea sau excluderea asociaţilor

Contabilitatea operaţiunilor care se efectuează la retragerea sau excluderea asociaţilor

Aspecte generale

Bunurile economice aduse de acţionari sau asociaţi ca aport la capitalul social devin proprietatea societăţii, constituind patrimoniul societăţii, independent de acela al acţionarilor sau asociaţilor. Acţionarii sau asociaţii nu mai au un drept real asupra patrimoniului societăţii, 1ci eventual un drept de creanţă în calitatea lor de acţionari sau asociaţi. În cazul lichidării societăţii ei nu mai pot revendica în natură bunurile aduse ca aport ci numi o sumă proporţională cu aportul în natură.
Actele de conducere, de administrare, de gestionare sunt îndeplinite de reprezentanţii legali ai societăţii comerciale şi nu de asociaţi sau acţionari. Acţionând în numele societăţii comerciale, aceşti reprezentanţi nu-şi angajează patrimoniul propriu, ci pe cel al societăţii, răspunderea materială revenind acesteia.
Activitatea societăţii, prin reprezentanţii legali ai acesteia, generează drepturi şi obligaţii care pot conduce fie la dezvoltarea, fie la diminuarea capitalurilor proprii. Profitul se repartizează între acţionari sau asociaţi iar pierderea se suportă de aceştia.

Cadrul juridic al excluderii şi retragerii asociaţilor

• Excluderea
Conform Legii societăţilor comerciale nr. 31/1990, republicată şi modificată, poate fi exclus din societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată:
a) asociatul care pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat;
b) asociatul cu răspundere nelimitată în stare de faliment sau care a devenit legalmente incapabil;
c) asociatul cu răspundere nelimitată care se amestecă fără drept în administraţie ori asociatul care, fără consimţământul scris al celorlalţi asociaţi, întrebuinţează capitalul, bunurile sau creditul societăţii în folosul său sau în acela al unei alte persoane, este asociat într-o altă societate cu răspundere nelimitată concurentă sau având acelaşi obiect de activitate;
d) asociatul care face operaţiuni în contul lui sau al altora, în acelaşi fel de comerţ sau într-unul asemănător, fără consimţământul celorlalţi asociaţi;
e) asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora.
Excluderea se pronunţă prin hotărâre judecătorească la cererea societăţii sau a oricărui asociat. Când excluderea se cere de către un asociat, se va cita societatea şi asociatul pârât.
Asociatul exclus nu are dreptul la o parte proporţională din patrimoniul social, ci numai la o sumă de bani care să reprezinte valoarea patrimoniului social cuvenit. El rămâne obligat faţă de terţi pentru operaţiunile efectuate de societate, până în ziua rămânerii definitive a hotărârii de excludere. Asociatul exclus este obligat să suporte şi consecinţele operaţiunilor în curs de executare.
• Retragerea
În cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă sau în societăţile cu răspundere limitată, asociatul se poate retrage din societate în următoarele situaţii:
a) în cazurile prevăzute în actul constitutiv;
b) cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi;
c) în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se realizează acordul unanim asociatul se poate retrage pentru motive economice, în baza unei hotărâri a tribunalului, supusă recursului, în termen de 15 zile de la comunicare.
Drepturile cuvenite asociatului retras pentru părţile sale sociale, se stabilesc prin acordul asociaţilor ori de un expert desemnat de aceştia sau, în caz de neînţelegere, de tribunal.

Operaţiuni efectuate cu ocazia excluderii sau retragerii asociaţilor dintr-o societate comercială

Potrivit precizărilor aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor nr. 1223 din 12 iunie 1998, cu prilejul excluderii sau retragerii asociaţilor din cadrul societăţilor comerciale, se efectuează următoarele operaţiuni:
1. Stabilirea valorii imobilizărilor, a stocurilor (care nu poate fi mai mică decât valoarea rămasă nearmonizată, respectiv valoarea de înregistrare), a creanţelor şi datoriilor care se preiau de asociatul retras conform hotărârii adunării generale a asociaţilor, actului adiţional autentificat şi hotărârii judecătoreşti;
2. Determinarea activului net pe baza bilanţului contabil întocmit sau pe baza balanţei de verificare;
3. Efectuarea partajului activului net al societăţii comerciale, în vederea stabilirii părţii ce se cuvine asociaţilor care se retrag. Acest partaj se face în funcţie de:
a) prevederile statutului sau ale contractului de societate;
b) hotărârea adunării generale a asociaţilor;
c) cotele de participare la capitalul social.

Contabilitatea operaţiunilor de dizolvare şi lichidare a societăţilor comerciale

Cadrul general privind dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale

Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale sunt noţiuni care se referă la acelaşi proces economic, respectiv la încetarea activităţii acesteia.
Dizolvarea societăţii comerciale înseamnă desfiinţarea juridică a acesteia, care se finalizează cu radierea societăţii din registrul comerţului.
Lichidarea unei societăţi comerciale reprezintă „ansamblu de operaţii care, după dizolvarea societăţii, au ca obiect realizarea elementelor de activ (transformarea activului în bani) şi plata creditorilor, în vederea partajului activului net rămas între asociaţi”.
Din această definiţie rezultă că lichidarea unei societăţi comerciale este precedată de dizolvarea ei. Juridic dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale este reglementată prin Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale, republicată în anul 1998; prin Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, modificată şi completată prin OUG nr. 58/1997.
Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale pot fi de două feluri:
- dizolvare şi lichidare benevolă;
- dizolvare şi lichidare forţată.

Organele care aplică procedura de lichidare

Sunt diferite în funcţie de tipul lichidării.
În cazul lichidării judiciare sunt implicate următoarele organe: instanţa de judecată, judecătorul sindic, lichidatorul, creditorii.
În cazul lichidării benevole organele care aplică procedura de lichidare sunt: lichidatorul numit de adunarea generală, organul financiar ce verifică şi calculează impozitele şi taxele datorate de societatea comercială supusă lichidării şi instanţa de judecată.


Etapele procedurii de lichidare judiciară

Procedura de lichidare judiciară cuprinde următoarele operaţii.
a) Înlocuirea administratorilor societăţii
b) Predarea gestiunii
c) Restrângerea activităţii şi lichidarea societăţii
d) Întocmirea bilanţului final de lichidare şi a proiectului de repartizare a activului net între asociaţi
e) Radierea societăţii comerciale

Contabilitatea operaţiilor de lichidare a societăţilor comerciale

Potrivit părerii unor specialişti operaţiile efectuate de către lichidator pot fi repartizare în trei etape:
- deschiderea lichidării;
- operaţii de lichidare;
- operaţii de partaj.

1. Deschiderea lichidării cuprinde:
a) inventarierea patrimoniului;
b) întocmirea bilanţului de pornire a lichidării.
a) Inventarierea patrimoniului se face în conformitate cu Legea contabilităţii nr. 82/1991 şi Ordinul ministrului finanţelor nr. 2.388/ 1995 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii patrimoniului.
Inventarierea urmăreşte să pună de acord contabilitatea cu realitatea faptică. Se realizează prin inventarierea fizică a activelor şi constatarea valorică a existenţei creanţelor şi datoriilor întreprinderii.
Inventarul trebuie să indice valoarea aproximativă a bunurilor din patrimoniul societăţii comerciale. Se poate numi un expert, pe cheltuiala averii debitorului, pentru a realiza evaluarea bunurilor.

b) Întocmirea bilanţului de pornire a lichidării
Se realizează pe baza ultimului bilanţ întocmit de către societatea comercială căruia i se aplică următoarele corecţii:
- se înregistrează rezultatele inventarierii, concretizate în plusuri sau minusuri la inventar;
- se anulează imobilizările necorporale considerate a nu avea valoare economică, prin trecerea pe cheltuială. Printre imobilizări necorporale amintim: cheltuielile de constituire neamortizate integral, cheltuielile de dezvoltare pentru care nu există cumpărători şi fondul comercial când s-a decis vânzarea separată a activelor;
- se anulează activele de regularizare ce privesc exerciţiile următoare, unitatea fiind în lichidare nu îşi mai continuă activitatea. Este cazul cheltuielilor înregistrate în avans şi care vor fi decontate la cheltuielile ultimului exerciţiu.

2. Operaţiile de lichidare constau în vânzarea activelor, încasarea creanţelor şi plata datoriilor.
• Vânzarea activelor
Activele se valorifică la valoarea de lichidare, care, de regulă, este mai scăzută decât valoarea de piaţă (actuală). Bunurile care, în condiţii normale (continuitatea activităţii) au o valoare actuală (de piaţă), în cazul lichidării întreprinderii valoarea acestora suportă o reducere sensibilă, deoarece pot să nu aibă aceeaşi utilitate pentru cei care le achiziţionează sau datorită faptului că vânzarea lor antrenează cheltuieli suplimentare.
• Încasarea creanţelor se face având în vedere lista acestora întocmită de către evalu-
ator în faza de deschidere a lichidării şi ţinând seama de eventualele sconturi acordate clienţilor şi debitorilor societăţii.
• Transferul la venituri a subvenţiilor pentru investiţii nevirate încă la rezultate şi a
provizioanelor pentru deprecierea activelor, a provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli existente la data respectivă.
• Achitarea datoriilor societăţii în ordinea de prioritate stabilită conform listei creditorilor şi situaţiei acestora – garantate sau negarantate.
• Achitarea datoriilor legate de operaţiile de lichidare
Lichidarea unei societăţi comerciale generează unele datorii cum ar fi: penalităţi din rezilierea (ruperea) contractelor încheiate, chirii plătite anticipat pentru contractele de închiriere, onorariul lichidatorului, indemnizaţii de concediere a personalului etc.
• Stabilirea rezultatului din operaţiile de lichidare
Efectuarea operaţiilor de lichidare constând din vânzarea activelor, încasarea creanţelor, plata datoriilor, înregistrarea cheltuielilor de lichidare, stabilirea rezultatului nu ridică probleme deosebite în ceea ce priveşte contabilizarea lor, faţă de înregistrările efectuate în cursul vieţii normale a societăţii comerciale.

• Întocmirea bilanţului de lichidare final
Bilanţul de lichidare final se întocmeşte la sfârşitul operaţiilor de lichidare.
Acesta cuprinde:
- ca active, disponibilităţile băneşti aflate în cont şi în mod excepţional, eventuale bunuri, atunci când în contractul de societate şi prin regulile de lichidare s-a prevăzut ca anumite bunuri aduse ca aport la capitalul social să nu facă obiectul vânzării prin licitaţie publică.
- ca pasive, capitalurile proprii şi rezultatul obţinut din operaţiile de lichidare.
3. Operaţiile de partaj
Aceste operaţii constau în restituirea (rambursarea) capitalului social, plata activului net către asociaţi sau acţionari şi împărţirea câştigului din operaţiile de lichidare. Capitalul social de rambursat fiecărui acţionar sau asociat corespunde cu valoarea nominală neamortizată a acţiunilor sau părţilor sociale deţinute de aceştia.
Câştigul din operaţiile de lichidare se repartizează în conformitate cu menţiunile din statutul societăţii sau în funcţie de cota de participare la capitalul social.

Operaţiile de lichidare se pot finaliza cu profit sau cu pierdere. Având în vedere aceste situaţii, operaţiile de partaj se prezintă astfel:
a) Rezultatul obţinut din operaţiile de lichidare este un câştig (pozitiv). Noţiunea de „câştig” din lichidare nu se referă strict la soldul contului 121 „Profit şi pierdere”, analiticul distinct, care reflectă profitul obţinut din operaţiile de lichidare. Această noţiune are un caracter mai cuprinzător, incluzând rezervele societăţii.
În această situaţie partajul se face astfel:
- capitalul social se va distribui la valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale;
- rezervele legale se vor distribui diminuate cu impozitul pe profit şi impozitul pe dividende;
- celelalte elemente ale capitalurilor proprii, inclusiv rezultatul lichidării, se vor distribui diminuate cu impozitul pe dividende.
b) Rezultatul lichidării este negativ. Operaţiile de lichidare propriu-zise s-au finalizat cu o pierdere care poate fi acoperită din capitalurile proprii, proporţional cu contribuţia la capitalul social. Asociaţilor sau acţionarilor li se restituie capitalul social şi restul din capitalurile proprii rămase după acoperirea pierderii din operaţiile de lichidare.
c) Rezultatul lichidării este negativ iar pierderea nu poate fi acoperită din capitalurile proprii. În funcţie de forma de organizare juridică a societăţii lichidate se procedează astfel:
- în cazul societăţilor comerciale cu răspundere limitată şi pe acţiuni în cadrul cărora asociaţii, respectiv acţionarii răspund doar până la limita capitalului social, datoriile rămase neacoperite se anulează. În această situaţie nu se mai restituie capitalul social.
- în cazul societăţilor comerciale în nume colectiv, în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni, unde acţionarii, respectiv asociaţii răspund nelimitat şi solidar, datoriile rămase neacoperite sunt suportate de cel puţin unul dintre asociaţi sau acţionari prin executarea silită a averii personale (în cazul lichidării judiciare).

Educatia financiara

Nivelul educaţiei financiare a persoanelor fizice se referă la capacitatea acestora de a lua decizii corecte în ceea ce priveşte utilizarea propriilor resurse financiare.
Educarea financiara a populatiei nu a reprezentat o prioritate in Romania pana acum, cu toate ca in Occident, dar si in noile state membre UE, autoritatile de supraveghere pun mare accent pe aceasta componenta. De fapt nimeni nu poate aprecia mai bine capacitatea de rambursare decat cel care solicita creditul, astfel ca sprijinirea persoanelor fizice in luarea deciziilor financiare fundamentate reprezinta factor de mentinere a unui sistem bancar sanatos.

In Statele Unite, Federal Reserve se ocupa serios de educarea publicului. In noiembrie 2007, FED a creat un „call center” centralizat, prin care populatia poate contacta telefonic sau prin e-mail specialistii de la banca centrala pentru a inainta plangeri fata de institutiile financiare sau pentru a obtine diverse informatii financiare cu privire la produsele si serviciile bancare si la drepturile lor in calitate de consumatori. Aici, persoanele interesate pot gasi brosuri si ghiduri care explica intr-un limbaj simplu riscurile si beneficiile produselor financiare, de la credite cu dobanzi reduse in primul an si pana la rapoarte de credit, electronic banking si conturi curente.

Financial Services Authority - autoritatea de supraveghere a sectorului financiar din Marea Britanie - este abilitata prin statutul sau sa contribuie la imbunatatirea educatiei financiare a publicului. In consecinta, institutia este implicata din plin in diseminarea informatiilor despre produsele si serviciile oferite de banci. In acest sens, FSA a pregatit mai multe publicatii unde prezinta recomandari despre modul cum trebuie utilizate serviciile financiare. Ca si in Statele Unite, institutia a creat un site specializat care pune la dispozitia utilizatorilor brosuri, ghiduri, calculatoare si tabele comparative cu credite, conturi de economii sau pensii private.
Putem gasi exemple similare si in cazul tarilor mult mai apropiate de situatia noastra economica. In Polonia efortul de educare financiara a populatiei a demarat in 2003, cand a fost construit un portal specializat. Prin intermediul sau, se ofera cursuri la distanta, insotite de ilustratii, animatii si filme. Exista chiar o zona dedicata profesorilor de la scolile primare si secundare, unde acestia gasesc planuri usor de folosit pentru lectiile de economie, dar si sugestii privind metode eficace si neconventionale pentru desfasurarea orelor.
Si in Ungaria, campania de educare financiara a consumatorilor a fost initiata cu un an inainte de aderarea la UE. Programul a constat in solutionarea plangerilor primite de la clienti, editarea de brosuri si publicatii cu sfaturi utile si lansarea unei campanii media care atragea atentia asupra problemelor financiare importante din viata de zi cu zi. Cel mai mare succes la public l-au inregistrat tabelele comparative cu produse financiare.
La nivel national, in februarie 2007, bancile din Romania au initiat o serie de proiecte menite sa imbunatateasca colaborarea cu clientii. Cel mai amplu si de durata este cel ce vizeaza educarea consumatorilor, presedintele Asociatiei Romane a Bancilor, Radu Gratian Ghetea aratand ca aceasta actiune este una care se va desfasura pe termen lung si aproape continuu. Realizarea unei strategii si unui program de educare a consumatorului a revenit Comitetului pentru Initiative Speciale (SPI), un parteneriat intre ARB, BNR, Ministerul Finantelor si Protectia Consumatorului, sprijinit de Programul Convergence, administrat de Banca Mondiala.

Crecetătorii au realizat diferite studii de evaluare a cunoştinţelor financiare.
Astfel, în Statele Unite ale Americii s-a evidenţiat nivelul redus de cunoaştere a principalelor categorii de produse şi servicii bancare, a elementelor de management financiar şi s-a remarcat neînţelegerea unor categorii investiţionale deosebit de importante: acţiuni, obligaţiuni etc. Lipsa cunoştinţelor financiare la nivelul întregii populaţii americane s-a evidenţiat şi printr-un studiu realizat de Hilgert şi Hogarth (2002) care a folosit date obţinute prin chestionarea a peste 1.000 de persoane adulte cu vârste între 18 şi 97 ani. Aceste studii au relevat diferenţe substanţiale între diferite categorii socio-demografice: persoanele cu studii reduse, femeile, vârstnicii au avut rezultate inferioare celorlalte categorii analizate.
În 2006 Lusardi şi Mitchell au elaborat un studiu destinat să evalueze cunoştinţele financiare ale persoanelor de peste 50 de ani. Rezultatele evidenţiază faptul că doar jumătate dintre respondenţi au putut formula răspunsuri corecte în legătură cu modul de capitalizare a dobânzilor la propriile economii şi cu privire la influenţa inflaţiei asupra acestora. Doar o treime dintre participanţii la studiu au fost în măsură să indice corect beneficiile diversificării riscurilor asupra siguranţei şi randamentului portofoliului personal.
Rezultatele obţinute de Lusardi şi Mitchell sunt în concordanţă cu studiul realizat de Moore (2003) , care a evidenţiat faptul că cei mai mulţi dintre participanţi nu cunoşteau faptul că randamentul acţiunilor a fost superior obligaţiunilor în ultimii 40 ani şi că fondurile mutuale nu garantează un anumit nivel al randamentului pentru sumele investite.
În Australia şi Noua Zeelandă, ANZ Banking Group a elaborat un studiu extins asupra comportamentului financiar al consumatorilor. Cercetarea a cuprins analiza a peste 3.500 de chestionare cu scopul de a evalua aspecte de bază legate de investiţii, sistemul privat de pensii, operaţiuni financiare şi de aritmetică simplă. Deşi 67% au declarat că înţeleg modul de capitalizare a dobânzii, doar 28% au putut să răspundă corect la o serie de calcule financiare concrete. Ca şi în Statele Unite ale Americii s-a demonstrat existenţa unei legături directe între nivelul studiilor şi gradul de educare financiară a persoanelor fizice. Peste 54% au opinat în mod eronat că investiţiile în instrumente cu venit fix (obligaţiuni) au generat randamente mai mari în comparaţie cu acţiunile în ultimele decenii.
În Europa rezultatele sunt similare. Astfel, în Marea Britanie, Miles (2004) evidenţiază o slabă cunoaştere a ratelor de dobândă şi a sistemului de ipoteci în rândul debitorilor. Se arată că persoanele tinere, cu precădere cele cu studii reduse şi cu un nivel scăzut al veniturilor au un comportament financiar mai puţin sofisticat.
Decidentii de politica economica ar trebui sa fie preocupati de posibilele implicatii ale lipsei de cultura financiara asupra comportamentului economic. In acest sens au fost efectuate diverse studii care sa analizeze legatura existenta intre lispa de educatie financiara a populatiei si comportamentul economic. Astfel Hogarth, Anguelov si Lee (2005) demonstreaza ca in majoritatea cazurilor, indivizii cu un nivel scazut al educatiei financiare evita folosirea serviciilor bancare, fapt ce se concretizeaza intr-o lipsa a tranzactiilor efectuate prin conturile bancare.
Lusardi si Mitchell (2007) arata ca exista o probabilitate mai mare ca populatia cu un grad mai ridicat al cunostintelor economice sa prezinte abilitatile necesarea conceperii unui plan de pensionare (aderarea la anumite fonduri de pensii). Dupa ce au fost luati in considerare factorii ca : educatie, stare civila, numar de copii, perioada pana la pensionare, rasa si sex autorii au concluzionat ca educatia financiara joaca un rol indepenedent in influentarea comportamentului economic. Rezultatele acestei lucrari sunt importante si prin prisma studiilor efectuate anterior de Lusardi si Mitchell, care in 2006 demonstreaza ca exista o corelatie directa intre lipsa planului de pensionare (neaderarea la un fond de pensii) si lipsa economisirii. Si alti autori au confirmat legatura positiva dintre educatia financiara si comportamentul economic. De exemplu Calvet, Campbell si Sodini (2005) au evidentiat ca exista o probabilitate mai mare ca indivizii cu o educatia financiara solida sa realizeze investitii mai eficiente, orientadu-se spre active ce comporta un grad mai ridicat de risc. Studiul este sustinut si de Van, Rooji, Lusardi si Alessie (2007) care arata ca repondentii cu un nivel ridicat al cunostintelor economice investesc intr-o proportie mai mare in actiuni.
Un alt subiect de interes se refera la cunoastintele populatiei cu privire la termenii unui contract de ipoteca, acesta fiind dezbatut cu precadere in Statele Unite ale Americii unde majoritatea familiilor detin proprietati imobiliare. Astfel, Campbell (2006) subliniaza ca deciziile menajelor in legatura cu alegerea tipului de ipoteca sau a moldalitatii de refinantare a acesteia ar trebui privite in relatie cu cunostintele financiare ale acestora. Campbell arata ca majoritatea indivizilor este confuza atunci cand vine vorba de conditiile de contractare a ipotecilor. De asemenea aceasta a evidentiat ca intre 2001-2003, perioada in care ratele de dobanda au cunoscut scaderi importante, refinantatrea ipotecii a fost realizata intr-o proportie mai mare de tineri, indivizi cu educatie ridicata sau de persoanele care detineau proprietati mai scumpe. Aceste aspecte au fost confirmate si de Bucks si Pence (2006) care au examinat masura in care populatia apreciaza corect valoarea proprietatilor detinute si cunoasterea termenilor contractelor de ipoteca. Acestia au aratat ca multi debitori, cu precadere cei cu rate de ipoteca ajustabile, subestimeaza masura in care ratele de dobanda se pot schimba. De asemenea s-a aratat ca, intr-o proportie mai mare, indivizii cu un nivel redus al cunostintelor economice si cei cu venituri mici nu cunosc termenii in care s-au incheiat contractele de ipoteca. Stango si Zinman (2006) analizeaza tendinta sistematica a populatiei de a subestima ratele de dobanda asociate unui sir de imprumuturi , aratand ca este mai probabil ca indivizii care subestimeaza rata de dobanda anuala sa continue sa se indatoreze in detrimentul economisirii.

În prezent, în România, nu există suficiente date sau analize ale comportamentului financiar al populaţiei la nivel microeconomic, al comportamentelor de economisire, îndatorare sau acumulare al populaţiei, în condiţiile în care se resimte puternic impactul acestui comportament asupra bunăstării generale.
Educarea financiară a populaţiei nu a reprezentat o prioritate în România până acum, cu toate că în Occident, dar şi în noile state membre UE, autorităţile de supraveghere pun mare accent pe această componentă.
A apărut necesitatea evaluării nivelului de cunoştinţe financiare ale publicului adult din România, sa se evalueze modul de informare al publicului şi să se ofere susţinerea necesară în evaluarea corectă a riscurilor asumate în momentul creşterii gradului de îndatorare. Nimeni nu poate aprecia mai corect capacitatea de rambursare decat cel care solicită creditul, astfel că sprijinirea persoanelor fizice în luarea unor decizii financiare fundamentate reprezintă o modalitate de menţinere a unui sistem bancar sănătos.
Rezultatele unui studiu au arătat că persoanele fizice din România nu cunosc decât într-o mică măsură caracteristicile produselor si serviciilor financiar-bancare folosite.

Corporative I.

Continutul gestiunii financiare a unitatilor corporative si atributiile gestiunii financiare

Gestiunea financiara a intreprinderii retine in mod esential studiul deciziilor financiare si a gestiunii patrimoniului intreprinderii.
Exista doua categorii de decizii financiare:
- Decizii pe termen lung care cuprind decizii de investitii, de finantare, de distribuire de profit si dividende. Managerii financiari folosesc in deciziile financiare pe termen lung matematicile financiare (capitalizarea si actualizarea). Studiul deciziei de finantare cuprinde:
- Organizarea pietei financiare;

- Studiul principalelor surse de finantare;
- Notiunea de cost de capital procurat;

- Structura financiara a intreprinderii.
- Decizii pe termne scurt vizeaza urmatoarele:
1. Gestiunea ciclului de exploatare (gestiunea stocurilor, a creantelor si a datoriilor de exploatare);
2. Gestiunea trezoreriei intreprinderii; Gestiunea riscurilor.

Controlul deciziilor financiare ridica trei probleme si anume organizarea controlului financiar intern, tehnicile de control extern si analiza diagnosticului financiar si a valorii intreprinderii.
Schematic continutul gestiunii financiare contine urmatoarele:
- Deciziile financiare pe termen lung si scurt; ? Sistemul financiar, banci si piete de capital;
- Sistemul de informare contabil si financiar;
- Organizarea functiei financiare care cuprinde locul directiei financiare, finantist si trezorier, control de gestiune intern si extern si analia diagnosticului financiar si a valorii intreprinderii.

1. Una din atributiile gestiunii financiare o constituie asigurarea maximizarii valorii intreprinderii sau a bogatiei proprietarilor sai.
Maximizarea valorii presupune ca patrimoniul sa fie angajat inntr-un proiect de investitii care sa-l valorizeze ca urmare a rentabilitatii viitoare si a activitatii sale.

2. Gestiunea financiara trebuie sa vegheze la mentinerea performantelor intreprinderii la un nivel satisfacator precum si maximizarea rezultatelor financiare pe termen mediu si lung.
Finantele corporative nu preconizeaza cautarea cu orice pret unui profit maxim pe termen scurt ci apreciaza stabilitatea performantelor introducand notiunea de valoare actuala si de risc.

3. Stapanirea riscurilor financiare. Riscul la o intreprindere poate fi definit prin referire la variabilitatea anticipata a rezultatelor financiare care sunt susceptibile de a fi asigurate.
Daca varibilitatea rezultatului financiar defineste forma generala a riscului financiar, formele specifice ale riscului trebuie analizate si stapanite de catre gestiunea financiara astfel:
- Riscul de exploatare si structura stocurilor;
- Riscul de indatorare si efectul de levier financiar;
- Riscul de faliment;
- Riscul de schimb valutar si rata dobanzii bancare.

4. Mentinerea solvabilitatii sau stapanirea echilibrului financiar. Riscul de faliment rezulta din insolvabilitatea posibila a intreprinderii. Prin solvabilitate se intelege ca intreprinderea sa faca fata datoriilor sale exigibile.


Responsabilitatile operationale ale gestiunii financiare

Responsabilitatile operationale ale gestiunii financiare se distribuie intre cele 3 faze ale ciclului de exploatare. Acest ciclu comporta in primul rand o faza de diagnostic financiar care are ca obiectiv aprecierea situatiei si activitatii financiare a intreprinderii. A doua faza se refera la masurile concrete care se pot lua pentru acoperirea lacunelor semnalate in activitatea intreprinderii si sa le valorizeze. A treia faza se refera la urmarirea si controlul proiectelor privind finantarea unui proiect de exploatare sau de investitii.
Responsabilitatile gestiunii financiare intr-o schema redusa se prezinta astfel:
- Diagnostic financiar care consta in aprecierea punctelor forte si a celor slabe referitoare la situatia financiara a intreprinderii si a performantelor ei;
- Decizii financiare care consta in stapanirea riscurilor, a plasamentelor; gestiunea riscurilor financiare; proiecte de finantare, de investitii, de trezorerie si finantari; gestiunea financiara pe termen scurt si lung.
- Controlul financiar.

Functia financiara a unitatilor corporative si locul acestei functii in cadrul acestora

Natura sarcinilor incredintate directiei financiare variaza de la o corporatie la alta in functie de dimensiunea intreprinderii.
Directiile financiare indeplinesc in mod frecvent numeroare sarcini administrative, juridice si fiscale foarte strans legate de preocuparile financiare.
Pentru a cunoaste locul si continutul functiei financiare in cadrul intreprinderii trebuie sa raspunda la intrebarea "Ce loc ocupa functia financiara in organigrama unei intreprinderi?".
Astfel in functie de dimensiune, functia financiara nu este intotdeauna foarte diferentiata de alte functii din intreprindere cu activitate mai redusa.
In intreprinderile mari cand acestea sunt si cotate la bursa, functia financiara este mult diferentiata, ea este incredintata unui responsabil mai specializat si constituie o directie separata de directia administrativa.
Daca ne referim la locul functiei financiare in organigrama intreprinderii pot fi semnalate trei cazuri:
- Un loc subteran unde directia financiara este dependenta de directia administrativa;
- Un loc mediu unde directia financiara poseda acelasi rang ca si alte directii; ea regrupeaza gestiunea fondurilor banesti si controlul fondurilor banesti;
- Un loc proeminent unde directia financiara este alaturata directiei generale dar ea supervizeaza si alte directii.


In tarile Occidentale (Franta) exista tendinta de a face distinctie intre trezorier responsabil financiar. In tarile anglo-saxone se face in mod frecvent distinctie intre trezorier si controlor.
Ca urmare a avantului pietelor de capitaluri meseria de trezorier a cunoscut recent importante atributii: se ocupa cu previziunea fluxurilor de trezorerie; punerea la punct a creditelor de trezorerie; plasamentul excedentelor de trezorerie.
Trezorierului i s-a incredintat si gestiunea riscului de rate de dobanda si de schimb valutar. In prezent functia financiara in cadrul unitatii corporative cuprinde doua aspecte principale:
- Gestiunea trezoreriei care se ocupa de fluxurile financiare pe termen scurt, de lichiditatea intreprinderii, de riscurile de rata de dobanda, de schimb valutar;
- Gestiunea financiara se ocupa si de alegerea finantarilor pe termen lung, controlul cheltuielilor fondurilor banesti si de politica de distribuire a profitului si dividendelor.
In tarile anglo-saxone se separa in mod traditional functiile de trezorier si controlor care se valideaza nu pe distinctia dintre termen scurt sau lung ci pe distinctia dintre functia interna si cea externa a gestiunii financiare.
Atributiile trezorierului: previziunea trezoreriei; creditele de trezorerie; gestiunea excedentelor de trezorerie; gestiunea riscului valutar si de rata de dobanda.
Atributiile responsabilului financiar: decizia de finantare; afectarea resurselor financiare si alegerea investirii de capital; achizitii si fuziuni; politica de distribuire de dividende si operatiuni de inginerie economica.
Atributiile trezorierului in tarile anglo-saxone: decizia de finantare; relatia cu bancile; relatia cu investitorii; previziunea trezoreriei; politica de dividende; gestiunea riscurilor.
Atributiile controlorului: contabilitatea financiara; contabilitatea de gestiune; pregatire situatiilor financiare; pregatirea si urmarirea bugetului de venituri, cheltuieli si alte bugete; control de gestiune; gestiune fiscala; audit intern; probleme juridice; gestiunea contractelor de asigurari.

2 cuvinte despre Bani

Economia de schimb în condiţiile contemporane este de necunoscut fără existenţa banilor. Aceştia fac parte din viaţa de zi cu zi a omului, reprezentând poate cel mai interesant instrument economic asupra căruia omul s-a aplecat pentru al înţelege, pentru a-i descoperi natura, rolul şi funcţiile lui.
Principala întrebare care şi-o pun specialişti este legată de natura banilor. Ei se întreabă ce sunt banii? Acestei întrebări i s-au dat mai multe răspunsuri. Clasicii economiei politice au demonstrat că banii nu sunt altceva decât o marfă. Aceasta deoarece banii nu fac altceva decât să îndeplinească un rol, respectiv ei sunt un echivalent general al valorii tuturor mărfurilor şi un instrument de schimb. Ei au apărut spontan în urma unui lung proces istoric de dezvoltare a schimbului. Alţi specialişti consideră banii a fi rodul unei convenţii la care oamenii ar fi ajuns pentru a uşura schimbul, sau ar fi o ficţiune juridică, respectiv o creaţie a ordinii de drept. " Banii sunt o convenţie socială artificială . . . de îndată ce bunurile pot fi cumpărate sau vândute pe un lucru dat, publicul va consimţi să se folosească de el pentru cumpărăturile şi vânzările sale. Oricât ar fi de paradoxal sau nu, banii sunt acceptaţi sau nu . . .pentru că ei sunt acceptaţi." (Paul A. Samuelson )
Din alte puncte de vedere banii mai sunt consideraţi ca fiind un produs al schimbului de mărfuri, investiţi cu încrederea tuturor posesorilor lor. Numai în aceste condiţii banii sunt acceptaţi în societate. Banii sunt priviţi ca fiind orice activ care este acceptat în tranzacţia şi în reglementarea schimbului şi a datoriilor.
Problema naturii banilor nu a fost încă pe deplin rezolvată. Discuţiile între specialişti continuă, dar important este faptul că toţi subliniază importanţa banilor în societate:" noi identificăm banii ca un element cheie pentru provocarea eficienţei în producţia şi schimbul de produse şi servicii. Banii ajută la rezolvarea acestor probleme din cauză că sunt un bun care are acceptarea generală ca mijloc de schimb" (Lloyd Atkinson ).
O definiţie a banilor a dat-o Costin Kiritescu : "banii reprezintă un instrument social, o formă particulară imediat mobilizatoare a avuţiei sociale, o întruchipare transmisibilă şi omnivalentă a puterii de cumpărare, care conferă deţinătorului dreptul asupra părţii din produsul social al ţării emitente".
Banii au apărut în procesul trecerii de la economia naturală la economia de schimb. Iniţial schimbul s-a manifestat sub forma schimbului direct de produse, cunoscut sub denumirea de troc, respectiv se schimbă pe un alt bun sau pe alte bunuri. Trocul este o formă a schimbului de mărfuri caracteristic pentru societăţile neevoluate, în care specializarea producătorilor este în stare incipientă. Diviziunea socială a muncii, gradul de dezvoltare a tehnicii şi tehnologiei, a determinat specializarea producătorilor şi extinderea schimburilor de mărfuri, creând dificultăţi şi bariere. Principalele dificultăţi erau :
a) imposibilitatea realizării coincidenţei dintre nevoile ofertanţilor şi cumpărătorilor: un producător A are de oferit marfa X, iar producătorul B marfa Y. Presupunem că B are nevoie de X, dar A nu are nevoie de Y, ci de marfa Z. Atunci B, trebuie să caute producătorul C al mărfii Z, care să aibă nevoie de marfa Y. Dacă îl găseşte schimbă Y pe Z, după care se întoarce pentru a face schimbul care de fapt îl interesează, respectiv marfa Z cu marfa Y. În acest mod sunt satisfăcuţi şi producătorul A şi B. Dar o asemenea modalitate îngreunează schimbul şi în unele cazuri îl face chiar imposibil.
b) Dificultăţile în determinarea valorii: schimbul mărfii contra marfă nu permite folosirea unui instrument rapid de apreciere a valorii mărfii şi de raportare din acest punct de vedere între mărfurile care se schimbă.
c) Imposibilitatea divizării în elemente. Multe categorii de mărfuri nu puteau fi divizate, pentru vânzarea lor fiind necesar schimbul pe mari cantităţi din alte mărfuri, peste nevoile d consum ale cumpărătorului.
Adăugate la procesul obiectiv de evoluţie a producţiei de mărfuri, aceste dificultăţi au creat condiţiile pentru ca unele mărfuri cu valoare intrisecă să medieze schimbul de mărfuri, respectiv să devină echivalent general pentru toate celelalte mărfuri. Astfel schimbul direct începe să dispară. Acest stadiu a cunoscut ca echivalent general, după regiuni, vitele, blănurile, pietrele de moară, tutunul, etc. În timp rolul de echivalent general a fost preluat de metale, începând cu arama şi terminând cu aurul. Acesta din urmă având proprietăţi fizico-chimice care îl calificau în mod deosebit pentru acest rol ( adică valoare mare într-un volum mic, perfect divizibil, fără pierdere de valoare, prezentând omogenitatea tuturor părţilor divizate, fiind inalterabil şi uşor de transportat).
În concluzie, ca primă etapă apar banii marfă, care în final se fixează pe metale preţioase. O dată cu apariţia banilor, lumea mărfurilor de divide în două: la un pol apar toate mărfurile obişnuite, cu utilităţile lor, iar la polul opus, o marfă deosebită care joacă rolul de bani şi care se poate schimba cu oricare din mărfurile existente.
La început banii au avut formă de lingouri, brăţări, inele, etc. Ei au luat forma de monedă ulterior. Monezile conţineau o anumită cantitate de aur sau argint, emisă de autoritatea statului pe bază de monopol, cu o anumită denumire. Acestea erau primite în plată de cele mai multe ori nu numai în ţara emitentă, ci şi în alte ţări, deoarece ceea ce conta era cantitatea de aur conţinută.
În procesul circulaţiei monedele de aur cunosc un proces de uzură. Astfel se ajunge ca valoarea nominală a monedei să nu mai corespundă cu conţinutul ei în aur, iar monedele cu acelaşi nume să aibă valori diferite. Apare astfel posibilitatea ca în rolul de monedă, banii de metal preţios să poată fi înlocuiţi prin bani fără valoare intrisecă. Acestea sunt, de fapt, semne ale valorii.
Forma monetară a banilor devine independentă şi locul aurului este luat de obiecte relativ lipsite de valoare, cum ar fi hârtia. În felul acesta se ajunge la forma "bani din hârtie", care după natura lor pot fi:
1. bilete de bancă (bancnote, bani de credit);
2. bani de hârtie propriu-zisă;
Bancnotele sunt semne ale valorii emise de băncile centrale (de emisiune), care în procesul circulaţiei înlocuiesc banii cu valoare deplină. Acestea au o dublă garanţie: cambiile (poliţele) comerciale şi stocul de metal preţios al băncii de emisiune.
Banii de hârtie sunt , de asemenea, semne ale valorii. Sunt emise de stat, fără drept de convertibilitate, având un curs forţat. Aceştia, corespunzător rolului pe care îl au, nu simbolizează valoarea lor sau a aurului, ci semnifică doar valoarea bunurilor materiale şi a serviciilor ce pot fi procurate cu ajutorul lor.
Alături de bancnote şi bani de hârtie circulă şi moneda divizionară, confecţionată din metale nepreţioase, având acelaşi rol de semn al valorii.
Astăzi termenul de monedă a fost extins pentru denumirea oricărui semn bănesc. De menţionat, însă, că termenii de "bani" şi "monedă" nu sunt sinonimi, deşi în vorbirea curentă astăzi nu se mai face distincţie între ei. Noţiunea de bani astăzi nu mai semnifică numai monezile şi banii de hârtie. Crearea banilor de cont (scripturali) impune, din ce în ce mai mult, practica plăţilor efectuate prin cecuri emise pe baza depozitelor "la vedere" pe care le deţin persoanele fizice şi juridice la băncile comerciale.
Depozitele "la vedere" sunt depunerile de bani sau valori susceptibile de a fi transformate în bani (cambii, cecuri, etc).care pot fi retrase în orice moment pe cale de virament sau cec, în bancnote sau monezi.
În alte condiţii, specialiştii sunt de părere că banii "în sens restrâns", pot fi definiţi ca bani "lichizi" (monezile şi banii de hârtie) plus depozitele bancare pe baza cărora se pot emite cecuri, deci mijloace de plată cu cel mai înalt grad de lichiditate.
Mulţi specialişti pledează pentru a include în masa monetară, alături de banii propriu-zişi, toate instrumentele financiare şi titlurile de credit. Prin aceasta se desprinde existenţa unui raport invers proporţional între sfera de cuprindere a masei monetare şi gradul de lichiditate a elementelor componente. Având în vedere legătura între masa monetară şi cerere, prin intermediul preţurilor, în ţările dezvoltate se urmăreşte cu atenţie evoluţia masei monetare la toate componentele ei.
Rolul banilor în economie este pus în evidenţă de funcţiile pe care aceştia le îndeplinesc în cadrul vieţii economice. Conform teoriei obiective a valorii, banii îndeplinesc următoarele funcţii:
- măsură a valorii;
- mijloc de circulaţie;
- mijloc de plată;
- mijloc de tezaurizare;
- bani universali.
Alţi economişti extind sau comprimă aceste funcţii.
Astfel, Virgil Mădgearu arată că moneda (banii) au următoarele funcţii: mijloc general de schimb, măsurătoare de valoare, transmisiune de valoare, transmisiune de capital, în circulaţia de credit, mijloc de economisire în două forme ( de tezaurizare sau de capitalizare)
Profesorul George Strat arată că banii îndeplinesc funcţiile de: intermediar al schimburilor, de măsură a valorilor de etalon, de economisire şi tezaurizare.
Economişti contemporani pun accent pe rolul banilor în procesul schimbului de mărfuri şi în ansamblul mecanismului de reglare a vieţii economice. Din această perspectivă majoritatea se opresc asupra a trei funcţii, şi anume:
- mijloc de schimb: banii se interpun în cadrul schimbului de mărfuri; o dată cu apariţia lor, schimbul forma trocului este înlocuit de schimbul de marfă pe bani. În această calitate, banii apar ca bani reali, cu existenţă efectivă. Procesul de schimb al mărfurilor prin intermediul banilor presupune efectuarea a două acte opuse şi complementare: transformarea mărfurilor în bani, (respectiv vânzarea) şi transformarea banilor în marfă (respectiv cumpărarea). Deci, prin intermediul banilor, fiecare bun şi serviciu poate fi schimbat pe alt bun şi serviciu. Separarea celor două acte, datorită existenţei banilor, permite amânarea cumpărăturii, respectiv transformarea banilor în marfă. Deci există posibilitatea ca cele două acte ale schimbului (transformarea mărfurilor în bani şi transformarea banilor în marfă) să nu coincidă în timp şi spaţiu. În anumite condiţii această necoincidenţă poate crea dificultăţi schimbului de mărfuri, încetinindu-l sau chiar obturându-l, cu efecte negative asupra întregii economii. Întreruperea lanţului celor două tranzacţii conţine posibilitatea crizelor economice. Pentru îndeplinirea acestei funcţii este necesar să existe o anumită cantitate de bani în circulaţie.
- măsură a valorii: este o funcţie deosebit de importantă a banilor. În concepţia clasică, banii de aur îndeplinesc această funcţie deoarece ei înşişi sunt marfă şi au valoare. Aşa cum greutatea se măsoară cu altă greutate, lungimea cu altă lungime, şi valoarea mărfurilor se măsoară cu ajutorul altor valori. Banii în această funcţie se prezintă ca o oglindă în care se reflectă valoarea tuturor celorlalte mărfuri din societate. Pentru a îndeplini această funcţie, nu este nevoie de prezenţa banilor alături de marfa a cărei valoare o măsoară, ci este suficient ca ei să existe în societate. În concepţia economiştilor contemporani, banii apar ca unitate de calcul, ca un instrument general de măsură. Valoarea mărfurilor se exprimă cu ajutorul banilor din preţ, deci printr-un raport cantitativ. Această funcţie este îndeplinită şi de banii de hârtie a căror curs este forţat, deoarece deşi ei nu au valoare, au capacitatea de a stabili acel raport cantitativ de schimb, adică raportul de schimb comparabil. Se precizează că nu este obligatoriu ca măsurarea unei anumite mărimi să se efectueze cu mărimi asemănătoare. Există instrumente de determinare a unor mărimi care nu au la bază mărimile respective, exemplu: termometrul pentru măsurarea temperaturii, voltmetrul pentru măsurarea intensităţii curentului, etc. Drept urmare şi banii de hârtie, care nu au valoare, se prezintă ca un astfel de instrument, putând măsura şi exprima valoarea mărfurilor (bunuri şi servicii) prin preţ.
- conservare de valoare: banii îndeplinesc această funcţie deoarece ei apar ca întruchipare a avuţiei. Obţinerea banilor prin vânzarea bunurilor şi serviciilor dă posibilitatea economisirii lor, adică şi a altui tip de consumaţie. Economisirea se bazează pe asigurarea că valoarea banilor la care se renunţa va fi regăsită în integritatea sa în viitor, atunci când vor fi utilizaţi banii economisiţi. Economisirea este posibilă numai datorită existenţei banilor. Acest lucru necesită garanţia menţinerii valorii şi deci a posibilităţii stocării acesteia.
Funcţiile banilor pun în evidenţă rolul pe care ei îl au în societate, de "sânge" al acestui organism complex care este economia ( P.A. Samuelson).

Bugetul de stat

Dupa o lupta indelungata, burghezia in ascensiune din tari ca Anglia, Franta si alte tari a izbutit sa se impuna monarhiei asbsolutiste- ultimul reazim nobilimii feudale- o serie de masuri care urmareau limitarea drepturilor suveranului in instituirea si perceperea de impozite, ca si in cheltuirea acestora, organizarea gospodariei financiare a statului dupa reguli precise si supunerea acesteia controlului parlamentar.
Aceste reguli, avind valoare de principii de drept bugetar,au fost inserate In diverse legi,devenind asfel criterii de baza in alcatuirea si executarea bugetului de stat. Principiile sunt niste reguli privind domeniul bugetar, care definesc modul de reflectare a veniturilor si cheltuielilor publice in domeniul de stat.
Universalitatea bugetelor
Potrivit acestui principiu, veniturile si cheltuielile publice trebuie sa figureze in bugetul de stat cu sumele lor totale. Cu alte cuvinte, nici un venit si nici o cheltuiala de stat nu trebuie sa se realizeze in afara cadrului bugetar. Deoarece obtinerea veniturilor publice determina anumite cheltuieli, este necesar ca veniturile respective sa se inscrie in buget cu produsul lor brut, iar cheltuielile aferente cu cifra lor totala, iar nu cu soldul dintre acestea. Bugetul intocmit cu respectarea principiului universalitatii poarta denumirea de buget brut, in timp ce bugetul care cuprinde numai rezultatul final al actiunilor producatoare de venit si a celor generatoare de cheltuieli poarta denumirea de buget net.
In practica, insa, cerintele traditionale ale universalitati bugetare nu se respecta decit partial. Astfel statul si-a asumat sarcina de a infiinta anumite unitati economice, sub forma de regie. Avind personalitate juridica si o larga autonomie functionala, aceste unitati au fost supuse unor reglementari financiare diferite de cele aplicabile institutiilor de drept public; ele nu mai nu mai figureaza cu totalitatea veniturilor si cheltuielilor in venitul de stat, ci numai cu sumele pe care le varsa, respectiv le primesc de la buget. Nici unitatile administrativ-teritoriale, institutiile publice locale, fara scop lucrativ sau organizatiile care gestioneaza fondurile asigurarilor sociale nu mai sunt incluse cu toate veniturile.
Exista multi adversari ai ai incalcarii principiului unversalitatii pentru ca astfel pot aparea o multime de disimulari, iar ordinea si claritatea documentelor nu va mai fi respectata. Practica bugetara a consacrat in locul bugetelor brute, bugetele mixte.
Principiul unitatii bugetare
Potrivit acestui principiu, care este indisolubil legat de unversalitate bugetara, toate veniturile si cheltuielile bugetare trebiuie inscrise intr-un singur document. Cuprinderea tuturor veniturilor si cheltuielilor statului inr-un buget unitar da o imagine mai clara a situatie financiare a statului decit in cazul dispersarii acestora inr-o multime de bugete.
Principiul unitatii bugetare reprezinta dimensiunea in spatiu pe orizontala a bugetului. Insa nici regula pr. unitatii nu e respectata intocmai. Exceptie fac regiile autonome si unitatile prestatoare de servicii publice care isi intocmesc bugete anexa ce ramin in afara bugetului general, iar unitatile cu capital de stat au o larga autonomie financiara si la fel isi intocmesc bugete autonome. In plus, in anumite perioade apar cheltuieli cu carater exceptional, iar reflectarea lor in bugetul unui singur an afecteaza indicatorii bugetari in timp, rezultind de aici inscrierea in bugete extraordinare. Apar venituri si cheltuieli care nu sunt venituri propriu-zise pentru stat si nici cheltuieli definitive si ele trebuie evidentiate in mod distinct.
Prin negarea acestui principiu, in locul bugetului unic apare aglomerarea bugetara, inregistrindu-se urmatoarele exceptii:
A. bugetele anexa – acestea sunt intocmite de diferite institutii sau servicii publice ale statului care presteazaservicii publice si se bucura de o autonomie financiara relativa, fara a dispune de personalitate juridica. Bugetele se ataseaza bugetului statului, se prezinta si se aproba de Parlament.
B. bugetele autonome-unitatile productive ale statului au autonomie functionala si personalitate juridica. Acestea realizeaza venituri, inregistreaza cheltuieli, obtin profit, platesc impozite si dividende, se pot autofinanta, pot contracata imprumuturi.Ele nu figureaza in bugetul general.
C. bugetele extraordinare- apar in situatiile de exceptie, cind cheltuielile masive, cu caracter temporarar ar deregla grav bugetul unui an. Pentru acoperirea lor se instituie venituri speciale: impozite speciale, imprumuturi publice, emisiuni monetare.
D. conturi speciale de trezorerie- sunt situatii in care statul incaseaza sau plateste unele sume care nu sunt venituri si nici cheluieli propriu-zise, care nu apartin bugetului statului.
E. taxele parfiscale- constituie contributiile obligatorii catre diferite institutii de drept publice si private, dar care nu figureaza in buget.
Principiul anualitatii bugetului
Pr. Anualitatii contureaza dimensiunea in timp a bugetului de stat. Acesta se refera la :
A. anul bugetar- sa fie intocmit in fiecare an si pe o perioada de un an. El trebiue dezbatut si aprobat anual si pentru un an de zile de catre Parlament.
B. exercitiul bugetar- perioada in care executivul trebuie sa asigure incasarea veniturilor si sa efectueze cheltuieli autorizate de Parlament.
Unii specialisti considera ca anul bugetar ar fi prea lung, pentru ca in citeva luni conjunctura economica se poate schimba major, altii din contra ca ar fi prea scurt din cauza ca bugetul trebuie sa asigure finantarea pentru obiective si activitati publice ce se intind pe mai multi ani.
In mod normal ar trebui ca exercitiul bugetar sa coincida cu anul bugetar. Dar poate aparea si problema restantelor in executia bugetatra.solutii alternative ar fi :
-sistemul de gestiune, care presupune ca veniturile neincasate se transmit asupra anului urmator, care preia si cheltuielile neangajate, dar neefectuate.
-metoda de exercitiu, executia bugetului pentru anul incheiat continua inca trei sau sase luni.
Ca solutie de compromis s-a introdus “peroaoda de gratie”, care e o abatere minora de la metoda de gestiune.

Principiul neafectarii veniturilor
Un venit odata incasat la buget se administreaza global, fiind destinat acoperirii cheltuielilor privite in ansamblul lor. In principiu nu sa admite ca pentru o anumita cheltuiala bugetara sa se instituie, incaseze si foloseasca un anumit venit.. Aici se merge pe principiul despersonalizarii, iar repartizarea se face de Parlament (netinindu-se seama de providenta si cuantumul veniturilor).
Ratiunile ce motiveaza aceasta regula, afirma ca nu exista posibilitatea unei sincronizari intre perioadele de incasare a unui venit si perioada in care trebuie effectuate plati in contul unei anumite cheltuieli.
Cu toate acestea , principiul neafectarii veniturilor nu se aplica cu strictete in practica financiara. Abaterile mentionate mai sus de la principiul unitatii bugetare, care imbraca forma bugetelor extraordinare, autonome si anexe, conturile speciale de trezorerie si taxele parafiscale, constituie tot atitea forme de drogare de pr. neafectarii veniturilor.
Principiul specializarii bugetare
In vedereacrearii unui cadru formal al bugetului a fost necesara o organizare structurala a acestuia bazata pe anumite criterii:
A. gruparea administrative, ceea ce presupune ca veniturile se inscriu in buget functie de institutia in care se incaseaza, iar cheltuielile in raport cu intitutia prin care se incaseaza
B. clasifiactia economica presupune delimitarea veniturilor si cheltuielilor obisnuite, respectiv de capital
C. clasificatia functionala delimiteaza veniturile si cheltuielile bugetare in raport cu functiile statului:
-administrativa
-economica
-tutelara
-sociala
Principiul realitatii bugetare
Pr. realitaii bugetare presupune ca veniturile si cheltuielile bugetare sa fie evaluate astfel incit sa reflecte realitatea si sa reflecte resursele ce realmente pot fi mobilizate prin buget pentru sustinerea acestor actiuni.
Metode de punere in practica a principiului realitatii:
A. metoda automata sau a penultimei in care punctul de plecare il reprezintaexecutia bugetului pe ultimul an inheiat
B. metoda majorarii sau a diminuarii care are ca punct de plecare cifrele executiei bugetare pentru mai multi ani
C. metoda evaluarii directe, in care pentru fiecare venit si cheltuialaa se fac calcule distincte de evaluare
D. metoda analizei de sistem sau analiza cost-avantaje
E. Planificarea, Programarea Sistemului Bugetar (PPBS), este o metoda moderna si incearca sa tina seama de factorul timp.

Principiul publicitatii bugetului
Potivit acestui pr. bugetul de stat trebuie adus l cunostinta opiniei publice prin mijloace de care societatea dispune. Cu prilejul dezbaterilor parlmentare, cifrele proiectelor de buget sunt comentate nu numai in salile de sedinte ale organelor legislative, dar si in coloanele ziarelor si la posturile de radio si televiziune. Dupa aprobarea legii cu privire la bugetul de stat, aceasta este data publicitatii in Monitorul Oficial, Buletinul Oficial sau in culegerile de legi ,dupa caz.

Echilibrarea bugetului
Potrivit acestui principiu,bugetul ordinar al statului ar trebui sa se prezinte echilibrat, adica venituril sale sa acopere integral chltuielile.
Echilibrarea bugetului cu ajutorul mijloacelor de trezorerie sau al inflatiei duce la sporirea sumelor aflate in circulatie peste nevoile reale ale economiei. Aceasta determina deprecierea monedei si cresterea preturilor.In conditiile inflatiei, cresterea preturilor antreneaza sporirea cheltuielilor publice si majorarea deficitului bugetar pentru acoperirea carora statul e silit sa puna in circulatie noi cantitati de bani si sa accentueze astfel criza monetara si financiara.
In unele tari occidentale legislatia permite in mod expres intocmirea de bugete deficitare.
Principiul anterioritatii prevede ca elaborarea respectiv propunerea de buget sa aiba in vedere cifrele bugetare ale anilor precedenti. Acesta este un principiu invechit si nu se mi tine cont de el.

Gestiunea Fiscala -III

I.FACILITATI FISCALE
Au un tratamnent PREFERNTIAL din pcv fiscal.
Contribuabilii care achizitioneaza echipamente tehnologice si mijloace de transport ,cu exceptia autoturismelor,beneficiaza de o reducere din profitul impozabil aferent exercitiului financiar ,intr-o ANUMITA proportie din VALOAREA DE INTRARE a acestora(de achizitie).

Deducerea se calculeaza in luna in care se inregistreaza achizitia NUMAI din pcv fiscal,prin
inscrierea la cheltuieli deductibile numai in declaratia de impunere a sumei respective.

CLCULUL IMPOZITULUI PE PROFIT
formula ,impozit pe profit=profit impozabil x cota de impozitare
profit impozabil= se calculeaza si se evidentiaza lunar,cumulat de la inceputul exercitiului financiar,astfel incat sa se incadreze in dispozitiile legale in vigare.
Aici se impune contabilitatii o norma fiscala.
Datorita impunerii regulii(normelor) fiscale in detrimentul celei contabile,in practica pot exista cazuri cand
1.deficitul contabil(pierderea contabila) se transforma in profit fiscal(ca urmare a cheltuielilor nedeductibile fiscal in totalitate sau partial)si ca urmare se impoziteaza PIERDERA.
Acest fapt inseamna ca ori de cate ori suma pierderilor contabile si a reducerilor fiscale diminuata de suma elementelor nedeductibile este mai mare ca zero,pierderea contabila se transforma in profit fiscal si deci la nasterea datoriei fata de buget.
ex.sold debitor ct.121 (pierdere) - venituri neimpozabile + cheltuieli nedeductibile fiscal
In cazul in care reducerile fiscale sunt mult superioare elementelor nedeductibile ,cumulata cu profitul contabil ,se poate intampla cazul ca profitul contabil sa se transforme in deficit fiscal.

In aceasta situatie,impozitul pe profit este ZERO si toate cheltuielile cu acesta pana la data de raportare se STORNEAZA IN ROSU

Pierderea anuala declarata de contribuabil prin declaratia de impozit pe profit(decl 101) se recupereaza din profitul impozabil din anii urmatori ( 5 ani)
Contribuabilii care pe o perioada de 3 ani CONSECUTIVI au realizat numai pierderi ,intra automat in obiectivul de control al organismului fiscal pentru constatarea cauzelor care au dus la nerealizarea de profit.

Nu se recupereaza pierderea fiscala inregistrata de persoana juridica in cazul in care are loc DIVIZAREA sau FUZIUNEA intreprinderii.
Recupararea pierderilor se va efectua in ordinea inregistrarii acestora ,la fiecare termen de plata a impozitului pe profit.

Norma internationala privind impozitul pe profit .
In acceptiunea organismului international de normalizare contabila ,profitul impozabil este definit ca rezultatul exercitiului stabilit pe baza regulilor fixate de administratia fiscala si care serveste pentru calculul impozitului exigibil.
exigibil = impozit de platit pe termen foarte scurt aferent profitului impozabil al exercitiului.

Diferentele care apar intre REZULTATUL CONTABIL si cel FISCAL se delimiteaza in :
1.Diferente permanente.
2.Difrente temporare.

1.diferentele permanenete sunt :
dupa tipul de venit sau cheltuiala
1.ch.nedeductibile fiscal
2.venituri neimpozabile
3.degrevarile fiscale

1.ch.nedeductibile dpv fiscal pentru care nedeductibilitatea este definitiva ( ireversibila) si sunt considerate ch.nedeductibile definitiv ,acele cheltuieli pe care fiscul le CONSIDERA a fi exagerate sau cele care NU sunt NECESARE pentru activitatea intreprinderii ,ex.acordarea de remuneratii excesive managerilor,cheltuieli efectuate in favoarea si folosul exclusiv al managerilor,sau personalului,etc.
2.Venituri pe care fiscul renunta sa le impoziteze definitiv datorita faptului ca ele provin din rezultate deja impozitate(in tara sau strainatate),ex.dividende primite de la o alta persoana juridica.
3.Degrevarile fiscale acordate in scopul incurajarii anumitor actiuni economice promovate de stat (ca politica )

O alta categorie de diferente sunt cele care regula se RESORB in cursul unui exercitiu,ulterior aceste diferente sunt denumite diferente temporare si provin din DECALAJUL in timp intre momentul contabilizarii unui element si includerea sa in rezultatul fiscal.
Avand in vedere faptul ca diferentele temporare reprezinta diferente intre VALOAREA CONTABILA si cea FISCALA a unui ACTIV sau a unei DATORII ,norma IAS 12 prezinta 2 tipuri de diferente temporare:
1.Diferente temporare impozabile = vor genera sume impozabile in determinarea beneficiului impozabil al exercitiilor viitoare,atunci cand valoarea contabila a unui activ va fi incasata sau platita.
2.Diferente temporare deductibile care vor genera sume deductibile in detrimentul beneficiului impozabil al exercitiilor viitoare.

RELATIA CU PRINCIPIUL " INDEPENDENTEI EXERCITIULUI "
Privite in raport cu acest principiu diferentele dintre rezultatul contabil si cel fiscal se divid in 2 categorii:
a) diferente care NU au incidente asupra impozitelor exercitiilor viitoare.
b) diferente susceptibile sa modifice impozitul unui exercitiu ulterior( viitor)
Din prima categorie,cele care nu au incidenta in exercitiile viitoare,diferentele permanente si tempoarare constatate anterior ,pentru care s-a stabilit un termen si nu ridica probleme privind contabilizarea si deductibilitatea.
Probleme apar in la categoria 2 care intra in CONTRADICTIE cu principul contabilitatii de mai sus ,cazul diferentelor temporare care nu au fost resorbite si a pierderilor reportate.

Pentru rezolvarea acestor probleme s-au conturat 2 metode:
a) impozitul exigibil
b) reportul de impozit

a) metoda impozitului exigibil= are la baza conceptia potrivita careia marimea cheltuielilor fiscale aferente unui exercitiu
,trebuie sa corespunda cu impozitul efectiv pentru acel exercitiu.
Ca urmare,diferentele temporare si deficitele reportabile NU sunt luate in calculul PROVIZIOANELOR.
Norma IAS spune,insa,ca la stabilirea cheltuielilor fiscale a unui exercitiu TREBUIE sa se tina seama de TOATE elementele aparute in cursul acelui exercitiu si deci RESPINGE aceasta abordare.
b) metoda reportului de impozit,este o metoda de stabilire a cheltuielii fiscale a exercitiului insusita si de organismele internationale de normalizare contabila in IAS 12.
Se considera impozitul pe profit mai mult ca o cheltuiala a intreprinderii decat ca o distribuire de rezultat (fiscului si pentru sine) si este o consecinta a pricipiului conectarii cheltuielilor la venituri si la pricipiul independentei exercitiilor.
Partea de cheltuiala ajunsa la scadenta este o cheltuiala,cea neajunsa la scadenta este un ACTIV
Cheltuiala necuplata la un venit este in fapt o pierdere.

CONTABILIZAREA IMPOZITULUI AMANAT.

Diferentele temporare si reportari ale impozitului ,caz in care cheltuiala fiscala a exercitiului cuprinde:
a) volumul impozitelor exigibile.
b)Incidenta diferentelor temporare provenind din exercitiile anterioare sau reportate asupra exercitiilor viitoare.
c) ajustarea soldurilor de impozit reportate care,figurand in BILANT,genereaza modificari ale procentelor de impozitare sau crearea de noi impozite.
Urmarirea impozitelor exigibile si impozitelor amanate se realizeaza prin urmatoarele cazuri de inregistrari:
a) cheltuieli cu impozitul amanat = impozit amanat la plata
diferente tempoarare ,in cazul unui impozit amanat(activ)
creante din impozitul amanat = cheltuieli cu impozitul amanat (stornare)
Provizioane ptr impozite amanate ,atasate subventiilor pentru investitii.

subventii pentru investitii inscrise in impozitul amanat = impozitul amanat la plata

Provizioane pentru impozitele amanate atasate unor provizioane reglementate

provizioane reglementate inscrise in impozitul amanat = impozitul amanat la plata

Gestiunea Fiscala -II

Principiile fiscale
Impozitul in sine se justifica prin functionarea oricarei societati care implica costuri necesare acoperirii nevoilor sale.
Dreptul de a introduce impozite il are statul prin organele puterii centrale sau parlament si uneori prin administratiile de stat locale.
Parlamentul se pronunta in legatura cu introducerea impozitelor de stat de importanta nationala ,iar organele de stat locale pot introduce anumite impozite in favoarea unitatii administrativ teritoriale .

Intreaga activitate de IMPUNERE,URMARIRE,si PERCEPERE a impozitelor si taxelor si perceperea acestora consta in aplicarea si respectarea prevederilor legale si orice abatere in acest sens
inseamna incalcarea legii cu consecinte ce atrag raspunderea celor in cauza.
PRINCIPII
1.JUSTIFICAREA IMPOZITULUI este o problema de cultura a fiecarui individ sa inteleaga ca nici-un stat din lume nu poate functiona daca NU are RESURSE financiare.
sanatatea,securitatea,arta si cultura,invatamantul sunt probleme de importanta nationala
Functionarea lor eficicenta necesita resurse financiare ,statul nu are posibilitatea sa le acopere din resurse proprii.
In masura in care resursele financiare prevenite de la intreprinderi si persoane juridice sau fizice sunt suficiente ,acestea se vor intoarce in beneficiul contribuabililor( se justifica)
2.PRINCIPIUL NEUTRALITATII si EFICACITATII impozitului
NEUTRALITATEA impozitului presupune de a nu fi investit in alta functie decat cea FISCALA adica finantarea cheltuielilor publice FARA sa influenteze conditiile de functionare a economiei,repartitia avutiilor
sau structurilor sociale.
NEUTRALITATEA impozitului poate fi privita sub doua aspecte:
a)din pcv al cercetarii unei EFICACITATI MAXIME a intreprinderii ,pentru resurse si tehnici date un impozit general sau o taxa uniforma pe consumatii provenite de la terti NU afecteaza rezultatele intreprinderii
exemplu : impozitul pe veniturile din salarii (se retine din salariu salariatului),TVA ( taxa ce nu afecteaza cheltuielile si veniturile)sau Contributiile la sistemul asigurarilor sociale (suportate de salariati)
b) din pcv al DINAMICII,progresului tehnic si economic ,impozitul NU trebuie sa INTIMIDEZE beneficiile atunci cand acestea provin dintr-o punere in practica a tehnicilor moderne,eficiente ,a reducerii costurilor si o mai buna orientare a productiei
Beneficiile constituie premisa dezvoltarii intreprinderii si implicit a economiei nationale .
3.PRINCIPIUL TRANSPARENTEI impozitului . Impozitul trebuie PRELEVAT urmarind principii simple si clare care sa NU dea loc interpretarilor arbitrare,iar aplicarea lor sa fie cat mai putin costisitoare.
De cele mai multe ori aplicarea unui impozit a fost transpus pe zeci de pagini in Monitorul Oficial iar conducatorul economis ocupa o mare parte din timp studiind aplicarea corecta in punerea in practica.
Aparitia unei LEGI sau ORDONANTE este urmata de regula de NORME de punere in aplicare ce apar cu o mare intarziere,Instructiuni care nasc confuzii si lasate intarpretarilor aparatului fiscal si care
trebuie sa apere interesele statului fata de agenti economici preocupat in permanenta de a gasi calea legala pentru impunerea cea mai mica.
4.PRINCIPIUL IMPOZITULUI IMPERSONAL acest principiu semnifica faptul ca prelevarea impozitului NU trebuie sa implice cercetarea de tip INCHIZITORIAL la viata persoanelor fizice sau juridice.

Personalul din aparatul fiscal selectionat pe principiul competentei profesional si moral conduce cu siguranta la eficienta activitatii fiscale dar si a diminuarii riscului fiscal al contribuabililor atat timp cat personalul
care se afla in slujba statului reprezinta si un organ de indrumare si control
5.In price societate OBIECTIVUL FINAL si preocuparea esentiala este asigurarea dezvoltarii depline a personalitatii fiecarui cetatean dupa propriile sale aspiratii.
6.PRINCIPIUL NEDISCRIMINATORIU impozitele trebuie sa fie satabilite urmand reguli care sunt ACELASI pentru toti.
trebuie subliniat faptul ca orice masura fiscala directa sau indirecta discriminatorie fata de un grup social oarecare este incompatibila cu principiile generale ale unei societati democratice.

DREPTUL CONTABIL AUTONOM
Contabilitatea reprezinta un instrument de cunoastere si gestiune a PATRIMONIULUI ,a SITUATIEI NETE si a REZULTATULUI obtinut.(PATRIMONIU*SITUATIE NETA*REZULTAT)
Contabilitatea trebuie sa asigure informatii pentru:
Investitorii de capital
Organele fiscale * ca reprezentanti ai statului
Bancheri
Parteneri de afaceri a intreprinderii
Pentru a fi NEUTRA dar si COMPATIBILA ca sistem de comunicare,contabilitatea are la baza Norme si Principii Generale de EVALUARE si calcul economic ,o TERMINOLOGIE precisa si identica pentru toti utilizatorii de informatii.
Raporturile contabilitatii cu exteriorul implicit cu FISCALIATEA pot fi rezumate in urmatoarele reguli si principii:
a) delimitarea cheltuielilor si veniturilor la exercitiul curent in conditiile in care CONTINUITATEA activitatii de exploatare este valida
b)evaluarea activelor la intrare in functie de costul istoric care are o determinare obiectiva si poate fi certificata prin documente.
c)evaluarea ANUALA a tuturor elementelor patrimoniale prin inventariere la valoarea de UTILITATE a tuturor activelor si datoriilor.
d)contabilitatea PIERDERILOR si a DATORIILOR probabile si a deprecierilor de valoare datorate UZURII morale si fizice,DEGRADARII,NEANCASARII CREANTELOR,CLIENTI DUBIOSI si RAU PLATNICI,la inchiderea
fiecarui exercitiu financiar fara a se tine cont de eventualele PLUS VALORI si ACTIVE PROBABILE.
d)DISTINCTIA dintre costurile PERIOADEI si costurile PRODUSULUI cum sunt cheltuielile generale de administratie si desfacere care NU fac obiectul costului de productie conform IAS 2 STOCURI.

PRINCIPIILE CONTABILE.
1.Continuitatea activitatii
2.Corelarea cu fiscaliatea
3.Permanenta metodelor
4.Principiul Prudentei
1.Continuarea activitatii este foarte important de a tine cont de acest principiu deoarece la intocmirea si prezentarea situatiei financiare se va aplica una sau mai multe baze de evaluare combinate din cele patru
costul istoric
costul curent
valoarea actualizata
valoarea realizabila
daca si numai daca intreprinderea estimeaza ca in viitorul previzibil( 12 luni)activitatea continua cel putin un an.
2.corelarea cu fiscalitatea.
Ce trebuie sa faca o intreprindere pentru a evolua daca isi contiunua activitatea?
raspuns a) o analiza a ACTIVELOR CURENTE si a DATORIILOR CURENTE
b) soldul CREANTELOR cu o lichiditate mai MICA de un an trebuie corelat cu viitoarele contracte pe anul urmator.
c) datoriile curente si perioada lor de EXIGIBILITATE sa fie mai MARE decat perioada de LICHIDITATE
d)durata medie in zile a SOLDULUI(debitul) CLIENTI trebuie sa fie mai MICA decat durata medie in zile a creditului FURNIZORI
e)datoriile salariale ,fiscale si asimilate au un grad de exigibilitate pana la 30 de zile.

3.Principiul Permanentei Metodelor
pentru a asigura COMPATIBILITATEA in timp a informatiei contabile ,intreprinderea trebuie sa aplice acelasi norme de evaluare (la iesire)
Modificarile politicii contabile sunt PERMISE numai daca legea le prevede sau daca acestea au rezultat informatii mai relevante si mai credibile.
Nota intr-o economie inflationista (de tip galopanta) trecerea de la tratamentul contabil de baza prevazut de IAS 2 Stocuri ,privind evaluarea stocurilor de materii prime si materiale auxiliare
la iesire(derecunoasterea) de la metoda initiala FIFO la metoda alternativa LIFO ,are implicatii majore asupra activului curent,stocurile prezentate in bilant vor avea o valoare
mai mica dar si asupra REZULTAULUI contabil,cheltuielile cu materiile prime si materiale auxiliare fiind MAJORATE(implicit baza de impozitare se diminueaza)
4.Principiul Prudentei orice element al structurilor situatiilor financiare (bilant) trebuie prezentate pe baza principiului prudentei.
Intrebare : cum aplicam in practica acest principiu odata cu INVENTARIEREA tuturor elementelor de activ si pasiv (patrimoniale)
Cazul 1. In contabilitate vor fi RECUNOSCUTE numai profiturile REALE la data inchiderii exercitiului financiar ,aceasta presupune sa se tina seama de orice depreciere
de valoare a unui activ conform IAS 36 Deprecierea Activelor.
Vor fi ajustate toate acele active considerate a fi depreciate intre perioada lor de intrare si valoarea contabila neta pentru stocuri la 31.12 N
la fel se procedeaza pentru toate activele in urma inventarierii comparandu-se valoarea contabila de intrare cu valoarea de PIATA
Aici se vor aplica prevederile IAS 16 Imobilizari Corporale privind evaluarea la BILANT si IAS 36 Deprecierea Activelor
la IFRS 5 ,activele pe termen lung detinute pentru vanzarea activitatii INTRERUPTE ,IAS 37 Provizioane,datorii si active contigente

formula contabila
6813 = 291

sau
6814 = %
39x
49x
59x

In schimb daca au fost deprecieri ale activelor inregistrate in anul precedent iar in anul curent prin inventariere se constata prin inventariere se constata ca valoarea realizabila
este mai MARE decat valoarea contabila ,prudenta solicita ajustarea stocurilor la cea mai mica valoare dintre cost si valoarea realizabila neta ( la fel ca si la compensarea lipsurilor cu plusurile constatate
prin inventariere)
se procedeaza la anularea provizionului constituit
291 = 7841
Cazul 2. in contabilitate se va tine seama de toate obligatiile PREVIZIBILE si de pierderile POTENTIALE care vor lua nastere in cursul exercitiului financiar incheiat pe parcursul
celui anterior chiar daca obligatiile sau pierderile apar intre data incheierii exercitiului si data intocmirii bilantului
formula contabila
6813= 151

aceste PROVIZIOANE sunt tratate ca si obligatii pe tremen lung sau mediu fiind plasate intre DATORII pe termen scurt si Veniturile Amanate (ct.471)
__________________