NOTIUNEA DE FINANTE PUBLICE
Nevoile si interesele publice se realizeaza de catre stat, in principal si uneori exclusive prin bani. Intr-adevar cheltuielile pe care le are de efectuat statul nu se pot efectua decat in bani. Fara bani nu exista nici finante publice.
Aceasta caracteristica explica si preocuparea pentru etimologia cuvantului ,, finante”. Dupa cate se pare, notiunea de finante provine de la cuvintele latinesti ,, fiare” sau ,, finis”, care se traduc prin a termina, a incheia un diferend, o actiune judiciara in legatura cu plata unei sume de bani.
De la aceste cuvinte s-a format ,,financia” sau ,,financia pecuniaria”, adica plata in bani.
Se crede ca din aceste cuvinte latinesti s-a nascut notiunea ,,finance” folosita in Franta in secolele XV-XVI, care avea mai multe intelesuri si anume: sume de bani, resurse banesti, venit al statului, iar ,, les finances
echivala cu gospodaria publica, patrimoniul statului.
Finantele publice reprezinta forma baneasca a relatiilor economice, in procesul repartitiei produsului social si venitului national in cadrul indeplinirii functiilor statului.
Continutul social, economic si in special juridic al relatiilor financiare, functiile si importanta lor sunt cateva din problemele fundamentale ale stiintei dreptului financiar.
In fiecare oranduire, finantele au avut un anumit continut de clasa si functii specifice conditiilor politice, sociale si economice in care au aparut si s-au manifestat.
Sub aspect istoric, notiunea de finante publice a evoluat suportand, de-a lungul timpului, schimbari multiple si profunde.
In cercetarea stiintifica juridica a notiunii de finante publice s-au conturat 2 conceptii: notiunea clasica si notiunea moderna a finantelor publice.
Notiunea clasica de finante publice
Aceasta conceptie este legata de liberalismul politic, fiind specifica perioadei de dezvoltare economico- sociala de la sfarsitul secolului al XIX-lea.
Conform acestei conceptii, statul liberal este preocupat mai putin de activitatile private, limitandu-si interventia la functiile sale traditionale, si anume: apararea nationala, diplomatie, ordine publica si justitie.
Au existat 2 motive pentru care statul nu a intervenit in activitatea agentilor economici:2
In primul rand activitatea economica se afla inca sub influenta muncii manuale, industria era predominant manufacturiera, schimbul de marfuri fiind restrans ca valoare.
In al doilea rand interventia statului in activitatea economica necesita resurse financiare neputandu-se limita aceasta interventie numai la planificari, dispozitii date agentilor economici etc.
Viata economica se desfasoara in conformitate cu principiul ,, laisser faire, laisser passer”. Cheltuielile publice trebuiau reduse la minimum.
Conceptia ,, guvernului ieftin” isi gaseste suportul in teza potrivit careia progresul social-economic reclama utilizarea venitului national pentru dezvoltarea industriei si comertului in loc sa fie irosit pentru activitati neproductive.
Rolul finantelor publice consta in asigurarea resurselor necesare functionarii institutiilor publice.
Notiunea de finante publice moderne
In perioada de dupa primul razboi mondial locul statului neinterventionist a fost luat de statul interventionist.
Finantele publice devin un mijloc de interventie in activitatea social-economica, de exercitare a unei influente pozitive pentru organizarea intregii activitati.
Maurice Duverger, referindu-se la statul modern din secolul nostru, scrie ca acesta ,, nu se margineste la sarcinile militare si traditionale. El intervine in viata sociala pentru a stimula productia in perioada de criza, pentru a impiedica cresterea preturilor si a mentine puterea de cumparare a monedei in perioada inflatiei, petru a sigura o cat mai buna utilizare a bogatiilor tarii si repartizare venitului national."
Pierre Lalumiere subliniaza cresterea rolului interventionist al statului in economie dupa criza mondiala din 1929-1933. petru indeplinirea acestui rol au fost folosite pe o scara tot mai larga cheltuielile publice, impozitele si alte instrumente financiare.
Finantele pubice sunt definite ca stiinta care studiaza activitatea statului, in calitatea sa de utilizator a unor tehnici speciale, asa-numite financiare: cheltuieli, taxe, impozite, imprumuturi, bugete, procedee monetare etc.
Potrivit unei alte opinii, in secolul XX si mai ales dupa marea criza din 1929- 1933, locul statului jandarm a fost luat de statul- providenta.
Interventia statului este determinate in ultima instanta de mentinerea echilibrului economic, de rentabilizarea unor intreprinderi sau ramuri economice considerate strategice, de rezolvarea contradictiilor interne ale societatii inflatie, somaj, etc. si a conduce cum era firesc la aparitia unor intreprinderi publice si societati comerciale cu capital mixt, la acordarea de subventii unor intreprinderi private, etc.
Fanatele publice si private - asemanari si deosebiri
Notiunile de finante publice si private sunt adecvate situatiei din tarile cu economie de piata, in care cea mai mare parte a mijloacelor de productie se afla in proprietatea private, fapt care face posibila realizarea unei delimitari nete intre sectorul public sic el privat.
Finantele publice sunt asociate intotdeauna cu statul, unitatile administrativ teritoriale, cheltuielile, imprumuturile si datoria acestora.
Finantele private sunt asociate intotdeauna cu activitatile financiare ale intreprinderilor economice, ale bancilor si societatilor de asigurari private, in legatura cu resursele si necesitatile acestora, imprumuturile primate sau acordate, creantele de incasat si obligatiile de plata, asigurarile si reasigurarile de bunuri, persoane si raspundere civila.
Finantele publice se aseamana cu cele private cel putin sub 2 aspecte:
- Si unele si altele opereaza cu categorii financiare de baza: moneda, credit, bani.
- Si unele si altele se confrunta cu probleme de echilibru financiar, de resurse financiare in ultima instanta.
Intre finantele publice si cele clasice exista o serie de deosebirii dupa cum urmeaza:
- Resursele necesare statului pentru realizarea functiilor si sarcinilor acestuia se procura pe calea impozitelor si taxelor prin masuri de constrangere in principal, in timp ce resursele intreprinderilor private si ale persoanelor fizice se procura de pe piata, pe baze contractuale.
- Statul poate lua orice masura in legatura cu moneda nationala, in timp ce intreprinderile private nu pot decat sa o foloseasca
- Finantele publice sunt folosite in principal in scopul satisfacerii nevoilor generale ale societatii, in timp ce finantele private sunt folosite in slujba realizarii de profit de catre intreprinzatorii particulari.
- Gestiunea finantelor publice este supusa dreptului public, iar gestiunea financiara a intreprinderilor private urmeaza regulile dreptului civil si comercial.
TRASATURILE FINANTELOR PUBLICE:
- Sunt relatii cu caracter economic, intrucat ele apar in procesul formarii, repartizarii si utilizarii produsului social.
- Apar in forma baneasca deoarece, in cadrul productiei de marfuri si al actiunii legii valorii, produsul de productie, reproductie si de circulatie a marfurilor, repartitia produsului social, relatiile de schimb, retribuirea muncii, precum si relatiile dintre agentii economici sau dintre acestia si persoanele fizice, se exprima prin intermediul banilor, in cadrul unor relatii banesti. Notiunea de finante publice sau relatii financiare nu poate fi confundata cu cea de bani sau relatii banesti. Banii reprezinta o marfa, iar finantele sunt relatii de constituire, repartizare si utilizare a mijloacelor banesti.
- Sunt relatii fara echivalent, adica nu presupun in mod necesar, o contraprestatie directa din partea subiectului beneficiar al mijloacelor banesti.
- Mijloacele banesti repartizate si utilizate de subiectele beneficiare nu se ramburseaza.
De la fondurile bugetare se efectueaza plati cu titlu nerambursabil catre unele regii autonome sau catre institutiile publice din sfera nemateriala care presteaza servicii pentru populatie.
Acelasi caracter de nerambursabilitate il porta si transferurile efectuate catre populatie sub forma de pensii, burse, alocatii de stat si alte ajutoare pentru copii.
Transferul de valoare la si de la fondurile ce se constituie in economie se poate realiza partial, in conditii de rambursabilitate.
Un asemenea caracter poarta sumele de bani varsate de persoanele fizice si juridice in contul imprumuturilor contractate de stat pe piata interna; garantiile depuse de administratorii si cenzorii societatilor comerciale, ca si de persoanele ce gestioneaza bani si alte valori publice.
FUNCTIILE FINANTELOR PUBLICE
Finantele publice sunt necesare, in mod subiectiv si obiectiv, deoarece contribuie la realizarea sarcinilor si functiilor statului, care nu ar putea fi infaptuite fara parghiile financiare.
Mijloacele prin care finantele publice, ca relatii financiare isi indeplinesc acest rol, sunt functiile acestora:
A. functia de repartitie
B. functia de control
Functia de repartitie se manifesta in procesul repartitiei produsului social ( produsului intern brut) si cuprinde 2 faze:
- constituirea fondurilor ( resurselor) banesti
- redistribuirea ( utilizarea) acestora
In prima faza are loc formarea fondurilor publice de resurse banesti, actiune la care participa societati comerciale, regii autonome, institutii publice, alte persoane juridice si persoanele fizice, indiferent daca sunt rezidente sau nerezidente.
Fondurile publice de resurse se constituie in mai multe forme concrete cum sunt:
• impozite
• taxe
• contributii petru asigurari sociale
• amenzi
• majorari si penalizari de intarziere
• varsaminte din profitul regiilor autonome
• varsaminte din veniturile institutiilor publice
• redevente si chirii din concesiune si inchirieri de terenuri si alte bunuri proprietate de stat
• venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat ai a bunurilor fara stapan
• rambursari ale imprumuturilor de stat acordate
• dobanzi aferente si ajutoare primate
Resursele din care se constituie fondurile publice provin din toate ramurile economice si din toate sectoarele sociale: public, privat, cooperatist, mixt.
In proportie covarsitoare, resursele banesti ale finantelor publice sunt mobilizate cu titlu definitive si fara contraprestatie.
A doua faza a functiei de repartitie o reprezinta distribuirea fondurilor publice pe beneficia ry – persoane juridice si fizice.
Distribuirea este data in competenta autoritatilor publice si se face in raport de resursele financiare disponibile si cererea de resurse financiare.
Distribuirea fondurilor publice inseamna stabilirea cheltuielilor publice pe destinatii: invatamant, sanatate, cultura, asigurari sociale si protectie sociala, gospodarie comunala si locuinte, aparare national, ordine publica, administratie publica, actiuni economice, datorie publica.
In cadrul fiecarei destinatii, resursele se defalca pe beneficiari, obiective si actiuni.
Distribuirea sau redistribuirea produsului intern brut ( produsul social) are loc in doua modalitati:
• in cadrul aceluiasi tip de proprietate, cand are loc un transfer de resurse banesti intre stat si unitatile sale in ambele sensuri
• cu schimbarea titlului de proprietate cand transferul are loc intre stat pe de o parte si agentii economici cu capital privat sau mixt si populatie pe de alta parte si invers.
Redistribuirea se poate realiza sip e plan extern, prin contractarea de imprumuturi externe, acordarea de imprumuturi externe, achitarea cotizatiilor si contributiilor catre organisme internationale de catre stat sau alte institutii publice, primirea sau acordarea de ajutoare externe de catre stat etc.
Functia de control a finantelor publice se justifica deoarece fondurile publice apartin intregii societati. Sfera de manifestare a functiei de control este mai larga decat cea a functiei de repartitie, deoarece vizeaza pa langa constituirea si repartizarea fondurilor financiare publice si modul de utilizare a resurselor.
Functia de control a finantelor publice nu se limiteaza la modul de constituire a fondurilor publice si la repartizarea acestora pe beneficiari, ci urmareste si legalitatea, necesitatea, oportunitatea si eficienta cu care institutiile publice si agentii economici cu capital de stat utilizeaza in concret resursele banesti de care dispun.
In consecinta controlul se efectueaza nu numai activitatilor specifice functiei de repartitie, ci el se exercita si asupra productiei realizate in sectorul de stat, a schimbului si consumului ce are loc in acest sector.
In tara noastra controlul financiar se exercita de puterea legislative si cea judecatoreasca,direct sau prin organe de specialitate, cum sunt: Curtea de Conturi, Ministerul Finantelor, banci si alte institutii financiare; organe specializate ale ministerelor, unitatilor administrative - teritoriale si unitatilor economice etc.
sâmbătă, 6 februarie 2010
2 cuvinte despre :TVA
Impactul taxei pe valoarea adaugata asupra economiei a avut loc pentru prima data in Franta la initiativa lui Maurice Laure in anul 1954.
Ulterior acest impozit indirect a fost introdus si in alte tari din Europa, Asia, Africa si America Latina.
Fundamentul introducerii taxei pe valoarea adaugata si-a gasit motivatia in substituirea diverselor taxe practicate asupra cifrei de afaceri si folosirea ei ca taxa unica perceputa in diferitele stadii ale productiei de catre producatori. Fiecare producator era indreptatit prin lege sa deduca taxa pe valoarea adaugata suportata anterior in procesul de productie propriu.
Pe continentul european in anul 1967 dupa 10 ani de la semnarea Tratatului de la Roma, in cadrul Comunitatii Economice Europene, au fost adoptate o serie de directive care au pus bazele legislative ale acestui tip de impozit indirect.
In prima etapa organele de decizie ale CEE au mers pe linia armonizarii legislatiei tarilor comunitare pe linia taxei pe valoarea adaugata iar in momentul de fata toate tarile comunitare sunt obligate sa foloseasca acest impozit indirect.
TVA-ul nu s-a numit intotdeauna TVA. Când era mic si … comunist, i se spunea ICM (Impozit pe Circulatia Marfurilor) si, desi era spaima gestionarilor dornici sa faca si ei ,,un ban cinstit’’, nu beneficia de mediatizarea postdecembrista.
In conditiile trecerii la economia de piata, impozitul pe circulatia marfurilor ce functiona in economie ca un impozit indirect nu-si mai justifica mentinerea.
Introducerea TVA-ului in locul impozitului pe circulatia marfurilor a reprezentat un moment de cotitura in perfectionarea sistemului fiscal si in acelasi timp primul pas facut pe linia reformei fiscale din tara noastra.
Totodata aceasta a constituit o cerinta pentru trecerea la economia de piata si alinierea la standardele europene.
Dar pentru introducerea taxei pe valoarea adaugata trebuiau intreprinse o serie de masuri pe linia impozitului pe circulatia marfurilor care trebuia inlocuit.
Inainte de implementarea TVA-ului s-a cautat sa se extinda câmpul de aplicare a impozitului pe circulatia marfurilor la unele produse si prestari de servicii ca de exemplu la produsele agricole, activitatea de posta si telecomunicatii, transportul de calatori si de marfuri.
Totodata implementarea taxei pe valoarea adaugata necesita apoi o buna cunoastere a mecanismului functionarii ei, trebuiau cadre pregatite si instruite temeinic pentru a asigura initierea agentilor economici si a personalului din economie pe aceasta linie si nu in ultimul rând tehnica de calcul si formularistica necesara evidentierii colectarii si platii ei la bugetul de stat.
Asa cum a fost stabilita aceasta taxa reprezinta un impozit indirect care spre deosebire de impozitul pe circulatia marfurilor se aplica pe intreg circuitul economic, pâna la utilizatorul final al produselor sau serviciilor insa numai la valoarea adaugata in fiecare faza a acestui circuit.
Obiectul impozabil este reprezentat de valoarea bunurilor, a lucrarilor si a serviciilor la preturile de facturare.
Materia impozabila este suma globala a vânzarii.
Suportatorul este consumatorul final.
TVA-ul are o mare elasticitate fata de procesele economice in sensul ca, daca afacerile se dezvolta si TVA colectata, respectiv TVA de plata vor fi mai mari. Daca vânzarile stagneaza si cuantumul TVA va fi mai mic, in consecinta si incasarile statului vor fi mai mici.
TVA este un impozit cu un randament fiscal ridicat, insa ca orice impozit indirect este inechitabil. Acest lucru se traduce prin aceea ca devine regresiv in raport cu cresterea veniturilor si nici nu se preteaza la un minim neimpozabil.
Astfel, TVA afecteaza mai pronuntat persoanele cu venituri mici si pe cele care isi repartizeaza o mare parte a veniturilor lor pentru cheltuielile de consum (de multe ori independent de vointa lor fiind vorba de cheltuieli de stricta necesitate).
In tara noastra TVA-ul a fost introdus din urmatoarele considerente:
o necesitatea inlocuirii formulei anacronice a fostului impozit pe circulatia marfurilor;
o pentru cresterea resurselor statului;
o din ratiuni de compatibilitate cu sistemele fiscale din tarile europene.
Actualmente cota preponderenta de TVA in România este de 19%, insa se mai foloseste incepând cu 01.01.2004 si TVA de 9% pentru carti, medicamente si servicii de cazare turistica.
Pentru platitorul de TVA bunurile sau serviciile necesare desfasurarii activitatii sunt mai ,,ieftine’’ cu 19%. Aceasta deoarece taxa aferenta acestora este deductibila. In acelasi fel pentru a fi mai atractiv cu serviciile sau produsele proprii este importanta aceasta calitate si pentru partenerii de afaceri. Si acest motiv trebuie sa fie important in luarea unei decizii pentru ca si pentru acestia produsele sau serviciile pe care le furnizati sunt mai ieftine. In acest context calitatea de platitor confera o mai mare siguranta partenerilor de afaceri, aceasta demonstrând implicit nivelul afacerilor derulate.
Ulterior acest impozit indirect a fost introdus si in alte tari din Europa, Asia, Africa si America Latina.
Fundamentul introducerii taxei pe valoarea adaugata si-a gasit motivatia in substituirea diverselor taxe practicate asupra cifrei de afaceri si folosirea ei ca taxa unica perceputa in diferitele stadii ale productiei de catre producatori. Fiecare producator era indreptatit prin lege sa deduca taxa pe valoarea adaugata suportata anterior in procesul de productie propriu.
Pe continentul european in anul 1967 dupa 10 ani de la semnarea Tratatului de la Roma, in cadrul Comunitatii Economice Europene, au fost adoptate o serie de directive care au pus bazele legislative ale acestui tip de impozit indirect.
In prima etapa organele de decizie ale CEE au mers pe linia armonizarii legislatiei tarilor comunitare pe linia taxei pe valoarea adaugata iar in momentul de fata toate tarile comunitare sunt obligate sa foloseasca acest impozit indirect.
TVA-ul nu s-a numit intotdeauna TVA. Când era mic si … comunist, i se spunea ICM (Impozit pe Circulatia Marfurilor) si, desi era spaima gestionarilor dornici sa faca si ei ,,un ban cinstit’’, nu beneficia de mediatizarea postdecembrista.
In conditiile trecerii la economia de piata, impozitul pe circulatia marfurilor ce functiona in economie ca un impozit indirect nu-si mai justifica mentinerea.
Introducerea TVA-ului in locul impozitului pe circulatia marfurilor a reprezentat un moment de cotitura in perfectionarea sistemului fiscal si in acelasi timp primul pas facut pe linia reformei fiscale din tara noastra.
Totodata aceasta a constituit o cerinta pentru trecerea la economia de piata si alinierea la standardele europene.
Dar pentru introducerea taxei pe valoarea adaugata trebuiau intreprinse o serie de masuri pe linia impozitului pe circulatia marfurilor care trebuia inlocuit.
Inainte de implementarea TVA-ului s-a cautat sa se extinda câmpul de aplicare a impozitului pe circulatia marfurilor la unele produse si prestari de servicii ca de exemplu la produsele agricole, activitatea de posta si telecomunicatii, transportul de calatori si de marfuri.
Totodata implementarea taxei pe valoarea adaugata necesita apoi o buna cunoastere a mecanismului functionarii ei, trebuiau cadre pregatite si instruite temeinic pentru a asigura initierea agentilor economici si a personalului din economie pe aceasta linie si nu in ultimul rând tehnica de calcul si formularistica necesara evidentierii colectarii si platii ei la bugetul de stat.
Asa cum a fost stabilita aceasta taxa reprezinta un impozit indirect care spre deosebire de impozitul pe circulatia marfurilor se aplica pe intreg circuitul economic, pâna la utilizatorul final al produselor sau serviciilor insa numai la valoarea adaugata in fiecare faza a acestui circuit.
Obiectul impozabil este reprezentat de valoarea bunurilor, a lucrarilor si a serviciilor la preturile de facturare.
Materia impozabila este suma globala a vânzarii.
Suportatorul este consumatorul final.
TVA-ul are o mare elasticitate fata de procesele economice in sensul ca, daca afacerile se dezvolta si TVA colectata, respectiv TVA de plata vor fi mai mari. Daca vânzarile stagneaza si cuantumul TVA va fi mai mic, in consecinta si incasarile statului vor fi mai mici.
TVA este un impozit cu un randament fiscal ridicat, insa ca orice impozit indirect este inechitabil. Acest lucru se traduce prin aceea ca devine regresiv in raport cu cresterea veniturilor si nici nu se preteaza la un minim neimpozabil.
Astfel, TVA afecteaza mai pronuntat persoanele cu venituri mici si pe cele care isi repartizeaza o mare parte a veniturilor lor pentru cheltuielile de consum (de multe ori independent de vointa lor fiind vorba de cheltuieli de stricta necesitate).
In tara noastra TVA-ul a fost introdus din urmatoarele considerente:
o necesitatea inlocuirii formulei anacronice a fostului impozit pe circulatia marfurilor;
o pentru cresterea resurselor statului;
o din ratiuni de compatibilitate cu sistemele fiscale din tarile europene.
Actualmente cota preponderenta de TVA in România este de 19%, insa se mai foloseste incepând cu 01.01.2004 si TVA de 9% pentru carti, medicamente si servicii de cazare turistica.
Pentru platitorul de TVA bunurile sau serviciile necesare desfasurarii activitatii sunt mai ,,ieftine’’ cu 19%. Aceasta deoarece taxa aferenta acestora este deductibila. In acelasi fel pentru a fi mai atractiv cu serviciile sau produsele proprii este importanta aceasta calitate si pentru partenerii de afaceri. Si acest motiv trebuie sa fie important in luarea unei decizii pentru ca si pentru acestia produsele sau serviciile pe care le furnizati sunt mai ieftine. In acest context calitatea de platitor confera o mai mare siguranta partenerilor de afaceri, aceasta demonstrând implicit nivelul afacerilor derulate.
Impozitul pe profit
Impozitul pe profit
1. Impozitul pe profit se aplica asupra profitului impozabil. Profitul impozabil se calculeaza ca diferenta intre veniturile realizate din orice sursa si cheltuielile efectuate in scopul realizarii de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile si la care se adauga cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau in calcul si alte elemente similare veniturilor si cheltuielilor.
2. Cota de impozit pe profit care se aplică asupra profitului impozabil este de 16%.
Contribuabilii in cazul carora impozitul pe profit este mai mic decat suma impozitului minim pentru transa de venituri totale corespunzatoare anului precedent sunt obligati la plata impozitului la nivelul acestei sume, astfel:
- cei cu venituri anuale de pana la 52.000 lei vor plati un impozit pe profit minim anual de 2.200 lei
- cei cu venituri anuale de la 52.001 lei la 215.000 lei vor plati un impozit pe profit minim anual de 4.300 lei
- cei cu venituri anuale de la 215.001 lei la 430.000 lei vor plati un impozit pe profit minim anual de 6.500 lei
- cei cu venituri anuale de la 430.001 lei la 4.300.000 lei vor plati un impozit pe profit minim anual de 8.600 lei
- cei cu venituri anuale de la 4.300.001 lei la 21.500.000 lei vor plati un impozit pe profit minim anual de 11.000 lei
- cei cu venituri anuale de la 21.500.001 lei la 129.000.000 lei vor plati un impozit pe profit minim anual de 22.000 lei
- cei cu venituri anuale peste 129.000.0001 lei vor plati un impozit pe profit minim anual de 43.000 lei
Contribuabilii care desfăşoară activităţi de natura barurilor de noapte, cluburilor de noapte, discotecilor, cazinourilor sau pariurilor sportive, inclusiv persoanele juridice care realizează aceste venituri în baza unui contract de asociere, şi la care impozitul pe profit datorat pentru activităţile prevăzute în acest articol este mai mic decât 5% din veniturile respective sunt obligaţi la plata unui impozit de 5% aplicat acestor venituri realizate.
3. Venituri neimpozabile: dividendele primite de la o persoană juridică română, diferenţele favorabile de valoare a titlurilor de participare, veniturile din anularea cheltuielilor pentru care nu s-a acordat deducere, veniturile din reducerea sau anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere, precum şi veniturile din recuperarea cheltuielilor nedeductibile, veniturile neimpozabile, prevăzute expres în acorduri şi memorandumuri aprobate prin acte normative.
4. Cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri:
a) cheltuielile cu achiziţionarea ambalajelor, pe durata de viaţă stabilită de către contribuabil;
b) cheltuielile efectuate, potrivit legii, pentru protecţia muncii şi cheltuielile efectuate pentru prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;
c) cheltuielile reprezentând contribuţiile pentru asigurarea de accidente de muncă şi boli profesionale, potrivit legii, şi cheltuielile cu primele de asigurare pentru asigurarea de riscuri profesionale;
d) cheltuielile de reclamă şi publicitate efectuate în scopul popularizării firmei, produselor sau serviciilor, în baza unui contract scris, precum şi costurile asociate producerii materialelor necesare pentru difuzarea mesajelor publicitare. Se includ în categoria cheltuielilor de reclamă şi publicitate şi bunurile care se acordă în cadrul unor campanii publicitare ca mostre, pentru încercarea produselor şi demonstraţii la punctele de vânzare, precum şi alte bunuri şi servicii acordate cu scopul stimulării vânzărilor;
e) cheltuielile de transport şi de cazare în ţară şi în străinătate, efectuate pentru salariaţi şi administratori, precum şi pentru alte persoane fizice asimilate acestora;
f) contribuţia la rezerva mutuală de garantare a casei centrale a cooperativelor de credit;
g) taxele de înscriere, cotizaţiile şi contribuţiile obligatorii, reglementate de actele normative în vigoare, precum şi contribuţiile pentru fondul destinat negocierii contractului colectiv de muncă;
h) cheltuielile pentru formarea şi perfecţionarea profesională a personalului angajat;
i) cheltuielile pentru marketing, studiul pieţei, promovarea pe pieţele existente sau noi, participarea la târguri şi expoziţii, la misiuni de afaceri, editarea de materiale informative proprii;
j) cheltuielile de cercetare, precum şi cheltuielile de dezvoltare care nu îndeplinesc condiţiile de a fi recunoscute ca imobilizări necorporale din punct de vedere contabil;
k) cheltuielile pentru perfecţionarea managementului, a sistemelor informatice, introducerea, întreţinerea şi perfecţionarea sistemelor de management al calităţii, obţinerea atestării conform cu standardele de calitate;
l) cheltuielile pentru protejarea mediului şi conservarea resurselor;
m) taxele de înscriere, cotizaţiile şi contribuţiile datorate către camerele de comerţ şi industrie, organizaţiile sindicale şi organizaţiile patronale;
n) pierderile înregistrate la scoaterea din evidenţă a creanţelor neîncasate, în următoarele cazuri:
1. procedura de faliment a debitorilor a fost închisă pe baza hotărârii judecătoreşti;
2. debitorul a decedat şi creanţa nu poate fi recuperată de la moştenitori;
3. debitorul este dizolvat, în cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, sau lichidat, fără succesor;
4. debitorul înregistrează dificultăţi financiare majore care îi afectează întreg patrimoniul.
5. Cheltuieli care au deductibilitate limitată:
a) cheltuielile de protocol în limita unei cote de 2% aplicată asupra diferenţei rezultate dintre totalul veniturilor impozabile şi totalul cheltuielilor aferente veniturilor impozabile, altele decât cheltuielile de protocol şi cheltuielile cu impozitul pe profit;
b) suma cheltuielilor cu indemnizaţia de deplasare acordată salariaţilor pentru deplasări în România şi în străinătate, în limita a de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru instituţiile publice;
c) cheltuielile sociale, în limita unei cote de până la 2%, aplicată asupra valorii cheltuielilor cu salariile personalului, potrivit Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare. Intră sub incidenţa acestei limite, cu prioritate, ajutoarele pentru naştere, ajutoarele pentru înmormântare, ajutoarele pentru boli grave sau incurabile şi protezele, precum şi cheltuielile pentru funcţionarea corespunzătoare a unor activităţi sau unităţi aflate în administrarea contribuabililor; grădiniţe, creşe, servicii de sănătate acordate în cazul bolilor profesionale şi al accidentelor de muncă până la internarea într-o unitate sanitară, muzee, biblioteci, cantine, baze sportive, cluburi, cămine de nefamilişti, precum şi pentru şcolile pe care le au sub patronaj. În cadrul acestei limite, pot fi deduse şi cheltuielile reprezentând: tichete de creşă acordate de angajator în conformitate cu legislaţia în vigoare, cadouri în bani sau în natură oferite copiilor minori şi salariaţilor, cadouri în bani sau în natură acordate salariatelor, costul prestaţiilor pentru tratament şi odihnă, inclusiv transportul, pentru salariaţii proprii şi pentru membrii de familie ai acestora, ajutoare pentru salariaţii care au suferit pierderi în gospodărie şi contribuţia la fondurile de intervenţie ale asociaţiei profesionale a minerilor, ajutorarea copiilor din şcoli şi centre de plasament;
d) perisabilităţile, în limitele stabilite de organele de specialitate ale administraţiei centrale, împreună cu instituţiile de specialitate, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice;
e) cheltuielile reprezentând tichetele de masă acordate de angajatori, potrivit legii;
f) cheltuielile cu provizioane şi rezerve;
g) cheltuielile cu dobânda şi diferenţele de curs valutar;
h) amortizarea;
i) cheltuielile efectuate, în numele unui angajat, la schemele de pensii facultative, în limita unei sume reprezentând echivalentul în lei a 200 euro într-un an fiscal pentru fiecare participant;
j) cheltuielile cu primele de asigurare voluntară de sănătate, în limita unei sume reprezentând echivalentul în lei a 200 euro într-un an fiscal pentru fiecare participant;
k) cheltuielile pentru funcţionarea, întreţinerea şi repararea locuinţelor de serviciu situate în localitatea unde se află sediul social sau unde societatea are sedii secundare, deductibile în limita corespunzătoare suprafeţelor construite prevăzute de Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care se majorează din punct de vedere fiscal cu 10%;
l) cheltuielile de funcţionare, întreţinere şi reparaţii aferente unui sediu aflat în locuinţa proprietate personală a unei persoane fizice, folosită şi în scop personal, deductibile în limita corespunzătoare suprafeţelor puse la dispoziţia societăţii în baza contractelor încheiate între părţi, în acest scop;
m) cheltuielile de funcţionare, întreţinere şi reparaţii aferente autoturismelor folosite de angajaţii cu funcţii de conducere şi de administrare ai persoanei juridice, deductibile limitat la cel mult un singur autoturism aferent fiecărei persoane fizice cu astfel de atribuţii. Pentru a fi deductibile fiscal, cheltuielile cu parcul de autoturisme trebuie justificate cu documente legale.
6. Cheltuieli care nu sunt deductibile:
a) cheltuielile proprii ale contribuabilului cu impozitul pe profit datorat, inclusiv cele reprezentând diferenţe din anii precedenţi sau din anul curent, precum şi impozitele pe profit sau pe venit plătite în străinătate. Sunt nedeductibile şi cheltuielile cu impozitele nereţinute la sursă în numele persoanelor fizice şi juridice nerezidente, pentru veniturile realizate din România;
b) dobânzile/majorările de întârziere, amenzile, confiscările şi penalităţile de întârziere datorate către autorităţile române, potrivit prevederilor legale. Amenzile, dobânzile, penalităţile sau majorările datorate către autorităţi străine ori în cadrul contractelor economice încheiate cu persoane nerezidente şi/sau autorităţi străine sunt cheltuieli nedeductibile, cu excepţia majorărilor al căror regim este reglementat prin convenţiile de evitare a dublei impuneri.
c) cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor sau a activelor corporale constatate lipsă din gestiune ori degradate, neimputabile, pentru care nu au fost încheiate contracte de asigurare, precum şi taxa pe valoarea adăugată aferentă, dacă aceasta este datorată potrivit prevederilor titlului VI din CFiscal. Nu intră sub incidenţa acestor prevederi stocurile şi mijloacele fixe amortizabile, distruse ca urmare a unor calamităţi naturale sau a altor cauze de forţă majoră, în condiţiile stabilite prin norme;
d) cheltuielile cu taxa pe valoarea adăugată aferentă bunurilor acordate salariaţilor sub forma unor avantaje în natură, dacă valoarea acestora nu a fost impozitată prin reţinere la sursă;
e) cheltuielile făcute în favoarea acţionarilor sau asociaţilor, altele decât cele generate de plăţi pentru bunurile livrate sau serviciile prestate contribuabilului, la preţul de piaţă pentru aceste bunuri sau servicii;
f) cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune, după caz, potrivit normelor;
g) cheltuielile înregistrate de societăţile agricole, constituite în baza legii, pentru dreptul de folosinţă al terenului agricol adus de membrii asociaţi, peste cota de distribuţie din producţia realizată din folosinţa acestuia, prevăzută în contractul de societate sau asociere;
h) cheltuielile determinate de diferenţele nefavorabile de valoare a titlurilor de participare la persoanele juridice la care se deţin participaţii, precum şi de diferenţele nefavorabile de valoare aferente obligaţiunilor emise pe termen lung, cu excepţia celor determinate de vânzarea-cesionarea acestora;
i) cheltuielile aferente veniturilor neimpozabile;
j) cheltuielile cu contribuţiile plătite peste limitele stabilite sau care nu sunt reglementate prin acte normative;
k) cheltuielile cu primele de asigurare plătite de angajator, în numele angajatului, care nu sunt incluse în veniturile salariale ale angajatului, conform titlului III din CFiscal;
l) alte cheltuieli salariale şi/sau asimilate acestora, care nu sunt impozitate la angajat, cu excepţia prevederilor titlului III din CFiscal;
m) cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul activităţilor desfăşurate şi pentru care nu sunt încheiate contracte;
n) cheltuielile cu primele de asigurare care nu privesc activele contribuabilului, precum şi cele care nu sunt aferente obiectului de activitate, cu excepţia celor care privesc bunurile reprezentând garanţie bancară pentru creditele utilizate în desfăşurarea activităţii pentru care este autorizat contribuabilul sau utilizate în cadrul unor contracte de închiriere sau de leasing, potrivit clauzelor contractuale;
o) pierderile înregistrate la scoaterea din evidenţă a creanţelor incerte sau în litigiu, neîncasate, pentru partea neacoperită de provizion, potrivit art. 22 din CFiscal, precum şi pierderile înregistrate la scoaterea din evidenţă a creanţelor incerte sau în litigiu, neîncasate, în alte situaţii decât cele prevăzute la art. 21 alin. (2) lit. n) din CFiscal. În această situaţie, contribuabilii care scot din evidenţă clienţii neîncasaţi sunt obligaţi să comunice în scris acestora scoaterea din evidenţă a creanţelor respective, în vederea recalculării profitului impozabil la persoana debitoare, după caz;
p) cheltuielile de sponsorizare şi/sau mecenat şi cheltuielile privind bursele private, acordate potrivit legii; contribuabilii care efectuează sponsorizări şi/sau acte de mecenat, potrivit prevederilor Legii nr. 32/1994 privind sponsorizarea, cu modificările ulterioare, şi ale Legii bibliotecilor nr. 334/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cei care acordă burse private, potrivit legii, scad din impozitul pe profit datorat sumele aferente, dacă totalul acestor cheltuieli îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
1. este în limita a 30/00 din cifra de afaceri;
2. nu depăşeşte mai mult de 20% din impozitul pe profit datorat.
r) cheltuielile înregistrate în evidenţa contabilă, care au la bază un document emis de un contribuabil inactiv al cărui certificat de înregistrare fiscală a fost suspendat în baza ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
s) cheltuielile cu taxele şi cotizaţiile către organizaţiile neguvernamentale sau asociaţiile profesionale care au legătură cu activitatea desfăşurată de contribuabili şi care depăşesc echivalentul în lei a 4.000 euro anual, altele decât cele prevăzute la alin. (2) lit. g) şi m) din CFiscal;
ş) cheltuielile reprezentând valoarea deprecierilor mijloacelor fixe, în cazul în care, ca urmare a efectuării unei reevaluări, se înregistrează o descreştere a valorii acestora.
7. Cheltuieli cu dobânzile şi diferenţe de curs valutar sunt integral deductibile în cazul în care gradul de îndatorare a capitalului este mai mic sau egal cu trei. Gradul de îndatorare a capitalului se determină ca raport între capitalul împrumutat cu termen de rambursare peste un an şi capitalul propriu, ca medie a valorilor existente la începutul anului şi sfârşitul perioadei pentru care se determină impozitul pe profit. Prin capital împrumutat se înţelege totalul creditelor şi împrumuturilor cu termen de rambursare peste un an, potrivit clauzelor contractuale.
În condiţiile în care gradul de îndatorare a capitalului este peste trei, cheltuielile cu dobânzile şi cu pierderea netă din diferenţele de curs valutar sunt nedeductibile. Acestea se reportează în perioada următoare, până la deductibilitatea integrală a acestora.
Dobânzile şi pierderile din diferenţe de curs valutar, în legătură cu împrumuturile obţinute direct sau indirect de la bănci internaţionale de dezvoltare şi organizaţii similare, menţionate în norme, şi cele care sunt garantate de stat, cele aferente împrumuturilor obţinute de la instituţiile de credit române sau străine, instituţiile financiare nebancare, de la persoanele juridice care acordă credite potrivit legii, precum şi cele obţinute în baza obligaţiunilor admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată sunt complet deductibile.
În cazul împrumuturilor obţinute de la alte entităţi neautorizate, dobânzile deductibile sunt limitate la:
a) nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, corespunzătoare ultimei luni din trimestru, pentru împrumuturile în lei; şi
b) nivelul ratei dobânzii anuale de 6%, pentru împrumuturile în valută cf HG 580/2006.
8. Amortizarea fiscala. Cheltuielile aferente achiziţionării, producerii, construirii, asamblării, instalării sau îmbunătăţirii mijloacelor fixe amortizabile se recuperează din punct de vedere fiscal prin deducerea amortizării.
Mijlocul fix amortizabil este orice imobilizare corporală care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
a) este deţinut şi utilizat în producţia, livrarea de bunuri sau în prestarea de servicii, pentru a fi închiriat terţilor sau în scopuri administrative;
b) are o valoare de intrare mai mare decât limita stabilită prin hotărâre a Guvernului;
c) are o durată normală de utilizare mai mare de un an.
9. Pierderea fiscala. Pierderea anuală, stabilită prin declaraţia de impozit pe profit, se recuperează din profiturile impozabile obţinute în următorii 5 ani consecutivi.
10. Persoanele juridice străine care obţin venituri din proprietăţi imobiliare situate în România sau din vânzarea-cesionarea titlurilor de participare deţinute la o persoană juridică română au obligaţia de a plăti impozit pe profit pentru profitul impozabil aferent acestor venituri.
11. Credit fiscal. Dacă o persoană juridică română obţine venituri dintr-un stat străin prin intermediul unui sediu permanent sau venituri supuse impozitului cu reţinere la sursă şi veniturile sunt impozitate atât în România cât şi în statul străin, atunci impozitul plătit către statul străin, fie direct, fie indirect prin reţinerea şi virarea de o altă persoană, se deduce din impozitul pe profit platit in Romania.
12. Plata impozitului pe profit se face astfel:
a) contribuabilii, societăţi comerciale bancare, persoane juridice române, şi sucursalele din România ale băncilor, persoane juridice străine, au obligaţia de a plăti impozit pe profit anual, cu plăţi anticipate efectuate trimestrial, actualizate cu indicele de inflaţie (decembrie faţă de luna decembrie a anului anterior), estimat cu ocazia elaborării bugetului iniţial al anului pentru care se efectuează plăţile anticipate. Termenul până la care se efectuează plata impozitului anual este termenul de depunere a declaraţiei privind impozitul pe profit, adica 15 aprilie inclusiv a anului următor ;
b) contribuabilii, alţii decât cei prevăzuţi la lit. a), au obligaţia de a declara şi plăti impozitul pe profit trimestrial până la data de 25 inclusiv a primei luni următoare trimestrului pentru care se calculează impozitul, dacă în prezentul articol nu se prevede altfel. Termenul până la care se efectuează plata impozitului anual este termenul de depunere a declaraţiei privind impozitul pe profit, adica 15 aprilie inclusiv a anului următor. Daca acestia definitivează până la data de 15 februarie închiderea exerciţiului financiar anterior, depun declaraţia anuală de impozit pe profit şi plătesc impozitul pe profit aferent anului fiscal încheiat, până la data de 15 februarie inclusiv a anului următor. Începând cu anul 2010, aceşti contribuabili urmează să aplice sistemul plăţilor anticipate prevăzut pentru contribuabilii menţionaţi la lit. a).
Organizaţiile nonprofit au obligaţia de a declara şi plăti impozitul pe profit anual, până la data de 15 februarie inclusiv a anului următor celui pentru care se calculează impozitul.
Contribuabilii care obţin venituri majoritare din cultura cerealelor şi plantelor tehnice, pomicultură şi viticultură au obligaţia de a declara şi plăti impozitul pe profit anual, până la data de 15 februarie inclusiv a anului următor celui pentru care se calculează impozitul.
13. Contribuabilii au obligaţia să depună o declaraţie anuală de impozit pe profit până la data de 15 aprilie inclusiv a anului următor cu exceptiile de mai sus. (gasiti formularul 101 in sectiunea ContaTOOLS - declaratii fiscale click aici)
14. Pentru determinarea profitului impozabil contribuabilii sunt obligati sa intocmeasca un registru de evidenta fiscala, intr-un singur exemplar, compus din cel putin 100 de file, tinut in forma scrisa sau electronica.
15. Reţinerea impozitului pe dividendele platite unei persoane juririce. O persoană juridică română care plăteşte dividende către o persoană juridică română are obligaţia să reţină, să declare şi să plătească impozitul pe dividende de 10%, reţinut către bugetul de stat.
Nu se retine impozit pe dividende în cazul dividendelor plătite de o persoană juridică română unei alte persoane juridice române, dacă beneficiarul dividendelor deţine minimum 15%, respectiv 10%, începând cu anul 2009, din titlurile de participare ale acesteia la data plăţii dividendelor, pe o perioadă de 2 ani împliniţi până la data plăţii acestora.
1. Impozitul pe profit se aplica asupra profitului impozabil. Profitul impozabil se calculeaza ca diferenta intre veniturile realizate din orice sursa si cheltuielile efectuate in scopul realizarii de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile si la care se adauga cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau in calcul si alte elemente similare veniturilor si cheltuielilor.
2. Cota de impozit pe profit care se aplică asupra profitului impozabil este de 16%.
Contribuabilii in cazul carora impozitul pe profit este mai mic decat suma impozitului minim pentru transa de venituri totale corespunzatoare anului precedent sunt obligati la plata impozitului la nivelul acestei sume, astfel:
- cei cu venituri anuale de pana la 52.000 lei vor plati un impozit pe profit minim anual de 2.200 lei
- cei cu venituri anuale de la 52.001 lei la 215.000 lei vor plati un impozit pe profit minim anual de 4.300 lei
- cei cu venituri anuale de la 215.001 lei la 430.000 lei vor plati un impozit pe profit minim anual de 6.500 lei
- cei cu venituri anuale de la 430.001 lei la 4.300.000 lei vor plati un impozit pe profit minim anual de 8.600 lei
- cei cu venituri anuale de la 4.300.001 lei la 21.500.000 lei vor plati un impozit pe profit minim anual de 11.000 lei
- cei cu venituri anuale de la 21.500.001 lei la 129.000.000 lei vor plati un impozit pe profit minim anual de 22.000 lei
- cei cu venituri anuale peste 129.000.0001 lei vor plati un impozit pe profit minim anual de 43.000 lei
Contribuabilii care desfăşoară activităţi de natura barurilor de noapte, cluburilor de noapte, discotecilor, cazinourilor sau pariurilor sportive, inclusiv persoanele juridice care realizează aceste venituri în baza unui contract de asociere, şi la care impozitul pe profit datorat pentru activităţile prevăzute în acest articol este mai mic decât 5% din veniturile respective sunt obligaţi la plata unui impozit de 5% aplicat acestor venituri realizate.
3. Venituri neimpozabile: dividendele primite de la o persoană juridică română, diferenţele favorabile de valoare a titlurilor de participare, veniturile din anularea cheltuielilor pentru care nu s-a acordat deducere, veniturile din reducerea sau anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere, precum şi veniturile din recuperarea cheltuielilor nedeductibile, veniturile neimpozabile, prevăzute expres în acorduri şi memorandumuri aprobate prin acte normative.
4. Cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri:
a) cheltuielile cu achiziţionarea ambalajelor, pe durata de viaţă stabilită de către contribuabil;
b) cheltuielile efectuate, potrivit legii, pentru protecţia muncii şi cheltuielile efectuate pentru prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;
c) cheltuielile reprezentând contribuţiile pentru asigurarea de accidente de muncă şi boli profesionale, potrivit legii, şi cheltuielile cu primele de asigurare pentru asigurarea de riscuri profesionale;
d) cheltuielile de reclamă şi publicitate efectuate în scopul popularizării firmei, produselor sau serviciilor, în baza unui contract scris, precum şi costurile asociate producerii materialelor necesare pentru difuzarea mesajelor publicitare. Se includ în categoria cheltuielilor de reclamă şi publicitate şi bunurile care se acordă în cadrul unor campanii publicitare ca mostre, pentru încercarea produselor şi demonstraţii la punctele de vânzare, precum şi alte bunuri şi servicii acordate cu scopul stimulării vânzărilor;
e) cheltuielile de transport şi de cazare în ţară şi în străinătate, efectuate pentru salariaţi şi administratori, precum şi pentru alte persoane fizice asimilate acestora;
f) contribuţia la rezerva mutuală de garantare a casei centrale a cooperativelor de credit;
g) taxele de înscriere, cotizaţiile şi contribuţiile obligatorii, reglementate de actele normative în vigoare, precum şi contribuţiile pentru fondul destinat negocierii contractului colectiv de muncă;
h) cheltuielile pentru formarea şi perfecţionarea profesională a personalului angajat;
i) cheltuielile pentru marketing, studiul pieţei, promovarea pe pieţele existente sau noi, participarea la târguri şi expoziţii, la misiuni de afaceri, editarea de materiale informative proprii;
j) cheltuielile de cercetare, precum şi cheltuielile de dezvoltare care nu îndeplinesc condiţiile de a fi recunoscute ca imobilizări necorporale din punct de vedere contabil;
k) cheltuielile pentru perfecţionarea managementului, a sistemelor informatice, introducerea, întreţinerea şi perfecţionarea sistemelor de management al calităţii, obţinerea atestării conform cu standardele de calitate;
l) cheltuielile pentru protejarea mediului şi conservarea resurselor;
m) taxele de înscriere, cotizaţiile şi contribuţiile datorate către camerele de comerţ şi industrie, organizaţiile sindicale şi organizaţiile patronale;
n) pierderile înregistrate la scoaterea din evidenţă a creanţelor neîncasate, în următoarele cazuri:
1. procedura de faliment a debitorilor a fost închisă pe baza hotărârii judecătoreşti;
2. debitorul a decedat şi creanţa nu poate fi recuperată de la moştenitori;
3. debitorul este dizolvat, în cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, sau lichidat, fără succesor;
4. debitorul înregistrează dificultăţi financiare majore care îi afectează întreg patrimoniul.
5. Cheltuieli care au deductibilitate limitată:
a) cheltuielile de protocol în limita unei cote de 2% aplicată asupra diferenţei rezultate dintre totalul veniturilor impozabile şi totalul cheltuielilor aferente veniturilor impozabile, altele decât cheltuielile de protocol şi cheltuielile cu impozitul pe profit;
b) suma cheltuielilor cu indemnizaţia de deplasare acordată salariaţilor pentru deplasări în România şi în străinătate, în limita a de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru instituţiile publice;
c) cheltuielile sociale, în limita unei cote de până la 2%, aplicată asupra valorii cheltuielilor cu salariile personalului, potrivit Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare. Intră sub incidenţa acestei limite, cu prioritate, ajutoarele pentru naştere, ajutoarele pentru înmormântare, ajutoarele pentru boli grave sau incurabile şi protezele, precum şi cheltuielile pentru funcţionarea corespunzătoare a unor activităţi sau unităţi aflate în administrarea contribuabililor; grădiniţe, creşe, servicii de sănătate acordate în cazul bolilor profesionale şi al accidentelor de muncă până la internarea într-o unitate sanitară, muzee, biblioteci, cantine, baze sportive, cluburi, cămine de nefamilişti, precum şi pentru şcolile pe care le au sub patronaj. În cadrul acestei limite, pot fi deduse şi cheltuielile reprezentând: tichete de creşă acordate de angajator în conformitate cu legislaţia în vigoare, cadouri în bani sau în natură oferite copiilor minori şi salariaţilor, cadouri în bani sau în natură acordate salariatelor, costul prestaţiilor pentru tratament şi odihnă, inclusiv transportul, pentru salariaţii proprii şi pentru membrii de familie ai acestora, ajutoare pentru salariaţii care au suferit pierderi în gospodărie şi contribuţia la fondurile de intervenţie ale asociaţiei profesionale a minerilor, ajutorarea copiilor din şcoli şi centre de plasament;
d) perisabilităţile, în limitele stabilite de organele de specialitate ale administraţiei centrale, împreună cu instituţiile de specialitate, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice;
e) cheltuielile reprezentând tichetele de masă acordate de angajatori, potrivit legii;
f) cheltuielile cu provizioane şi rezerve;
g) cheltuielile cu dobânda şi diferenţele de curs valutar;
h) amortizarea;
i) cheltuielile efectuate, în numele unui angajat, la schemele de pensii facultative, în limita unei sume reprezentând echivalentul în lei a 200 euro într-un an fiscal pentru fiecare participant;
j) cheltuielile cu primele de asigurare voluntară de sănătate, în limita unei sume reprezentând echivalentul în lei a 200 euro într-un an fiscal pentru fiecare participant;
k) cheltuielile pentru funcţionarea, întreţinerea şi repararea locuinţelor de serviciu situate în localitatea unde se află sediul social sau unde societatea are sedii secundare, deductibile în limita corespunzătoare suprafeţelor construite prevăzute de Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care se majorează din punct de vedere fiscal cu 10%;
l) cheltuielile de funcţionare, întreţinere şi reparaţii aferente unui sediu aflat în locuinţa proprietate personală a unei persoane fizice, folosită şi în scop personal, deductibile în limita corespunzătoare suprafeţelor puse la dispoziţia societăţii în baza contractelor încheiate între părţi, în acest scop;
m) cheltuielile de funcţionare, întreţinere şi reparaţii aferente autoturismelor folosite de angajaţii cu funcţii de conducere şi de administrare ai persoanei juridice, deductibile limitat la cel mult un singur autoturism aferent fiecărei persoane fizice cu astfel de atribuţii. Pentru a fi deductibile fiscal, cheltuielile cu parcul de autoturisme trebuie justificate cu documente legale.
6. Cheltuieli care nu sunt deductibile:
a) cheltuielile proprii ale contribuabilului cu impozitul pe profit datorat, inclusiv cele reprezentând diferenţe din anii precedenţi sau din anul curent, precum şi impozitele pe profit sau pe venit plătite în străinătate. Sunt nedeductibile şi cheltuielile cu impozitele nereţinute la sursă în numele persoanelor fizice şi juridice nerezidente, pentru veniturile realizate din România;
b) dobânzile/majorările de întârziere, amenzile, confiscările şi penalităţile de întârziere datorate către autorităţile române, potrivit prevederilor legale. Amenzile, dobânzile, penalităţile sau majorările datorate către autorităţi străine ori în cadrul contractelor economice încheiate cu persoane nerezidente şi/sau autorităţi străine sunt cheltuieli nedeductibile, cu excepţia majorărilor al căror regim este reglementat prin convenţiile de evitare a dublei impuneri.
c) cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor sau a activelor corporale constatate lipsă din gestiune ori degradate, neimputabile, pentru care nu au fost încheiate contracte de asigurare, precum şi taxa pe valoarea adăugată aferentă, dacă aceasta este datorată potrivit prevederilor titlului VI din CFiscal. Nu intră sub incidenţa acestor prevederi stocurile şi mijloacele fixe amortizabile, distruse ca urmare a unor calamităţi naturale sau a altor cauze de forţă majoră, în condiţiile stabilite prin norme;
d) cheltuielile cu taxa pe valoarea adăugată aferentă bunurilor acordate salariaţilor sub forma unor avantaje în natură, dacă valoarea acestora nu a fost impozitată prin reţinere la sursă;
e) cheltuielile făcute în favoarea acţionarilor sau asociaţilor, altele decât cele generate de plăţi pentru bunurile livrate sau serviciile prestate contribuabilului, la preţul de piaţă pentru aceste bunuri sau servicii;
f) cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune, după caz, potrivit normelor;
g) cheltuielile înregistrate de societăţile agricole, constituite în baza legii, pentru dreptul de folosinţă al terenului agricol adus de membrii asociaţi, peste cota de distribuţie din producţia realizată din folosinţa acestuia, prevăzută în contractul de societate sau asociere;
h) cheltuielile determinate de diferenţele nefavorabile de valoare a titlurilor de participare la persoanele juridice la care se deţin participaţii, precum şi de diferenţele nefavorabile de valoare aferente obligaţiunilor emise pe termen lung, cu excepţia celor determinate de vânzarea-cesionarea acestora;
i) cheltuielile aferente veniturilor neimpozabile;
j) cheltuielile cu contribuţiile plătite peste limitele stabilite sau care nu sunt reglementate prin acte normative;
k) cheltuielile cu primele de asigurare plătite de angajator, în numele angajatului, care nu sunt incluse în veniturile salariale ale angajatului, conform titlului III din CFiscal;
l) alte cheltuieli salariale şi/sau asimilate acestora, care nu sunt impozitate la angajat, cu excepţia prevederilor titlului III din CFiscal;
m) cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul activităţilor desfăşurate şi pentru care nu sunt încheiate contracte;
n) cheltuielile cu primele de asigurare care nu privesc activele contribuabilului, precum şi cele care nu sunt aferente obiectului de activitate, cu excepţia celor care privesc bunurile reprezentând garanţie bancară pentru creditele utilizate în desfăşurarea activităţii pentru care este autorizat contribuabilul sau utilizate în cadrul unor contracte de închiriere sau de leasing, potrivit clauzelor contractuale;
o) pierderile înregistrate la scoaterea din evidenţă a creanţelor incerte sau în litigiu, neîncasate, pentru partea neacoperită de provizion, potrivit art. 22 din CFiscal, precum şi pierderile înregistrate la scoaterea din evidenţă a creanţelor incerte sau în litigiu, neîncasate, în alte situaţii decât cele prevăzute la art. 21 alin. (2) lit. n) din CFiscal. În această situaţie, contribuabilii care scot din evidenţă clienţii neîncasaţi sunt obligaţi să comunice în scris acestora scoaterea din evidenţă a creanţelor respective, în vederea recalculării profitului impozabil la persoana debitoare, după caz;
p) cheltuielile de sponsorizare şi/sau mecenat şi cheltuielile privind bursele private, acordate potrivit legii; contribuabilii care efectuează sponsorizări şi/sau acte de mecenat, potrivit prevederilor Legii nr. 32/1994 privind sponsorizarea, cu modificările ulterioare, şi ale Legii bibliotecilor nr. 334/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cei care acordă burse private, potrivit legii, scad din impozitul pe profit datorat sumele aferente, dacă totalul acestor cheltuieli îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
1. este în limita a 30/00 din cifra de afaceri;
2. nu depăşeşte mai mult de 20% din impozitul pe profit datorat.
r) cheltuielile înregistrate în evidenţa contabilă, care au la bază un document emis de un contribuabil inactiv al cărui certificat de înregistrare fiscală a fost suspendat în baza ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
s) cheltuielile cu taxele şi cotizaţiile către organizaţiile neguvernamentale sau asociaţiile profesionale care au legătură cu activitatea desfăşurată de contribuabili şi care depăşesc echivalentul în lei a 4.000 euro anual, altele decât cele prevăzute la alin. (2) lit. g) şi m) din CFiscal;
ş) cheltuielile reprezentând valoarea deprecierilor mijloacelor fixe, în cazul în care, ca urmare a efectuării unei reevaluări, se înregistrează o descreştere a valorii acestora.
7. Cheltuieli cu dobânzile şi diferenţe de curs valutar sunt integral deductibile în cazul în care gradul de îndatorare a capitalului este mai mic sau egal cu trei. Gradul de îndatorare a capitalului se determină ca raport între capitalul împrumutat cu termen de rambursare peste un an şi capitalul propriu, ca medie a valorilor existente la începutul anului şi sfârşitul perioadei pentru care se determină impozitul pe profit. Prin capital împrumutat se înţelege totalul creditelor şi împrumuturilor cu termen de rambursare peste un an, potrivit clauzelor contractuale.
În condiţiile în care gradul de îndatorare a capitalului este peste trei, cheltuielile cu dobânzile şi cu pierderea netă din diferenţele de curs valutar sunt nedeductibile. Acestea se reportează în perioada următoare, până la deductibilitatea integrală a acestora.
Dobânzile şi pierderile din diferenţe de curs valutar, în legătură cu împrumuturile obţinute direct sau indirect de la bănci internaţionale de dezvoltare şi organizaţii similare, menţionate în norme, şi cele care sunt garantate de stat, cele aferente împrumuturilor obţinute de la instituţiile de credit române sau străine, instituţiile financiare nebancare, de la persoanele juridice care acordă credite potrivit legii, precum şi cele obţinute în baza obligaţiunilor admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată sunt complet deductibile.
În cazul împrumuturilor obţinute de la alte entităţi neautorizate, dobânzile deductibile sunt limitate la:
a) nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, corespunzătoare ultimei luni din trimestru, pentru împrumuturile în lei; şi
b) nivelul ratei dobânzii anuale de 6%, pentru împrumuturile în valută cf HG 580/2006.
8. Amortizarea fiscala. Cheltuielile aferente achiziţionării, producerii, construirii, asamblării, instalării sau îmbunătăţirii mijloacelor fixe amortizabile se recuperează din punct de vedere fiscal prin deducerea amortizării.
Mijlocul fix amortizabil este orice imobilizare corporală care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
a) este deţinut şi utilizat în producţia, livrarea de bunuri sau în prestarea de servicii, pentru a fi închiriat terţilor sau în scopuri administrative;
b) are o valoare de intrare mai mare decât limita stabilită prin hotărâre a Guvernului;
c) are o durată normală de utilizare mai mare de un an.
9. Pierderea fiscala. Pierderea anuală, stabilită prin declaraţia de impozit pe profit, se recuperează din profiturile impozabile obţinute în următorii 5 ani consecutivi.
10. Persoanele juridice străine care obţin venituri din proprietăţi imobiliare situate în România sau din vânzarea-cesionarea titlurilor de participare deţinute la o persoană juridică română au obligaţia de a plăti impozit pe profit pentru profitul impozabil aferent acestor venituri.
11. Credit fiscal. Dacă o persoană juridică română obţine venituri dintr-un stat străin prin intermediul unui sediu permanent sau venituri supuse impozitului cu reţinere la sursă şi veniturile sunt impozitate atât în România cât şi în statul străin, atunci impozitul plătit către statul străin, fie direct, fie indirect prin reţinerea şi virarea de o altă persoană, se deduce din impozitul pe profit platit in Romania.
12. Plata impozitului pe profit se face astfel:
a) contribuabilii, societăţi comerciale bancare, persoane juridice române, şi sucursalele din România ale băncilor, persoane juridice străine, au obligaţia de a plăti impozit pe profit anual, cu plăţi anticipate efectuate trimestrial, actualizate cu indicele de inflaţie (decembrie faţă de luna decembrie a anului anterior), estimat cu ocazia elaborării bugetului iniţial al anului pentru care se efectuează plăţile anticipate. Termenul până la care se efectuează plata impozitului anual este termenul de depunere a declaraţiei privind impozitul pe profit, adica 15 aprilie inclusiv a anului următor ;
b) contribuabilii, alţii decât cei prevăzuţi la lit. a), au obligaţia de a declara şi plăti impozitul pe profit trimestrial până la data de 25 inclusiv a primei luni următoare trimestrului pentru care se calculează impozitul, dacă în prezentul articol nu se prevede altfel. Termenul până la care se efectuează plata impozitului anual este termenul de depunere a declaraţiei privind impozitul pe profit, adica 15 aprilie inclusiv a anului următor. Daca acestia definitivează până la data de 15 februarie închiderea exerciţiului financiar anterior, depun declaraţia anuală de impozit pe profit şi plătesc impozitul pe profit aferent anului fiscal încheiat, până la data de 15 februarie inclusiv a anului următor. Începând cu anul 2010, aceşti contribuabili urmează să aplice sistemul plăţilor anticipate prevăzut pentru contribuabilii menţionaţi la lit. a).
Organizaţiile nonprofit au obligaţia de a declara şi plăti impozitul pe profit anual, până la data de 15 februarie inclusiv a anului următor celui pentru care se calculează impozitul.
Contribuabilii care obţin venituri majoritare din cultura cerealelor şi plantelor tehnice, pomicultură şi viticultură au obligaţia de a declara şi plăti impozitul pe profit anual, până la data de 15 februarie inclusiv a anului următor celui pentru care se calculează impozitul.
13. Contribuabilii au obligaţia să depună o declaraţie anuală de impozit pe profit până la data de 15 aprilie inclusiv a anului următor cu exceptiile de mai sus. (gasiti formularul 101 in sectiunea ContaTOOLS - declaratii fiscale click aici)
14. Pentru determinarea profitului impozabil contribuabilii sunt obligati sa intocmeasca un registru de evidenta fiscala, intr-un singur exemplar, compus din cel putin 100 de file, tinut in forma scrisa sau electronica.
15. Reţinerea impozitului pe dividendele platite unei persoane juririce. O persoană juridică română care plăteşte dividende către o persoană juridică română are obligaţia să reţină, să declare şi să plătească impozitul pe dividende de 10%, reţinut către bugetul de stat.
Nu se retine impozit pe dividende în cazul dividendelor plătite de o persoană juridică română unei alte persoane juridice române, dacă beneficiarul dividendelor deţine minimum 15%, respectiv 10%, începând cu anul 2009, din titlurile de participare ale acesteia la data plăţii dividendelor, pe o perioadă de 2 ani împliniţi până la data plăţii acestora.
vineri, 5 februarie 2010
Abordări conceptuale privind fenomenul inflaţionist
1.Abordări conceptuale privind fenomenul inflaţionist
1.1. Inflaţia – fenomen economic
1.1.1. Conceptul de inflaţie
Inflaţia este unul dintre cele mai controversate şi mai complexe fenomene din economie care suscită numeroase definiţii, interpretări şi încercări de măsurare şi contracarare a efectelor ei.
Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române “Inflaţia reprezintă un fenomen specific perioadelor de criză din economia capitalistă, constând în deprecierea banilor de hârtie aflaţi în circulaţie ca urmare fie a emiterii unei mase băneşti peste nevoile reale ale circulaţiei, fie a reducerii volumului producţiei şi circulaţiei mărfurilor, fapt care duce la scăderea puterii de cumpărare a banilor”.
Reputatul economist român Costin Kiriţescu defineşte inflaţia ca pe o “masă bănească depăşind necesarul din economie, ceea ce înseamnă o slăbire a puterii de cumpărare a banilor”.
Laureatul premiului Nobel pentru economie în anul 1976, Milton Friedman afirmă că “inflaţia este o îmbolnăvire a monedei manifestată prin simptome directe de scumpire a preţurilor”.
Toate aceste definiţii scot în evidenţă faptul că inflaţia generează dezechilibre cronice în economie, se face cunoscută prin preţ şi prin excesul de monedă.
1.1.2. Clauzele şi efectele inflaţiei
Principalii factori declanşatori ai fenomenului inflaţionist sunt:
1. existenţa şi lansarea continuă pe piaţă a unor cantităţi mari de bani;
2. şomajul;
3. dezechilibrul între rata consumului şi rata investiţiilor;
4. imobilitatea forţei de muncă;
5. dezechilibrarea cererii agregate în raport cu oferta agregată;
6. lipsa productivităţii muncii;
7. globalizarea pieţelor de capital;
8. condiţiile internaţionale de racordare a economiei naţionale la economia mondială;
9. diviziunea muncii;
10. creşterea preţului petrolului;
11. deficitul bugetar excesiv înregistrat prin majorarea cheltuielilor, în condiţiile unei creşteri mai lente ale veniturilor;
12. calitatea actului de guvernare.
Inflaţia produce următoarele efecte economice:
- creşterea continuă şi autoîntreţinută a preţurilor;
- deficitul schimburilor cu străinătatea;
- creşterea cantităţii de monedă în circulaţie;
- redistribuirea veniturilor în economie;
- scăderea nivelului de trai;
- mişcări sociale;
- falimentul întreprinderilor.
1.1.3. Cuantificarea inflaţiei
Pentru cuantificarea inflaţiei se foloseşte ca modalitate de apreciere rata inflaţiei, care exprimă în fapt creşterea indicelui general al preţurilor pentru mărfuri şi servicii sau scăderea puterii de cumpărare a banilor.
În literatura de specialitate sunt prezentaţi următorii indici ce pot fi calculaţi:
1. indicele preţului, calculat ca o mărime medie a preţurilor pentru bunuri, servicii şi valori financiare selectate şi urmărite în timp. Se pot calcula:
- indicele preţurilor cu amănuntul;
- indicele preţurilor cu ridicata;
- indicele preţurilor acţiunilor pentru piaţa de capital şi piaţa financiară;
- indicele preţurilor pentru comerţul exterior etc.
2. indicele preţurilor consumatorilor calculat pentru un coş de cumpărături raportat la nevoile consumatorului urban;
3. indicele preţurilor cu amănuntul şi al tarifelor calculat pentru mărfurile şi serviciile vândute către populaţie. Cu ajutorul acestui indice se caracterizează nivelul de trai al populaţiei;
4. indicele preţurilor de consum - se calculează ca un coş de consum al unei familii:
5. indicele preţurilor producătorilor – se calculează pe baza coşului de aprovizionări ale producătorilor;
6. indicele preţurilor producţiei industriale - se utilizează de către producătorii industriali pentru preţurile produselor cu care se aprovizionează, fără TVA.
Indicele general al preţurilor se poate calcula având la bază următoarele variante:
- indicele Laspeyres;
- indicele Paash;
- indicele Fisher;
- indicele Marshall.
Indicele Laspeyres dezvoltat de economistul Etienne Laspeyres, este un indice agregat al preţurilor pentru un coş de bunuri selectat: ponderile luate în calcul sunt cele aferente perioadei de bază. Acest indice se calculează după formula:
Ip=(Suma de p1*q1)/(Suma de P0*q1)
1.2. Influenţa inflaţiei asupra poziţiei financiare şi performanţelor întreprinderii
În situaţiile financiare elementele patrimoniale pot fi prezentate la:
- costul de înlocuire;
- valoarea netă de realizare;
- valoarea economică;
- costul istoric.
Potrivit Standardelor Internaţionale de Contabilitate în condiţiile aplicării costurilor istorice “activele sunt contabilizate la suma plătită în numerar sau echivalente de numerar sau la valoarea justă din momentul cumpărării lor. Datoriile sunt înregistrate la valoarea echivalentelor obţinute în schimbul obligaţiei sau la valoarea ce se aşteaptă să fie plătită în numerar sau echivalent al numerarului pentru a stinge datoriile, potrivit cursului normal al afacerilor”.
Aplicarea principiului costului istoric conduce la deformarea imaginii fidele asupra patrimoniului unităţii şi rezultatelor activităţii.
Principalele deformări ale informaţiilor prezentate în bilanţ prin aplicarea costurilor istorice sunt:
- subevaluări ale imobilizărilor;
- subevaluări ale stocurilor;
- subevaluarea situaţiei nete, chiar dacă această subevaluare este parţial anihilată de datoriile neindexate.
În contul de profit şi pierdere în condiţii de inflaţie apar următoarele deformări ale informaţiilor:
- subevaluarea costului materialelor şi mărfurilor ca urmare a subevaluării stocurilor;
- subevaluarea amortizărilor (ca urmare a subevaluării imobilizărilor);
- supraestimarea cheltuielilor financiare (avem în vedere cheltuielile cu dobânzile la creditele bancare);
Potrivit Cadrului general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare există diverse baze de evaluare, care pot fi folosite în diverse combinaţii, ca alternativă la costul istoric, cum ar fi:
1. Costul curent. Potrivit acestei metode de evaluare activele sunt înregistrate la valoarea în numerar sau echivalent al numerarului care ar trebui plătită dacă acelaşi activ sau unul asemănător ar fi achiziţionat în prezent. Datoriile sunt înregistrate la valoarea nominală neactualizată adică numerarul sau echivalentul numerarului, necesar pentru a deconta datoria în prezent.
Costul curent reprezintă baza de evaluare preferată de majoritatea specialiştilor care nu acceptă costul istoric.
2. Valoarea realizabilă reprezintă valoarea ce corespunde preţului ce ar putea fi obţinut în prezent din vânzarea normală a activelor. În cazul datoriilor, valoarea realizabilă este valoarea neactualizată în numerar sau în echivalente de numerar care trebuie plătită pentru a achita acea datorie, potrivit cursului normal al afacerii.
3. Valoarea actualizată. Activele sunt înregistrate la valoarea actualizată a viitoarelor fluxuri nete de numerar, care urmează a fi generate în derularea normală a activităţii întreprinderii. Datoriile sunt înregistrate la valoarea actualizată a viitoarelor ieşiri de numerar, care vor fi necesare pentru a deconta datoriile, potrivit cursului normal al afacerilor.
Deşi baza de evaluare adoptată cel mai frecvent de întreprinderi în elaborarea situaţiilor financiare este costul istoric, acesta este de obicei, combinat cu alte baze de evaluare.
Stocurile sunt evaluate şi prezentate la minimul dintre cost şi valoarea realizabilă netă., titlurile tranzacţionabile se evaluează la valoarea de piaţă iar datoriile privind pensiile la valoarea lor actualizată.
2.Metode utilizate în contabilitatea de inflaţie
Pentru a comensura efectele inflaţiei asupra poziţiei financiare şi a performanţelor întreprinderii normele contabile internaţionale şi majoritatea specialiştilor recunosc trei metode:
- metode bazate pe conversie;
- metode bazate pe evaluare;
- metode combinate.
A. Metodele bazate pe conversie presupun ca în contabilitatea curentă a perioadei, mişcările patrimoniale să fie exprimate la costul de origine, dar situaţiile financiare anuale să fie supuse unor conversii prin care să se cuantifice incidenţa deprecierii monetare în funcţie de evoluţia puterii de cumpărare a monedei naţionale. Aceste metode constau în reevaluarea parţială sau totală a posturilor din situaţiile financiare anuale în funcţie de evoluţia nivelului general al preţurilor. Coeficienţii de conversie sunt calculaţi plecând de la indicii de preţuri aferenţi perioadei luate în calcul.
Pentru retratarea unora sau a tuturor elementelor din situaţiile financiare aceste sunt grupate astfel:
• elemente nemonetare, care nu sunt exprimate în puterea curentă de cumpărare a monedei de la data închiderii exerciţiului financiar. De aceea, ele trebuie supuse ajustării la sfârşitul exerciţiului cu indicele preţurilor de consum, publicat lunar de Comisia Naţională de Statistică;
• elemente monetare, care sunt exprimate în puterea curentă de cumpărare a monedei de la data închiderii exerciţiului financiar. Ele nu sunt supuse ajustării la inflaţie.
Comparând activele monetare cu datoriile montare putem determina Situaţia monetară netă a întreprinderii:
Situaţia monetară netă = Active monetare – Datorii monetare
Atunci când situaţia monetară netă este negativă (datoriile monetare sunt superioare activelor monetare), rezultă un câştig pentru întreprindere, deoarece unitatea rambursează şi decontează datorii în monedă curentă depreciată.
Etapele metodelor bazate pe conversie sunt:
- conversia bilanţului de deschidere în unităţi monetare la data de închidere;
- conversia bilanţului de închidere în unităţi monetare la data închiderii;
- calculul câştigului sau pierderii monetare;
- prezentarea contului de profit şi pierdere indexat.
Metodele bazate pe conversie prezintă următoarele avantaje:
- permit o cuantificare obiectivă a efectelor inflaţiei asupra activităţii, întreprinderii;
- asigură compatibilitatea în timp şi spaţiu a informaţiilor din situaţiile financiare;
- nu modifică bazele de evaluare (structurile contabile rămân neschimbate);
- impun anularea eventualelor ajustări parţiale impuse de armonizarea fiscală (armonizări degresive, aplicarea metodei LIFO etc.).
Aceste metode prezintă şi unele neajunsuri (limite):
- costurile retratărilor sunt prea mari şi pun într-o situaţie nefavorabilă raportul avantaje/costuri;
- uniformizează tratamentul pentru toate elementele poziţiei financiare, deşi fiecare element are un comportament diferenţiat faţă de efectele inflaţiei;
- câştigul realizat din situaţia monetară netă nu reprezintă rezultatul eforturilor poprii ale întreprinderii;
- necesită anumite cunoştinţe din partea utilizatorilor informaţiilor din situaţiile financiare.
B. Metodele bazate pe evaluare (metode bazate pe costurile de înlocuire) au în vedere înlocuirea, totală sau parţială a costului istoric cu costul actual.
Elementele patrimoniale sunt exprimate la valori curente, adică la valori cu care ele se pot substitui la un moment dat, folosind baze reale de exprimare a lor.
Ele pot fi valori absolute curente, adică preţurile existente la data înlocuirii unor elemente patrimoniale sau costuri curente stabilite prin corectarea valorii de origine cu anumiţi indici specifici de preţuri.
Aceste metode bazate pe evaluare urmăresc obţinerea unui rezultat care ţine seama de corecţiile necesare pentru asigurarea menţinerii capacităţii de exploatare a întreprinderii (prevalenţa menţinerii capitalului fizic în raport cu menţinerea capitalului financiar).
Atunci când costul de înlocuire este mai mare decât valoarea realizabilă netă şi decât valoarea actualizată, se va folosi ca bază de evaluare maximul dintre valoarea realizabilă netă şi valoarea curentă.
Costul de înlocuire potrivit IAS 15 pentru un activ individual este de obicei derivat din:
- costul curent de achiziţie al unui activ similar, nou sau utilizat;
- costul unei capacităţi de producţie echivalente sau al unui serviciu potenţial.
Valoarea realizabilă netă reprezintă preţul de vânzare curent al unui activ, mai puţin cheltuielile necesare vânzării.
Valoarea actualizată reprezintă o estimare curentă a viitoarelor încasări nete atribuite activului, actualizate în mod corespunzător.
Atunci când nu este disponibilă nici o listă de preţuri şi nu a fost încheiată nici o tranzacţie curentă care să implice elementele supuse evaluării, se recomandă utilizarea indicilor preţului individual pentru a determina costul curent al unui element.
Unele metode ale costului curent impun o ajustare care să reflecte efectele modificării preţurilor asupra:
- elementelor monetare nete, inclusiv asupra datoriilor pe termen lung;
- activele şi datoriile monetare incluse în capitalul circulant al întreprinderii.
Aşa cum am arătat, caracteristica esenţială a metodelor costurilor curente este aceea că ele recunosc venitul (profitul) după ce capacitatea operaţională a întreprinderii a fost menţinută.
Metodele bazate pe costurile actuale constau în utilizarea unor indici specifici de preţ pentru corecţia valorii diferitelor categorii de bunuri (imobilizări corporale, stocuri) cât şi corecţia amortizării şi a costului vânzărilor.
Atât în cazul metodelor bazate pe conversie cât şi a celor bazate pe evaluare în situaţiile financiare trebuie prezentate următoarele informaţii:
- suma ajustării sau suma ajustată a amortizării imobilizărilor corporale;
- suma ajustării sau suma ajustată a costului vânzărilor;
- ajustările aferente elementelor monetare, efectul îndatorării sau interesele în capitalurile proprii, atunci când astfel de ajustări au fost luate în calcul la determinarea venitului prin metoda contabilă adoptată;
- efectele agregate ale ajustărilor asupra rezultatelor;
- orice alte elemente semnificative care reflectă efectele variaţiei preţurilor raportate prin metoda contabilă adoptată.
Informaţiile financiare privind variaţiile preţurilor trebuie prezentate fie în situaţiile financiare primare, fie în cele suplimentare.
Metodele bazate pe evaluare prezintă următoarele avantaje:
- permit adoptarea unor decizii pe baza unor informaţii mai relevante decât cele bazate pe costurile istorice sau metodele bazate pe conversie;
- aprecierea performanţelor întreprinderii şi a poziţiei financiare este mai apropiată de realitate;
- asigură elaborarea unor previziuni privind fluxurile de încasări viitoare ale întreprinderii mai corecte.
Pe lângă aceste avantaje, metodele bazate pe evaluare prezintă anumite limite:
- au un grad de subiectivitate mai ridicat, costul de înlocuire fiind greu de stabilit pentru bunurile pentru care nu există o piaţă activă;
- necesită calcule greoaie şi dificil de aplicat;
- dificultatea stabilirii unui cost de înlocuire în condiţiile progresului tehnic continuu.
C. Metodele combinate (mixte) presupun utilizarea unor calcule specifice metodelor bazate pe conversie şi a metodelor bazate pe evaluare. Este vorba de combinarea formală a celor două aspecte independente – unitatea de măsură şi baza de evaluare.
Aplicarea acestor metode combinate are ca obiectiv menţinerea capitalului în putere de cumpărare constantă şi evaluarea bunurilor în costuri de înlocuire (valori actuale).
De remarcat faptul că, deşi IAS 15 “Informaţia care reflectă efectele variaţiilor de preţuri” admite posibilitatea combinării metodelor bazate pe conversie cu metodele bazate pe evaluare, nu prezintă caracteristicile metodelor combinate de contabilitate adaptate inflaţiei.
Metodele combinate prezintă următoarele avantaje:
- oferă cea mai bună bază de comparaţie deoarece prezintă în situaţiile financiare anuale atât elemente în unităţi de măsură de la sfârşitul anului cât şi în costuri de înlocuire;
- în situaţiile financiare sunt prezentate atât câştigurile din deţinere ajustate la inflaţie cât şi rezultatul din elemente monetare, rezultat ce nu apare în cazul metodelor bazate pe evaluare.
Limitele metodelor combinate:
- presupun calcule complexe şi cu costuri ridicate;
- ajustările efectuate sunt greu accesibile unor categorii de utilizatori.
1.1. Inflaţia – fenomen economic
1.1.1. Conceptul de inflaţie
Inflaţia este unul dintre cele mai controversate şi mai complexe fenomene din economie care suscită numeroase definiţii, interpretări şi încercări de măsurare şi contracarare a efectelor ei.
Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române “Inflaţia reprezintă un fenomen specific perioadelor de criză din economia capitalistă, constând în deprecierea banilor de hârtie aflaţi în circulaţie ca urmare fie a emiterii unei mase băneşti peste nevoile reale ale circulaţiei, fie a reducerii volumului producţiei şi circulaţiei mărfurilor, fapt care duce la scăderea puterii de cumpărare a banilor”.
Reputatul economist român Costin Kiriţescu defineşte inflaţia ca pe o “masă bănească depăşind necesarul din economie, ceea ce înseamnă o slăbire a puterii de cumpărare a banilor”.
Laureatul premiului Nobel pentru economie în anul 1976, Milton Friedman afirmă că “inflaţia este o îmbolnăvire a monedei manifestată prin simptome directe de scumpire a preţurilor”.
Toate aceste definiţii scot în evidenţă faptul că inflaţia generează dezechilibre cronice în economie, se face cunoscută prin preţ şi prin excesul de monedă.
1.1.2. Clauzele şi efectele inflaţiei
Principalii factori declanşatori ai fenomenului inflaţionist sunt:
1. existenţa şi lansarea continuă pe piaţă a unor cantităţi mari de bani;
2. şomajul;
3. dezechilibrul între rata consumului şi rata investiţiilor;
4. imobilitatea forţei de muncă;
5. dezechilibrarea cererii agregate în raport cu oferta agregată;
6. lipsa productivităţii muncii;
7. globalizarea pieţelor de capital;
8. condiţiile internaţionale de racordare a economiei naţionale la economia mondială;
9. diviziunea muncii;
10. creşterea preţului petrolului;
11. deficitul bugetar excesiv înregistrat prin majorarea cheltuielilor, în condiţiile unei creşteri mai lente ale veniturilor;
12. calitatea actului de guvernare.
Inflaţia produce următoarele efecte economice:
- creşterea continuă şi autoîntreţinută a preţurilor;
- deficitul schimburilor cu străinătatea;
- creşterea cantităţii de monedă în circulaţie;
- redistribuirea veniturilor în economie;
- scăderea nivelului de trai;
- mişcări sociale;
- falimentul întreprinderilor.
1.1.3. Cuantificarea inflaţiei
Pentru cuantificarea inflaţiei se foloseşte ca modalitate de apreciere rata inflaţiei, care exprimă în fapt creşterea indicelui general al preţurilor pentru mărfuri şi servicii sau scăderea puterii de cumpărare a banilor.
În literatura de specialitate sunt prezentaţi următorii indici ce pot fi calculaţi:
1. indicele preţului, calculat ca o mărime medie a preţurilor pentru bunuri, servicii şi valori financiare selectate şi urmărite în timp. Se pot calcula:
- indicele preţurilor cu amănuntul;
- indicele preţurilor cu ridicata;
- indicele preţurilor acţiunilor pentru piaţa de capital şi piaţa financiară;
- indicele preţurilor pentru comerţul exterior etc.
2. indicele preţurilor consumatorilor calculat pentru un coş de cumpărături raportat la nevoile consumatorului urban;
3. indicele preţurilor cu amănuntul şi al tarifelor calculat pentru mărfurile şi serviciile vândute către populaţie. Cu ajutorul acestui indice se caracterizează nivelul de trai al populaţiei;
4. indicele preţurilor de consum - se calculează ca un coş de consum al unei familii:
5. indicele preţurilor producătorilor – se calculează pe baza coşului de aprovizionări ale producătorilor;
6. indicele preţurilor producţiei industriale - se utilizează de către producătorii industriali pentru preţurile produselor cu care se aprovizionează, fără TVA.
Indicele general al preţurilor se poate calcula având la bază următoarele variante:
- indicele Laspeyres;
- indicele Paash;
- indicele Fisher;
- indicele Marshall.
Indicele Laspeyres dezvoltat de economistul Etienne Laspeyres, este un indice agregat al preţurilor pentru un coş de bunuri selectat: ponderile luate în calcul sunt cele aferente perioadei de bază. Acest indice se calculează după formula:
Ip=(Suma de p1*q1)/(Suma de P0*q1)
unde:
p1, p0 = preţurile perioadei curente (1), respectiv de bază (0);
q0 = ponderile bunurilor şi serviciilor aferente perioadei de bază.
Acest indice prezintă următoarele dezavantaje:
- conduce la o supraestimare a creşterii reale a preţurilor produselor care intră în eşantionul statistic;
- nu surprinde ponderea creşterii preţurilor unor produse pe seama calităţii lor.
p1, p0 = preţurile perioadei curente (1), respectiv de bază (0);
q0 = ponderile bunurilor şi serviciilor aferente perioadei de bază.
Acest indice prezintă următoarele dezavantaje:
- conduce la o supraestimare a creşterii reale a preţurilor produselor care intră în eşantionul statistic;
- nu surprinde ponderea creşterii preţurilor unor produse pe seama calităţii lor.
Indicele Paash a fost construit de statisticianul german Herman Paash. Acest indice analizează creşterile de preţ utilizând structura cantitativă a bunurilor şi serviciilor din perioada curentă pe intervalul de timp supus analizei.
Indicele Paash se determină după formula:
IL=(Suma de p1*q0)/(Suma de p0*q0)
unde:
p1, p0 = preţurile perioadei curente (1), respectiv perioadei de bază (0);
q1 = ponderile bunurilor şi serviciilor aferente perioadei curente.
Indicele Paash se determină după formula:
IL=(Suma de p1*q0)/(Suma de p0*q0)
unde:
p1, p0 = preţurile perioadei curente (1), respectiv perioadei de bază (0);
q1 = ponderile bunurilor şi serviciilor aferente perioadei curente.
Aşa cum am arătat indicele Paash elimină dezavantajele indicelui Laspeyres, însă nu permite comparabilitatea în timp a indicilor calculaţi.
Dacă indicele Laspeyres supraevaluează rezultatul, indicele Paash îl subevaluează.
Dacă indicele Laspeyres supraevaluează rezultatul, indicele Paash îl subevaluează.
Indicele Fisher se calculează ca o medie geometrică a celor două componente de la indicii Laspeyres şi Paash.
Indicele Marshall utilizează un sistem de ponderi diferit, obţinut prin însumarea celor din perioada de bază cu cele ale perioadei curente.
1.2. Influenţa inflaţiei asupra poziţiei financiare şi performanţelor întreprinderii
În situaţiile financiare elementele patrimoniale pot fi prezentate la:
- costul de înlocuire;
- valoarea netă de realizare;
- valoarea economică;
- costul istoric.
Potrivit Standardelor Internaţionale de Contabilitate în condiţiile aplicării costurilor istorice “activele sunt contabilizate la suma plătită în numerar sau echivalente de numerar sau la valoarea justă din momentul cumpărării lor. Datoriile sunt înregistrate la valoarea echivalentelor obţinute în schimbul obligaţiei sau la valoarea ce se aşteaptă să fie plătită în numerar sau echivalent al numerarului pentru a stinge datoriile, potrivit cursului normal al afacerilor”.
Aplicarea principiului costului istoric conduce la deformarea imaginii fidele asupra patrimoniului unităţii şi rezultatelor activităţii.
Principalele deformări ale informaţiilor prezentate în bilanţ prin aplicarea costurilor istorice sunt:
- subevaluări ale imobilizărilor;
- subevaluări ale stocurilor;
- subevaluarea situaţiei nete, chiar dacă această subevaluare este parţial anihilată de datoriile neindexate.
În contul de profit şi pierdere în condiţii de inflaţie apar următoarele deformări ale informaţiilor:
- subevaluarea costului materialelor şi mărfurilor ca urmare a subevaluării stocurilor;
- subevaluarea amortizărilor (ca urmare a subevaluării imobilizărilor);
- supraestimarea cheltuielilor financiare (avem în vedere cheltuielile cu dobânzile la creditele bancare);
Potrivit Cadrului general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare există diverse baze de evaluare, care pot fi folosite în diverse combinaţii, ca alternativă la costul istoric, cum ar fi:
1. Costul curent. Potrivit acestei metode de evaluare activele sunt înregistrate la valoarea în numerar sau echivalent al numerarului care ar trebui plătită dacă acelaşi activ sau unul asemănător ar fi achiziţionat în prezent. Datoriile sunt înregistrate la valoarea nominală neactualizată adică numerarul sau echivalentul numerarului, necesar pentru a deconta datoria în prezent.
Costul curent reprezintă baza de evaluare preferată de majoritatea specialiştilor care nu acceptă costul istoric.
2. Valoarea realizabilă reprezintă valoarea ce corespunde preţului ce ar putea fi obţinut în prezent din vânzarea normală a activelor. În cazul datoriilor, valoarea realizabilă este valoarea neactualizată în numerar sau în echivalente de numerar care trebuie plătită pentru a achita acea datorie, potrivit cursului normal al afacerii.
3. Valoarea actualizată. Activele sunt înregistrate la valoarea actualizată a viitoarelor fluxuri nete de numerar, care urmează a fi generate în derularea normală a activităţii întreprinderii. Datoriile sunt înregistrate la valoarea actualizată a viitoarelor ieşiri de numerar, care vor fi necesare pentru a deconta datoriile, potrivit cursului normal al afacerilor.
Deşi baza de evaluare adoptată cel mai frecvent de întreprinderi în elaborarea situaţiilor financiare este costul istoric, acesta este de obicei, combinat cu alte baze de evaluare.
Stocurile sunt evaluate şi prezentate la minimul dintre cost şi valoarea realizabilă netă., titlurile tranzacţionabile se evaluează la valoarea de piaţă iar datoriile privind pensiile la valoarea lor actualizată.
2.Metode utilizate în contabilitatea de inflaţie
Pentru a comensura efectele inflaţiei asupra poziţiei financiare şi a performanţelor întreprinderii normele contabile internaţionale şi majoritatea specialiştilor recunosc trei metode:
- metode bazate pe conversie;
- metode bazate pe evaluare;
- metode combinate.
A. Metodele bazate pe conversie presupun ca în contabilitatea curentă a perioadei, mişcările patrimoniale să fie exprimate la costul de origine, dar situaţiile financiare anuale să fie supuse unor conversii prin care să se cuantifice incidenţa deprecierii monetare în funcţie de evoluţia puterii de cumpărare a monedei naţionale. Aceste metode constau în reevaluarea parţială sau totală a posturilor din situaţiile financiare anuale în funcţie de evoluţia nivelului general al preţurilor. Coeficienţii de conversie sunt calculaţi plecând de la indicii de preţuri aferenţi perioadei luate în calcul.
Pentru retratarea unora sau a tuturor elementelor din situaţiile financiare aceste sunt grupate astfel:
• elemente nemonetare, care nu sunt exprimate în puterea curentă de cumpărare a monedei de la data închiderii exerciţiului financiar. De aceea, ele trebuie supuse ajustării la sfârşitul exerciţiului cu indicele preţurilor de consum, publicat lunar de Comisia Naţională de Statistică;
• elemente monetare, care sunt exprimate în puterea curentă de cumpărare a monedei de la data închiderii exerciţiului financiar. Ele nu sunt supuse ajustării la inflaţie.
Comparând activele monetare cu datoriile montare putem determina Situaţia monetară netă a întreprinderii:
Situaţia monetară netă = Active monetare – Datorii monetare
Atunci când situaţia monetară netă este negativă (datoriile monetare sunt superioare activelor monetare), rezultă un câştig pentru întreprindere, deoarece unitatea rambursează şi decontează datorii în monedă curentă depreciată.
Etapele metodelor bazate pe conversie sunt:
- conversia bilanţului de deschidere în unităţi monetare la data de închidere;
- conversia bilanţului de închidere în unităţi monetare la data închiderii;
- calculul câştigului sau pierderii monetare;
- prezentarea contului de profit şi pierdere indexat.
Metodele bazate pe conversie prezintă următoarele avantaje:
- permit o cuantificare obiectivă a efectelor inflaţiei asupra activităţii, întreprinderii;
- asigură compatibilitatea în timp şi spaţiu a informaţiilor din situaţiile financiare;
- nu modifică bazele de evaluare (structurile contabile rămân neschimbate);
- impun anularea eventualelor ajustări parţiale impuse de armonizarea fiscală (armonizări degresive, aplicarea metodei LIFO etc.).
Aceste metode prezintă şi unele neajunsuri (limite):
- costurile retratărilor sunt prea mari şi pun într-o situaţie nefavorabilă raportul avantaje/costuri;
- uniformizează tratamentul pentru toate elementele poziţiei financiare, deşi fiecare element are un comportament diferenţiat faţă de efectele inflaţiei;
- câştigul realizat din situaţia monetară netă nu reprezintă rezultatul eforturilor poprii ale întreprinderii;
- necesită anumite cunoştinţe din partea utilizatorilor informaţiilor din situaţiile financiare.
B. Metodele bazate pe evaluare (metode bazate pe costurile de înlocuire) au în vedere înlocuirea, totală sau parţială a costului istoric cu costul actual.
Elementele patrimoniale sunt exprimate la valori curente, adică la valori cu care ele se pot substitui la un moment dat, folosind baze reale de exprimare a lor.
Ele pot fi valori absolute curente, adică preţurile existente la data înlocuirii unor elemente patrimoniale sau costuri curente stabilite prin corectarea valorii de origine cu anumiţi indici specifici de preţuri.
Aceste metode bazate pe evaluare urmăresc obţinerea unui rezultat care ţine seama de corecţiile necesare pentru asigurarea menţinerii capacităţii de exploatare a întreprinderii (prevalenţa menţinerii capitalului fizic în raport cu menţinerea capitalului financiar).
Atunci când costul de înlocuire este mai mare decât valoarea realizabilă netă şi decât valoarea actualizată, se va folosi ca bază de evaluare maximul dintre valoarea realizabilă netă şi valoarea curentă.
Costul de înlocuire potrivit IAS 15 pentru un activ individual este de obicei derivat din:
- costul curent de achiziţie al unui activ similar, nou sau utilizat;
- costul unei capacităţi de producţie echivalente sau al unui serviciu potenţial.
Valoarea realizabilă netă reprezintă preţul de vânzare curent al unui activ, mai puţin cheltuielile necesare vânzării.
Valoarea actualizată reprezintă o estimare curentă a viitoarelor încasări nete atribuite activului, actualizate în mod corespunzător.
Atunci când nu este disponibilă nici o listă de preţuri şi nu a fost încheiată nici o tranzacţie curentă care să implice elementele supuse evaluării, se recomandă utilizarea indicilor preţului individual pentru a determina costul curent al unui element.
Unele metode ale costului curent impun o ajustare care să reflecte efectele modificării preţurilor asupra:
- elementelor monetare nete, inclusiv asupra datoriilor pe termen lung;
- activele şi datoriile monetare incluse în capitalul circulant al întreprinderii.
Aşa cum am arătat, caracteristica esenţială a metodelor costurilor curente este aceea că ele recunosc venitul (profitul) după ce capacitatea operaţională a întreprinderii a fost menţinută.
Metodele bazate pe costurile actuale constau în utilizarea unor indici specifici de preţ pentru corecţia valorii diferitelor categorii de bunuri (imobilizări corporale, stocuri) cât şi corecţia amortizării şi a costului vânzărilor.
Atât în cazul metodelor bazate pe conversie cât şi a celor bazate pe evaluare în situaţiile financiare trebuie prezentate următoarele informaţii:
- suma ajustării sau suma ajustată a amortizării imobilizărilor corporale;
- suma ajustării sau suma ajustată a costului vânzărilor;
- ajustările aferente elementelor monetare, efectul îndatorării sau interesele în capitalurile proprii, atunci când astfel de ajustări au fost luate în calcul la determinarea venitului prin metoda contabilă adoptată;
- efectele agregate ale ajustărilor asupra rezultatelor;
- orice alte elemente semnificative care reflectă efectele variaţiei preţurilor raportate prin metoda contabilă adoptată.
Informaţiile financiare privind variaţiile preţurilor trebuie prezentate fie în situaţiile financiare primare, fie în cele suplimentare.
Metodele bazate pe evaluare prezintă următoarele avantaje:
- permit adoptarea unor decizii pe baza unor informaţii mai relevante decât cele bazate pe costurile istorice sau metodele bazate pe conversie;
- aprecierea performanţelor întreprinderii şi a poziţiei financiare este mai apropiată de realitate;
- asigură elaborarea unor previziuni privind fluxurile de încasări viitoare ale întreprinderii mai corecte.
Pe lângă aceste avantaje, metodele bazate pe evaluare prezintă anumite limite:
- au un grad de subiectivitate mai ridicat, costul de înlocuire fiind greu de stabilit pentru bunurile pentru care nu există o piaţă activă;
- necesită calcule greoaie şi dificil de aplicat;
- dificultatea stabilirii unui cost de înlocuire în condiţiile progresului tehnic continuu.
C. Metodele combinate (mixte) presupun utilizarea unor calcule specifice metodelor bazate pe conversie şi a metodelor bazate pe evaluare. Este vorba de combinarea formală a celor două aspecte independente – unitatea de măsură şi baza de evaluare.
Aplicarea acestor metode combinate are ca obiectiv menţinerea capitalului în putere de cumpărare constantă şi evaluarea bunurilor în costuri de înlocuire (valori actuale).
De remarcat faptul că, deşi IAS 15 “Informaţia care reflectă efectele variaţiilor de preţuri” admite posibilitatea combinării metodelor bazate pe conversie cu metodele bazate pe evaluare, nu prezintă caracteristicile metodelor combinate de contabilitate adaptate inflaţiei.
Metodele combinate prezintă următoarele avantaje:
- oferă cea mai bună bază de comparaţie deoarece prezintă în situaţiile financiare anuale atât elemente în unităţi de măsură de la sfârşitul anului cât şi în costuri de înlocuire;
- în situaţiile financiare sunt prezentate atât câştigurile din deţinere ajustate la inflaţie cât şi rezultatul din elemente monetare, rezultat ce nu apare în cazul metodelor bazate pe evaluare.
Limitele metodelor combinate:
- presupun calcule complexe şi cu costuri ridicate;
- ajustările efectuate sunt greu accesibile unor categorii de utilizatori.
Aspecte generale privind operaţiunile de leasing
1.1. Delimitări conceptuale
Potrivit Legii nr. 99/1999 (M.O. nr. 236/27.05.1999), leasingul este o operaţie prin care o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este celeilalte părţi, denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing, locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale.
Potrivit IAS 17 “Leasingul este un acord prin care locatorul transmite locatarului, în schimbul unei plăţi sau serii de plăţi, dreptul de a utiliza un bun pentru o perioadă convenită de timp.”
Leasingul îşi are obârşia în diferite activităţi economice desfăşurate în obştile săteşti din Rusia şi ţările din Europa Răsăriteană, însă în forma modernă a apărut în SUA în anii ’50.
În anul 1952 omul de afaceri californian Schoenfeld împreună cu D.P. Booth au fondat prima societate specializată în operaţiuni de leasing: U.S. Leasing Corporation. Ei au găsit soluţia de a împrumuta utilajele necesare pentru a executa o comandă avantajoasă.
În Europa, leasingul a pătruns mai târziu prin Marea Britanie, pentru ca apoi să se răspândească în ţările occidentale.
1.2. Principalele criterii utilizate la clasificarea operaţiunilor de leasing
1. După poziţia furnizorului în contractul de leasing, se disting leasingul direct şi leasingul indirect.
a) Leasingul direct (leasingul furnizor) se realizează prin încheierea contractului de leasing între producător şi utilizatorul bunului ce face obiectul acestui contract, finanţarea fiind asigurată de către furnizor.
b) Leasingul indirect presupune existenţa unor societăţi specializate de leasing, care preiau funcţia de creditare (finanţare), de prestare de servicii şi de asumare a riscurilor ce decurg din aceste operaţiuni.
2. În funcţie de modul de transferare a riscurilor şi avantajelor inerente proprietăţii bunului se disting: leasingul financiar şi leasingul operaţional.
a. Leasingul financiar (finance lease) reprezintă contractul care are ca efect transferarea la locatar a cvasitotalităţii riscurilor şi avantajelor inerente proprietăţii bunului. La sfârşitul contractului, poate să intervină sau nu transferul de proprietate.
Potrivit legii nr. 99/1999, leasingul financiar este operaţiunea de leasing care îndeplineşte una sau mai multe din următoarele condiţii:
1. riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing;
2. părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se transferă utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului;
3. utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va reprezenta cel mult 50 % din valoarea de intrare (de piaţă) pe care acesta o are la data la care opţiunea poate fi exprimată;
4. perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puţin 75 % din durata normată (normală n.n.) de utilizare a bunului, chiar dacă, în final, dreptul de proprietate nu este transferat.
b. Leasingul operaţional sau funcţional (operating lease), potrivit legislaţiei româneşti, este operaţiunea de leasing care nu îndeplineşte nici una din cele 4 condiţii pentru a fi încadrată în categoria leasingului financiar.
3. În funcţie de costurile care stau la baza calculării ratelor de leasing întâlnim: leasingul brut şi leasingul net.
a) Leasingul brut (full service leasing) cuprinde în ratele de leasing pe lângă preţul de vânzare a bunului şi cheltuielile de întreţinere, service şi reparaţii.
b) Leasingul net se caracterizează prin particularitatea calculării ratelor de leasing în funcţie de preţul de vânzare al bunului şi beneficiul, fără a include costul întreţinerii sau reparaţiilor.
4. În funcţie de durata contractului distingem:
- leasing pe termen scurt (durată medie 6 luni – 1 an);
- leasing pe termen mediu (durată medie 2 – 3 ani);
- leasing pe termen lung (durată medie peste 4 ani).
5. După locul de desfăşurare leasingul poate fi: leasing intern şi leasing extern.
a) Leasingul intern este leasingul la care partenerii sunt din aceeaşi ţară.
b) Leasingul extern reprezintă leasingul la care finanţatorul (locatorul) şi utilizatorul (locatarul) sunt din ţări diferite.
6. Ţinând seama de particularităţile tehnicii de realizare se disting următoarele forme de leasing: lease-back, time-sharing, leasingul experimental, master-leasing etc.
Lease-back sau mai complet sell and lease-back (vinde şi închiriază) cuprinde operaţiunile prin care proprietarul, având dificultăţi financiare vinde întreprinderea (bunul) şi simultan o (îl) închiriază de la cumpărător. Cumpărătorul poate fi o firmă de asigurări, o bancă comercială, o societate de leasing sau un investitor particular. Acest tip de operaţiuni se utilizează, de regulă, pentru bunuri imobiliare şi permite o finanţare pe termen lung în condiţii mai simple decât procedeele tradiţionale (emisiunile de valori mobiliare, împrumuturile ipotecare etc.). După expirarea perioadei primare, timp în care cumpărătorul reintră în posesia fondurilor investite, proprietarul iniţial are dreptul să răscumpere întreprinderea la un preţ destul de scăzut, preţ dinainte stabilit.
1.3. Avantajele şi limitele operaţiunilor de leasing
Pentru utilizator operaţiunile de leasing prezintă următoarele avantaje:
- plata de leasing constituie un avantaj prin economisirea în faza iniţială a capitalului propriu, plata unui avans nefiind obligatorie;
- mărimea constantă a chiriei facilitează programarea mai riguroasă a cheltuielilor;
- durata contractului poate fi astfel stabilită încât întreprinderea să fie dotată permanent cu maşinile cele mai moderne şi cu cel mai bun randament;
- se poate conveni cu furnizorul să înlocuiască utilajul ce constituie obiectul contractului, cu altul mai modern, utilizatorul fiind astfel ferit de efectele uzurii morale;
- furnizorii pot permite folosirea în continuare şi după încheierea perioadei contractuale a bunurilor cu perceperea unei taxe mai reduse.
Pentru furnizor, care poate fi producătorul direct ori proprietarul bunurilor cumpărate pentru a fi distribuite prin operaţiunile de leasing, acesta prezintă următoarele avantaje:
- contribuie la promovarea şi dezvoltarea exporturilor, furnizorul având posibilitatea să realizeze pe lângă exportul tradiţional şi pe cel în leasing, a cărui mecanism contribuie efectiv la extinderea cererii pentru o serie de bunuri de valoare ridicată;
- permite atragerea de noi beneficiari care nu pot plăti întregul preţ, în cazul vânzărilor cash, sau avansul în cazul vânzărilor pe credit;
- câştigarea de noi clienţi şi ca atare rolul promoţional al leasingului se realizează, de asemenea, prin faptul că un anumit echipament este mai întâi închiriat, pentru a-l convinge pe client de randamentul său, iar în cazul unui rezultat pozitiv, acesta poate achiziţiona echipamentul (leasingul experimental);
- asigură obţinerea unor câştiguri suplimentare din revânzarea sau reînchirierea maşinilor şi utilajelor care au fost returnate după expirarea contractului de leasing.
Printre limitele pe care leasingul le prezintă pentru utilizator menţionăm:
- este eficient numai în condiţiile în care se poate exploata obiectul contractului de leasing pe toată perioada de derulare;
- adeseori este mai costisitor decât cumpărările pe credit, iar opţiunea pentru o astfel de operaţie se justifică numai dacă sumele eliberate pot fi investite în alte domenii rentabile.
Pentru furnizor leasingul comportă anumite riscuri:
- înstrăinează numai folosinţa, conservând proprietatea; uneori bunurile pot fi deteriorate prin utilizarea necorespunzătoare de către beneficiar, iar cauzele sunt greu de stabilit;
- după prima închiriere este posibil ca bunul să nu-şi mai găsească alţi utilizatori.
1.4. Contractul de leasing
Contractul de leasing trebuie să cuprindă următoarele elemente:
a) părţile în contractul de leasing:
- locatorul/finanţatorul;
- utilizatorul.
b) descrierea exactă a bunului ce face obiectul contractului de leasing;
c) valoarea totală a contractului de leasing.
d) valoarea ratelor de leasing şi termenul de plată a acestora;
Ratele de leasing reprezintă:
- în cazul leasingului financiar, cota-parte din valoarea de intrare a bunului şi a dobânzilor de leasing. Dobânda de leasing reprezintă rata medie a dobânzii bancare pe piaţa românească;
- în cazul leasingului operaţional, cota de amortizare calculată în conformitate cu actele normative în vigoare şi un beneficiu stabilit de către părţile contractante;
e) perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului;
f) clauza privind obligaţia asigurării bunului.
Pe lângă aceste elemente, contractul de leasing financiar trebuie să mai cuprindă:
a) valoarea iniţială a bunului;
b) clauza privind dreptul de opţiune al utilizatorului cu privire la cumpărarea bunului şi la condiţiile în care acesta poate fi exercitat.
1.5. Tratamentul fiscal al operaţiunilor de leasing
Operaţiunile de leasing intră sub incidenţa legilor fiscale din România referitoare la:
- impozitul pe profit;
- taxa pe valoarea adăugată;
- impozitul pe veniturile realizate de nerezidenţi în România;
- taxele vamale.
Potrivit Legii nr. 99/1999 (M.O. nr. 236/27.05.1999), leasingul este o operaţie prin care o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este celeilalte părţi, denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing, locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale.
Potrivit IAS 17 “Leasingul este un acord prin care locatorul transmite locatarului, în schimbul unei plăţi sau serii de plăţi, dreptul de a utiliza un bun pentru o perioadă convenită de timp.”
Leasingul îşi are obârşia în diferite activităţi economice desfăşurate în obştile săteşti din Rusia şi ţările din Europa Răsăriteană, însă în forma modernă a apărut în SUA în anii ’50.
În anul 1952 omul de afaceri californian Schoenfeld împreună cu D.P. Booth au fondat prima societate specializată în operaţiuni de leasing: U.S. Leasing Corporation. Ei au găsit soluţia de a împrumuta utilajele necesare pentru a executa o comandă avantajoasă.
În Europa, leasingul a pătruns mai târziu prin Marea Britanie, pentru ca apoi să se răspândească în ţările occidentale.
1.2. Principalele criterii utilizate la clasificarea operaţiunilor de leasing
1. După poziţia furnizorului în contractul de leasing, se disting leasingul direct şi leasingul indirect.
a) Leasingul direct (leasingul furnizor) se realizează prin încheierea contractului de leasing între producător şi utilizatorul bunului ce face obiectul acestui contract, finanţarea fiind asigurată de către furnizor.
b) Leasingul indirect presupune existenţa unor societăţi specializate de leasing, care preiau funcţia de creditare (finanţare), de prestare de servicii şi de asumare a riscurilor ce decurg din aceste operaţiuni.
2. În funcţie de modul de transferare a riscurilor şi avantajelor inerente proprietăţii bunului se disting: leasingul financiar şi leasingul operaţional.
a. Leasingul financiar (finance lease) reprezintă contractul care are ca efect transferarea la locatar a cvasitotalităţii riscurilor şi avantajelor inerente proprietăţii bunului. La sfârşitul contractului, poate să intervină sau nu transferul de proprietate.
Potrivit legii nr. 99/1999, leasingul financiar este operaţiunea de leasing care îndeplineşte una sau mai multe din următoarele condiţii:
1. riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing;
2. părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se transferă utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului;
3. utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va reprezenta cel mult 50 % din valoarea de intrare (de piaţă) pe care acesta o are la data la care opţiunea poate fi exprimată;
4. perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puţin 75 % din durata normată (normală n.n.) de utilizare a bunului, chiar dacă, în final, dreptul de proprietate nu este transferat.
b. Leasingul operaţional sau funcţional (operating lease), potrivit legislaţiei româneşti, este operaţiunea de leasing care nu îndeplineşte nici una din cele 4 condiţii pentru a fi încadrată în categoria leasingului financiar.
3. În funcţie de costurile care stau la baza calculării ratelor de leasing întâlnim: leasingul brut şi leasingul net.
a) Leasingul brut (full service leasing) cuprinde în ratele de leasing pe lângă preţul de vânzare a bunului şi cheltuielile de întreţinere, service şi reparaţii.
b) Leasingul net se caracterizează prin particularitatea calculării ratelor de leasing în funcţie de preţul de vânzare al bunului şi beneficiul, fără a include costul întreţinerii sau reparaţiilor.
4. În funcţie de durata contractului distingem:
- leasing pe termen scurt (durată medie 6 luni – 1 an);
- leasing pe termen mediu (durată medie 2 – 3 ani);
- leasing pe termen lung (durată medie peste 4 ani).
5. După locul de desfăşurare leasingul poate fi: leasing intern şi leasing extern.
a) Leasingul intern este leasingul la care partenerii sunt din aceeaşi ţară.
b) Leasingul extern reprezintă leasingul la care finanţatorul (locatorul) şi utilizatorul (locatarul) sunt din ţări diferite.
6. Ţinând seama de particularităţile tehnicii de realizare se disting următoarele forme de leasing: lease-back, time-sharing, leasingul experimental, master-leasing etc.
Lease-back sau mai complet sell and lease-back (vinde şi închiriază) cuprinde operaţiunile prin care proprietarul, având dificultăţi financiare vinde întreprinderea (bunul) şi simultan o (îl) închiriază de la cumpărător. Cumpărătorul poate fi o firmă de asigurări, o bancă comercială, o societate de leasing sau un investitor particular. Acest tip de operaţiuni se utilizează, de regulă, pentru bunuri imobiliare şi permite o finanţare pe termen lung în condiţii mai simple decât procedeele tradiţionale (emisiunile de valori mobiliare, împrumuturile ipotecare etc.). După expirarea perioadei primare, timp în care cumpărătorul reintră în posesia fondurilor investite, proprietarul iniţial are dreptul să răscumpere întreprinderea la un preţ destul de scăzut, preţ dinainte stabilit.
1.3. Avantajele şi limitele operaţiunilor de leasing
Pentru utilizator operaţiunile de leasing prezintă următoarele avantaje:
- plata de leasing constituie un avantaj prin economisirea în faza iniţială a capitalului propriu, plata unui avans nefiind obligatorie;
- mărimea constantă a chiriei facilitează programarea mai riguroasă a cheltuielilor;
- durata contractului poate fi astfel stabilită încât întreprinderea să fie dotată permanent cu maşinile cele mai moderne şi cu cel mai bun randament;
- se poate conveni cu furnizorul să înlocuiască utilajul ce constituie obiectul contractului, cu altul mai modern, utilizatorul fiind astfel ferit de efectele uzurii morale;
- furnizorii pot permite folosirea în continuare şi după încheierea perioadei contractuale a bunurilor cu perceperea unei taxe mai reduse.
Pentru furnizor, care poate fi producătorul direct ori proprietarul bunurilor cumpărate pentru a fi distribuite prin operaţiunile de leasing, acesta prezintă următoarele avantaje:
- contribuie la promovarea şi dezvoltarea exporturilor, furnizorul având posibilitatea să realizeze pe lângă exportul tradiţional şi pe cel în leasing, a cărui mecanism contribuie efectiv la extinderea cererii pentru o serie de bunuri de valoare ridicată;
- permite atragerea de noi beneficiari care nu pot plăti întregul preţ, în cazul vânzărilor cash, sau avansul în cazul vânzărilor pe credit;
- câştigarea de noi clienţi şi ca atare rolul promoţional al leasingului se realizează, de asemenea, prin faptul că un anumit echipament este mai întâi închiriat, pentru a-l convinge pe client de randamentul său, iar în cazul unui rezultat pozitiv, acesta poate achiziţiona echipamentul (leasingul experimental);
- asigură obţinerea unor câştiguri suplimentare din revânzarea sau reînchirierea maşinilor şi utilajelor care au fost returnate după expirarea contractului de leasing.
Printre limitele pe care leasingul le prezintă pentru utilizator menţionăm:
- este eficient numai în condiţiile în care se poate exploata obiectul contractului de leasing pe toată perioada de derulare;
- adeseori este mai costisitor decât cumpărările pe credit, iar opţiunea pentru o astfel de operaţie se justifică numai dacă sumele eliberate pot fi investite în alte domenii rentabile.
Pentru furnizor leasingul comportă anumite riscuri:
- înstrăinează numai folosinţa, conservând proprietatea; uneori bunurile pot fi deteriorate prin utilizarea necorespunzătoare de către beneficiar, iar cauzele sunt greu de stabilit;
- după prima închiriere este posibil ca bunul să nu-şi mai găsească alţi utilizatori.
1.4. Contractul de leasing
Contractul de leasing trebuie să cuprindă următoarele elemente:
a) părţile în contractul de leasing:
- locatorul/finanţatorul;
- utilizatorul.
b) descrierea exactă a bunului ce face obiectul contractului de leasing;
c) valoarea totală a contractului de leasing.
d) valoarea ratelor de leasing şi termenul de plată a acestora;
Ratele de leasing reprezintă:
- în cazul leasingului financiar, cota-parte din valoarea de intrare a bunului şi a dobânzilor de leasing. Dobânda de leasing reprezintă rata medie a dobânzii bancare pe piaţa românească;
- în cazul leasingului operaţional, cota de amortizare calculată în conformitate cu actele normative în vigoare şi un beneficiu stabilit de către părţile contractante;
e) perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului;
f) clauza privind obligaţia asigurării bunului.
Pe lângă aceste elemente, contractul de leasing financiar trebuie să mai cuprindă:
a) valoarea iniţială a bunului;
b) clauza privind dreptul de opţiune al utilizatorului cu privire la cumpărarea bunului şi la condiţiile în care acesta poate fi exercitat.
1.5. Tratamentul fiscal al operaţiunilor de leasing
Operaţiunile de leasing intră sub incidenţa legilor fiscale din România referitoare la:
- impozitul pe profit;
- taxa pe valoarea adăugată;
- impozitul pe veniturile realizate de nerezidenţi în România;
- taxele vamale.
Retragerea sau excluderea asociaţilor
Contabilitatea operaţiunilor care se efectuează la retragerea sau excluderea asociaţilor
Aspecte generale
Bunurile economice aduse de acţionari sau asociaţi ca aport la capitalul social devin proprietatea societăţii, constituind patrimoniul societăţii, independent de acela al acţionarilor sau asociaţilor. Acţionarii sau asociaţii nu mai au un drept real asupra patrimoniului societăţii, 1ci eventual un drept de creanţă în calitatea lor de acţionari sau asociaţi. În cazul lichidării societăţii ei nu mai pot revendica în natură bunurile aduse ca aport ci numi o sumă proporţională cu aportul în natură.
Actele de conducere, de administrare, de gestionare sunt îndeplinite de reprezentanţii legali ai societăţii comerciale şi nu de asociaţi sau acţionari. Acţionând în numele societăţii comerciale, aceşti reprezentanţi nu-şi angajează patrimoniul propriu, ci pe cel al societăţii, răspunderea materială revenind acesteia.
Activitatea societăţii, prin reprezentanţii legali ai acesteia, generează drepturi şi obligaţii care pot conduce fie la dezvoltarea, fie la diminuarea capitalurilor proprii. Profitul se repartizează între acţionari sau asociaţi iar pierderea se suportă de aceştia.
Cadrul juridic al excluderii şi retragerii asociaţilor
• Excluderea
Conform Legii societăţilor comerciale nr. 31/1990, republicată şi modificată, poate fi exclus din societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată:
a) asociatul care pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat;
b) asociatul cu răspundere nelimitată în stare de faliment sau care a devenit legalmente incapabil;
c) asociatul cu răspundere nelimitată care se amestecă fără drept în administraţie ori asociatul care, fără consimţământul scris al celorlalţi asociaţi, întrebuinţează capitalul, bunurile sau creditul societăţii în folosul său sau în acela al unei alte persoane, este asociat într-o altă societate cu răspundere nelimitată concurentă sau având acelaşi obiect de activitate;
d) asociatul care face operaţiuni în contul lui sau al altora, în acelaşi fel de comerţ sau într-unul asemănător, fără consimţământul celorlalţi asociaţi;
e) asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora.
Excluderea se pronunţă prin hotărâre judecătorească la cererea societăţii sau a oricărui asociat. Când excluderea se cere de către un asociat, se va cita societatea şi asociatul pârât.
Asociatul exclus nu are dreptul la o parte proporţională din patrimoniul social, ci numai la o sumă de bani care să reprezinte valoarea patrimoniului social cuvenit. El rămâne obligat faţă de terţi pentru operaţiunile efectuate de societate, până în ziua rămânerii definitive a hotărârii de excludere. Asociatul exclus este obligat să suporte şi consecinţele operaţiunilor în curs de executare.
• Retragerea
În cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă sau în societăţile cu răspundere limitată, asociatul se poate retrage din societate în următoarele situaţii:
a) în cazurile prevăzute în actul constitutiv;
b) cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi;
c) în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se realizează acordul unanim asociatul se poate retrage pentru motive economice, în baza unei hotărâri a tribunalului, supusă recursului, în termen de 15 zile de la comunicare.
Drepturile cuvenite asociatului retras pentru părţile sale sociale, se stabilesc prin acordul asociaţilor ori de un expert desemnat de aceştia sau, în caz de neînţelegere, de tribunal.
Operaţiuni efectuate cu ocazia excluderii sau retragerii asociaţilor dintr-o societate comercială
Potrivit precizărilor aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor nr. 1223 din 12 iunie 1998, cu prilejul excluderii sau retragerii asociaţilor din cadrul societăţilor comerciale, se efectuează următoarele operaţiuni:
1. Stabilirea valorii imobilizărilor, a stocurilor (care nu poate fi mai mică decât valoarea rămasă nearmonizată, respectiv valoarea de înregistrare), a creanţelor şi datoriilor care se preiau de asociatul retras conform hotărârii adunării generale a asociaţilor, actului adiţional autentificat şi hotărârii judecătoreşti;
2. Determinarea activului net pe baza bilanţului contabil întocmit sau pe baza balanţei de verificare;
3. Efectuarea partajului activului net al societăţii comerciale, în vederea stabilirii părţii ce se cuvine asociaţilor care se retrag. Acest partaj se face în funcţie de:
a) prevederile statutului sau ale contractului de societate;
b) hotărârea adunării generale a asociaţilor;
c) cotele de participare la capitalul social.
Aspecte generale
Bunurile economice aduse de acţionari sau asociaţi ca aport la capitalul social devin proprietatea societăţii, constituind patrimoniul societăţii, independent de acela al acţionarilor sau asociaţilor. Acţionarii sau asociaţii nu mai au un drept real asupra patrimoniului societăţii, 1ci eventual un drept de creanţă în calitatea lor de acţionari sau asociaţi. În cazul lichidării societăţii ei nu mai pot revendica în natură bunurile aduse ca aport ci numi o sumă proporţională cu aportul în natură.
Actele de conducere, de administrare, de gestionare sunt îndeplinite de reprezentanţii legali ai societăţii comerciale şi nu de asociaţi sau acţionari. Acţionând în numele societăţii comerciale, aceşti reprezentanţi nu-şi angajează patrimoniul propriu, ci pe cel al societăţii, răspunderea materială revenind acesteia.
Activitatea societăţii, prin reprezentanţii legali ai acesteia, generează drepturi şi obligaţii care pot conduce fie la dezvoltarea, fie la diminuarea capitalurilor proprii. Profitul se repartizează între acţionari sau asociaţi iar pierderea se suportă de aceştia.
Cadrul juridic al excluderii şi retragerii asociaţilor
• Excluderea
Conform Legii societăţilor comerciale nr. 31/1990, republicată şi modificată, poate fi exclus din societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată:
a) asociatul care pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat;
b) asociatul cu răspundere nelimitată în stare de faliment sau care a devenit legalmente incapabil;
c) asociatul cu răspundere nelimitată care se amestecă fără drept în administraţie ori asociatul care, fără consimţământul scris al celorlalţi asociaţi, întrebuinţează capitalul, bunurile sau creditul societăţii în folosul său sau în acela al unei alte persoane, este asociat într-o altă societate cu răspundere nelimitată concurentă sau având acelaşi obiect de activitate;
d) asociatul care face operaţiuni în contul lui sau al altora, în acelaşi fel de comerţ sau într-unul asemănător, fără consimţământul celorlalţi asociaţi;
e) asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora.
Excluderea se pronunţă prin hotărâre judecătorească la cererea societăţii sau a oricărui asociat. Când excluderea se cere de către un asociat, se va cita societatea şi asociatul pârât.
Asociatul exclus nu are dreptul la o parte proporţională din patrimoniul social, ci numai la o sumă de bani care să reprezinte valoarea patrimoniului social cuvenit. El rămâne obligat faţă de terţi pentru operaţiunile efectuate de societate, până în ziua rămânerii definitive a hotărârii de excludere. Asociatul exclus este obligat să suporte şi consecinţele operaţiunilor în curs de executare.
• Retragerea
În cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă sau în societăţile cu răspundere limitată, asociatul se poate retrage din societate în următoarele situaţii:
a) în cazurile prevăzute în actul constitutiv;
b) cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi;
c) în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se realizează acordul unanim asociatul se poate retrage pentru motive economice, în baza unei hotărâri a tribunalului, supusă recursului, în termen de 15 zile de la comunicare.
Drepturile cuvenite asociatului retras pentru părţile sale sociale, se stabilesc prin acordul asociaţilor ori de un expert desemnat de aceştia sau, în caz de neînţelegere, de tribunal.
Operaţiuni efectuate cu ocazia excluderii sau retragerii asociaţilor dintr-o societate comercială
Potrivit precizărilor aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor nr. 1223 din 12 iunie 1998, cu prilejul excluderii sau retragerii asociaţilor din cadrul societăţilor comerciale, se efectuează următoarele operaţiuni:
1. Stabilirea valorii imobilizărilor, a stocurilor (care nu poate fi mai mică decât valoarea rămasă nearmonizată, respectiv valoarea de înregistrare), a creanţelor şi datoriilor care se preiau de asociatul retras conform hotărârii adunării generale a asociaţilor, actului adiţional autentificat şi hotărârii judecătoreşti;
2. Determinarea activului net pe baza bilanţului contabil întocmit sau pe baza balanţei de verificare;
3. Efectuarea partajului activului net al societăţii comerciale, în vederea stabilirii părţii ce se cuvine asociaţilor care se retrag. Acest partaj se face în funcţie de:
a) prevederile statutului sau ale contractului de societate;
b) hotărârea adunării generale a asociaţilor;
c) cotele de participare la capitalul social.
Contabilitatea operaţiunilor de dizolvare şi lichidare a societăţilor comerciale
Cadrul general privind dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale
Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale sunt noţiuni care se referă la acelaşi proces economic, respectiv la încetarea activităţii acesteia.
Dizolvarea societăţii comerciale înseamnă desfiinţarea juridică a acesteia, care se finalizează cu radierea societăţii din registrul comerţului.
Lichidarea unei societăţi comerciale reprezintă „ansamblu de operaţii care, după dizolvarea societăţii, au ca obiect realizarea elementelor de activ (transformarea activului în bani) şi plata creditorilor, în vederea partajului activului net rămas între asociaţi”.
Din această definiţie rezultă că lichidarea unei societăţi comerciale este precedată de dizolvarea ei. Juridic dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale este reglementată prin Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale, republicată în anul 1998; prin Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, modificată şi completată prin OUG nr. 58/1997.
Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale pot fi de două feluri:
- dizolvare şi lichidare benevolă;
- dizolvare şi lichidare forţată.
Organele care aplică procedura de lichidare
Sunt diferite în funcţie de tipul lichidării.
În cazul lichidării judiciare sunt implicate următoarele organe: instanţa de judecată, judecătorul sindic, lichidatorul, creditorii.
În cazul lichidării benevole organele care aplică procedura de lichidare sunt: lichidatorul numit de adunarea generală, organul financiar ce verifică şi calculează impozitele şi taxele datorate de societatea comercială supusă lichidării şi instanţa de judecată.
Etapele procedurii de lichidare judiciară
Procedura de lichidare judiciară cuprinde următoarele operaţii.
a) Înlocuirea administratorilor societăţii
b) Predarea gestiunii
c) Restrângerea activităţii şi lichidarea societăţii
d) Întocmirea bilanţului final de lichidare şi a proiectului de repartizare a activului net între asociaţi
e) Radierea societăţii comerciale
Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale sunt noţiuni care se referă la acelaşi proces economic, respectiv la încetarea activităţii acesteia.
Dizolvarea societăţii comerciale înseamnă desfiinţarea juridică a acesteia, care se finalizează cu radierea societăţii din registrul comerţului.
Lichidarea unei societăţi comerciale reprezintă „ansamblu de operaţii care, după dizolvarea societăţii, au ca obiect realizarea elementelor de activ (transformarea activului în bani) şi plata creditorilor, în vederea partajului activului net rămas între asociaţi”.
Din această definiţie rezultă că lichidarea unei societăţi comerciale este precedată de dizolvarea ei. Juridic dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale este reglementată prin Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale, republicată în anul 1998; prin Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, modificată şi completată prin OUG nr. 58/1997.
Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale pot fi de două feluri:
- dizolvare şi lichidare benevolă;
- dizolvare şi lichidare forţată.
Organele care aplică procedura de lichidare
Sunt diferite în funcţie de tipul lichidării.
În cazul lichidării judiciare sunt implicate următoarele organe: instanţa de judecată, judecătorul sindic, lichidatorul, creditorii.
În cazul lichidării benevole organele care aplică procedura de lichidare sunt: lichidatorul numit de adunarea generală, organul financiar ce verifică şi calculează impozitele şi taxele datorate de societatea comercială supusă lichidării şi instanţa de judecată.
Etapele procedurii de lichidare judiciară
Procedura de lichidare judiciară cuprinde următoarele operaţii.
a) Înlocuirea administratorilor societăţii
b) Predarea gestiunii
c) Restrângerea activităţii şi lichidarea societăţii
d) Întocmirea bilanţului final de lichidare şi a proiectului de repartizare a activului net între asociaţi
e) Radierea societăţii comerciale
Contabilitatea operaţiilor de lichidare a societăţilor comerciale
Potrivit părerii unor specialişti operaţiile efectuate de către lichidator pot fi repartizare în trei etape:
- deschiderea lichidării;
- operaţii de lichidare;
- operaţii de partaj.
Potrivit părerii unor specialişti operaţiile efectuate de către lichidator pot fi repartizare în trei etape:
- deschiderea lichidării;
- operaţii de lichidare;
- operaţii de partaj.
1. Deschiderea lichidării cuprinde:
a) inventarierea patrimoniului;
b) întocmirea bilanţului de pornire a lichidării.
a) Inventarierea patrimoniului se face în conformitate cu Legea contabilităţii nr. 82/1991 şi Ordinul ministrului finanţelor nr. 2.388/ 1995 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii patrimoniului.
Inventarierea urmăreşte să pună de acord contabilitatea cu realitatea faptică. Se realizează prin inventarierea fizică a activelor şi constatarea valorică a existenţei creanţelor şi datoriilor întreprinderii.
Inventarul trebuie să indice valoarea aproximativă a bunurilor din patrimoniul societăţii comerciale. Se poate numi un expert, pe cheltuiala averii debitorului, pentru a realiza evaluarea bunurilor.
a) inventarierea patrimoniului;
b) întocmirea bilanţului de pornire a lichidării.
a) Inventarierea patrimoniului se face în conformitate cu Legea contabilităţii nr. 82/1991 şi Ordinul ministrului finanţelor nr. 2.388/ 1995 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii patrimoniului.
Inventarierea urmăreşte să pună de acord contabilitatea cu realitatea faptică. Se realizează prin inventarierea fizică a activelor şi constatarea valorică a existenţei creanţelor şi datoriilor întreprinderii.
Inventarul trebuie să indice valoarea aproximativă a bunurilor din patrimoniul societăţii comerciale. Se poate numi un expert, pe cheltuiala averii debitorului, pentru a realiza evaluarea bunurilor.
b) Întocmirea bilanţului de pornire a lichidării
Se realizează pe baza ultimului bilanţ întocmit de către societatea comercială căruia i se aplică următoarele corecţii:
- se înregistrează rezultatele inventarierii, concretizate în plusuri sau minusuri la inventar;
- se anulează imobilizările necorporale considerate a nu avea valoare economică, prin trecerea pe cheltuială. Printre imobilizări necorporale amintim: cheltuielile de constituire neamortizate integral, cheltuielile de dezvoltare pentru care nu există cumpărători şi fondul comercial când s-a decis vânzarea separată a activelor;
- se anulează activele de regularizare ce privesc exerciţiile următoare, unitatea fiind în lichidare nu îşi mai continuă activitatea. Este cazul cheltuielilor înregistrate în avans şi care vor fi decontate la cheltuielile ultimului exerciţiu.
Se realizează pe baza ultimului bilanţ întocmit de către societatea comercială căruia i se aplică următoarele corecţii:
- se înregistrează rezultatele inventarierii, concretizate în plusuri sau minusuri la inventar;
- se anulează imobilizările necorporale considerate a nu avea valoare economică, prin trecerea pe cheltuială. Printre imobilizări necorporale amintim: cheltuielile de constituire neamortizate integral, cheltuielile de dezvoltare pentru care nu există cumpărători şi fondul comercial când s-a decis vânzarea separată a activelor;
- se anulează activele de regularizare ce privesc exerciţiile următoare, unitatea fiind în lichidare nu îşi mai continuă activitatea. Este cazul cheltuielilor înregistrate în avans şi care vor fi decontate la cheltuielile ultimului exerciţiu.
2. Operaţiile de lichidare constau în vânzarea activelor, încasarea creanţelor şi plata datoriilor.
• Vânzarea activelor
Activele se valorifică la valoarea de lichidare, care, de regulă, este mai scăzută decât valoarea de piaţă (actuală). Bunurile care, în condiţii normale (continuitatea activităţii) au o valoare actuală (de piaţă), în cazul lichidării întreprinderii valoarea acestora suportă o reducere sensibilă, deoarece pot să nu aibă aceeaşi utilitate pentru cei care le achiziţionează sau datorită faptului că vânzarea lor antrenează cheltuieli suplimentare.
• Încasarea creanţelor se face având în vedere lista acestora întocmită de către evalu-
ator în faza de deschidere a lichidării şi ţinând seama de eventualele sconturi acordate clienţilor şi debitorilor societăţii.
• Transferul la venituri a subvenţiilor pentru investiţii nevirate încă la rezultate şi a
provizioanelor pentru deprecierea activelor, a provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli existente la data respectivă.
• Achitarea datoriilor societăţii în ordinea de prioritate stabilită conform listei creditorilor şi situaţiei acestora – garantate sau negarantate.
• Achitarea datoriilor legate de operaţiile de lichidare
Lichidarea unei societăţi comerciale generează unele datorii cum ar fi: penalităţi din rezilierea (ruperea) contractelor încheiate, chirii plătite anticipat pentru contractele de închiriere, onorariul lichidatorului, indemnizaţii de concediere a personalului etc.
• Stabilirea rezultatului din operaţiile de lichidare
Efectuarea operaţiilor de lichidare constând din vânzarea activelor, încasarea creanţelor, plata datoriilor, înregistrarea cheltuielilor de lichidare, stabilirea rezultatului nu ridică probleme deosebite în ceea ce priveşte contabilizarea lor, faţă de înregistrările efectuate în cursul vieţii normale a societăţii comerciale.
• Întocmirea bilanţului de lichidare final
Bilanţul de lichidare final se întocmeşte la sfârşitul operaţiilor de lichidare.
Acesta cuprinde:
- ca active, disponibilităţile băneşti aflate în cont şi în mod excepţional, eventuale bunuri, atunci când în contractul de societate şi prin regulile de lichidare s-a prevăzut ca anumite bunuri aduse ca aport la capitalul social să nu facă obiectul vânzării prin licitaţie publică.
- ca pasive, capitalurile proprii şi rezultatul obţinut din operaţiile de lichidare.
3. Operaţiile de partaj
Aceste operaţii constau în restituirea (rambursarea) capitalului social, plata activului net către asociaţi sau acţionari şi împărţirea câştigului din operaţiile de lichidare. Capitalul social de rambursat fiecărui acţionar sau asociat corespunde cu valoarea nominală neamortizată a acţiunilor sau părţilor sociale deţinute de aceştia.
Câştigul din operaţiile de lichidare se repartizează în conformitate cu menţiunile din statutul societăţii sau în funcţie de cota de participare la capitalul social.
• Vânzarea activelor
Activele se valorifică la valoarea de lichidare, care, de regulă, este mai scăzută decât valoarea de piaţă (actuală). Bunurile care, în condiţii normale (continuitatea activităţii) au o valoare actuală (de piaţă), în cazul lichidării întreprinderii valoarea acestora suportă o reducere sensibilă, deoarece pot să nu aibă aceeaşi utilitate pentru cei care le achiziţionează sau datorită faptului că vânzarea lor antrenează cheltuieli suplimentare.
• Încasarea creanţelor se face având în vedere lista acestora întocmită de către evalu-
ator în faza de deschidere a lichidării şi ţinând seama de eventualele sconturi acordate clienţilor şi debitorilor societăţii.
• Transferul la venituri a subvenţiilor pentru investiţii nevirate încă la rezultate şi a
provizioanelor pentru deprecierea activelor, a provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli existente la data respectivă.
• Achitarea datoriilor societăţii în ordinea de prioritate stabilită conform listei creditorilor şi situaţiei acestora – garantate sau negarantate.
• Achitarea datoriilor legate de operaţiile de lichidare
Lichidarea unei societăţi comerciale generează unele datorii cum ar fi: penalităţi din rezilierea (ruperea) contractelor încheiate, chirii plătite anticipat pentru contractele de închiriere, onorariul lichidatorului, indemnizaţii de concediere a personalului etc.
• Stabilirea rezultatului din operaţiile de lichidare
Efectuarea operaţiilor de lichidare constând din vânzarea activelor, încasarea creanţelor, plata datoriilor, înregistrarea cheltuielilor de lichidare, stabilirea rezultatului nu ridică probleme deosebite în ceea ce priveşte contabilizarea lor, faţă de înregistrările efectuate în cursul vieţii normale a societăţii comerciale.
• Întocmirea bilanţului de lichidare final
Bilanţul de lichidare final se întocmeşte la sfârşitul operaţiilor de lichidare.
Acesta cuprinde:
- ca active, disponibilităţile băneşti aflate în cont şi în mod excepţional, eventuale bunuri, atunci când în contractul de societate şi prin regulile de lichidare s-a prevăzut ca anumite bunuri aduse ca aport la capitalul social să nu facă obiectul vânzării prin licitaţie publică.
- ca pasive, capitalurile proprii şi rezultatul obţinut din operaţiile de lichidare.
3. Operaţiile de partaj
Aceste operaţii constau în restituirea (rambursarea) capitalului social, plata activului net către asociaţi sau acţionari şi împărţirea câştigului din operaţiile de lichidare. Capitalul social de rambursat fiecărui acţionar sau asociat corespunde cu valoarea nominală neamortizată a acţiunilor sau părţilor sociale deţinute de aceştia.
Câştigul din operaţiile de lichidare se repartizează în conformitate cu menţiunile din statutul societăţii sau în funcţie de cota de participare la capitalul social.
Operaţiile de lichidare se pot finaliza cu profit sau cu pierdere. Având în vedere aceste situaţii, operaţiile de partaj se prezintă astfel:
a) Rezultatul obţinut din operaţiile de lichidare este un câştig (pozitiv). Noţiunea de „câştig” din lichidare nu se referă strict la soldul contului 121 „Profit şi pierdere”, analiticul distinct, care reflectă profitul obţinut din operaţiile de lichidare. Această noţiune are un caracter mai cuprinzător, incluzând rezervele societăţii.
În această situaţie partajul se face astfel:
- capitalul social se va distribui la valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale;
- rezervele legale se vor distribui diminuate cu impozitul pe profit şi impozitul pe dividende;
- celelalte elemente ale capitalurilor proprii, inclusiv rezultatul lichidării, se vor distribui diminuate cu impozitul pe dividende.
b) Rezultatul lichidării este negativ. Operaţiile de lichidare propriu-zise s-au finalizat cu o pierdere care poate fi acoperită din capitalurile proprii, proporţional cu contribuţia la capitalul social. Asociaţilor sau acţionarilor li se restituie capitalul social şi restul din capitalurile proprii rămase după acoperirea pierderii din operaţiile de lichidare.
c) Rezultatul lichidării este negativ iar pierderea nu poate fi acoperită din capitalurile proprii. În funcţie de forma de organizare juridică a societăţii lichidate se procedează astfel:
- în cazul societăţilor comerciale cu răspundere limitată şi pe acţiuni în cadrul cărora asociaţii, respectiv acţionarii răspund doar până la limita capitalului social, datoriile rămase neacoperite se anulează. În această situaţie nu se mai restituie capitalul social.
- în cazul societăţilor comerciale în nume colectiv, în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni, unde acţionarii, respectiv asociaţii răspund nelimitat şi solidar, datoriile rămase neacoperite sunt suportate de cel puţin unul dintre asociaţi sau acţionari prin executarea silită a averii personale (în cazul lichidării judiciare).
a) Rezultatul obţinut din operaţiile de lichidare este un câştig (pozitiv). Noţiunea de „câştig” din lichidare nu se referă strict la soldul contului 121 „Profit şi pierdere”, analiticul distinct, care reflectă profitul obţinut din operaţiile de lichidare. Această noţiune are un caracter mai cuprinzător, incluzând rezervele societăţii.
În această situaţie partajul se face astfel:
- capitalul social se va distribui la valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale;
- rezervele legale se vor distribui diminuate cu impozitul pe profit şi impozitul pe dividende;
- celelalte elemente ale capitalurilor proprii, inclusiv rezultatul lichidării, se vor distribui diminuate cu impozitul pe dividende.
b) Rezultatul lichidării este negativ. Operaţiile de lichidare propriu-zise s-au finalizat cu o pierdere care poate fi acoperită din capitalurile proprii, proporţional cu contribuţia la capitalul social. Asociaţilor sau acţionarilor li se restituie capitalul social şi restul din capitalurile proprii rămase după acoperirea pierderii din operaţiile de lichidare.
c) Rezultatul lichidării este negativ iar pierderea nu poate fi acoperită din capitalurile proprii. În funcţie de forma de organizare juridică a societăţii lichidate se procedează astfel:
- în cazul societăţilor comerciale cu răspundere limitată şi pe acţiuni în cadrul cărora asociaţii, respectiv acţionarii răspund doar până la limita capitalului social, datoriile rămase neacoperite se anulează. În această situaţie nu se mai restituie capitalul social.
- în cazul societăţilor comerciale în nume colectiv, în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni, unde acţionarii, respectiv asociaţii răspund nelimitat şi solidar, datoriile rămase neacoperite sunt suportate de cel puţin unul dintre asociaţi sau acţionari prin executarea silită a averii personale (în cazul lichidării judiciare).
marți, 2 februarie 2010
Educatia financiara
Nivelul educaţiei financiare a persoanelor fizice se referă la capacitatea acestora de a lua decizii corecte în ceea ce priveşte utilizarea propriilor resurse financiare.
Educarea financiara a populatiei nu a reprezentat o prioritate in Romania pana acum, cu toate ca in Occident, dar si in noile state membre UE, autoritatile de supraveghere pun mare accent pe aceasta componenta. De fapt nimeni nu poate aprecia mai bine capacitatea de rambursare decat cel care solicita creditul, astfel ca sprijinirea persoanelor fizice in luarea deciziilor financiare fundamentate reprezinta factor de mentinere a unui sistem bancar sanatos.
In Statele Unite, Federal Reserve se ocupa serios de educarea publicului. In noiembrie 2007, FED a creat un „call center” centralizat, prin care populatia poate contacta telefonic sau prin e-mail specialistii de la banca centrala pentru a inainta plangeri fata de institutiile financiare sau pentru a obtine diverse informatii financiare cu privire la produsele si serviciile bancare si la drepturile lor in calitate de consumatori. Aici, persoanele interesate pot gasi brosuri si ghiduri care explica intr-un limbaj simplu riscurile si beneficiile produselor financiare, de la credite cu dobanzi reduse in primul an si pana la rapoarte de credit, electronic banking si conturi curente.
Financial Services Authority - autoritatea de supraveghere a sectorului financiar din Marea Britanie - este abilitata prin statutul sau sa contribuie la imbunatatirea educatiei financiare a publicului. In consecinta, institutia este implicata din plin in diseminarea informatiilor despre produsele si serviciile oferite de banci. In acest sens, FSA a pregatit mai multe publicatii unde prezinta recomandari despre modul cum trebuie utilizate serviciile financiare. Ca si in Statele Unite, institutia a creat un site specializat care pune la dispozitia utilizatorilor brosuri, ghiduri, calculatoare si tabele comparative cu credite, conturi de economii sau pensii private.
Putem gasi exemple similare si in cazul tarilor mult mai apropiate de situatia noastra economica. In Polonia efortul de educare financiara a populatiei a demarat in 2003, cand a fost construit un portal specializat. Prin intermediul sau, se ofera cursuri la distanta, insotite de ilustratii, animatii si filme. Exista chiar o zona dedicata profesorilor de la scolile primare si secundare, unde acestia gasesc planuri usor de folosit pentru lectiile de economie, dar si sugestii privind metode eficace si neconventionale pentru desfasurarea orelor.
Si in Ungaria, campania de educare financiara a consumatorilor a fost initiata cu un an inainte de aderarea la UE. Programul a constat in solutionarea plangerilor primite de la clienti, editarea de brosuri si publicatii cu sfaturi utile si lansarea unei campanii media care atragea atentia asupra problemelor financiare importante din viata de zi cu zi. Cel mai mare succes la public l-au inregistrat tabelele comparative cu produse financiare.
La nivel national, in februarie 2007, bancile din Romania au initiat o serie de proiecte menite sa imbunatateasca colaborarea cu clientii. Cel mai amplu si de durata este cel ce vizeaza educarea consumatorilor, presedintele Asociatiei Romane a Bancilor, Radu Gratian Ghetea aratand ca aceasta actiune este una care se va desfasura pe termen lung si aproape continuu. Realizarea unei strategii si unui program de educare a consumatorului a revenit Comitetului pentru Initiative Speciale (SPI), un parteneriat intre ARB, BNR, Ministerul Finantelor si Protectia Consumatorului, sprijinit de Programul Convergence, administrat de Banca Mondiala.
Crecetătorii au realizat diferite studii de evaluare a cunoştinţelor financiare.
Astfel, în Statele Unite ale Americii s-a evidenţiat nivelul redus de cunoaştere a principalelor categorii de produse şi servicii bancare, a elementelor de management financiar şi s-a remarcat neînţelegerea unor categorii investiţionale deosebit de importante: acţiuni, obligaţiuni etc. Lipsa cunoştinţelor financiare la nivelul întregii populaţii americane s-a evidenţiat şi printr-un studiu realizat de Hilgert şi Hogarth (2002) care a folosit date obţinute prin chestionarea a peste 1.000 de persoane adulte cu vârste între 18 şi 97 ani. Aceste studii au relevat diferenţe substanţiale între diferite categorii socio-demografice: persoanele cu studii reduse, femeile, vârstnicii au avut rezultate inferioare celorlalte categorii analizate.
În 2006 Lusardi şi Mitchell au elaborat un studiu destinat să evalueze cunoştinţele financiare ale persoanelor de peste 50 de ani. Rezultatele evidenţiază faptul că doar jumătate dintre respondenţi au putut formula răspunsuri corecte în legătură cu modul de capitalizare a dobânzilor la propriile economii şi cu privire la influenţa inflaţiei asupra acestora. Doar o treime dintre participanţii la studiu au fost în măsură să indice corect beneficiile diversificării riscurilor asupra siguranţei şi randamentului portofoliului personal.
Rezultatele obţinute de Lusardi şi Mitchell sunt în concordanţă cu studiul realizat de Moore (2003) , care a evidenţiat faptul că cei mai mulţi dintre participanţi nu cunoşteau faptul că randamentul acţiunilor a fost superior obligaţiunilor în ultimii 40 ani şi că fondurile mutuale nu garantează un anumit nivel al randamentului pentru sumele investite.
În Australia şi Noua Zeelandă, ANZ Banking Group a elaborat un studiu extins asupra comportamentului financiar al consumatorilor. Cercetarea a cuprins analiza a peste 3.500 de chestionare cu scopul de a evalua aspecte de bază legate de investiţii, sistemul privat de pensii, operaţiuni financiare şi de aritmetică simplă. Deşi 67% au declarat că înţeleg modul de capitalizare a dobânzii, doar 28% au putut să răspundă corect la o serie de calcule financiare concrete. Ca şi în Statele Unite ale Americii s-a demonstrat existenţa unei legături directe între nivelul studiilor şi gradul de educare financiară a persoanelor fizice. Peste 54% au opinat în mod eronat că investiţiile în instrumente cu venit fix (obligaţiuni) au generat randamente mai mari în comparaţie cu acţiunile în ultimele decenii.
În Europa rezultatele sunt similare. Astfel, în Marea Britanie, Miles (2004) evidenţiază o slabă cunoaştere a ratelor de dobândă şi a sistemului de ipoteci în rândul debitorilor. Se arată că persoanele tinere, cu precădere cele cu studii reduse şi cu un nivel scăzut al veniturilor au un comportament financiar mai puţin sofisticat.
Decidentii de politica economica ar trebui sa fie preocupati de posibilele implicatii ale lipsei de cultura financiara asupra comportamentului economic. In acest sens au fost efectuate diverse studii care sa analizeze legatura existenta intre lispa de educatie financiara a populatiei si comportamentul economic. Astfel Hogarth, Anguelov si Lee (2005) demonstreaza ca in majoritatea cazurilor, indivizii cu un nivel scazut al educatiei financiare evita folosirea serviciilor bancare, fapt ce se concretizeaza intr-o lipsa a tranzactiilor efectuate prin conturile bancare.
Lusardi si Mitchell (2007) arata ca exista o probabilitate mai mare ca populatia cu un grad mai ridicat al cunostintelor economice sa prezinte abilitatile necesarea conceperii unui plan de pensionare (aderarea la anumite fonduri de pensii). Dupa ce au fost luati in considerare factorii ca : educatie, stare civila, numar de copii, perioada pana la pensionare, rasa si sex autorii au concluzionat ca educatia financiara joaca un rol indepenedent in influentarea comportamentului economic. Rezultatele acestei lucrari sunt importante si prin prisma studiilor efectuate anterior de Lusardi si Mitchell, care in 2006 demonstreaza ca exista o corelatie directa intre lipsa planului de pensionare (neaderarea la un fond de pensii) si lipsa economisirii. Si alti autori au confirmat legatura positiva dintre educatia financiara si comportamentul economic. De exemplu Calvet, Campbell si Sodini (2005) au evidentiat ca exista o probabilitate mai mare ca indivizii cu o educatia financiara solida sa realizeze investitii mai eficiente, orientadu-se spre active ce comporta un grad mai ridicat de risc. Studiul este sustinut si de Van, Rooji, Lusardi si Alessie (2007) care arata ca repondentii cu un nivel ridicat al cunostintelor economice investesc intr-o proportie mai mare in actiuni.
Un alt subiect de interes se refera la cunoastintele populatiei cu privire la termenii unui contract de ipoteca, acesta fiind dezbatut cu precadere in Statele Unite ale Americii unde majoritatea familiilor detin proprietati imobiliare. Astfel, Campbell (2006) subliniaza ca deciziile menajelor in legatura cu alegerea tipului de ipoteca sau a moldalitatii de refinantare a acesteia ar trebui privite in relatie cu cunostintele financiare ale acestora. Campbell arata ca majoritatea indivizilor este confuza atunci cand vine vorba de conditiile de contractare a ipotecilor. De asemenea aceasta a evidentiat ca intre 2001-2003, perioada in care ratele de dobanda au cunoscut scaderi importante, refinantatrea ipotecii a fost realizata intr-o proportie mai mare de tineri, indivizi cu educatie ridicata sau de persoanele care detineau proprietati mai scumpe. Aceste aspecte au fost confirmate si de Bucks si Pence (2006) care au examinat masura in care populatia apreciaza corect valoarea proprietatilor detinute si cunoasterea termenilor contractelor de ipoteca. Acestia au aratat ca multi debitori, cu precadere cei cu rate de ipoteca ajustabile, subestimeaza masura in care ratele de dobanda se pot schimba. De asemenea s-a aratat ca, intr-o proportie mai mare, indivizii cu un nivel redus al cunostintelor economice si cei cu venituri mici nu cunosc termenii in care s-au incheiat contractele de ipoteca. Stango si Zinman (2006) analizeaza tendinta sistematica a populatiei de a subestima ratele de dobanda asociate unui sir de imprumuturi , aratand ca este mai probabil ca indivizii care subestimeaza rata de dobanda anuala sa continue sa se indatoreze in detrimentul economisirii.
În prezent, în România, nu există suficiente date sau analize ale comportamentului financiar al populaţiei la nivel microeconomic, al comportamentelor de economisire, îndatorare sau acumulare al populaţiei, în condiţiile în care se resimte puternic impactul acestui comportament asupra bunăstării generale.
Educarea financiară a populaţiei nu a reprezentat o prioritate în România până acum, cu toate că în Occident, dar şi în noile state membre UE, autorităţile de supraveghere pun mare accent pe această componentă.
A apărut necesitatea evaluării nivelului de cunoştinţe financiare ale publicului adult din România, sa se evalueze modul de informare al publicului şi să se ofere susţinerea necesară în evaluarea corectă a riscurilor asumate în momentul creşterii gradului de îndatorare. Nimeni nu poate aprecia mai corect capacitatea de rambursare decat cel care solicită creditul, astfel că sprijinirea persoanelor fizice în luarea unor decizii financiare fundamentate reprezintă o modalitate de menţinere a unui sistem bancar sănătos.
Rezultatele unui studiu au arătat că persoanele fizice din România nu cunosc decât într-o mică măsură caracteristicile produselor si serviciilor financiar-bancare folosite.
Educarea financiara a populatiei nu a reprezentat o prioritate in Romania pana acum, cu toate ca in Occident, dar si in noile state membre UE, autoritatile de supraveghere pun mare accent pe aceasta componenta. De fapt nimeni nu poate aprecia mai bine capacitatea de rambursare decat cel care solicita creditul, astfel ca sprijinirea persoanelor fizice in luarea deciziilor financiare fundamentate reprezinta factor de mentinere a unui sistem bancar sanatos.
In Statele Unite, Federal Reserve se ocupa serios de educarea publicului. In noiembrie 2007, FED a creat un „call center” centralizat, prin care populatia poate contacta telefonic sau prin e-mail specialistii de la banca centrala pentru a inainta plangeri fata de institutiile financiare sau pentru a obtine diverse informatii financiare cu privire la produsele si serviciile bancare si la drepturile lor in calitate de consumatori. Aici, persoanele interesate pot gasi brosuri si ghiduri care explica intr-un limbaj simplu riscurile si beneficiile produselor financiare, de la credite cu dobanzi reduse in primul an si pana la rapoarte de credit, electronic banking si conturi curente.
Financial Services Authority - autoritatea de supraveghere a sectorului financiar din Marea Britanie - este abilitata prin statutul sau sa contribuie la imbunatatirea educatiei financiare a publicului. In consecinta, institutia este implicata din plin in diseminarea informatiilor despre produsele si serviciile oferite de banci. In acest sens, FSA a pregatit mai multe publicatii unde prezinta recomandari despre modul cum trebuie utilizate serviciile financiare. Ca si in Statele Unite, institutia a creat un site specializat care pune la dispozitia utilizatorilor brosuri, ghiduri, calculatoare si tabele comparative cu credite, conturi de economii sau pensii private.
Putem gasi exemple similare si in cazul tarilor mult mai apropiate de situatia noastra economica. In Polonia efortul de educare financiara a populatiei a demarat in 2003, cand a fost construit un portal specializat. Prin intermediul sau, se ofera cursuri la distanta, insotite de ilustratii, animatii si filme. Exista chiar o zona dedicata profesorilor de la scolile primare si secundare, unde acestia gasesc planuri usor de folosit pentru lectiile de economie, dar si sugestii privind metode eficace si neconventionale pentru desfasurarea orelor.
Si in Ungaria, campania de educare financiara a consumatorilor a fost initiata cu un an inainte de aderarea la UE. Programul a constat in solutionarea plangerilor primite de la clienti, editarea de brosuri si publicatii cu sfaturi utile si lansarea unei campanii media care atragea atentia asupra problemelor financiare importante din viata de zi cu zi. Cel mai mare succes la public l-au inregistrat tabelele comparative cu produse financiare.
La nivel national, in februarie 2007, bancile din Romania au initiat o serie de proiecte menite sa imbunatateasca colaborarea cu clientii. Cel mai amplu si de durata este cel ce vizeaza educarea consumatorilor, presedintele Asociatiei Romane a Bancilor, Radu Gratian Ghetea aratand ca aceasta actiune este una care se va desfasura pe termen lung si aproape continuu. Realizarea unei strategii si unui program de educare a consumatorului a revenit Comitetului pentru Initiative Speciale (SPI), un parteneriat intre ARB, BNR, Ministerul Finantelor si Protectia Consumatorului, sprijinit de Programul Convergence, administrat de Banca Mondiala.
Crecetătorii au realizat diferite studii de evaluare a cunoştinţelor financiare.
Astfel, în Statele Unite ale Americii s-a evidenţiat nivelul redus de cunoaştere a principalelor categorii de produse şi servicii bancare, a elementelor de management financiar şi s-a remarcat neînţelegerea unor categorii investiţionale deosebit de importante: acţiuni, obligaţiuni etc. Lipsa cunoştinţelor financiare la nivelul întregii populaţii americane s-a evidenţiat şi printr-un studiu realizat de Hilgert şi Hogarth (2002) care a folosit date obţinute prin chestionarea a peste 1.000 de persoane adulte cu vârste între 18 şi 97 ani. Aceste studii au relevat diferenţe substanţiale între diferite categorii socio-demografice: persoanele cu studii reduse, femeile, vârstnicii au avut rezultate inferioare celorlalte categorii analizate.
În 2006 Lusardi şi Mitchell au elaborat un studiu destinat să evalueze cunoştinţele financiare ale persoanelor de peste 50 de ani. Rezultatele evidenţiază faptul că doar jumătate dintre respondenţi au putut formula răspunsuri corecte în legătură cu modul de capitalizare a dobânzilor la propriile economii şi cu privire la influenţa inflaţiei asupra acestora. Doar o treime dintre participanţii la studiu au fost în măsură să indice corect beneficiile diversificării riscurilor asupra siguranţei şi randamentului portofoliului personal.
Rezultatele obţinute de Lusardi şi Mitchell sunt în concordanţă cu studiul realizat de Moore (2003) , care a evidenţiat faptul că cei mai mulţi dintre participanţi nu cunoşteau faptul că randamentul acţiunilor a fost superior obligaţiunilor în ultimii 40 ani şi că fondurile mutuale nu garantează un anumit nivel al randamentului pentru sumele investite.
În Australia şi Noua Zeelandă, ANZ Banking Group a elaborat un studiu extins asupra comportamentului financiar al consumatorilor. Cercetarea a cuprins analiza a peste 3.500 de chestionare cu scopul de a evalua aspecte de bază legate de investiţii, sistemul privat de pensii, operaţiuni financiare şi de aritmetică simplă. Deşi 67% au declarat că înţeleg modul de capitalizare a dobânzii, doar 28% au putut să răspundă corect la o serie de calcule financiare concrete. Ca şi în Statele Unite ale Americii s-a demonstrat existenţa unei legături directe între nivelul studiilor şi gradul de educare financiară a persoanelor fizice. Peste 54% au opinat în mod eronat că investiţiile în instrumente cu venit fix (obligaţiuni) au generat randamente mai mari în comparaţie cu acţiunile în ultimele decenii.
În Europa rezultatele sunt similare. Astfel, în Marea Britanie, Miles (2004) evidenţiază o slabă cunoaştere a ratelor de dobândă şi a sistemului de ipoteci în rândul debitorilor. Se arată că persoanele tinere, cu precădere cele cu studii reduse şi cu un nivel scăzut al veniturilor au un comportament financiar mai puţin sofisticat.
Decidentii de politica economica ar trebui sa fie preocupati de posibilele implicatii ale lipsei de cultura financiara asupra comportamentului economic. In acest sens au fost efectuate diverse studii care sa analizeze legatura existenta intre lispa de educatie financiara a populatiei si comportamentul economic. Astfel Hogarth, Anguelov si Lee (2005) demonstreaza ca in majoritatea cazurilor, indivizii cu un nivel scazut al educatiei financiare evita folosirea serviciilor bancare, fapt ce se concretizeaza intr-o lipsa a tranzactiilor efectuate prin conturile bancare.
Lusardi si Mitchell (2007) arata ca exista o probabilitate mai mare ca populatia cu un grad mai ridicat al cunostintelor economice sa prezinte abilitatile necesarea conceperii unui plan de pensionare (aderarea la anumite fonduri de pensii). Dupa ce au fost luati in considerare factorii ca : educatie, stare civila, numar de copii, perioada pana la pensionare, rasa si sex autorii au concluzionat ca educatia financiara joaca un rol indepenedent in influentarea comportamentului economic. Rezultatele acestei lucrari sunt importante si prin prisma studiilor efectuate anterior de Lusardi si Mitchell, care in 2006 demonstreaza ca exista o corelatie directa intre lipsa planului de pensionare (neaderarea la un fond de pensii) si lipsa economisirii. Si alti autori au confirmat legatura positiva dintre educatia financiara si comportamentul economic. De exemplu Calvet, Campbell si Sodini (2005) au evidentiat ca exista o probabilitate mai mare ca indivizii cu o educatia financiara solida sa realizeze investitii mai eficiente, orientadu-se spre active ce comporta un grad mai ridicat de risc. Studiul este sustinut si de Van, Rooji, Lusardi si Alessie (2007) care arata ca repondentii cu un nivel ridicat al cunostintelor economice investesc intr-o proportie mai mare in actiuni.
Un alt subiect de interes se refera la cunoastintele populatiei cu privire la termenii unui contract de ipoteca, acesta fiind dezbatut cu precadere in Statele Unite ale Americii unde majoritatea familiilor detin proprietati imobiliare. Astfel, Campbell (2006) subliniaza ca deciziile menajelor in legatura cu alegerea tipului de ipoteca sau a moldalitatii de refinantare a acesteia ar trebui privite in relatie cu cunostintele financiare ale acestora. Campbell arata ca majoritatea indivizilor este confuza atunci cand vine vorba de conditiile de contractare a ipotecilor. De asemenea aceasta a evidentiat ca intre 2001-2003, perioada in care ratele de dobanda au cunoscut scaderi importante, refinantatrea ipotecii a fost realizata intr-o proportie mai mare de tineri, indivizi cu educatie ridicata sau de persoanele care detineau proprietati mai scumpe. Aceste aspecte au fost confirmate si de Bucks si Pence (2006) care au examinat masura in care populatia apreciaza corect valoarea proprietatilor detinute si cunoasterea termenilor contractelor de ipoteca. Acestia au aratat ca multi debitori, cu precadere cei cu rate de ipoteca ajustabile, subestimeaza masura in care ratele de dobanda se pot schimba. De asemenea s-a aratat ca, intr-o proportie mai mare, indivizii cu un nivel redus al cunostintelor economice si cei cu venituri mici nu cunosc termenii in care s-au incheiat contractele de ipoteca. Stango si Zinman (2006) analizeaza tendinta sistematica a populatiei de a subestima ratele de dobanda asociate unui sir de imprumuturi , aratand ca este mai probabil ca indivizii care subestimeaza rata de dobanda anuala sa continue sa se indatoreze in detrimentul economisirii.
În prezent, în România, nu există suficiente date sau analize ale comportamentului financiar al populaţiei la nivel microeconomic, al comportamentelor de economisire, îndatorare sau acumulare al populaţiei, în condiţiile în care se resimte puternic impactul acestui comportament asupra bunăstării generale.
Educarea financiară a populaţiei nu a reprezentat o prioritate în România până acum, cu toate că în Occident, dar şi în noile state membre UE, autorităţile de supraveghere pun mare accent pe această componentă.
A apărut necesitatea evaluării nivelului de cunoştinţe financiare ale publicului adult din România, sa se evalueze modul de informare al publicului şi să se ofere susţinerea necesară în evaluarea corectă a riscurilor asumate în momentul creşterii gradului de îndatorare. Nimeni nu poate aprecia mai corect capacitatea de rambursare decat cel care solicită creditul, astfel că sprijinirea persoanelor fizice în luarea unor decizii financiare fundamentate reprezintă o modalitate de menţinere a unui sistem bancar sănătos.
Rezultatele unui studiu au arătat că persoanele fizice din România nu cunosc decât într-o mică măsură caracteristicile produselor si serviciilor financiar-bancare folosite.
Corporative I.
Continutul gestiunii financiare a unitatilor corporative si atributiile gestiunii financiare
Gestiunea financiara a intreprinderii retine in mod esential studiul deciziilor financiare si a gestiunii patrimoniului intreprinderii.
Exista doua categorii de decizii financiare:
- Decizii pe termen lung care cuprind decizii de investitii, de finantare, de distribuire de profit si dividende. Managerii financiari folosesc in deciziile financiare pe termen lung matematicile financiare (capitalizarea si actualizarea). Studiul deciziei de finantare cuprinde:
- Organizarea pietei financiare;
Gestiunea financiara a intreprinderii retine in mod esential studiul deciziilor financiare si a gestiunii patrimoniului intreprinderii.
Exista doua categorii de decizii financiare:
- Decizii pe termen lung care cuprind decizii de investitii, de finantare, de distribuire de profit si dividende. Managerii financiari folosesc in deciziile financiare pe termen lung matematicile financiare (capitalizarea si actualizarea). Studiul deciziei de finantare cuprinde:
- Organizarea pietei financiare;
- Studiul principalelor surse de finantare;
- Notiunea de cost de capital procurat;
- Notiunea de cost de capital procurat;
- Structura financiara a intreprinderii.
- Decizii pe termne scurt vizeaza urmatoarele:
1. Gestiunea ciclului de exploatare (gestiunea stocurilor, a creantelor si a datoriilor de exploatare);
2. Gestiunea trezoreriei intreprinderii; Gestiunea riscurilor.
- Decizii pe termne scurt vizeaza urmatoarele:
1. Gestiunea ciclului de exploatare (gestiunea stocurilor, a creantelor si a datoriilor de exploatare);
2. Gestiunea trezoreriei intreprinderii; Gestiunea riscurilor.
Controlul deciziilor financiare ridica trei probleme si anume organizarea controlului financiar intern, tehnicile de control extern si analiza diagnosticului financiar si a valorii intreprinderii.
Schematic continutul gestiunii financiare contine urmatoarele:
- Deciziile financiare pe termen lung si scurt; ? Sistemul financiar, banci si piete de capital;
- Sistemul de informare contabil si financiar;
- Organizarea functiei financiare care cuprinde locul directiei financiare, finantist si trezorier, control de gestiune intern si extern si analia diagnosticului financiar si a valorii intreprinderii.
Schematic continutul gestiunii financiare contine urmatoarele:
- Deciziile financiare pe termen lung si scurt; ? Sistemul financiar, banci si piete de capital;
- Sistemul de informare contabil si financiar;
- Organizarea functiei financiare care cuprinde locul directiei financiare, finantist si trezorier, control de gestiune intern si extern si analia diagnosticului financiar si a valorii intreprinderii.
1. Una din atributiile gestiunii financiare o constituie asigurarea maximizarii valorii intreprinderii sau a bogatiei proprietarilor sai.
Maximizarea valorii presupune ca patrimoniul sa fie angajat inntr-un proiect de investitii care sa-l valorizeze ca urmare a rentabilitatii viitoare si a activitatii sale.
Maximizarea valorii presupune ca patrimoniul sa fie angajat inntr-un proiect de investitii care sa-l valorizeze ca urmare a rentabilitatii viitoare si a activitatii sale.
2. Gestiunea financiara trebuie sa vegheze la mentinerea performantelor intreprinderii la un nivel satisfacator precum si maximizarea rezultatelor financiare pe termen mediu si lung.
Finantele corporative nu preconizeaza cautarea cu orice pret unui profit maxim pe termen scurt ci apreciaza stabilitatea performantelor introducand notiunea de valoare actuala si de risc.
Finantele corporative nu preconizeaza cautarea cu orice pret unui profit maxim pe termen scurt ci apreciaza stabilitatea performantelor introducand notiunea de valoare actuala si de risc.
3. Stapanirea riscurilor financiare. Riscul la o intreprindere poate fi definit prin referire la variabilitatea anticipata a rezultatelor financiare care sunt susceptibile de a fi asigurate.
Daca varibilitatea rezultatului financiar defineste forma generala a riscului financiar, formele specifice ale riscului trebuie analizate si stapanite de catre gestiunea financiara astfel:
- Riscul de exploatare si structura stocurilor;
- Riscul de indatorare si efectul de levier financiar;
- Riscul de faliment;
- Riscul de schimb valutar si rata dobanzii bancare.
Daca varibilitatea rezultatului financiar defineste forma generala a riscului financiar, formele specifice ale riscului trebuie analizate si stapanite de catre gestiunea financiara astfel:
- Riscul de exploatare si structura stocurilor;
- Riscul de indatorare si efectul de levier financiar;
- Riscul de faliment;
- Riscul de schimb valutar si rata dobanzii bancare.
4. Mentinerea solvabilitatii sau stapanirea echilibrului financiar. Riscul de faliment rezulta din insolvabilitatea posibila a intreprinderii. Prin solvabilitate se intelege ca intreprinderea sa faca fata datoriilor sale exigibile.
Responsabilitatile operationale ale gestiunii financiare
Responsabilitatile operationale ale gestiunii financiare se distribuie intre cele 3 faze ale ciclului de exploatare. Acest ciclu comporta in primul rand o faza de diagnostic financiar care are ca obiectiv aprecierea situatiei si activitatii financiare a intreprinderii. A doua faza se refera la masurile concrete care se pot lua pentru acoperirea lacunelor semnalate in activitatea intreprinderii si sa le valorizeze. A treia faza se refera la urmarirea si controlul proiectelor privind finantarea unui proiect de exploatare sau de investitii.
Responsabilitatile gestiunii financiare intr-o schema redusa se prezinta astfel:
- Diagnostic financiar care consta in aprecierea punctelor forte si a celor slabe referitoare la situatia financiara a intreprinderii si a performantelor ei;
- Decizii financiare care consta in stapanirea riscurilor, a plasamentelor; gestiunea riscurilor financiare; proiecte de finantare, de investitii, de trezorerie si finantari; gestiunea financiara pe termen scurt si lung.
- Controlul financiar.
Functia financiara a unitatilor corporative si locul acestei functii in cadrul acestora
Natura sarcinilor incredintate directiei financiare variaza de la o corporatie la alta in functie de dimensiunea intreprinderii.
Directiile financiare indeplinesc in mod frecvent numeroare sarcini administrative, juridice si fiscale foarte strans legate de preocuparile financiare.
Pentru a cunoaste locul si continutul functiei financiare in cadrul intreprinderii trebuie sa raspunda la intrebarea "Ce loc ocupa functia financiara in organigrama unei intreprinderi?".
Astfel in functie de dimensiune, functia financiara nu este intotdeauna foarte diferentiata de alte functii din intreprindere cu activitate mai redusa.
In intreprinderile mari cand acestea sunt si cotate la bursa, functia financiara este mult diferentiata, ea este incredintata unui responsabil mai specializat si constituie o directie separata de directia administrativa.
Daca ne referim la locul functiei financiare in organigrama intreprinderii pot fi semnalate trei cazuri:
- Un loc subteran unde directia financiara este dependenta de directia administrativa;
- Un loc mediu unde directia financiara poseda acelasi rang ca si alte directii; ea regrupeaza gestiunea fondurilor banesti si controlul fondurilor banesti;
- Un loc proeminent unde directia financiara este alaturata directiei generale dar ea supervizeaza si alte directii.
In tarile Occidentale (Franta) exista tendinta de a face distinctie intre trezorier responsabil financiar. In tarile anglo-saxone se face in mod frecvent distinctie intre trezorier si controlor.
Ca urmare a avantului pietelor de capitaluri meseria de trezorier a cunoscut recent importante atributii: se ocupa cu previziunea fluxurilor de trezorerie; punerea la punct a creditelor de trezorerie; plasamentul excedentelor de trezorerie.
Trezorierului i s-a incredintat si gestiunea riscului de rate de dobanda si de schimb valutar. In prezent functia financiara in cadrul unitatii corporative cuprinde doua aspecte principale:
- Gestiunea trezoreriei care se ocupa de fluxurile financiare pe termen scurt, de lichiditatea intreprinderii, de riscurile de rata de dobanda, de schimb valutar;
- Gestiunea financiara se ocupa si de alegerea finantarilor pe termen lung, controlul cheltuielilor fondurilor banesti si de politica de distribuire a profitului si dividendelor.
In tarile anglo-saxone se separa in mod traditional functiile de trezorier si controlor care se valideaza nu pe distinctia dintre termen scurt sau lung ci pe distinctia dintre functia interna si cea externa a gestiunii financiare.
Atributiile trezorierului: previziunea trezoreriei; creditele de trezorerie; gestiunea excedentelor de trezorerie; gestiunea riscului valutar si de rata de dobanda.
Atributiile responsabilului financiar: decizia de finantare; afectarea resurselor financiare si alegerea investirii de capital; achizitii si fuziuni; politica de distribuire de dividende si operatiuni de inginerie economica.
Atributiile trezorierului in tarile anglo-saxone: decizia de finantare; relatia cu bancile; relatia cu investitorii; previziunea trezoreriei; politica de dividende; gestiunea riscurilor.
Atributiile controlorului: contabilitatea financiara; contabilitatea de gestiune; pregatire situatiilor financiare; pregatirea si urmarirea bugetului de venituri, cheltuieli si alte bugete; control de gestiune; gestiune fiscala; audit intern; probleme juridice; gestiunea contractelor de asigurari.
Responsabilitatile operationale ale gestiunii financiare
Responsabilitatile operationale ale gestiunii financiare se distribuie intre cele 3 faze ale ciclului de exploatare. Acest ciclu comporta in primul rand o faza de diagnostic financiar care are ca obiectiv aprecierea situatiei si activitatii financiare a intreprinderii. A doua faza se refera la masurile concrete care se pot lua pentru acoperirea lacunelor semnalate in activitatea intreprinderii si sa le valorizeze. A treia faza se refera la urmarirea si controlul proiectelor privind finantarea unui proiect de exploatare sau de investitii.
Responsabilitatile gestiunii financiare intr-o schema redusa se prezinta astfel:
- Diagnostic financiar care consta in aprecierea punctelor forte si a celor slabe referitoare la situatia financiara a intreprinderii si a performantelor ei;
- Decizii financiare care consta in stapanirea riscurilor, a plasamentelor; gestiunea riscurilor financiare; proiecte de finantare, de investitii, de trezorerie si finantari; gestiunea financiara pe termen scurt si lung.
- Controlul financiar.
Functia financiara a unitatilor corporative si locul acestei functii in cadrul acestora
Natura sarcinilor incredintate directiei financiare variaza de la o corporatie la alta in functie de dimensiunea intreprinderii.
Directiile financiare indeplinesc in mod frecvent numeroare sarcini administrative, juridice si fiscale foarte strans legate de preocuparile financiare.
Pentru a cunoaste locul si continutul functiei financiare in cadrul intreprinderii trebuie sa raspunda la intrebarea "Ce loc ocupa functia financiara in organigrama unei intreprinderi?".
Astfel in functie de dimensiune, functia financiara nu este intotdeauna foarte diferentiata de alte functii din intreprindere cu activitate mai redusa.
In intreprinderile mari cand acestea sunt si cotate la bursa, functia financiara este mult diferentiata, ea este incredintata unui responsabil mai specializat si constituie o directie separata de directia administrativa.
Daca ne referim la locul functiei financiare in organigrama intreprinderii pot fi semnalate trei cazuri:
- Un loc subteran unde directia financiara este dependenta de directia administrativa;
- Un loc mediu unde directia financiara poseda acelasi rang ca si alte directii; ea regrupeaza gestiunea fondurilor banesti si controlul fondurilor banesti;
- Un loc proeminent unde directia financiara este alaturata directiei generale dar ea supervizeaza si alte directii.
In tarile Occidentale (Franta) exista tendinta de a face distinctie intre trezorier responsabil financiar. In tarile anglo-saxone se face in mod frecvent distinctie intre trezorier si controlor.
Ca urmare a avantului pietelor de capitaluri meseria de trezorier a cunoscut recent importante atributii: se ocupa cu previziunea fluxurilor de trezorerie; punerea la punct a creditelor de trezorerie; plasamentul excedentelor de trezorerie.
Trezorierului i s-a incredintat si gestiunea riscului de rate de dobanda si de schimb valutar. In prezent functia financiara in cadrul unitatii corporative cuprinde doua aspecte principale:
- Gestiunea trezoreriei care se ocupa de fluxurile financiare pe termen scurt, de lichiditatea intreprinderii, de riscurile de rata de dobanda, de schimb valutar;
- Gestiunea financiara se ocupa si de alegerea finantarilor pe termen lung, controlul cheltuielilor fondurilor banesti si de politica de distribuire a profitului si dividendelor.
In tarile anglo-saxone se separa in mod traditional functiile de trezorier si controlor care se valideaza nu pe distinctia dintre termen scurt sau lung ci pe distinctia dintre functia interna si cea externa a gestiunii financiare.
Atributiile trezorierului: previziunea trezoreriei; creditele de trezorerie; gestiunea excedentelor de trezorerie; gestiunea riscului valutar si de rata de dobanda.
Atributiile responsabilului financiar: decizia de finantare; afectarea resurselor financiare si alegerea investirii de capital; achizitii si fuziuni; politica de distribuire de dividende si operatiuni de inginerie economica.
Atributiile trezorierului in tarile anglo-saxone: decizia de finantare; relatia cu bancile; relatia cu investitorii; previziunea trezoreriei; politica de dividende; gestiunea riscurilor.
Atributiile controlorului: contabilitatea financiara; contabilitatea de gestiune; pregatire situatiilor financiare; pregatirea si urmarirea bugetului de venituri, cheltuieli si alte bugete; control de gestiune; gestiune fiscala; audit intern; probleme juridice; gestiunea contractelor de asigurari.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)