.1. CE ESTE PIAŢA MONETARĂ ŞI CUM A EVOLUAT EA
Piaţa monetară este o piaţă a capitalurilor pe termen scurt şi foarte scurt . Existenţa acestei bănci este legată de faptul că unele bănci sunt beneficiare ale unui surplus de încasări , iar altele au de efectuat un surplus de plăţi .
Piaţa monetară nu este o piaţă localizată , tranzacţiile acestei pieţe se încheie prin telefon , telex , fax . Piaţa monetară se derulează în principal la băncile care crează monedă , de la care se pot procura disponibilităţile necesare pentru a face faţă fluxurilor de plăţi . De aceea se poate spune că piaţa monetară este o piaţă a monedei centrale , adică a biletelor de bănci , a numerarului în general şi a disponibilităţilor în cont create la banca de emisiune . Piaţa monetară este o piaţă de lichidităţi pe termen scurt pentru toate organismele de credit bancare . Participanţii la această piaţă sunt bănci , case de economii , societăţi financiare , banca de emisiune , trezoreria statului , casele de titluri , etc. Unele dintre aceste organisme apar cu predilecţie excedentare creditoare , cum sunt de regulă casele de economii , casele de pensii , în timp ce altele , printre care băncile comerciale , instituţiile de credit specializate sunt predominant debitoare . Piaţa monetară redefineşte funcţia de compensare a excedentului şi deficitului de lichidităţi . Operaţia pe piaţa monetară cu termenul cel mai scurt este acordarea unui titlu de împrumut a unei sume de bani până la ora 12 a zilei următoare . Termenele pentru care se acordă creditele s-au prelungit de la 24 de ore până la 18 luni , cum rezultă dintr-o practică mai veche italiană până la perioade cuprinse între o zi şi 7 ani sau chiar 10 ani , cum atestă practica şi literatura franceză mai recentă .
Piaţa monetară a devenit în Franţa , după 1986 , o piaţă deschisă agenţilor nefinanciari care doresc fie să acorde credite , fie să se împrumute cu lichidităţi .
Piaţa monetară este un mecanism important în sistemul monetar şi financiar al unei ţări . Ea este locul intervenţiilor băncii de emisiune asupra lichidităţilor bancare .
Piaţa monetară este în prezent în plină schimbare , transformare . Până acum circa un sfert de secol ea a fost o piaţă specializată , cunoscută doar unor specialişti , iar noţiunea corespundea în fapt cu ceea ce reprezintă piaţa interbancară . Pe această piaţă restrânsă băncile îşi regularizează zilnic excedentele şi deficitele de trezorerie . Puteau interveni şi atunci instituţii financiare specializate cu excedentele lor de lichiditate . Banca Franţei , ca bancă de emisiune , avea posibilitatea să intervină şi ea , dar o făcea foarte puţin , întrucât ea refinanţa băncile prin intermediul reescontului efectelor comerciale. Ea mai acorda avansuri pe efecte publice , efectua operaţiuni de open-market , dar de proporţii reduse şi la o rată mai ridicată decât taxa de scont.
Din 1967 alimentarea pieţei monetare a fost îmbunătăţită prin posibilitatea ce s-a creat societăţilor de asigurări , caselor de pensii de a plasa lichidităţile colectate de ele. Casele de economii , care până atunci plasau totalitatea fondurilor mobilizate pe temen lung , au trecut la utilizarea unei fracţiuni de 20 % din acestea pe piaţa monetară . Refinanţarea pe calea reescontului a fost descurajată prin faptul că rata dobânzii la creditele acordate pe piaţa monetară a devenit mai mică decât taxa oficială a scontului , iar plafoanele de scont , care asigurau un automatism în refinanţarea băncilor la banca centrală , au fost suprimate .
Sub influenţa inovaţiei financiare şi a conjucturii , proporţia datoriei publice creşte . Noile instrumente financiare de genul SICAV pe termen scurt şi fondurile comune de plasament (FCP) captează lichidităţile populaţiei şi intreprinzătorilor . Reforma din noiembrie 1986 a constat în “deschiderea” pieţei monetare pentru a permite accesul la operaţiunile ei şi a intreprinderilor şi trezoreriei publice . Piaţa monetară a devenit , în aceastã concepţie , o piaţă a capitalurilor pe termen scurt şi pe termen mijlociu , unde toţi ofertanţii şi solicitanţii de capitaluri pot interveni .
În noile condiţii , piaţa monetară poate fi privită , deci , în sens restrâns ca piaţă interbancară , o piaţă a monedei centrale şi , în sens larg , ca piaţă deschisă , o piaţă a capitalurilor pe termen scurt , care din raţiunea prezenţei intreprinderilor în circuit este simultan atât o piaţă a monedei centrale , cât şi a monedei bancare .
Sensul principal al lărgirii participanţilor la piaţa monetară prin asigurarea accesului intreprinderilor , trezoreriei statului şi al instituţiilor financiare este promovarea concurenţei , activizarea participanţilor pentru găsirea de noi “produse financiare” , noi forme şi titluri de creanţă care să amplifice , să amelioreze resursele şi să ieftinească creditele .
.2. PIAŢA MONETARĂ ŞI PIEŢELE PARALELE
În procesele economice apar numeroşi factori interesaţi în vânzarea sau cumpărarea capitalurilor disponibile pe o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată şi că în realizarea dezideratelor lor privind fructificarea capitalurilor ei negociază , se confruntă şi se pun de acord în cadrul unor relaţii specifice de piaţă .
Totalitatea relaţiilor dintre diferitele subiecte economice , intreprinderi şi persoane , între acestea şi intermediarii bancari , precum şi a raporturilor dintre bănci şi alte instituţii de credit privind transferul de disponibilităţi monetare ca formă specifică de creanţe şi fructificare a capitalului , formează pieţele de capital sau pieţele creditului .
Aceste pieţe sunt segmentate în funcţie de natura participanţilor şi scopurile urmărite de aceştia .
Astfel , potrivit celei mai acceptate considerări ale structurii pieţelor distingem :
• piaţa capitalurilor sau piaţa financiară ;
• piaţa monetară ;
• piaţa valutară .
Piaţa monetară sau piaţa creditului are drept obiect capitalurile disponibile pe termen scurt şi piaţa valutară este un compartiment obligatoriu pentru fluxurile de capital din şi către exterior .
Aşa cum s-a subliniat , aceste pieţe se individualizează prin instituţiile funcţionale şi modul de desfăşurare a tranzacţiilor pe aceste pieţe . Dar se apreciază , pe bună dreptate , că pe de o parte graniţele dintre aceste pieţe nu pot fi precis delimitate , iar pe de altă parte , legăturile dintre aceste pieţe sunt foarte strânse . Astfel , evenimentele şi tendinţele dintr-o piaţă pot influenţa desfăşurarea evenimentelor şi tendinţelor de pe alte pieţe , cu atât mai mult cu cât mulţi participanţi operează pe mai multe pieţe şi implicit pot transfera, în cazul în care consideră favorabilă , participarea lor pe alte pieţe .
Între cele două extreme posibile : angajarea “permanentă” a capitalului prin achiziţii de acţiuni şi obligaţiuni şi împrumuturile de la zi la zi , există o gamă diferenţiată de modalităţi de plasare a capitalurilor pe pieţele de capital şi ale creditului , deosebite , dar apropiate gradual una de alta .
Piaţa monetară sau piaţa creditului funcţionează cu participarea amplă a populaţiei , a firmelor şi îndeosebi a intermediarilor bancari , instituţii cu largă funcţionalitate pe această piaţă .
Complexitatea relaţiilor din cadrul pieţei monetare conduce la segmentarea ei specifică , funcţie de diversitatea firească a unor laturi ale procesului de modernizare şi angajare a capitalurilor disponibile . Astfel , funcţionalitatea generală a pieţei creditului este asigurată prin activitatea unor pieţe componente , având fiecare în parte participanţi şi operaţiuni specifice .
Astfel , în cadrul pieţei monetare distingem :
• piaţa monetară (clasică) ;
• pieţele paralele .
Piaţa monetară , aşa-zisă clasică , are în fapt mai multe ipostaze :
• piaţa monetară sau piaţa scontului ;
• piaţa monetară propriu zisă ,
considerate ca două părţi componente complementare ale pieţii monetare clasice .
În prima ipostază piaţa monetară sau piaţa scontului pe termen scurt cuprinde un cadru larg de relaţii privind , pe de o parte mobilizarea disponibilităţilor monetare de la intreprinderi şi persoane la instituţiile de credit , iar pe de altă parte , acordarea de credite , de către bănci , firmelor sau persoanelor .
Termenele de creditare specifice pe această piaţă sunt la vedere sau pentru un maxim de un an (SUA) sau 18 – 24 luni în sistemele bancare europene .
Resursele ce se mobilizează pe această piaţă sunt , de regulă , disponibilităţi curente ale firmelor şi persoanelor , respectiv soldurile conturilor de depozit la vedere sau ale conturilor curente .
Distribuirea acestor resurse se efectuează prin creditele acordate firmelor pentru satisfacerea necesităţilor curente legate , în principiu , de avansarea cheltuielilor de producţie , sau a celor legate de circulaţia mărfurilor de la producător la reţeaua de distribuţie . De asemeni , beneficiare de credite sunt familiile , în principal pentru achiziţia de locuinţe şi de bunuri de consum .
Mobilizarea disponibilităţilor şi distribuirea creditelor se face în condiţii de piaţă , participanţii la tranzacţii manifestându-şi preferinţele , în mod liber , orientată de interesul , respectiv nivelul de dobânzi optim , care îi pot favoriza .
În a doua sa ipostază , piaţa monetară propriu zisă , în care în principal băncile îşi împrumută una alteia sumele necesare în scopul echilibrării raporturilor interbancare , zilnic , în legătură cu lichidarea soldurilor provenind din operaţiuni reciproce pe termen de 24 de ore şi mai mari , funcţie de necesităţi .
Acest circuit special al capitalurilor disponibile are un rol deosebit în reglarea şi stabilirea circulaţiei monetare scriptice şi în funcţionarea echilibrată a sistemului bancar .
Buna fucţionare a pieţei monetare este strâns legată de piaţa economiilor care poate fi considerată piaţă auxiliară pentru piaţa economiilor care poate fi considerată piaţă auxiliară pentru piaţa monetară . Băncile de orice fel îşi atrag , pe baza unor relaţii de permanentă colaborare şi în condiţii de competiţie , importante resurse din sfera caselor de economii , cooperativelor de credit , societăţilor de asigurări , fondurilor de pensii , fondurilor de plasament etc. ; instituţii consacrate în mobilizarea şi fructificarea specifică a unei importante părţi a economiilor populaţiei
Pieţele paralele s-au format treptat în perioada de după cel de-al doilea război mondial , în împrejurări istorice şi de dezvoltare economică specifice , care au determinat structura unor noi pieţe ale creditului independente în funcţionarea lor şi cu restrânse canale de comunicare directă cu celelalte pieţe aparţinând pieţei tradiţionale a creditului . De aici şi denumirea lor de pieţe paralele .
.3. BĂNCILE DE AFACERI . CARACTERIZARE ŞI TIPURI
Diferenţa dintre băncile de afaceri şi băncile de depozit decurge mai puţin din specializarea riguroasă decât din orientarea activităţii lor .
Evoluţia economiei moderne în care patronează marile intreprinderi industriale şi comerciale a contribuit la apariţia acestui compartiment în activitatea bancară “afaceri de bancă” .
În cea mai mare parte , crearea sau extinderea afacerilor este însoţită , în mod necesar de apelul la capitaluri , iar în acestea , în general , băncile servesc ca intermediari .
Întrucât noile intreprinderi , mai puţin cunoscute , presupun risc şi neîncredere din partea deţinătorilor de capital , în asemenea activităţi , băncile au trebuit să se implice direct , ca participanţi prin propriile resurse . Pe această bază , băncile pot să mobilizeze şi alte capitaluri în aceste scopuri .
Astfel , băncile de afaceri s-au desprins , cu timpul definitiv de băncile de depozit , afirmându-se ca o speţă specifică de bănci , de mare însemnătate în viaţa economică .
Modelul băncilor de afaceri de astăzi a fost creat prin Glass-Stegall Act din 1933 , care face o delimitare netă în cadru instituţiilor de credit americane între băncile depozit (Deposit Banks) colectoare de depozite şi distribuitoare de credite şi băncile de investiţii (Investment Banks) cărora le-au revenit operaţiile de intermediere în domeniul atragerii capitalurilor şi plasării lor optime , inclusiv prin administrarea pe cont propriu sau prin sindicalizare a emisiunilor de valori mobiliare . Un rol deosebit a revenit acestor bănci intermedierii, achiziţiilor , cesiunilor , fuziunilor , majorante de capital .
Modelul american instituie pentru bănci în special rolul de consilieri, serviciile lor fiind remunerate prin comisioane ridicate , funcţie de natura acestor servicii . Cu timpul , băncile de investiţii au început să ofere clienţilor sprijin financiar , fie direct prin participanţi la capital , fie indirect prin preluarea fermă a datoriilor sub forma obligatară (respectiv prin obligaţiile emise în acest sens) .
Totuşi , o caracteristică a băncilor de investiţii americane a rămas , pentru mult timp şi pentru multe din acestea , faptul că ele nu deţin şi nu exercită controlul portofoliilor intreprinderilor industriale spre deosebire , băncile de afaceri franceze se caracterizează prin deţineri importante ale portofoliilor intreprinderilor industriale frecvent considerate drept “clienţi captivi” .
De asemenea , băncile de afaceri franceze se bucură de deţinerea în gestiune a unor fonduri considerabile , care pot fi folosite adesea în scopul desfăşurării operaţiilor financiare ale băncilor înseşi .
Băncile de afaceri franceze sunt favorizate de monopolul emisiunii asupra pieţei obligatare , situaţie profitabilă în special pentru băncile mari .
O formă derivată în activitatea băncilor de afaceri o reprezintă societăţile de portofoliu . Societăţile de portofoliu joacă un rol important în operaţiile financiare franceze . Prin numărul şi diversitatea lor , prin ponderea lor în economia franceză , ele se afirmă ca superioare , în comparaţie cu alte pieţe financiare naţionale , deşi acolo acţionează unele societăţi de portofoliu mai mari ..
Societăţile de portofoliu au o dublă funcţionalitate . Pe de-o parte , întrucât deţinerile lor asigură o valorificare ridicată a capitalurilor prin veniturile obţinute din dividende . Pe de altă parte scopul principal al acestora este asigurarea controlului asupra anumitor intreprinderi . Deţinerea unui număr de acţiuni identificat ca “pachet de control” permite asigurarea unei majorităţi în adunarea generală a acţionarilor şi de aici poziţii privilegiate în conducerea societăţii pe acţiuni respective : alegerea şi desemnarea cadrelor de conducere superioare (preşedinte , director general şi alţii) , orientarea politicii economice de investiţii , de producţie , comerciale şi financiare , corelarea colaborării în influenţarea furnizării de materii prime , cooperarea de producţie , formarea şi dezvoltarea pieţei de desfacere cu alte societăţi aflate în acelaşi cadru de control .
Astfel , în calitate de acţionari industriali sau instituţionali , fie prin participaţiile directe sau indirecte pe care le deţin fiecare din marile bănci franceze este parte componentă a unui grup sau chiar a unui clan , cu care întreţine relaţii privilegiate . Relaţia bancă industrie este de fapt de dublu sens : marile intreprinderi având , în special după privatizarea amplă a băncilor franceze , mari participaţii de capital la marile bănci franceze .
Iată deci că băncile de afaceri franceze , în activităţile lor specifice , pornesc de la o reţea strânsă şi complexă de legături cu intepriderile şi investitorii instituţionali ; axată îndeosebi pe participaţii neîncrucişate , directe sau indirecte .
ROLUL BĂNCII DE EMISIUNE
PE PIAŢA MONETARĂ
.1. CARACTERIZAREA BĂNCII DE EMISIUNE
Băncile de emisiune au apărut ca urmare a separării procesului de emisiune de bancnote de celelalte operaţiuni bancare . Dacă la început nu a existat o delimitare între băncile de emisiune şi băncile comerciale , cu timpul, emisiunea de bancnote a fost concentrată la un număr tot mai redus de bănci , devenind în final monopolul unei singure bănci sau al cîtorva bănci integrate într-un sistem unitar cum este cazul SUA (12 bănci federale) .
Banca de emisiune deţine o poziţie prioritară în cadrul oricărui sistem bancar . Prin funcţiile sale , prin multitudinea relaţiilor cu celelalte bănci şi cu întrega ecomonie , banca de emisiune reprezintă aşa-zisa “placă turnantă” a sistemului pe care îl deţine în cadrul economiei naţionale , justifică pe deplin atribuirea denumirii de bancă centrală sau bancă a băncilor .
Funcţionalitatea băncii de emisiune în cadrul economiei este subliniată prin funcţiile principale pe care le îndeplineşte :
• de emisiune ;
• de creditare ;
• de centru valutar ;
• de bancă a băncilor ;
• de bancă a statului .
Fiecare din aceste funcţii au sfere de acţiune distincte dar , prin natura lor , independente şi intercorelate .
Banca centrală , funcţionarea ei reprezintă un factor primordial , care contribuie la buna desfăşurare a activităţii sistemului bancar al unei ţări , al economiei naţionale în general . Profesorul doctor Marin Opriţescu de la Universitatea din Craiova a subliniat , cu ocazia sesiunii ştiinţifice desfăşurate la Facultatea de Ştiinţe Economice Iaşi în octombrie 1995 , principalele trăsături ce trebuie să caracterizeze activitatea unei puternice şi eficiente bănci de emisiune :
a. Politica monetară permite băncii de emisiune să aibă un amplu impact asupra unei sfere largi a dezvoltării macroeconomice , neîncluzând creşterea , utilizarea forţei de muncă , inflaţia , nivelul dobânzii , cursul valutar şi balanţa de plăţi externe . Tocmai într-un asemenea context , se impune clarificarea rolului său principal şi al responsabilităţii sale într-o economie de piaţă . În cadrul unui sitem în care moneda nu are valoare intrinsecă menirea principală a băncii centrale este de a limita pe cât posibil nivelul inflaţiei şi de a oferi cea mai bună monedă publică posibilă . Este vorba de evitarea exceselor în creaţia monetară , adică de limitarea finalizării deficitelor publice prin canalele bancare , precum şi de a evita greşelile în practica valutară în vederea stabilizării cursurilor de schimb cu principalele monede străine ;
b. Pentru o bancă de emisiune , limitarea inflaţiei , în vedera creării premiselor privind stabilitatea preţurilor trebuie să constituie nu numai o responsabilitate esenţială , că şi modalitatea cea mai eficientă de promovare a performanţelor economice pe termen mediu şi lung . Când acţionează în concordanţă cu cerinţele acestei responsabilităţi , banca de emisiune devine indirect o forţă motrice în asigurarea unor dobânzi scăzute şi stabile şi , totodată , în procesul de stabilizare a cursului valutar . Una din dilemele cu care se confruntă mai frecvent banca de emisiune este să aleagă între măsuri care ar stabili o mai bună bază pentru stabilirea preţurilor pe termen mediu şi lung şi în acest fel a şanselor unei creşteri pe termen lung şi efectele negative ale acestor măsuri asupra creşterii economice pe termen scurt . O bancă de emisiune bine organizată şi credibilă poate prezeni efectele negative asupra creşterii economice ale acţiunilor luate pe termene scurte pentru suprimarea presiunilor inflaţioniste . Instrumentele şi tehnicile folosite în acest scop sunt foarte diverse , diferite de la o ţară la alta , depinzănd de condiţiile instituţionale şi economice .
c. Experienţa unor ţări a arătat că puterea unei bănci de emisiune şi capacitatea ei de a-şi promova cu succes funcţiile depind , într-o mare măsură , de calitatea profesională a personalului şi conducerii ei . Aceasta le ajută să înfrunte valurile de presiuni din grupurile politice , de afaceri şi academice , în ceea ce priveşte politica monetară .
d. Capacitatea autorităţii monetare , respectiv a băncii de emisiune , este înfluenţată şi de modul în care sunt receptate şi înţelese acţiunile sale de către public , cu alte cuvinte operaţiile băncii de emisiune trebuie să fie transparente , în aşa fel încât publicul să cunoască cum funcţionează , ca şi motivele principale ale acţiunilor sale . Desigur că publicul nu trebuie să fie implicat zilnic în luarea deciziilor ce influenţează acţiunile băncii .
e. În fine , puterea şi eficienţa activităţii desfăşurate de banca de emisiune sunt condiţionate şi de modul în care acesta este protejată de interferenţa politică pe termen scurt . De fapt , nu se pune problema unei interdependenţa absoluta , ci a uneia relative pe care Napoleon , creatorul Băncii Franţei a sesizat-o atât de bine : “Vreu ca Banca Franţei să fie nici prea mult , nici prea puţin în mâna guvernului !” . Viaţa a arătat că gradul efectiv al independenţei şi a acceptării publice depinde de modul cum Banca Centrală îşi defineşte şi realizează rolul în timp .
În lumina acestor coordonate pot fi evaluate performanţele unei bănci centrale , eficienţei acţiunilor sale de intervenţie pe piaţa monetară şi în economia naţională .
.2. INTERVENŢIA BĂNCII DE EMISIUNE PE PIAŢA
INTERBANCARĂ
Banca de emisiune exercită o influenţă substanţială pe piaţa inerbancară prin rolul său regulator pe care îl joacă adesea .
Rolul ei este de a asigura o redistribuire a resurselor între bănci , normală , fără tensiuni . Funcţie de această cerinţă şi funcţie de orientările privind dezvoltarea economiei , banca de emisiune îşi va formula o proprie politică monetară şi de credit , respectiv îşi propune să determine diminuarea sau expansiunea crditului în economie .
Astfel , Banca de emisiune poate să-şi exercite influenţa sa în economie :
• fie prin nivelul dobânzii la care ea este dispusă să acorde credit , şi prin care influenţează într-un sens evoluţia pe piaţă a dobânzii ;
• fie prin stabilirea unui anumit volum de credit care îlacordă economiei , contribuind astfel la majorarea nivelului ofertei şi implicit la stabilirea unui preţ al creditului , funcţie de oferta majorată şi nivelul dat al cererii .
Intervanţiile băncii centrale pe piaţa monetară poartă numele de operaţiuni pe piaţa deschisă sau de open-market .
Pentru efectuarea acestor operaţii banca centrală intervine pe piaţă ca orice altă bancă cu deosebire ca atunci când ea cumpără titluri , pune bani în circulaţie sporind masa monetară (“injectie de lichidităţi”) , iar când vinde retrage din circulaţie banii încasaţi (“puncţie” de lichidităţi) . Pe piaţă , banca centrală ar putea cumpăra orice fel de titluri : de credit (obligaţiuni) sau de proprietate (acţiuni) , totuşi operaţiile sale pe piaţa liberă se rezumă la vânzările şi cumpărările de titluri guvernamentale . Existenţa unei pieţe dezvlotate a acestor titluri şi al unui volum semnificativ al datoriei publice sunt deci condiţii esenţiale pentru eficacitatea politicii de open-market . Când banca centrală cumpărăr titluri guvernamentale pe piaţa liberă , ea plăteşte cu un cec asupra ei înseşi . Când vânzătorul primeşte banii , acesta echivalează cu sporirea depozitului său bancar . Acest spor implică pentru o bancă o creştere a volumului resurselor sale minime , precum şi a celor excedentare . Deci creşte oferta monetară şi resursele de creditare ale băncilor . În acelaşi timp creşte şi preţul titlurilor guvernamentale , ceea ce echivalează cu o coborâre a nivelului ratei dobânzii la aceste titluri . De exemplu , dacă preţul obligaţiunilor de 3 luni de o valoare nominală de 100.000 creşte de la 97.000 la 98.000 , dobânda scade de la 3.000 la 2.000 , iar rata dobânzii (anuală) de la 12 % la 8 % . În concluzie , o cumpărare de titluri guvernamentale pe piaţa liberă are trei efecte majore :
• creşterea ofertei monetare ;
• creşterea resurselor de creditare ale băncilor ;
• creşterea nivelului ratei dobânzii .
Operaţiile pe piaţa liberă sunt principalul instrument folosit de FED în Statele Unite ale Americii . Şi alte bănci centrale îl folosesc (Banca Angliei) , preponderenţa lui fiind condiţionată de existenţa unui volum substanţial al datoriei publice .
Prin aceste operaţiuni pe piaţa deschisă , băncile centrale reglează volumul lichidităţilor pe piaţa monetară , ceea ce crează posibilitatea de a îmbunătăţi indirect trezoreria statului . Băncile sunt astfel stimulate să-şi sporească portofoliul cu aceste instrumente de trezorerie .
STUDIU DE CAZ
PRIVIND ACORDAREA CREDITULUI PENTRU CAPITAL DE LUCRU
Principala funcţie a Băncii Comerciale Române o constituie promovarea creditului bancar menit să satisfacă cererea de resurse a clienţilor săi , posibilităţile acestora de finanţare nefiind în măsură să asigure nevoile la un moment dat sau pentru o anumită perioadă de timp .
Strategia băncii asigură promovarea crditului sub diversele sale forme ca principal produs pus la dispoziţia clienţilor proprii .
Pentru Banca Comercială , creditul reprezintă oferta de bază către clienţii săi , iar activitatea de creditare constituie o componentă fundamentală a strategiei generale a băncii .
Creditul este conceput din punctul de vedere al clientului ca o sursă de finanţare necesară desfăşurării , continuării , dezvoltării sau restructurării acesuia , iar pentru bancă ca un plasament cu risc asumat în vederea obţinerii unui profit corespunzător .
Satisfacerea cerinţelor clienţilor stă în centrul atenţiei băncii , a unităţilor sale teritoriale . Solicitările clienţilor sunt asigurate şi prin stabilirea de competenţe de aprobare la diferite niveluri ale reţelei , precum şi în cadrul fiecărei unităţi , ceea ce va determina creşterea flexibilităţii în luarea deciziilor , precum şi asigurarea unui plus de autoritate şi responsabilitate la nivel operaţional .
Principiile generale ale strategiei creditării cuprind :
• prudenţa bancară şi calitatea profitului ;
• cunoaşterea clienţilor ;
• garantarea , rambursarea şi recuperarea .
Prudenţa bacară , care capătă o importanţă specială în procesul de aprobare a solicitărilor de credite , presupune acceptarea unor irscuri în funcţie şi corelate care se presupune că va fi obţinut , cuantificabile şi acceptabile după termenul scadent .
Cunoaşterea clienţilor decurge ca o cerinţă importantă a relaţiei bancă – client . Aceasta obligă la analiza afacerilor clienţilor , evoluţia în perioada trecută şi perspectiva pentru viitor , modul în care s-au concretizat relaţiile anterioare cu banca , capacitatea managerială în general , perfomanţele de ansamblu ale acestora .
Creditarea economiei naţionale constituie o preocupare constantă a Băncii Comerciale Române şi un sprijin real pentru un număr mare de agenţi economici .
Prin creditele acordate în economie , banca a urmărit finanţareaprincipalelor activităţi ale clienţilor săi , începând cu aprovizionarea tehnico-materială şi cu producţia şi continuând cu investiţiile şi celelalte activităţi ale acestora , servicii , comerţ etc.
Clienţii BCR solicită în mod constant împrumuturi pentr capitalul de lucru , care au resurse proprii insuficiente ce nu permit o desfăşurare normală a proceselor economice .
Din totalul creditelor pe termen scurt la 30.12.1996 , împrumuturile pentru capitalul de lucru reprezentau în jur de 70 % , diferenţa de 30 % reprezentând-o creditele acordate prin costuri separate de împrumut .
Necesitatea continuă de a mări volumul creditelor pentru capital de lucru a fost dată de :
• decapitalizarea agenţilor economici , prin imposibilitatea acestora de a-şi aloca fonduri din profitul obţinut pentru creşterea activelor circulante ;
• asigurarea unui ritm constant al producţiei , prin acoperirea obligaţiilor de plată pe termen scurt ;
• deficienţele destul de frecvente ale decontărilor cu clienţii , în condiţiile blocajului financiar tot mai accentuat ;
• creşterea , în general , a costurilor de producţie , ca o rezultantă a ratei ridicate a inflaţiei din ultimii ani ;
• inexistenţa unor precizări legislative referitoare la contractele de vânzare cumpărare încheiate între parteneri , pentru a preîntâmpina cazurile de nerespectare a execuţiei produselor contractate sau neplată a acestora .
Funcţia principală a creditului pentru capital de lucru , în condiţiile actuale , este cea de finanţare a activelor circulante .
Dacă am analiza modul de realizare a acestei funcţii la nivelul celor doi parteneri (bancă – client) am constata că :
• agenţii economici , indiferent de forma de proprietate sunt interesaţi în a contracta credite pentru capital de lucru ; aceste credite le asigură posibilitatea desfăşurării procesului de producţie , fără a fi influenţaţi la un moment dat de blocajul existent în economie ;
• unităţile băncii sunt şi vor fi interesate în acordarea de credite pentru completarea fondurilor proprii ale agenţilor economici ; aceasta în principal , pentru că este tipul de credit cel mai cunoscut , mai atractiv pentru potenţialii clienţi ai BCR – SMB.
Creditele pentru capital de lucru se acordă pe o perioadă de 90 de zile cu posibilitatea de prelungire a acestora pe noi perioade de 90 de zile fiecare , fără a depăşi 12 luni de la acordarea primului credit pe baza normelor de creditare în vigoare .
În contractele de credite întrunite de bancă cu împrumutaţii , se va prevedea o clauză distinctă conform căreia – cu cel puţin 3 zile de expirarea scadenţei părţile pot conveni , prin acte adiţionale la contractul de credit , majorarea sau diminuarea împrumutului , precum şi prelungirea scadenţei pe o nouă perioadă de 90 de zile . Înaintea semnării actelor adiţionale , banca va urmări existenţa şi menţinerea valabilităţii contractelor de garanţie , sau va solicita majorarea şi prelungirea acestora , după caz .
În mod concret , creditul pentru capitalul de lucru , denumit şi “de trezorerie” , este definit ca diferenţa dintre încasările şi plăţile generate de operaţiunile curente de exploatare .
Atât practic , cât şi teoretic , creditul pentru capital de lucru constituie esenţa analizei statistice a echilibrului financiar al societăţii prin ajustarea între lichiditatea activelor şi exigibilitatea elementelor de pasiv , corelându-se ciclurile financiare fundamentale .
În acestă concepţie , creditul de trezorerie poate fi definit ca diferenţă dintre mijloacele de trezorerie şi resursele de trezorerie .
Societăţile comerciale , în marea lor majoritate decapitalizate , cu o capacitate de autofinanţare aproape inexistentă simt o nevoie acută de fonduri de lichidităţi .
Pentru diagnosticarea unei societăţi în vederea execedntului sau deficitului de trezorerie , se impune analizarea activelor circulante concomitent cu evaluarea încasărilor şi plăţilor necesare pentru realizarea producţiei programate şi contractate în perioada viitoare .
Pentru a scoate în relief cele menţionate , în continuare vom prezenta spre analiză un caz practic de acordare a unui credit pentr capital de lucru .
Astfel S.C. STIMAS S.A. Suceava , cu un capital social subscris şi vărsat la 31.03.1997 în valoare de 5340,6 mil. lei , solicită analiza posibilităţii de acordare a unui credit capital de lucru , pe trimestrul II , a.c. , în valoare de 500,0 mil. lei , pe cale îl vor garanta cu bunură aflate în patrimoniul unităţii , conform anexei 10 .
Profilul de activitate îl constituie producţia şi comercializarea produselor de sticlărie , menaj , oglinzi , glisante , ambalaje din sticlă , construcţii metalice , diverse prestări .
Pentru perioada creditării , societatea are programat un volum de producţie de 12.500,0 mil. lei , pentru care a încheiat contracte ferme integral , condiţie esenţială pentru acordarea creditului .
În ceea ce priveşte criteriile de apreciere a performanţei economico-financiare S.C. STIMAS se prezintă astfel :
unde Lp – lichiditate patrimonială ;
Apts – active circulante – pierderile – imobilizările ;
Ppts – obligaţii + credite + împrumuturi .
Se observă că unitatea prezintă o lichiditate 150 % care este considerată foarte bună .
unde S – solvabilitatea ;
Cp – capitalul propriu ;
Tp – total pasiv .
Solvabilitatea , adică capacitatea generală a societăţii de a transforma activele sale în “cash” pentru plata tuturor datoriilor este foarte bună .
unde Rcp – rentabilitatea capitalurilor proprii ;
P – profitul înainte de plata impozitului pe profit ;
Cp – capitalul propriu .
unde Rac – rotaţia activelor circulante ;
Ac – active circulante ;
Car – cifra de afaceri realizată în perioada analizată .
Însumând numărul de puncte obţinute pe fiecare indicator se obţine un total de 19 puncte , ceea ce încadrează unitatea în categoria “B” (anexa 4) .
Analizând criteriile necuantificabile , respectiv : calitatea organizării (bună) , poziţia unităţii în ramură şi subramură (medie) , calitatea conducerii (foarte bună) , perspectiva unităţii (activitate viabilă) , ofiţerul de credite acordă 2 puncte (anexa 5) .
Astfel performanţa economico – financiară finală a împrumutului rezultată în urma colaborării cuantificabile , de punctaj cu criteriile de analiză necuantificabile se va înscrie în categoria “A” , cu serviciul datoriei BUN , iar credite angajate la acest client sunt credite standard.
Planul de trezorerie este întocmit pe baza bugetului de venituri şi cheltuieli , care stă la baza desfăşurării activităţii economico-financiare a societăţii (anexa 3) .
Astfel societatea nu deşine active circulante nerealizabile , dar deţine stocuri şi cheltuieli creditate special prin conturi separate .
Cheltuielile necesare realizării producţiei programate sunt mai mari (8.496,0 mil. lei) decât încasările aferente acelei producţii pentru care sunt fundamentate cheltuielile (7.900,0 mil. lei) .
În acest caz , S.C. STIMAS , prin planul de trezorerie , înregistrează deficit de trezorerie de 596,0 mil. lei .
Planul de trezorerie prezentat , prin forma sa nu reuşeşte să se concentreze asupra fluxurilor financiare viitoare a societăţii .
Garantarea creditului de 500,0 mil. lei şi a dobânzilor aferenta se face prin gaj propriu-zis constituit asupra bunurilor aflate în patrimoniul societăţii. Unitatea depune lista bunurilor propuse a fi luate în garanţie , la valoarea rămasă conform ultimei balanţe de 827.484.242 (anexa 9) , valoarea admisă în garanţie fiind de 661.987.390 lei , deoarece banca şi-a luat o marjă de risc
.
CONCLUZII ŞI PROPUNERI ASUPRA STUDIULUI DE CAZ
Analizând creditul pentru capital de lucru prin prisma importanţei sale pentru economia naţională , pot concluziona că este şi va rămâne în continuare produsul principal oferit de bănci în domeniul creditării .
În prezent , acest tip de credit este solicitat în general de unităţi din sectorul de stat , ca şi în cazul prezentat , acestea înregistrând preponderent deficit de trezorerie , în etapa actuală , de tranziţie spre economia de piaţă .
În societatea contemporană , alături de grave dezechilibre cauzate de diverşi factori , un rol negativ îl reprezintă inflaţia care rezidă în schimbările structurale ce s-au produs în economia ţărilor dezvoltate , respectiv în economia mondială , inflaţie cauzată de ruptura dintre cerere şi ofertă şi caracterizată de creşterea preţurilor ca instrument al realizării echilibrului.
Cum economia românească , alături de diverşi factori ce determină influenţe negative , inflaţia are un rol hotărâtor pentru a stabili excedentul sau deficitul de trezorerie , este necesar să se întocmească tabloul fluxurilor financiare şi de trezorerie , ca modalitate de evidenţiere a veniturilor şi cheltuielilor aferente activităţii de producţie şi investiţii , pentru o anumită perioadă viitoare , cu următoarea configuraţie :
+ Încasări ;
- Plăţi pentru furnizori şi salariaţi ;
+ Însumări financiare ;
- Plăţi financiare ;
- Plăţi impozite şi taxe .
A. Flux net de trezorerie rezultat din activitatea curentă :
+ Încasări din cedarea de active ;
- Plăţi pentru investiţii .
B. Flux net de trezorerie obţinut din activitatea de investiţii :
A + B – Suma trezoreriei nete .
Funcţie de rezultatul obţinut prin însumarea algebrică a fluxului net de trezorerie din activitatea curentă , cu fluxul net obţinut din activitatea de investiţii , se stabileşte excedentul sau deficitul de trezorerie final .
După cum am observat , în prezent se acceptă drept garanţie , în cazul societăţilor cu performanţe economico-financiare în categoria A şi B , gajul asupra patrimoniului . Acestă garanţie prezintă risc deosebit , prin greutăţile întâmpinate în executarea sa , în cazul imposibilităţii rambursării creditului .
Pentru a elimina posibilele riscuri în recuperarea creditelor , chiar în condiţiile unor performanţe de categoria A sau B (performanţa fiind rezultanta interacţiunii unor factori ce reflectă situaţia economico- financiară la un moment dat) , consider necesar ca şi în aceste cazuri să se constituie garanţii certe de tipul :
• Ipoteca convenţională de rang I ;
• Gajul fără deposedare ;
• Cesionarea creanţelor .
În condiţiile în care pe plan macroeconomic s-au extins relaţiile de import-export de materii prime şi produse finite ale unităţilor româneşti pe de o parte , şi ca urmare a existenţei cadrului propice creat de multiple legături ale BCR cu bănci din strănătate , pe de altă parte , consider oportună lărgirea sferei de activitate a creditului pentru capital de lucru , în sensul acordării acestuia şi în valută .
Aceasta şi în scopul susţinerii importului unor materii prime deficitare , pentru realizarea unor producţii de calitate , competitive pe plan mondial , exportul acestuia având ca rezultat creşterea resurselor valutare la nivelul economiei naţionale şi , implicit , ale Băncii Comerciale Române .
Bibliografie
DEDU Vasile
Management bancar , Editura Mondam , Bucureşti , 1997
BASNO Cezar , DARDAC Nicolae , FLORICEL Contantin
Monedă , credit , bănci , Editura Didactică şi Pedagogică , Bucureşti , 1995
BASNO Cezar , DARDAC Nicolae , FLORICEL Contantin
Monedă , credit , bănci . Aplicaţii şi studii de caz , Editura Didactică şi Pedagogică , Bucureşti , 1994
IONESCU Lucian
Băncile şi operaţiunile bancare , Editura Economică , Bucureşti , 1996
