Societatea umană este în ansamblul său un mecanism social ce a avut şi are de rezolvat probleme de importanţă capitală, de a căror îndeplinire depinde existenţa şi dezvoltarea sa ulterioară. O asemenea finalitate este de neconceput fără asigurarea suportului material şi de altă natură pentru acoperirea nevoilor reale, cotidiene ale indivizilor şi ale societăţii în întregul său.
Determinantă în acest sens este economia generatoare sau creatoare de bunuri materiale şi servicii necesare, fapt pentru care se impune abordarea conştientă a procesului, inclusiv a nevoilor, stabilirea modalităţii de echilibrare a acestora cu resursele existente.
Trebuie precizat că pentru a funcţiona corect, mecanismul economic trebuie să dispună de instrumentele adecvate pentru a-şi asigura eficienţa, ceea ce presupune atît stimularea cît şi controlul, ca nişte condiţii menite să promoveze un comportament raţional pentru toţi agenţii economici.
Keynes spunea despre monedă ca reprezintă "sângele care irigă naţiunea", deci cel mai important dintre instrumentele de mai sus.
Moneda însă trebuie supravegheată şi gestionată. Astfel s-a format un sistem de acţiuni, procedee, politici şi investiţii care impreună controlează moneda în toate fazele existenţei sale şi o gestionează prin operaţiuni pe piaţă.
Sistemul bancar constituie o parte din acest arsenal, care controlează în mod direct moneda, acţionând prin ea asupra economiei, folosindu-se de funcţiile, rolul şi menirea pe care le are.
CAP. I CREDITUL
1.1. CREDITUL - RELAŢIE DE INTERESE
În orice economie agenţii economici trebuie să acţioneze pentru a-şi realiza obiectul activităţii recurgând la banii pe care-i au sau nu. Astfel putem clasifica agenţii economici in două categorii:
1. permanent excedentari de resurse băneşti;
2. permanent deficitari de resurse băneşti.
Agenţii din a doua categorie sunt cei care-şi vor completa resursele proprii cu bani de împrumut, adică prin contractarea de credite, intrând în relaţie cu prima categorie, agenţii excedentari. Astfel creditul devine centrul acestor relaţii, iar băncile - instituţiile cheie in jurul cărora navighează agenţii.
Pentru a defini creditul, este necesar să prezentăm opiniile care s-au conturat în legătură cu acest concept.
Creditul ca încredere - este o concepţie care plasează la baza relaţiilor de credit ideea de încredere, de unde rezultă caracterul subiectiv al acestora. Considerarea creditului ca încredere se fundamentează pe definiţiile date acestui concept. Termenul de credit îşi are originea în cuvintele latine "creditum", "de încredere" care desemnează încrederea în cineva sau ceva. În practică termenul se concretizează în relaţiile dintre creditor şi debitor, în sensul că cel din urmă trebuie să prezinte o anumită bonitate, astfel încât să genereze încredere din partea creditorului.
Creditul ca relaţie de schimb - reprezintă un acord prin care anumite bunuri, servicii sau o cantitate de monedă sunt cedate în schimbul unei promisiuni de plată viitoare.
Unei asemenea abordări, îi sunt aduse contraargumente cum ar fi cel potrivit căruia creditul nu este o formă a schimbului, nici din punct de vedere al scopului şi nici al conţinutului material al valorii.
Creditul ca relaţie de distribuire - prin faptul că mobilizează resursele băneşti, disponibilităţile existente la un moment dat în economie, redistribuindu-le apoi prin acordarea de împrumuturi pe alte ramuri, sectoare sau domenii de activitate care au nevoie de mijloace de finanţare.
Prin disponibilităţiile băneşti înţelegem surplusurile de capital de circulaţie aflate temporar sub forma inactivă în conturile întreprinderilor deschise la bănci, la rezervele de casă ale firmelor păstrate în conturile bancare etc, dar şi sumele economisite de populaţie depuse la casele de economii sau la băncile comerciale.
Creditul sporeşte astfel puterea de acţiune productivă a capitalului, deci pune în mişcare forţele economice latente şi contribuie la creşterea avuţiei reale a societăţii. Deci băncile prin creditare transformă economiile sterile în capitaluri productive.
Prin acordarea de către bănci a creditelor este verificat şi modul cum urmează ca suma primită de către întreprinzător să fie utilizată ulterior, diminuându-se astfel iniţiativele păguboase, nerentabile. Accesul la credit este oferit tuturor întreprinzătorilor, care prin intenţiile lor, fundamentate riguros, prezintă garanţia sumelor primite. Astfel, creditul contribuie la proliferarea firmelor de mici dimensiuni, adesea promotoare ale inovaţiei ce favorizează concurenţa. Creditul are şi o importantă funcţie de emisiune monetară. După ce, prin intervenţia ideii de credit s-a ajuns la moneda fiduciară , adică biletele de bancă plus multiple alte instrumente şi tehnici de plată (trata, viramentul, cecul) care au dus la diminuarea folosirii numerarului şi la creşterea de mari proporţii a monedei scripturale. Prin aceasta s-a asigurat şi o importantă reducere a cheltuielilor cu circulaţia banilor, noile tehnici făcând faţă în cele mai bune condiţii creşterii exponenţiale a volumului tranzacţiilor economice. Reglând dimensiunile cererii şi ofertei de mărfuri prin creditarea consumului, pe de-o parte şi a stocurilor pe de altă parte, creditul contribuie pe lângă alţi factori la asigurarea stabilităţii preţurilor .
De exemplu, dacă anumite mărfuri a căror producere are un caracter sezonier ar fi aduse pe piaţă toate în momentul obţinerii lor, oferta ar deveni disproporţionat de mare în raport cu cererea şi am asista la o cădere spectaculoasă a preţurilor ce ar fi urmată apoi (după o perioadă în care s-ar ajunge la raritatea mărfii respective), de o situaţie inversă (o cerere neacoperită de ofertă şi o urcare exagerată a preţurilor). Pentru evitarea unor astfel de fluctuaţii generatoare de risipă şi perturbatoare ale echilibrului economic se folosesc instrumente pentru creditare - warant - ce oferă proprietarului mărfurilor respective posibilitatea obţinerii cu anticipaţie, cel puţin parţial, a contravalorii acestora. De asemenea, creditul prin însuşi natura lui, contribuie la creşterea vitezei de rotaţie a banilor, la multiplicarea monedei scripturale, la rularea permanentă a fondurilor.
Creditul, al cărui preţ este dobânda , contribuie prin reglarea ratei dobânzii la stăvilirea fenomenului de inflaţie.
Prin finanţarea consumului şi crearea unor fenomene şi tehnici, creditul a devenit o prezenţă indispensabilă şi în viaţa populaţiei în orice ţară civilizată (creditul ipotecar).
Creditul are un rol deosebit şi în promovarea relaţiilor economice internaţionale, prin diferitele sale forme, mai ales în comerţul exterior, cu predilecţie pentru stimularea exportului şi pentru derularea normală a operaţiunilor de import-export. Nu se poate trece cu vederea nici rolul pe care-l are în finanţarea deficitului bugetar al statului, acolo unde este cazul sub forma creditului public. Trebuie să subliniem faptul că pe cât de util şi de avantajos este creditul ca verigă indispensabilă în mecanismul de funcţionare al economiei naţionale, pe atât de periculos şi de dezavantajos devine atunci când nu este utilizat în conformitate cu cerinţele sale şi ale echilibrului economic general.
Cel mai mare pericol îl constituie folosirea lui abuzivă, determinată de iluzia că prin sine însuşi creditul reprezintă avuţie.
Supercreditarea duce la grave dezechilibre economice, monetare, generând, atunci când ia proporţii, inflaţia. De asemenea utilizarea creditului pentru finanţarea unor activităţi economice insuficient fundamentate poate duce la dezechilibrul structural în economie, la disproporţii între ramurile şi sectoarele ei de activitate.
O folosire abuzivă poate stimula şi o exacerbare a operaţiunilor speculative, o creştere a capitalului fictiv, care poate ajunge la crahuri financiare.
Nu trebuie să uităm nici de problemele riscului presupuse în utilizarea creditului, în special pentru bănci, care neluate în calcul, pot provoca prăbuşirea în lanţ a sistemului bancar, cu consecinţe grave pe plan economic, social, politic.
Putem deci defini creditul luând în considerare abordările de mai sus.
Creditul reprezinta o categorie economică ce exprimă relaţii de repartiţie a unei părţi din PIB sau venitul naţional, prin care se mobilizează şi se distribuie disponibilităţile din economie şi se creează noi mijloace de plată, în scopul satisfacerii unor nevoi de capital şi al realizării unor obiective ale politicii economice.
1.2. ELEMENTE ŞI TRĂSĂTURI
A evidenţia cartacteristicile creditului presupune mai întâi o prezentare a elementelor incluse în relaţiile de credit, astfel:
- participanţii;
- promisiunea de rambursare;
- scadenţă;
- dobândă.
Participanţii la raportul de credit, debitorul şi creditorul sunt denumiţi în literatura de specialitate cu termenul de "subiecte ale raportului de credit". Îi vom grupa în trei mari categorii: populaţia, statul, agenţii economici.
Agenţii economici deţin o importantă poziţie în rândul creditorilor, în cazul în care obţin rezultate financiare pozitive, pentru care caută cele mai eficiente modalităţi de plasare pe piaţa monetară sau de capital. Disponibilităţile monetare degajate de întreprinderi se constituie în resurse de creditare pentru unităţile deficitare, fie direct fie prin intermediul băncilor sau al altor instituţii financiare.
Potenţialul de economisire, implicit de creditare a întreprinderilor poate fi evidenţiat prin analiza disponibilităţilor în depozite la termen şi ale portofoliilor de titluri deţinute ca participaţii la capitalul social al altor agenţi economici şi ca subscriptori la titlurile emise de stat.
Populaţia participă la procesul de creditare în dublă calitate, de creditor şi debitor, remarcându-se prin rolul important în asigurarea resurselor de creditare.
Participarea statului în calitate de creditor nu poate fi analizată decât în situaţia înregistrării de excedente bugetare şi a disponibilizării în economie a unei importante sume, dirijată de către sistemul asigurărilor şi protecţiei sociale ori către alte destinaţii.
În schimb, calitatea de debitor este bine definită în toate economiile contemporane, ca urmare a înregistrării de deficite bugetare.
Promisiunea de rambursare reprezintă angajamentul debitorului de a rambursa, la scadenţă, valoarea capitalului împrumutat, plus dobânda, ca preţ al creditului. Datorită unei conjuncturi nefavorabile, interne sau externe, debitorul se poate afla în incapacitate de plată, sau poate întârzia plata sumelor ajunse la scadenţă. Din acest motiv, este necesar ca la nivelul creditorului să se adopte măsurile necesare pentru prevenirea şi eliminarea riscului de nerambursare, printr-o analiză a solicitantului de credite, în funcţie de mai multe elemente: poziţia pe piaţă şi în cadrul ramurii, situaţia financiară, forma juridică şi raportul cu ceilalţi participanţi pe piaţă.
Garantarea creditelor constituie o caracteristică legată de rambursabilitatea acestora. În funcţie de natura elementelor care constituie obiectul garanţiei, se poate face distincţie între garanţia reală şi garanţia personală.
Garanţia reală are la bază garantarea cu valori materiale prin a căror valorificare se pot obţine sumele necesare achitării creditului. O altă formă de garantare o constituie ipoteca, actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui imobil, fără deposedare.
Garanţia personală reprezintă angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti suma ajunsă la scadenţă, în cazul incapacităţii de plată a debitorului.
Cea mai adecvată formă de garantare o constituie garantarea financiară, fapt care este posibil prin asigurarea în viitor a unor fluxuri de venituri suficiente pentru acoperirea cheltuielilor legate de rambursarea creditului şi dobânda aferentă. În acest scop se procedează la garantarea creditului cu elementele patrimoniale ale debitorului (active fixe şi circulante).
Scadenţa sau termenul de rambursare stabilit în contract este diferită în funcţie de particularităţile sectorului de activitate şi de nivelul eficienţei activităţii beneficiarilor de credite.
Astfel există o diversitate a termenelor scadente, de la 24 de ore (în cazul pieţei interbancare) până la durate medii si lungi (20 sau 30 de ani) în cazul împrumuturilor obligatare.
Între scadenţă şi modul de rambursare se poate stabili o corelaţie, astfel: creditele pe termen scurt sunt rambursabile integral la scadenţă, în timp ce creditele pe termen lung şi mijlociu implică rambursarea eşalonată.
Dobânda reprezintă preţul capitalului utilizat, sau “chiria”, pe care o plăteşte debitorul pentru dreptul care i se acordă, cel de a folosi capitalul împrumutat. În general, nivelul dobânzii se corelează cu rata profitului obţinută de intreprinzator. Cuantificarea dobânzii se realizează prin utilizarea ratei dobânzii, care se constituie într-un instrument de influenţare a cererii şi ofertei de credite.
Un nivel redus al ratei de dobândă duce la o cerere sporită de credite, ceea ce determină efecte favorabile asupra producţiei şi economiei, după cum un cost ridicat al creditelor, adică o rată ridicată de dobândă, generează diminuarea cererii de credite. Având în vedere rata inflaţiei, ajungem la concluzia că în perioade cu inflaţie sporită, creditele constituie o modalitate perfectă de finanţare.
În funcţie de acelaşi element, inflaţia, se utilizează în raporturile de credit, două tipuri de dobândă: fixă şi variabilă.
Dobânda fixă este stabilită în contract şi este valabilă pe întreaga durată a creditului.
Dobânda sensibilă se modifică periodic în funcţie de presiunile inflaţioniste şi de evoluţia nivelului dobânzii pe piaţă.
1.3. FORMELE CREDITULUI
Datorită diversităţii sub care apare creditul în economie, se impune utilizarea mai multor criterii de clasificare, astfel:
1. După natura economică şi participanţii la relaţia de creditare:
- creditul comercial;
- creditul bancar;
- creditul de consum;
- creditul obligatar;
2. După calitatea debitorului:
- credite acordate persoanelor fizice;
- credite acordate persoanelor juridice.
3. După calitatea debitorului şi creditorului:
- creditul privat;
- creditul public.
4. După scopul acordării creditului:
- credite de producţie;
- credite de circulaţie;
- credite de consum.
5. După natura garanţiilor:
- credite reale;
- credite personale.
6. După întinderea drepturilor creditorului:
- credite denunţiabile;
- credite nedenunţiabile
- credite legale.
7. După modul de stingere a obligaţiilor de plată;
- credite amortizabile;
- credite neamortizabile.
8. După termenul în care trebuie rambursat creditul:
- credite pe termen scurt;
- credite pe termen mijlociu;
- credite pe termen lung.
Indiferent de criteriul de clasificare utilizat, putem desprinde câteva caracteristici ale creditului în economia contemporană:
- s-au produs schimbări în destinaţia creditului, în sensul că a sporit ponderea celor speculative şi celor destinate satisfacerii nevoii statului;
- se remarcă sporirea creditului bancar în detrimentul celui comercial;
- se produc modificări frecvente ale nivelului dobânzii, cu scopul de a favoriza sau limita dimensiunile creditului;
- prin scontarea efectelor de comerţ se realizează împletirea creditului comercial cu cel bancar.
1.3.1. CREDITUL DE CONSUM
- reprezintă vânzarea cu plata în rate a unor bunuri de consum personal, de folosinţă îndelungată şi de mare valoare;
- între creditul de consum şi creditul bancar există strânse legături, în sensul unor raporturi de determinare;
- pentru plata în rate, comercianţii recurg la credite bancare;
- în condiţii de insolvabilitate, cumpărătorul este obligat să restituie bunurile, iar uneori, în funcţie de clauzele contractuale, nu se mai pot recupera nici ratele achitate.
1.3.2. CREDITUL OBLIGATAR
- constituie o formă a creditului contractat de stat prin lansarea titlurilor de împrumut (obligaţiuni, bonuri de tezaur) în scopul acoperirii deficitului bugetar;
- în economiile moderne, creditul obligatar deţine o pondere importantă, care se măsoară ca pondere a datoriei publice faţă de produsul intern brut;
- împrumuturile obligatare se pot diferenţia prin caracteristicile acestora:
- modalităţi de lansare
- modalităţi de rambursare;
- tipuri de obligaţiuni.
Din punct de vedere al modalităţilor de lansare se remarcă:
o emisiunea de obligaţiuni şi distribuirea directă de catre organismul emitent;
o emisiunea de obligaţiuni şi lansarea prin intermediul unui sindicat sau consorţiu format din bănci comerciale şi instituţii financiare.
Ca tipologie a obligaţiunilor se remarcă :
- obligaţiuni cu venit fix;
- obligaţiuni indexabile;
- obligaţiuni cu rata variabilă a dobânzii;
- obligaţiuni convertibile în acţiuni;
- obligaţiuni cu cupon reinvestit.
Ca modalităţi de rambursare se pot distinge :
- rambursarea prin anuităţi constante;
- rambursarea prin amortismente constante (serii egale);
- rambursarea la sfârşitul perioadei;
- rambursarea prin tragere la sorţi.
Principala formă de existenţă a creditului obligatar o reprezintă creditul public.
Rambursarea acestui credit se face din fonduri speciale de amortisment al datoriei publice, din surse bugetare curente sau din excedente bugetare.
Există şi alte forme ale creditului obligatar, respectiv cel întâlnit în cazul societăţilor comerciale. Acestea preferă emisiunea de obligaţiuni ca formă de mobilizare a capitalurilor pe termen lung, obligaţiunile respective fiind denumite obligaţiuni corporative.
1.3.3. CREDITUL IPOTECAR
Reprezintă un credit garantat cu proprietăţi imobiliare sub forma clădirilor (în special în mediul urban) sau de natura terenurilor (în mediul rural).
Cunoaşte mai multe forme şi are o amploare deosebită în ţările dezvoltate:
- credit ipotecar cu dobândă variabilă;
- credit ipotecar cu rambursare progresivă ( cu reduceri ale anuităţilor, mai mari la începutul perioadei de rambursare);
- credit ipotecar inversat purtător de anuităţi (împrumutul aduce propietarului un venit regulat).
Importanţa creditului ipotecar provine din faptul că permite mobilizarea capitalurilor disponibile pe termen lung.
Prin intermediul titlurilor de ipotecă sunt finanţate aproximativ 60% din locuinţele familiilor şi bineînţeles construcţiile de apartamente şi imobile destinate afacerilor.
În calitate de participanţi, pe această piaţă apar societăţile de asigurări, băncile comerciale, băncile mutuale, ceea ce dovedeşte un interes sporit al investiţiilor, ca urmare a importanţei pe care o acordă autorităţile acestui tip de credite.
1.3.4. CREDITUL COMERCIAL
Reprezintă creditul pe care şi-l acordă agenţii economici la vânzarea mărfii sub forma amânării plăţilor;
Avantajul constă în faptul că intreprinzătorii îşi pot desface producţia fără să aştepte momentul în care cumpărătorii vor deţine banii;
Prezintă unele limite, în sensul că orice înterprinzător va putea vinde marfa pe credit în măsura în care acesta deţine rezerve de capital care să-i permită continuarea activităţii. De asemenea, creditul comercial este limitat în funcţie de regularitatea încasării contravalorii mărfurilor;
Limita creditului comercial derivă din destinaţia mărfurilor vândute prin acest tip de credit, respectiv cei doi participanţi la raportul de credit trebuie să aparţină aceluiaşi sector de activitate.
Creditul comercial se manifestă sub doua forme:
• creditul cumpărător;
• creditul vânzător.
Creditul cumpărător se manifestă sub forma plăţilor în avans, aceste credite apărând ca o prefinanţare de către beneficiar a produselor pe care doreşte să le achiziţioneze. Acest tip este specific unor domenii ca agricultura şi construcţiile de locuinţe.
Creditul vânzator are ca obiect vânzarea mărfurilor cu plată amânată.
Factorii care converg la sporirea dimensiunii creditului comercial decurg din cele trei componente care acţionează în acest domeniu: cea tradiţională, cea comercială şi cea financiară.
Componenta comercială semnifică utilizarea creditului ca mijloc de promovare a vânzărilor.
Componenta tradiţională reprezintă interesele comune ale participanţilor în sporirea fluidităţii schimburilor şi diminuarea costurilor de organizare a activităţii comerciale. Se reduc costurile de depozitare ale stocurilor de mărfuri (pentru producător) şi costurile aferente mijloacelor de plată (în cazul cumpărătorilor).
Componenta financiară reprezintă o altă motivaţie a creditului comercial şi semnifică punerea la dispoziţia clientului, pentru o perioadă dată, a unei părţi din capital sub formă de marfă, pentru care plata este amânată.
În prezent, în ţările dezvoltate creditele comerciale reprezintă intre 10% si 30% din datoriile întreprinderilor si reprezintă un instrument de promovare şi de reducere a cheltuielilor cu plata dobânzilor. Pe baza creditelor comerciale primite se pot reduce solicitările de credite bancare, sau se poate amplifica cifra de afaceri.
Nu trebuie uitat faptul că acest tip de credite antrenează emisiunea de titluri specifice: cambii, bilete la ordin, acestea prezentând avantajul scontării la bănci. Astfel creditul comercial devine credit bancar, iar prin cedarea portofoliului de efecte comerciale de către o bancă comercială băncii centrale prin rescontare, se antrenează un mecanism de emisiune de monedă centrală.
1.3.5. CREDITUL BANCAR
Participanţii la creditul bancar sunt reprezentaţi la modul general, de un agent nebancar (producătorul sau agentul economic), pe de o parte şi de bancă pe de ala parte.
Creditul bancar prezintă avantajul unei mai mari flexibilităţi comparativ cu cel comercial întrucât sumele disponibile pot fi orientate către diferite forme de activitate economică.
Între creditul bancar şi cel comercial există o puternică legătură, în sensul că uneori creditul comercial se poate transforma în credit bancar, sau acesta poate constitui suport al acordării unui credit comercial.
Activitatea de creditare se poate realiza folosind mai multe metode:
= avansuri în cont curent;
- linia de credit simplă;
- linia de credit confirmată;
- linia de credit revolving;
- credite cu destinaţie specială.
Avansurile in cont curent sunt credite acordate pentru acoperirea unor goluri de casă:
- nu au destinaţie prestabilită, fiind denumite credite de trezorerie;
- nu sunt garantate prin anumite garanţii, ci prin starea de bonitate a clientului.
Linia de credit simplă reprezintă nivelul maxim al creditului care se poate acorda unui client, într-un cadru prestabilit.
Linia de credit confirmată semnifică suma ce poate fi acordată sub formă de credit şi care este consemnată într-un document scris, convenit de bancă.
Linia de credit revolving este un mecanism de creditare ce presupune că pe măsură ce au fost rambursate creditele anterioare se acordă noi credite, fără intocmirea de noi documente.
Credite cu destinaţie specială sunt cele pentru constituirea de stocuri sezoniere privind materiile prime agricole, credite pentru producţia de conserve, ori pentru stocarea unor materiale de construcţii.
1.4. ALTE TIPURI DE CREDITE
A. După calitatea debitorului se face distincţie între creditele acordate persoanelor fizice şi cele acordate persoanelor juridice.
Persoanelor fizice li se acordă urmatoarele tipuri de credite:
- credite de trezorerie, în cazul în care băncile dau posibilitatea efectuării unui volum de plăţi din contul curent care depăşeşte nivelul disponibilităţilor existente;
- credite pentru construcţii de locuinţe, pe termen lung, cu garanţii ipotecare. Dobânda percepută este dobânda pieţei, ce se plăteşte în general la scadenţă. Dacă debitorul doreşte să ramburseze creditul într-un interval de timp mai scurt, trebuie să suporte penalităţi.
- credite pentru consum destinate procurării unor bunuri ce se plătesc în rate (achiziţia de autoturisme).
- credite pentru studii, se acordă pentru întreţinerea studenţilor şi acoperă ca nivel taxele anuale plătite de aceştia. Ponderea acestor credite în portofoliul de credite a băncii este scazută.
- liniile de credit pentru cărţile de credit.
Persoanelor juridice li se acordă urmatoarele tipuri de credite:
- credite de exploatare, destinate acoperirii cheltuielilor ce ţin de activitatea curentă de producţie şi circulaţie a mărfurilor.
- credite de echipament (de investiţii), se acordă pe termen mijlociu şi lung, fiind destinate construcţiilor de locuinţe şi obiective industriale. Caracteristic acestui tip de credite este gradul mare de risc. Rambursarea se face în tranşe regresive, cu plata lunară a dobânzilor aferente. Garanţia creditului o reprezintă investiţia la care se adaugă alte valori materiale aparţinând agentului economic.
- credite speciale, care se utilizează pentru finanţarea subscrierii de titluri de credit şi pentru finanţarea agenţilor de bursă.
- credite de mobilizare, obţinute de agenţii economici în urma scontării de cambii.
Agenţii economici beneficiază şi de avansuri în cont curent şi de linii de credit confirmate.
B. Din punct de vedere al calităţii debitorului şi creditorului, se face distincţia între:
- credit privat, în care participanţii sunt subiecţi de drept privat;
- credit public, în care debitorul este reprezentat de stat, care se împrumută pe piaţa internă, pentru acoperirea deficitului bugetar. În acest caz populaţia şi agenţii economici apar în calitate de creditori.
C. După natura garanţiilor
Întalnim:
• credite reale;
• credite personale.
Creditele reale sunt acelea pentru care garanţia se prezintă sub formă de:
- garanţie imobiliară concretizată într-un contract de ipotecă asupra terenului sau clădirilor. Valoarea unei asemenea garanţii este superioară mărimii creditului; în cazul în care creditul nu se rambursează, creditorul intră în posesia garanţiei pe care o valorifică, recuperându-şi suma împrumutată;
- garanţie mobiliară, care constă în garanţii mobiliare, de natura titlurilor de credit, sau în alte valori materiale (metale preţioase, bunuri). În cazul nerambursării împrumutului, debitorul este deposedat de garanţie.
Creditele personale au la bază garanţii morale care se prezintă astfel:
- credite în alb acordate unei personae fizice, fără nici o formalitate;
- credite personale cu gaj individual, caz în care o terţă persoană garantează rambursarea cu propria răspundere morală;
- credite personale cu gaj colectiv, atunci cand mai multe persoane garantează rambursarea.
D. După întinderea drepturilor creditorului
Distingem trei forme ale creditului:
- credite denunţabile, care se manifestă atunci când creditorul îşi rezervă dreptul ca oricând înainte de scadenţă să ceară rambursarea acestui credit, cu sau fără avizarea debitorului;
- credite nedenunţabile, când creditorul are dreptul de a cere rambursarea numai la o scadenţă dinainte stabilită;
- credite legate, caz în care creditorul condiţionează acordarea creditului de folosirea sa în anumite condiţii convenite cu debitorul.
E. După modul de rambursare
Se face distincţia între:
- credite neamortizabile, pentru care rambursarea se face integral la scadenţă;
- credite amortizabile, caz în care rambursarea se face în tranşe egale sau neegale, formate din rate de rambursat şi dobânzi.
F. După termenul de rambursare
Se remarcă:
- credite pe termen scurt, pe perioade ce nu depăşesc 12 luni. Acestea se prezintă sub forma curentă a creditului la bancă, întrucât corespunde exigenţei de lichiditate impuse băncilor;
- credite pe termen mediu, a căror durată de rambursare este de la 1 an la 5 ani, se acordă pentru activitatea de export-import sau pentru activitatea de investiţii;
- credite pe termen lung, a căror durată de rambursare depăşeşte 5 ani, se întâlneşte în cadrul creditelor pentru construcţii de locuinţe şi a creditelor obligatare.
1.5. CONDIŢIILE FUNCŢIONĂRII ŞI DEZVOLTĂRII CREDITULUI
Pentru ca rolul de “motor” al creditului în desfăşurarea mecanismului economic să fie efectiv şi eficient, manifestându-şi la maxim avantajele şi diminuându-şi la minim dezavantajele, este necesară întrunirea mai multor condiţii obiective şi subiective, care se pot grupa în 5 mari categorii.
a) condiţii de ordin juridic legal referitoare la existenţa unui cadru juridic, a unor legi care să reglementeze cu precizie măsurile de protecţie acordate contractelor încheiate între debitor si creditor, procedurile de corecţiune faţă de debitorii recalcitranţi astfel încât să crească încrederea agenţilor şi să limiteze riscurile.
b) condiţii de ordin instituţional, infrastructural constând în existenţa unui sistem de instituţii şi organisme solide, bine concepute, cu atribuţii clare în efectuarea operaţiunilor de creditare, dar şi în exercitarea controlului asupra modului în care sunt respectate aceste atribuţii.
c) condiţii de ordin social-politic referitoare la existenţa cadrului general de linişte şi pace socială şi politică, de stabilitate şi continuitate a operaţiunilor factorilor de decizie macroeconomică, cât şi a regimului politic existent şi atitudinea lui faţă de economie, de libera iniţiativă faţă de piaţă.
Un climat social caracterizat prin convulsii, un regim politic şubred, contestat, o politică economică oscilantă sau operaţiuni nesigure, fără perspective clare, vor afecta elementul esenţial al creditului: încrederea, descurajând atât economisirea prin intermediul instituţiilor specializate cât şi apelul la credite sau acordarea lor.
d) condiţii de ordin economic legate de situaţia de ansamblu a economiei naţionale, de perspectivele ei, dar şi de conjunctura economică a momentului pe plan intern şi internaţional. Are importanţă situaţia resurselor existente în economie la dispoziţia agenţilor, accesul la acestea, structura economiei naţionale, situaţia pieţei de mărfuri, a capitalurilor.
e) condiţii de ordin psihologic referitoare nu numai la încredere ca suport hotarâtor al creditului, ci şi la comportamentul agenţilor economici, a întreprinzătorilor, dar şi al populaţiei în ansamblul ei. Nu putem uita înclinaţiile diferitelor grupări sociale spre economisire sau consum, spre investiţii sau tezaurizare, de atitudinea populaţiei în raport cu libera iniţiativă etc. care ţin de tradiţie, religie, nivel de cultură şi civilizaţie, educaţie, profesiunea şi poziţia socială a fiecăruia.
1.6. RESURSELE DE CREDITARE
1.6.1. RESURSE PROPRII - sunt constituite din capitalul subscris de acţionari şi beneficiile distribuite şi înglobate în diferite fonduri de rezervă şi de risc. Ca orice societate, o bancă posedă un capital propriu, neînsemnat în raport cu cifra de afaceri, ce constituie mai mult o garanţie faţă de deponenţi. Acest capital este imobilizat cu ocazia înfiinţării băncii. Rezervele sunt formate din prelevări asupra beneficiilor anuale şi care reprezintă fonduri de garantare. Rezultatele sunt folosite în operaţiuni sigure cu scopul de a fi sustrase riscurilor şi de a fi uşor transformate în lichidităţi. Băncile ar putea să crească fondurile prin emiterea de obligaţiuni însă ar creşte astfel sarcinile de plăţi anuale prin achitarea dobânzilor aferente, reducându-se astfel suma de distribuit sub forma de dividende.
1.6.2. RESURSELE ATRASE
Capital de împrumut - adică fondurile pe care populaţia le încredinţează băncii sub formă de depozite la vedere sau la termen, constituie principalele fonduri care alimentează operaţiunile de credit. A căuta a menţine şi a creşte cât mai mult volumul acestor depozite este principala activitate de atragere de resurse. Volumul depozitelor depinde de concurenţa existentă, de atitudinea publicului, de securitate, de remuneratie. Securitatea se bazează pe reputaţia băncii şi nivelul serviciilor acesteia.Soldurile creditoare ale conturilor curente sunt formate din soldurile existente şi pe care titularii le lasă neîntrebuinţate pe o perioadă mai mare sau mai mică de timp şi pe care banca le foloseşte pe durata existenţei lor.
Reescontul de la Banca Centrala ( B.N.R.)
Pentru a mobiliza fondurile pe care o bancă le are imobilizate în operaţiuni de scont, băncile recurg la reescontul Băncii Centrale sau la alte bănci. Reescontul constă deci, pentru o bancă, în a negocia la o altă bancă efectele de comerţ pe care le-a scontat deja clienţilor săi, cu scopul de a obţine disponibilităţile de care are nevoie, înainte de scadenţa efectelor de comerţ.Creditul băncii - goodwill
Este un acord moral de mare importanţă. Creditul băncii este reprezentat de încrederea pe care aceasta o inspiră şi se bazează pe o serie de elemente ponderabile şi neponderabile ca: reputaţia, nivelul serviciilor prestate, calitatea operaţiunilor, natura afacerilor etc. şi care dă semnăturii băncii o valoare ridicată comparativ cu alte bănci. Pentru acordarea de credite, după”consumarea” resurselor proprii, banca apelează la Banca Centrală pentru refinanţare.1.7. RISCUL DE CREDIT
1.7.1. CONCEPT
Activitatea de creditare constituie principala operaţiune a unei bănci comerciale.
Cum oricărei acţiuni îi asociem un risc, vom avea deci un risc corespunzător de credit.
Riscul de credit este primul dintre riscurile cu care se confruntă o bancă. El exprimă posibilitatea ca debitorii sau emitenţii de titluri să nu-şi onoreze obligaţiile la scadenţă. Astfel, pentru împrumutat riscul de credit reprezintă posibilitatea ca situaţia sa financiară să se degradeze.
Pentru instrumentele de piaţă, pierderile depind de valorile acestora şi de gradul de lichiditate pe piaţă. Pentru instrumentele cotate măsurarea riscului nu ridică probleme deosebite deoarece acestea sunt lichide si negociabile. Deţinătorul poate pierde valoarea totală a acestuia dacă “slăbiciunea titlului” este gravă. Dacă degradarea titlului este progresivă, cedând instrumentele de piaţă înregistreaza o pierdere parţială. Riscul total sau parţial există doar pe o durată limitată şi anume pe perioada în care sunt deţinute.
Pentru instrumentele de piaţă distingem două tipuri de riscuri: riscul curent şi riscul potenţial.
Riscul curent este aferent valorii de piaţă curente, adică cea calculată pe baza valorii prezente a parametrilor pieţei.
Riscul potenţial este legat de valorile viitoare posibile pe care le poate lua instrumentul pe parcursul existenţei sale, valori ce sunt determinate de deviaţiile viitoare ale parametrilor pieţei în raport cu valoarea lor curentă. Riscul potenţial este cunoscut şi sub numele de “add on” pentru că exprimă suplimentul faţă de valoarea curentă.
Riscul total reprezintă suma celor două şi măsoară riscul total de credit al instrumentului considerat.
1.7.2. GESTIONAREA A PRIORI ŞI A POSTERIORI
Gestionarea riscului de contrapartidă are ca obiect limitarea pierderilor în cazul deprecierii situaţiei debitorilor, precum şi evitarea ca slăbiciunile unor debitori să antreneze dificultăţi importante pentru împrumutător.
Prima etapă presupune o gestionare a priori momentului luării deciziei de angajament, bazată pe criterii cantitative şi calitative ce conduc la stabilirea deciziei privind acordarea autorizaţiilor de angajament. Această etapă presupune:
- divizarea şi limitarea riscurilor;
- aprecierea calităţii clienţilor (a capacităţii de rambursare);
- constituirea garanţiilor.
Autorizaţiile depind de soliditatea financiară a debitorilor. Analiza financiară se poate realiza de către agenţiile de rating specializate, de personalul băncii respective sau de către băncile corespondente.
A doua etapă este gestiunea a posteriori pentru urmărirea acestora şi estimarea riscurilor la portofoliul de active. Ea presupune:
- analiza portofoliului de credite şi constituirea de provizioane;
- constituirea rezervei generale pentru riscul de credit.
Gestiunea este de tip cantitativ, a riscului de contrapartida, bazată pe statistici ale situaţiilor debitorilor, estimări ale expunerilor la risc şi ale pierderilor în cazul înrăutăţirii situaţiilor clienţilor şi portofoliilor de clienţi diversificate. Prin urmare, riscul de contrapartidă este cel al înregistrării pierderilor în cazul imposibilităţii debitorilor de a-şi onora datoriile. Aceste pierderi depind de expunerile la risc şi de garanţiile existente.
Expunerile se prezintă sub formă de profiluri temporale ale expunerii la risc. Acestea pot fi foarte diferite, în funcţie de natura angajamentelor. Profilurile temporale ale expunerii la risc constituie baza de calcul a pierderilor posibile medii sau maximale. Profilurile temporale ale expunerii la risc ale instrumentelor derivate sunt de doua feluri. Atunci când fluxurile îndepărtate sunt mai importante, riscul creşte în timp, pentru că valoarea fluxurilor evoluează ţinând seama că orizontul este îndepărtat (swap de devize). Dacă avem efecte importante ale amortismentului, numărul fluxurilor rămase se diminuează cu timpul (swap de dobândă). Aceste două cazuri sunt cunoscute sub numele de “efect de infuzie” şi “efect de amortisment”.
Pentru un portofoliu de angajamente, calculul expunerilor este efectuat astfel:
1. Determinarea profilurilor temporale ale expunerilor pe operaţie şi în funcţie de caracteristicile produselor;
2. Consolidarea angajamentelor pentru portofoliul de operaţiuni al unei contrapartide;
3. Luarea în considerare a garanţiilor şi a clauzelor contractuale şi a ratelor de recuperare a riscului net de garanţii pentru estimarea pierderilor în cazuri nefavorabile. Aceasta permite trecerea expunerilor la pierderi.
4. Consolidarea angajamentelor pe toate contrapartidele portofoliului ce ne interesează: portofoliul unui funcţionar bancar, al unui grup sau cel global al instituţiei.
GARANŢIILE ŞI CLAUZELE CONTRACTUALE
Garanţiile sunt de mai multe tipuri, grupate în două mari categorii: reale şi personale, şi au ca scop reducerea riscurilor în cazul riscului de creditare.
Garanţiile contractuale asigură o protecţie suplimentară a împrumutătorului prin fixarea unor praguri în respectarea unor indicatori ca rata de îndatorare, sau prin limitarea tuturor operaţiunilor contrapartidei (debitorului) care fragilizează situaţia sa financiară (cum ar fi noi datorii sau angajări în alte activităţi).
Garanţiile şi clauzele modulează riscul de contrapartidă şi acoperă pierderile. O posibilă recuperare se poate realiza la expunerea netă de garanţii.
REGLEMENTĂRI PRIVIND LIMITAREA RISCULUI DE CREDIT
Pentru a evita eventualele pierderi ce pot apărea din cauza unor credite neperformante, personalul băncii ce se ocupă de acordarea creditelor trebuie să evalueze riscurile cu o foarte mare responsabilitate. De aici nevoia unor măsuri prudenţiale, stabilite de fiecare bancă si cele stabilite de către banca centrală (instituţia de supraveghere). La acordarea creditelor, băncile urmăresc ca solicitanţii să prezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la scadenţă. Astfel are loc analiza bonităţii clienţilor şi solicitarea de garanţii.
Pentru limitarea riscului de credit, banca centrală poate stabili următoarele reguli:
- limitarea creditării unui singur debitor;
- limitarea împrumuturilor mari acordate;
- constituirea de provizioane.
1.7.3. CLASIFICAREA CREDITELOR ŞI PLASAMENTELOR
Potrivit normelor B.N.R. in vigoare (Regulamentul nr. 5/22.07.2002 actualizat) creditele si plasamentele se clasifică în urmatoarele categorii :
- standard;
- în observaţie (numai pentru creditele acordate clientelei din afara sectorului instituţiilor de credit);
- substandard (numai pentru creditele acordate clientelei din afara sectorului instituţiilor de credit);
- îndoielnic (numai pentru creditele acordate clientelei din afara sectorului instituţiilor de credit);
- pierdere.
Clasificarea se face prin aplicarea simultană a urmatoarelor criterii :
- serviciul datoriei ;
- performanţa financiară;
- iniţierea de proceduri judiciare.
Categoriile de performanţă financiară vor fi notate de la A la E, în ordinea descrescătoare a calităţii acesteia. Evaluarea performanţei financiare a unei entităţi economice din afara sectorului instituţiilor de credit va conduce la încadrarea acesteia in una dintre cele cinci categorii de performanţă financiară. Această evaluare se va realiza potrivit normelor interne, pe baza unui punctaj atribuit unor factori cantitativi si calitativi. Factorii cantitativi se vor referi în principal la următorii indicatori : lichiditate, solvabilitate, risc şi profitabilitate.
Factorii calitativi se vor referi la aspecte legate de modul de administrare a entităţii economice analizate, de calitatea acţionariatului, de garanţiile primite (altele decât cele ce sunt acceptate la diminuarea expunerii faţă de debitor) şi de condiţiile de piaţă in care aceasta işi desfăşoară activitatea.
1.7.4. DETERMINAREA NECESARULUI DE PROVIZIOANE SPECIFICE DE RISC DE CREDIT
Pentru determinarea necesarului de provizioane specifice de risc de credit aferent unui credit sau plasament, se vor parcurge următoarele etape :
1. Determinarea bazei de calcul pentru provizioanele specifice de risc de credit, astfel:
1.1. Prin deducere din expunerea instituţiei de credit fată de debitor a garanţiilor acceptate a fi luate în considerare conform Normelor metodologice ale B.N.R. nr. 12/2002 pentru aplicarea prezentului regulament, în cazul unui credit clasificat în categoria standard, în observaţie, substandard, îndoielnic şi pierdere, în situaţia în care nu s-au iniţiat proceduri judiciare şi în situaţia în care toate sumele respectivului credit înregistrează un serviciu al datoriei de cel mult 90 de zile;
1.2. Prin luarea în considerare a întregii expuneri indiferent de garanţii, în cazul unui credit clasificat in categoria ,,pierdere”, în situaţia în care s-au iniţiat proceduri judiciare sau în cazul în care cel puţin una din sumele respectivului credit înregistrează un serviciu al datoriei mai mare de 90 de zile, precum şi în cazul unui plasament indiferent de categoria de clasificare aferentă acestuia;
2. Aplicarea coeficientului de provizionare asupra bazei de calcul obtinute.
2.3. CATEGORII DE CREDITE CE SE ACORDĂ DE BANCĂ. DURATE DE CREDITARE
Potrivit prevederilor Legii bancare nr. 58/1998, banca acordă clienţilor săi credite în lei şi valută, pe termen scurt, mediu şi lung, care după natura lor pot fi:
1. Credite pentru finanţarea activităţii curente (capital de lucru)
2. Credite pentru finanţarea investiţiilor
Categoriile de credite destinate finanţării activităţii curente:
a) Linia de credit - pentru aprovizionare, producţie şi desfacere;
b) Credite pentru nevoi temporare - pentru aprovizionare, pe perioade limitate, peste necesităţile curente.
c) Credite pentru finanţarea activităţilor sezoniere - activităţi cu caracter ciclic (credite de campanie, de stocare de produse agroalimentare, industriale, petroliere şi servicii turistice, etc);
d) Credite pentru export - pentru finanţarea necesităţilor curente sau excepţionale ale clienţilor cu activitate de export, pe baza existenţei contractelor de export sau comenzilor ferme încheiate direct cu partenerii externi sau prin intermediul unor comisionari;
e) Credite pentru descoperire de cont – pentru acoperirea decalajului intervenit în fluxul de lichidităţi, ca urmare a întârzierilor în încasarea mărfurilor livrate, lucrărilor executate, sau serviciilor prestate, sau a mesajelor SWIFT , sau a ordinelor de vânzare de valută sau a documentelor în tranzit, pe o perioadă de maximum 30 de zile;
f) plafon global de lucru - se acordă în limita unui nivel global de împrumut, funcţie de frecvenţa solicitărilor anterioare ale aceluiaşi tip de credit, de specificul activităţii curente şi necesităţile clienţilor. Plafonul de lucru se poate acorda pentru tipurile de credit de la punctele b), d) şi e).
Credite destinate finanţării investiţiilor:
g) Credite de investiţii (construcţii, modernizări, dezvoltări, utilaje, dotări, inclusiv pentru achiziţii comercializate în sistem de leasing, etc.)
Banca poate acorda creditele de mai sus, fie în nume propriu fie în consorţiu cu alte societăţi bancare(credite consorţiale).
DURATE DE CREDITARE
Creditele se acordă pe durate diferite de timp în funcţie de natura acestora, de situaţia financiară precum şi de specificul activităţii clientului după cum urmează:
- credite pe termen scurt, cu durata maximă de creditare de 12 luni, în care se încadrează:
- creditele de investiţii pot fi acordate si pe o perioadă de maximum 12 luni, în situaţia în care fluxul de numerar permite rambursarea împrumuturilor.
- credite pe termen mediu, cu durata maximă de creditare cuprinsă între 1 şi 5 ani, în care se încadrează:
- creditele de investiţii
- alte categoriile de credite pot fi acordate pe o perioadă mai mare de 12 luni, în situaţiile în care produsele au un ciclu lung de fabricaţie şi pentru creşteri de capacitate de producţie în cazul investiţiilor;
- credite pe termen lung, cu durata de creditare de peste 5 ani, în care se încadrează:
- creditele de investiţii
Durata de creditare se stabileşte prin contract. Ea începe de la data punerii la dispoziţie a creditului în contul împrumutatului şi până la data stabilită prin contract pentru rambursarea ultimei rate de credit.
În cadrul duratei de creditare se cuprind:
- perioada de utilizare a creditului - intervalul în care creditul se consumă, respectiv de la data stabilită pentru punerea la dispoziţie a creditului în contul împrumutatului şi până la folosirea integrală a creditului;
- perioada de graţie, respectiv perioada cuprinsă între data prevăzută în contract pentru prima tragere din credit şi data prevăzută pentru rambursarea primei rate a creditului. Perioada de graţie nu va depaşi maximum 12 luni, cu excepţia proiectelor de investiţii complexe.
Perioada de graţie se acordă pentru creditele de investiţii.
În perioada de graţie, împrumutatul plăteşte comisioane, speze bancare, dobânda, ce se calculează lunar şi se plăteşte la termenele convenite cu banca.
- perioada de rambursare - perioada de timp în care creditul se rambursează.
- perioada de întârziere - perioada de la scadenţa creditului până la recuperarea efectivă a acestuia, inclusiv prin executare silită sau lichidare judiciară a debitorului. Întârzierea se poate referi la o rată sau la mai multe rate din credit (parţială) sau la întreg împrumutul (totală).
2.4. CLIENŢII BĂNCII
Clienţii băncii care pot beneficia de credite, pot fi persoane juridice române care au conturi deschise la bancă, respectiv:
- Societăţi comerciale cu capital privat, cu capital mixt (particular şi de stat) constituite potrivit Legii 31/1990.
- Societăţi agricole constituite potrivit Legii 36/1991;
- Regiile Autonome;
- Societăţile naţionale, companiile naţionale, multinaţionale şi filialele acestora.
- Instituţiile publice constituite prin Hotărâri de Guvern;
- Autorităţi ale Administraţiei Publice Locale;
- Societăţi şi instituţii financiare, altele decât băncile;
- Societăţi de leasing;
- Asociaţii, fundaţii cu sau fără scop lucrativ, cu personalitate juridică;
- Grupuri de firme - definite ca orice persoană sau grup de persoane fizice şi/sau juridice faţă de care banca are o expunere şi care sunt legate economic între ele.
2.5. CUNOAŞTEREA CLIENŢILOR, ANALIZA NONFINANCIARĂ
2.5.1. SURSE DE INFORMAŢII
Pentru cunoaşterea şi evaluarea situaţiei economico-financiare prezentă şi de perspectivă a clienţilor, precum şi pentru aprecierea riscului bancar în activitatea de creditare, banca trebuie să îşi asigure o bază de informaţii asupra fiecărui client, pe care trebuie să o actualizeze periodic.
Principalele surse de informaţii sunt:
a. informaţii obţinute de la clienţi:
- din cererea de deschidere a contului;
- din dosarul juridic al clientului (contractul de societate, Statutul sau Actul Constitutiv al societăţii, Certificatul de înmatriculare, etc.)
- din bilanţurile contabile, contul de profit şi pierdere, raportul comisiei de cenzori, raportul consiliului de administraţie, balanţele de verificare lunare şi din alte situaţii financiare.
b. informaţii din evidenţele băncii privind:
-volumul total de credite aprobat, acordat şi existent în sold pe natura de creditare şi durate de rambursare;
-alte angajamente;
-alte produse bancare;
-volumul de încasări şi plăţi lunare;
-veniturile încasate de bancă din comisioane şi dobânzi şi ponderea acestora în veniturile totale ale unităţii băncii;
-serviciul datoriei;
-incidente apărute în derularea operaţiunilor de plăţi, rambursări de credite şi dobânzi, precum şi volumul şi frecvenţa acestora;
-rapoarte de întâlnire întocmite de consilerii de clientelă , după întâlnirile cu clienţii.
c. informaţii din surse exterioare, care pot fi obţinute de la:
-B.N.R. Centrala incidentelor de plăţi, Centrala riscurilor bancare;
-Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţiile Judeţene;
-Oficiul Registrului Comerţului;
-Alte bănci, instituţii şi organisme care au legătură cu clientul;
-Autoritatea Naţională de Statistică şi Studii Economice şi Comisiile Judeţene;
-Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor ;
-Agenţii economici ce au relaţii contractuale cu clientul ;
-Camerele de comerţ, judecătoriile, notariatele, Arhiva electronică de garanţii reale mobiliare, primăriile locale ;
-mijloacele de informare în masă, internet, etc.
2.5.2. ASPECTE NONFINANCIARE PRIVIND CLIENŢII BĂNCII
Analiza nonfinanciară vizează credibilitatea clientului, ca element psihologic esenţial cu privire la formarea de către bancă a convingerilor referitoare la calităţile morale şi profesionale ale conducătorilor agenţilor economici solicitanţi de credite, a principalilor asociaţi şi colaboratori, precum şi a reputaţiei privită prin calitatea produselor, serviciilor şi a modului de îndeplinire a obligaţiilor asumate în relaţiile cu partenerii de afaceri.
Factorii nonfinanciari care influenţează activitatea clientului pot fi :
a) forma juridică şi structura acţionariatului – cunoaşterea structurii acţionariatului unei societăţi, sau grup de firme, permite băncii stabilirea nivelului de competenţă decizională.
b) capacitatea managerială:
- caracterul, integritatea şi comportamentul conducerii ;
- pregătirea, experienţa în domeniul de activitate şi în funcţii de conducere ;
- existenţa în echipa de conducere cel puţin a unei personae calificate pe probleme financiar contabile care să asigure organizarea şi desfăşurarea corespunzătoare a acestor activităţi ;
- dacă conducerea face parte din asociaţii profesionale şi este cunoscută şi apreciată de oficialităţi importante
c) relaţiile şi reputaţia pe piaţă:
- sectorul economic în care activează clientul - se analizează perspectiva de dezvoltare pe termen scurt şi lung a sectorului;
- problemele majore cu care se confruntă sectorul (schimbări tehnologice, reglementări guvernamentale, schimbări de mediu, etc);
- avantaje/oportunităţi oferite de sectorul economic;
- uşurinţa/dificultatea de a pătrunde pe piaţă (capital, loialitate faţă de marcă, tehnologie, politici guvernamentale);
- existenţa produselor de substituţie ;
- poziţia actuală a A.B.R. în finanţarea sectorului;
- poziţia clientului pe piaţă - se analizează:
o reputaţia clientului în cadrul ramurii, subramurii şi cota de piaţă deţinută pe plan internaţional, naţional şi/sau local; nominalizarea pieţelor externe, după caz;
- dacă clientul are rezerve pentru reducerea preţului de vânzare ca urmare a concurenţei ;
- dacă clientul poate impune o reducere a preţurilor şi la furnizorii săi ;
- dacă există bariere tehnologice legislative, ecologice faţă de concurenţă ;
- dacă activitatea clientului are anumite avantaje faţă de concurenţă ;
- dacă activitatea clientului este ciclică sau sezonieră ;
- dacă clientul întreprinde acţiuni de identificare de noi pieţe .
- produsele oferite de client – se analizează :
o dacă produsele sunt de strictă necesitate, rezistă pe piaţă o perioadă mai lungă de timp, sau sunt produse de lux ;
- de cât timp clientul desface pe piaţă produsele sale, respectiv prestează servicii şi dacă sunt bine primite de cumpărători ;
- dacă produsele, respectiv serviciile, pot fi vândute, prestate separat sau depind şi de alte produse sau servicii ;
- în ce etapă a ciclului de viaţă se află produsul: creştere, maturitate sau declin;
- ponderea valorică a produselor şi/sau serviciilor în totalul veniturilor clientului.
- portofoliul clienţilor – se analizează :
- clienţii interni şi externi importanţi, ponderea vânzărilor efectuate la intern sau extern în total vânzări ale societăţii, dependenţa faţă de principalii clienţi şi repartiţia lor geografică;
- clienţii sunt concentraţi într-un sector viabil, cu probleme sau cu particularităţi ;
- perioada de încasare a clienţilor ;
- reglementarea relaţiilor contractuale ;
- dacă sunt plăţi întârziate, valoarea, ponderea, frecvenţa lor şi pe ce perioade .
- portofoliul furnizorilor - se analizează :
- dacă clientul depinde de un singur furnizor ;
- cum se realizează plata (ordin de plată, acreditiv, cec, bilete la ordin, cambii) ;
- dacă aprovizionarea se face necondiţionat şi furnizorii oferă garanţii ;
- dacă aprovizionarea este ritmică sau sezonieră ;
- dacă există produse de înlocuire pentru achiziţii ;
- dacă sunt plăţi întârziate faţă de furnizori .
d) implicarea financiară sau angajarea acţionarilor/ sau asociaţilor
- se va analiza participarea cu capitaluri proprii a acţionarilor sau a asociatului unic/ asociaţilor, la finanţarea afacerii, astfel încât aceasta să fie pe măsura riscului implicat ;
- se analizează şi dacă proprietarul sau proprietarii sprijină afacerea prin garantarea personală, aceasta asigurând o mai mare angajare din partea lor.
2.6. ANALIZA BONITĂŢII CLIENŢILOR
Bonitatea clientului se stabileşte cu ajutorul indicatorilor ce o definesc şi exprimă capacitatea acestuia de a-şi achita obligaţiile ce urmează să şi le asume prin semnarea contractului de creditare.
Elementele de bază utilizate în determinarea şi cuantificarea indicatorilor bonităţii se regăsesc în principalele situaţii financiar-contabile întocmite periodic de agenţii economici: bilanţul, contul de profit şi pierdere, balanţa de verificare, situaţia patrimoniului, rezultatele financiare, încasări şi plăţi în valută.
În determinarea bonităţii clientului se utilizează în principal 4 tipuri fundamentale de indicatori financiari şi anume:
• Indicatori ai îndatorării - ce arată măsura în care firma se finanţează prin credite;
• Indicatori de lichiditate - care măsoară capacitatea firmei de a-şi onora obligaţiile de plată pe termen scurt;
• Indicatori ai rentabilităţii – care arată măsura în care o firmă realizează vânzări care depăşesc costul activităţilor şi obţine profit.
• Coeficienţi de rotaţie – care arată eficienţa cu care firma îşi gestionează resursele;
Indicatorii financiari utilizaţi în prezent şi formulele de calcul sunt prezentate în continuare :
1) Solvabilitatea patrimonială
Arată gradul în care capitalul propriu al clientului asigură acoperirea creditelor şi împrumuturilor. Se determină cu ajutorul relaţiei : K.S.P. = C.P. / (C.P. + C.I.) * 100, în care :
K.S.P. – indicatorul solvabilităţii patrimoniale
C.P. – capitaluri proprii
C.I. – volumul total al creditelor pe termen scurt, mediu şi lung, şi al împrumuturilor şi datoriilor asimilate.
2) Gradul de îndatorare
Arată cât din volumul total al activelor clientului este acoperit din credite bancare şi datorii către terţi. Se determină cu ajutorul relaţiei :K.G.I. =( ∑ CID / ∑ Ap) * 100, în care :
K.G.I. – indicatorul gradului de îndatorare
C.I.D. – volumul total al datoriilor, respectiv credite pe termen scurt, mediu şi lung, împrumuturi şi alte datorii către terţi.
Ap - totalul activelor patrimoniale
O valoare relativ apropiată de zero a indicatorului arată că agentul economic are datorii minime sau acestea sunt inexistente şi activele patrimoniale sunt acoperite cu sursele sale.
3) Lichiditatea totală
Arată capacitatea clientului de a acoperi obligaţiile de plată exigibile pe termen scurt (pasive curente) prin activele curente (disponibilităţi, clienţi, stocuri) care se pot transforma în scurt timp (această perioadă poate fi de la 30 la 90 de zile, dar întotdeauna mai puţin de 365 de zile), în mijloace băneşti. Se determină astfel :Klt = [Ac – (Sn + C.i. sau I.) / Pc] * 100, unde :
Klt - indicatorul lichidităţii totale
Ac - active curente (circulante)-numerar în casă, disponibil în cont, cecuri, stocuri (materii prime, materiale, producţie în curs de execuţie, produse, animale, mărfuri), clienţi;
Sn - stocuri nevalorificabile (inutilizabile şi fără posibilităţi de valorificare - comenzi sistate, contracte reziliate, contracte în litigiu) etc.
C.i sau I - clienţi incerţi sau în litigiu
Pc - pasive curente, reprezentând obligaţii de plată pe termene scurte: credite pe termen scurt şi ratele aferente creditelor pe termen mediu şi lung scadente în cursul anului, dobânzi, datorii, împrumuturi, furnizori, salarii şi asimilate ale acestora, impozite etc.
4) Lichiditatea imediata
Reflectă posibilitatea clientului de a-şi achita imediat datoriile, creditele şi împrumuturile în termen scurt şi se determină cu ajutorul relaţiei:Kli=[Ac –(S+C.i sau I)]/Pc *100, în care:
Kli - indicatorul lichidităţii imediate
Ac - active curente (circulante)
S - stocuri
C.i. sau I - clienţi incerţi sau în litigiu
Pc – pasive curente, reprezentând obligaţii de plată pe termene scurte: credite pe termen scurt şi ratele aferente creditelor pe termen mediu şi lung scadente în cursul anului, dobânzi, datorii, împrumuturi şi furnizori, salarii şi asimilate ale acestora, impozite, etc. Pentru clienţii care înregistează pierderi, valoarea activelor luate în calcul se va diminua cu valoarea pierderilor înregistrate.
5) Rentabilitatea
Rentabilitatea în funcţie de cifra de afaceri exprimă capacitatea clientului în funcţie de condiţiile concrete de producţie, tehnologie, organizare, management, să obţină un anumit nivel de profit la un anumit nivel de vânzari (cifra de afaceri).Indicatorul se mai numeşte “marja de profit la vânzari, rata rentabilitaţii comerciale, rata marjei nete de rentabilitate, etc”.
Se determină prin raportul:
KRr=PN/CA *100, în care:
KRr - rata rentabilităţii
PN - profit net obţinut
CA - cifra de afaceri
6) Gradul de acoperire a cheltuielilor din venituri
Exprimă gradul în care veniturile realizate acoperă cheltuielile aferente acestora. Se determină ca raport între veniturile medii lunare şi cheltuielile medii lunare, în care:KG.C.Vt.=V.m.l/Ch.m.l *100, în care:
KG.C.Vt - indicatorul gradului de acoperire a cheltuielilor din venituri
V.m.l - venituri medii lunare
Ch.m.l - cheltuieli medii lunare
Cuantificarea performanţei financiare a fiecărui client şi încadrarea acestuia în categoria de performanţă, se efectuează în funcţie de limitele procentuale prevazute pe fiecare indicator, prezentate în anexă.
Pentru fiecare indicator de performanţă financiară a clientului, în funcţie de încadrarea acestuia în limitele stabilite, se acordă următoarele punctaje:
- 10 puncte pentru indicatorii ce se încadrează în categoria A;
- 8 puncte pentru cei din categoria B;
- 5 puncte la cei din categoria C;
- 2 puncte la cei din categoria D;
- 0 puncte la cei din categoria E.
Prin însumarea punctajelor obţinute de client pentru fiecare indicator, se obţine punctajul total pe baza căruia se face încadrarea într-una din cele 5 categorii de performanţă, astfel:
Categoria de performanţă. Caracteristici .Punctaj total
A Performanţele financiare sunt foarte bune. Între 41 şi 50
B Performanţele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot menţine acest nivel în perspectivă mai îndelungată. Între 26 şi 40
C Performanţele financiare sunt satisfăcătoare, dar au o evidentă tendinţă de înrăutăţire. Între 11 şi 25
D Performanţele financiare sunt scăzute şi cu o evidentă ciclicitate la întervale scurte de timp. Între 1 şi 10
E Performanţele financiare arată pierderi. 0
Precizări:
În situaţia în care clientul înregistrează pierderi, se calculează indicatorii de performanţă financiară şi obligatoriu clientul este încadrat în categoria “E” cu punctaj total 0.
Clienţii ce înregistrează pierderi “accidentale” şi care au serviciul datoriei constant “standard” faţă de bancă, vor fi încadraţi în categoria rezultată potrivit punctajului obţinut.
Serviciul datoriei - capacitatea de onorare a datoriei se stabileşte potrivit prevederilor din Regulamentul B.N.R. nr.2/2000.
2.7. EVALUAREA PORTOFOLIULUI DE CREDITE
Conform Regulamentului B.N.R. nr. 5/2002 modificat şi completat prin Regulamentul B.N.R. nr. 7/2002 şi a Normelor Metodologice ale B.N.R. nr.12/2002, toate unitaţile băncii au obligaţia de a efectua lunar clasificarea portofoliului de credite pe baza serviciului datoriei şi a performanţei financiare a clientelei, precum şi de a determina şi regulariza în evidenţa contabilă provizioanele specifice de risc rezultate în urma acestor operaţiuni.
Noţiunea de credite cuprinde toate angajamentele bilanţiere şi extrabilanţiere ale clientului.
Angajamentele bilanţiere ce trebuiesc clasificate sunt:
- creditele: curente, restante, reeşalonate curente, reeşalonate restante, îndoielnice curente, îndoielnice restante;
- dobânzile restante;
- dobânzile calculate şi nescadente (creanţele ataşate).
Angajamentele extrabilanţiere constau din:
- limitele neutilizate de credite;
- acreditive;
- scrisori de garanţie bancară;etc.
2.7.1. CLASIFICAREA CLIENTELEI POTRIVIT PERFORMANŢEI FINANCIARE
Evaluarea performanţei financiare a unei entităţi economice se va realiza pe bază de scoring atribuit unor factori cantitativi şi calitativi.
Evaluarea se va realiza diferenţiat în funcţie de tipul de client.
2.7.1.1. Evaluarea factorilor cantitativi/calculul de indicatori
Grupele de indicatori luate în considerare (de lichiditate, de solvabilitate, de profitabilitate, de gestiune şi capacitatea de rambursare) conţin un număr total de 13 indicatori. Scoringul maxim este de 50 de puncte, câte 10 puncte maximum pentru fiecare grupă de indicatori. Calculul se va efectua pentru toţi cei 13 indicatori mai jos menţionaţi, cu precizarea că pentru primele 4 grupe de indicatori se va selecta pentru fiecare grupă numai unul din indicatorii specifici, respectiv cel mai reprezentativ pentru caracterizarea activităţii societăţii evaluate, care va fi punctat în limitele valorice stabilite.
În cazul grupei a V-a (indicatori de gestiune) se vor calcula toţi cei 3 indicatori, iar punctajul final se va obţine calculând media aritmetică a acestora.
2.7.2. CLASIFICAREA POTRIVIT SERVICIULUI DATORIEI
Categoria de clasificare potrivit serviciului datoriei se determină pe total client potrivit criteriilor din Tabelul nr.1 şi se aplică angajamentelor atât bilanţiere cât şi extrabilanţiere ale clientului, potrivit Principiului declasării prin contaminare.
Acest principiu prevede ca cea mai veche restanţă înregistrată la un contract de credit (credit restant sau dobândă restantă), să determine categoria de clasificare pentru toate celelalte angajamente ale clientului.
În cazul în care un client are numai angajamente extrabilanţiere şi nu s-au iniţiat proceduri judiciare, categoria de clasificare potrivit serviciului datoriei va fi STANDARD.
În cazul în care împotriva clientului s-au iniţiat proceduri judiciare , categoria de clasificare potrivit serviciului datoriei va fi PIERDERE.
2.7.3. DETERMINAREA CATEGORIEI FINALE DE CLASIFICARE A CLIENTULUI
Categoria de clasificare a clientului se determină conform matricei prezentate în Tabelul nr.1, prin luarea în considerare a categoriei determinate de performanţa financiară coroborată cu serviciul datoriei şi/sau iniţierea de proceduri judiciare.
2.7.4. DETERMINAREA PROVIZIOANELOR SPECIFICE DE RISC
Provizioanele specifice de risc se determină numai pentru angajamentele bilanţiere ale clientului.
Calculul volumului necesar de provizioane se realizează pe fiecare contract de credit în parte, funcţie de categoria finală de clasificare a clientului.
Pentru stabilirea volumului necesar de provizioane pe fiecare contract se parcurg următoarele etape:
• Se determină categoria de clasificare a clientului;
• Se stabileşte expunerea brută pe fiecare contract de credit, prin identificarea tuturor elementelor bilanţiere şi extrabilanţiere care sunt aferente contractului;
• Se determină expunerea ajustată pe contract prin deducerea din expunerea brută a garanţiilor ajustate;
• Se determină volumul necesar de provizioane pe contract, respectiv pentru fiecare element bilanţier ce face parte din contract, prin aplicarea coeficientului de provizionare la expunerea ajustată.
Pentru determinarea expunerii ajustate, se vor deduce din expunerea faţă de entitatea de risc numai garanţiile prevazute în Anexa nr.1 din Normele Metodologice B.N.R. nr.12/2002 (Tabel 6a), precum şi garanţiile prevăzute în Tabelul 6b, ajustate cu coeficienţii prevăzuţi .
Garanţiile prevăzute în Tabelul 6b vor putea fi deduse numai la valoarea lor justă, ponderând sumele respectivelor garanţii aşa cum sunt înregistrate în evidenţa contabilă , cu coeficienţii de risc prevăzuţi în aceste tabele.
Determinarea expunerii ajustate se realizează astfel:
- Se identifică elementele bilanţiere şi extrabilanţiere ce reflectă contractul de credit;
- Se stabileşte ponderea fiecărui element bilanţier şi/sau extrabilanţier în totalul expunerii brute;
- Se identifică garanţiile aferente contractului, se grupează garanţiile pe grade de risc de credit, şi se ponderează cu gradul de risc corespunzător fiecărui tip de garanţie, conform Anexei nr.1 la Norma B.N.R. nr.12/2002 (Tabelul 6a) şi respectiv Tabelul 6b la prezenta instrucţiune;
- Se alocă proporţional garanţiile ponderate fiecărui element bilanţier şi extrabilanţier ce compun expunerea brută a contractului de credit.
Expunerea ajustată (Ea) pe fiecare element bilanţier şi extrabilanţier din componenţa contractului va fi egală cu:
Ea=Expunerea brută - garanţia ponderată
Expunerea ajustată pe contract este egală cu suma tuturor expunerilor ajustate corespunzătoare tuturor elementelor bilanţiere şi extrabilanţiere ale contractului.
Provizionul de risc necesar pentru contractul de credit se determină prin înmulţirea expunerii ajustate aferente numai părţii bilanţiere a contractului, cu coeficientul de provizionare determinat de categoria de clasificare a clientului.
În Tabelul nr. 3 sunt prezentaţi coeficienţii de provizionare aferenţi fiecărei categorii de clasificare.
Pentru clienţii clasificaţi PIERDERE potrivit performanţei financiare coroborate cu serviciul datoriei, cu un serviciu al datoriei:
- mai mic sau egal cu 90 de zile se determină expunerea ajustată, iar provizionul necesar va fi egal cu expunerea ajustată;
- mai mare de 90 de zile, provizionul necesar va fi egal cu expunerea brută, rezultată din însumarea elementelor bilanţiere ale contractelor de credit.
La aprecierea ponderii de risc se va avea în vedere:
- amplasamentul bunurilor ipotecate/gajate (mediu rural sau urban, zona de centru sau periferică,s.a.)
- calitatea asigurătorului (în cazul poliţei de asigurare), companiei mamă, etc.
Gradul de acoperire cu garanţii se calculează pe total client, şi va cuprinde toate angajamentele bilanţiere şi extrabilanţiere, după formula:
Grad de acoperire cu garanţii (%) = Total garanţii ponderate/total angajament
2.8. GARANŢIA CREDITELOR
2.8.1. Principii generale
În conformitate cu prevederile art. 44 din Legea bancară nr. 58/1998, la acordarea creditelor banca va trebui să urmărească ca solicitanţii sa prezinte credibilitate pentru rambursarea la scadenţă a acestora.
Pentru minimizarea riscurilor legate de recuperarea creanţelor, în raporturile sale cu debitorul (împrumutatul), creditorul (banca) solicită garantarea creditelor.
Executarea garanţiilor constituite contractual, în condiţiile legii, permite băncii recuperarea creanţelor în condiţiile în care debitorul nu-şi execută obligaţiile asumate.
În vederea acordării creditelor, banca poate solicita una, sau prin cumul, garanţii reale şi/sau personale ori alte tipuri de garanţii.
La adoptarea deciziei de constituire a garanţiilor este important să se aibă în vedere alegerea unui anume tip de garanţie sau bun, funcţie de:
- Mecanismul juridic al executării garanţiei, pentru a asigura celeritatea obţinerii de lichidităţi;
- Categoria din care face parte potenţialul client: societate comercială, societate civilă, societate agricolă, societate naţională, grup de firme, societate multinaţională;
- Calitatea şi performanţele financiare ale clientului;
- Gradul de interes al pieţei pentru bunul respectiv;
- Locul situării bunului respectiv;
- Calitaţile bunului;
- Stabilitatea în timp a valorii de circulaţie a bunului;
- Tipul de credit/ angajament solicitat şi durata acestuia.
2.8.2. Garanţii Reale
2.8.2.1. Garanţii reale constituite asupra bunurilor mobile potrivit Titlului VI din Legea nr. 99/1999 aparţinând clientului sau garantului.
Sfera bunurilor care pot fi afectate unei garanţii reale mobiliare
În sensul legii, bunurile care pot fi afectate unei garanţii reale mobiliare pot fi:
- Corporale sau necorporale;
- Individualizate sau determinate generic ori universalităţi de bunuri;
- Prezente sau viitoare.
Pot forma obiectul unei garanţii reale produsele obţinute în urma valorificării bunului afectat garanţiei (bunuri primite de debitor în urma vânzarii, schimbului, fructele şi produsele, precum şi sumele încasate din asigurare sau altă formă de administrare sau dispunere de acestea, inclusiv sumele obţinute din orice alte operaţiuni ulterioare) doar în situaţia în care, prin contractul de garanţie se prevede expres acest lucru.
Bunurile care pot face obiectul unei garanţii reale mobiliare sunt:
1. Bunuri mobile corporale aparţinând clientului sau garantului, inclusiv echipamente, instalaţii, maşini agricole sau alte asemenea;
2. Sume creditoare ale conturilor curente, de depozit, depuneri de economii ori depozite la termen deschise la instituţii financiare sau bancare;
3. Sume de bani viitoare;
4. Certificate de depozit, conosamente, precum şi alte asemenea titluri reprezentative ale bunurilor;
5. Acţiuni din societăţile pe acţiuni;
6. Titluri de stat pe termen scurt şi obligaţiuni de stat;
7. Drepturi de creanţe garantate sau negarantate;
8. Cambia şi biletul la ordin avalizate de o societate bancară;
9. Poliţe de asigurare.
2.8.3. Garanţii Reale Imobiliare
2.8.3.1. Ipoteca constituită asupra unor bunuri imobile din patrimoniul clientului sau din patrimoniul unor terţe persoane
Ipoteca reprezintă o garanţie reală, accesorie care dă dreptul băncii să urmărească şi să execute bunul în mâinile oricui s-ar afla, în scopul recuperării cu preferinţă faţă de ceilalţi creditori.
La încheierea contractului de ipotecă, banca va verifica dacă constituitorul ipotecii este proprietarul bunului şi are capacitate deplină de exerciţiu.
Bunurile ce vor constitui obiectul ipotecii trebuie sa fie în circuitul civil.
Bunurile imobile prin destinaţie sau cele ce sunt încorporate se ipotecheaza numai odată cu fondul.
Bunurile viitoare nu se pot ipoteca.
2.8.3.2. Ipoteca asupra unor bunuri imobile conform Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare
În cazul acordării unor astfel de credite, creditorul va putea constitui o garanţie reală imobiliară al cărui obiect il constituie terenul şi construcţiile aplicate pe acesta ulterior constituirii ipotecii.
2.8.4. Garanţii personale
2.8.4.1. Scrisori de garanţie
a) Scrisori de garanţie/contragaranţie din partea unei bănci corespondente / necorespondente A.B.R.
Scrisoarea de garanţie/contragaranţie desemnează un angajament asumat de bancă (garant), la cererea clientului sau (ordonator) faţă de un terţ (beneficiar), prin care garantul se obligă ca în cazul în care ordonatorul nu-şi onorează obligaţiile asumate prin contractul încheiat cu beneficiarul, să efectueze plata în favoarea beneficiarului în limitele unei sume indicate.
b) Scrisori de garanţie emise de alte persoane
Scrisorile de garanţie pot fi emise şi de alte persoane decât băncile, regulile aplicabile fiind aceleaşi.
Banca va urmări autenticitatea şi calitatea scrisorilor de garanţie din punct de vedere al riscului A.B.R., precum şi bonitatea emitentului scrisorii de garanţie.
Banca va accepta astfel de scrisori , doar în situaţia în care sunt emise de societăţi sau companii multinaţionale pentru filialele acestora sau alte firme care acţionează în România.
2.8.4.2. Scrisori de angajament
Banca va accepta în garanţie scrisori de angajament (intenţie/confort) prin care o societate îşi asumă faţă de bancă, cu ocazia contractării unui credit de la una din filialele sale, obligaţii constând în:
- menţinerea participaţiei la capitalul social al filialei şi punerea în aplicare, dacă se va dovedi necesar, a tuturor măsurilor care sa asigure posibilităţile de rambursare a creditului de către filială,
sau
- asumarea de către societate a unei obligaţii de a da, ce conţine angajamentul de a plăti datoriile filialei sale şi care este asimilată unei veritabile cauţiuni.
2.8.4.3. Garanţii emise de guvernul României în temeiul Legii nr. 81/1999
În conformitate cu prevederile Legii datoriei publice nr. 81/1999, Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al statului român, este autorizat să emită garanţii de stat pentru împrumuturi interne, contractate de o persoană juridică de la o instituţie creditoare, pentru finanţarea proiectelor sau a activitatilor de importanţă prioritară pentru România sau pentru alte destinaţii stabilite şi aprobate de Guvern, garanţii ce sunt concretizate în scrisori de garanţie.
Scrisorile de garanţie se vor elibera în baza unei convenţii încheiate între minister, în calitate de garant şi persoana juridică ce contracteaza împrumutul.
Banca accepta un asemenea tip de garanţie, doar în situaţia în care aceasta este fără termen de valabilitate sau, în cazul în care, în cuprinsul scrisorii de garanţie se prevede faptul că este valabilă până la stingerea obligaţiilor clientului, fie pe calea executării directe impotriva acestuia, fie pe calea executării scrisorii de garanţie.
2.8.4.4. Garanţii emise de autorităţi ale administraţiei publice locale în temeiul Legii nr.189/1998
Banca poate acorda credite pentru investiţii publice de interes local, autorităţilor administraţiei publice locale, regiilor autonome de subordonare locală sau unităţilor prestatoare de servicii publice locale, la care administraţia publică locală este acţionar majoritar.
Creditele vor fi garantate conform legii de administraţiile publice locale.
Garanţia este concretizată printr-un acord de garantare, document care se înregistrează la bancă şi la primărie sau Consiliul Judeţean.
2.8.4.5. Garanţie financiară acordată de Fondurile de Garantare agreate de bancă
Acestea se concretizează prin contracte de garantare încheiate de bancă cu Fondurile de Garantare prin care acestea din urmă se angajează să acorde o garanţie financiară complementară, în favoarea băncii în cazul în care clientul, prin rambursare, nu acoperă valoarea împrumutului.
Banca acceptă contractele de garanţie încheiate cu Fondurile de Garantare încheiate de banca.
2.8.5. Alte modalităţi de garantare a rambursării creditelor
a) Asigurarea riscului de neplată a ratelor creditului şi/sau a dobânzilor la o societate de asigurare agreată de bancă.
Prin contractul de asigurare banca, în calitate de asigurat, în schimbul plăţii către asigurător a unei sume de bani - prima de asigurare - (ce urmează a fi suportată de client), beneficiază de serviciile unei societăţi de asigurare, care îşi asumă obligaţia ca în cazul în care clientul băncii nu-şi onorează obligaţiile izvorâte din contractele de credit/alte angajamente, să plătească ea însăşi suma de bani ce acoperă creditul şi dobânzile aferente izvorâte din contractul de credit/angajament.
Cazul asigurat va fi neefectuarea plăţii ratelor de credit/alte angajamente şi neplata dobânzilor aferente la scadenţă.
b) Cesiunea drepturilor de încasare rezultate din acreditive irevocabile şi necondiţionate deschise la ABR sau la alte bănci, în favoarea beneficiarului de credit sau intermediarului exportului.
Pentru creditele de export, banca acceptă drept garanţie cesionarea drepturilor de încasare rezultate din acreditive deschise la ABR sau la alte bănci, în favoarea beneficiarului de credit sau intermediarului exportului.
Banca va accepta doar cesionarea drepturilor de încasare rezultate din acreditive irevocabile şi necondiţionate, cu acordul scris al băncii comerciale unde a fost deschis acreditivul şi cu avizul Directiei Internaţionale.
2.9. URMĂRIREA CREDITELOR ACORDATE DE BANCĂ
1. OBIECTIVE:
- Respectarea strategiei, politicii şi normelor de creditare ale băncii;
- Creşterea profitabilităţii băncii din activitatea de creditare;
- Cunoaşterea şi îmbunătăţirea calităţii portofoliului de credite al băncii;
- Încasarea de la clienţi a veniturilor băncii şi a ratelor aferente derulării contractelor de credit încheiate;
- Reducerea pierderilor la portofoliul de credite;
- Identificarea problemelor cu privire la situaţia şi evoluţia calităţii portofoliului de credite;
- Urmărirea performanţelor financiare şi capacitatea de rambursare a împrumutatului;
La acordarea creditului se fac urmatoarele verificări:
• legalitatea condiţiilor stipulate în contractul de credit;
• constituirea legală a garanţiilor;
Analistul de risc/consilierul de clientelă va trebui să urmărească asigurarea de către client a disponibilităţilor băneşti necesare onorării obligaţiilor faţă de bancă (dobânzi şi rate) la termenele scadente potrivit graficului de rambursare şi să evalueze lunar portofoliul de credite potrivit serviciului datoriei.
Trimestrial, consilierul de clientelă va evalua performanţele financiare ale clientului, va consolida garanţiile în cazul în care valoarea acestora nu mai acoperă suficient angajamentele clientului, va verifica depunerea actelor contabile ale clientului la bancă.
Semestrial se vor verifica garanţiile imobiliare şi mobiliare prin efectuarea de controale la faţa locului, verificând astfel şi corecta destinaţie a creditului de investiţii, şi se vor întocmi fişele de evaluare a calităţii portofoliului de credite.
2.10. REEŞALONAREA CREDITELOR
2.10.1.Condiţii de aprobare a reeşalonării creditelor
La solicitarea clienţilor băncii sau în cadrul analizelor efectuate de bancă şi a măsurilor stabilite de comun acord cu clienţii, se poate aproba reeşalonarea creditelor în lei/valută pe termen scurt, mediu sau lung, astfel:
a. în cadrul perioadei de creditare stabilită iniţial;
b. cu prelungirea perioadei de creditare aprobate initial.
Reeşalonarea se poate efectua cu următoarele condiţii:
- solicitarea clientului sau analiza făcută de bancă, să se facă înaintea termenelor de scadenţă a ratelor respective şi de maximum doua ori în cadrul perioadei de creditare;
- din analiză să rezulte temeinicia cauzelor invocate pentru reeşalonarea creditului şi posibilităţile reale de rambursare;
- încheierea unui act aditional la contractul de credit cu actualizarea graficului de rambursare.
În cazuri excepţionale când clientul înregistrează deja rate sau dobânzi restante, dar din analiză rezultă că sunt posibilităţi certe de recuperare a datoriilor, se poate efectua reeşalonarea datoriilor.
Ratele reeşalonate şi nerambursate la scadenţă se trec la restanţă.
Creditele pentru descoperire de cont nu se reeşalonează.
2.10.2. Aprobarea reeşalonării creditelor
Aceasta ţine de consilierul care a preluat creditul, Comitetul de Credit al Centralei, Comitetul de Direcţie sau Consiliul de Administraţie.
În cazul neaprobării reeşalonării solicitate de client, creditul se înregistrează la restanţă de la data scadenţei prevăzută în graficul iniţial.
ANALIZA PLAFONULUI DE CREDIT
CREDIT DE INVESTIŢII ÎN ACTIVE CORPORALE
1. OBIECTUL CREDITULUI
Creditul se acordă pentru realizarea investiţiilor, în completarea surselor
proprii, sau altor surse atrase (infuzie de capital, aport în natură, surse bugetare, fonduri speciale, etc.), necesare acoperirii cheltuielilor prevăzute în proiectele de investiţii aprobate, pentru:
- realizarea de noi obiective şi/sau capacităţi de producţie;
- dezvoltarea, modernizarea şi/sau retehnologizarea, extinderea obiectivelor de investiţii, a capacităţilor de producţie, utilajelor, maşinilor şi instalaţiilor, a clădirilor şi construcţiilor existente;
- realizarea de investiţii publice de interes local, naţional;
- procurarea de maşini,utilaje şi mijloace de transport şi alte dotări;
- achiziţii pentru comercializarea în sistem leasing;
- procurarea de animale de producţie, reproducţie, precum şi animale de muncă;
- plantaţii pomicole,viticole şi alte specii;
- asigurarea utilităţilor necesare funcţionării obiectivelor şi capacităţilor noi sau existente;
- cumpărarea de active fixe (clădiri, construcţii, terenuri, unităţi de producţie, etc.)
- alte acţiuni de investiţii inclusiv cele care fac obiectul creditului ipotecar.
2. PRINCIPII DE ANALIZĂ A CREDITULUI DE INVESTIŢII
2.1. LIMITE MAXIME DE CREDITARE A PROIECTULUI DE INVESTIŢII
Pentru diminuarea riscurilor ce pot apare în realizarea şi derularea proiectului de investiţii, banca acordă finanţare în completarea surselor proprii ale clientului, până la 75% din valoarea acestuia, conform studiului de fezabilitate, cât şi pentru maşini, utilaje, mijloace de transport şi dotări, pe baza preţurilor din ofertele alese sau contractele comerciale încheiate.
Creditarea peste nivelul menţionat se va face cu aprobarea Centralei băncii, evident pentru proiectele ce prezintă o profitabilitate deosebita.
2.2. ANALIZA PROIECTULUI DE INVESTIŢII
Analiza se realizează pe baza studiului de fezabilitate sau a planului de afaceri, prezentat de client şi presupune parcurgerea următoarelor etape:
A. Analiza scopului investiţiei:
- crearea de noi capacităţi de producţie;- creşterea capacităţii de producţie existente;
- modernizarea spaţiilor de producţie şi administrative;
- înlocuirea unor utilaje sau instalaţii uzate fizic şi moral;
- respectarea legislaţiei privind protecţia mediului;
- crearea de spaţii de desfacere şi/sau distribuţie, sau extinderea reţelei existente,etc.
B. Analiza costului total al proiectului:
- se urmăreşte cuprinderea în devizul general a tuturor costurilor ce concură la realizarea şi punerea în funcţiune a proiectului de investiţii.- pentru achiziţiile de utilaje independente şi/sau utilaje cu montaj, dotări, mijloace de transport, care nu necesită întocmirea unui deviz general, se va prezenta lista bunurilor care se vor achiziţiona, menţionându-se valoarea şi costurile implicate pentru aceste achiziţii şi punerea în funcţiune (taxe şi comisioane vamale, TVA, transport, montaj, probe, etc.)
- pentru achiziţiile de utilaje, maşini, echipamente, etc. se vor analiza metodele de procurare (licitaţie sau achiziţie directă), furnizorii selectaţi, condiţiile de livrare şi plată.
C. Analiza planului de finanţare a proiectului
Pornind de la valoarea totală a proiectului de investiţii se analizează:- structura surselor de finanţare (proprii, credite bancare sau alte surse) prezentate în studiul de fezabilitate sau planul de afaceri după caz, pe fiecare obiect din devizul general şi/sau lista de utilaje;
- calitatea surselor proprii ale clientului, respectiv care este aportul în numerar sau/şi în natură;
- modul de asigurare a resurselor proprii şi costurile investiţionale ce se vor finanţa din acestea;
- volumul creditului solicitat, costurile investiţionale ce se vor finanţa;
- ponderea fiecărei surse de finanţare în total surse.
D. Analiza efectului proiectului investiţional asupra volumului afacerilor firmei
- menţinerea şi/sau creşterea cifrei de afaceri;- reducerea costurilor şi creşterea profitabilităţii;
- creşterea productivităţii muncii;
- menţinerea şi/sau extinderea pieţei de desfacere;
- creşterea calităţii produselor;
- menţinerea sau îmbunătăţirea factorilor de mediu, etc.
E. Analiza eficienţei proiectelor de investiţii
Se analizează pe baza datelor prezentate de client în planurile de afaceri sau studiile de fezabilitate după caz, pe durata de creditare şi pe perioada de viaţă a proiectului.Pentru proiectele de complexitate ridicată (care presupun creşterea capacităţii de producţie existente , crearea de noi capacităţi sau înlocuirea unor instalaţii complexe)
Analiza se realizeaza pe baza prognozei fluxului de numerar, utilizând tehnicile de actualizare ale acestora, respectiv:
- Metoda valorii nete prezente (net present value)
- Metoda ratei interne normale de rentabilitate (RIR), prin care se determină capacitatea proiectului de a genera fluxuri de numerar care să asigure recuperarea integrală a capitalului investit (rambursarea capitalului împrumutat şi creşterea valorii firmei pentru acţionarii existenţi).
Criteriile de apreciere pentru finanţarea proiectelor folosind cele doua metode, sunt:
- valoarea netă prezentă să fie pozitivă
- RIR să fie mai mare sau cel puţin egală cu rata medie a dobânzii sau cu costul mediu ponderat al capitalului investit;
Pentru proiectele de complexitate redusă (înlocuirea unor utilaje, modernizarea spaţiilor de producţie şi administrative, achiziţia de utilaje independente, autovehicule, etc.)
Se urmăreşte capacitatea firmei de a rambursa creditul acordat, pe baza fluxului de numerar întocmit pe total activitate.
F. Evaluarea riscului proiectului de investiţii
În analiza eficienţei proiectelor de investiţii se va urmări şi evaluarea riscurilor proiectului:- riscul individual al proiectului
- riscul de firmă
- riscul de piaţă
Riscul individual al proiectului
Este măsurat de variabilitatea rentabilităţii estimate şi arată impactul proiectului asupra firmei.Pentru evaluarea riscului individual al proiectului se pot utiliza:
- analiza de senzitivitate
- analiza scenariilor.
Analiza de senzitivitate indică exact cu cât se schimbă indicatorii de eficienţă ai proiectului (VNP, RIR) ca răspuns la o modificare cu mai multe puncte procentuale peste/sub valoarea de bază estimată a unei variabile de intrare (vânzările, costurile variabile) menţinându-se constante celelalte elemente.
Analiza scenariilor constă în stabilirea a trei scenarii (unul de bază, unul pesimist şi unul optimist) şi ia în considerare atât sensibilitatea indicatorilor la variaţii ale variabilelor de intrare cât şi probabilitatea de apariţie pentru fiecare scenariu.
Riscul de firmă
Stabilitatea unei firme este importantă pentru manageri, salariaţi, furnizori şi creditori.• firmele în pericol de faliment sau cele cu profituri mici, au dificultăţi în menţinerea conducerii şi a salariatilor buni;
• furnizorii şi clienţii nu doresc sa depindă de firme slabe, iar aceste firme au probleme în obţinerea de credite cu dobânzi rezonabile;
Riscul unei firme creşte datorită unor acţiuni în justiţie, greve , insuccesul unor programe de marketing, pierderea unor contracte majore, alte evenimente care au loc în firmă.
Riscul de piaţă
Este cel mai puţin controlabil de către societate. Pentru diminuarea acestui risc societatea trebuie să-şi adapteze strategia de marketing mediului economic în care işi desfăşoară activitatea.Pentru diminuarea riscurilor asumate de bancă în finanţarea investiţiilor, proiectele considerate mai riscante trebuie să aibă o rentabilitate mai mare.
Rata de actualizare utilizată în analiza proiectelor cu un grad de risc mai mare trebuie să includă un factor de corecţie pentru risc (cu cât riscul este mai mare cu atât rata de actualizare este mai mare).
2.3. ANALIZA FLUXULUI DE NUMERAR PE TOTAL ACTIVITATE
Evaluarea capacităţii de rambursare a creditului presupune pe lângă analiza eficienţei proiectului de investiţii şi analiza fluxului de numerar pe total societate, pentru clienţii cu activitate.
Dimensionarea creditului ce se poate acorda de către bancă se stabileşte ţinând seama de:
- performanţele financiare ale clientului privind activitatea trecută;
- valoarea totală a proiectului de investiţii;
- sursele proprii cu care participă clientul la finanţarea proiectului;
- eficienţa proiectului de investiţii şi capacitatea acestuia de a genera lichidităţi care să asigure plata dobânzii şi rambursarea creditului pe perioada de creditare;
- capacitatea firmei de a susţine proiectul investiţional şi serviciul datoriei către bancă şi din rezultatele obţinute din celelalte activităţi.
