Obiectivele contabilităţii cheltuielilor, veniturilor şi rezultatului se pot sintetiza ca fiind următoarele: reflectarea fidelă în contabilitate a cheltuielilor, veniturilor şi rezultatului, întocmirea documentelor de sinteză pe baza înregistrărilor realizate, pentru a constitui cumulativ, obiectul de informare a utilizatorilor de informaţie contabilă.
Aşadar, un prim obiectiv al contabilităţii cheltuielilor, veniturilor şi rezultatelor este reflectarea în contabilitate a operaţiilor economico-financiare generate de relaţiile întreprinderii, cu o mare incidenţă asupra patrimoniului.
În vederea asigurării unei imagini fidele, este necesară respectarea postulatelor şi principiilor contabile general admise, al căror scop principal este chiar armonizarea şi normalizarea activităţii contabile. Principiile contabile general admise sunt subordonate obiectivului fundamental al contabilităţii, şi anume, prezentarea unei imagini fidele a situaţiei patrimoniale, situaţiilor financiare şi a performanţelor întreprinderii.
Se pot considera ca principii general acceptate următoarele: principiul independenţei exerciţiului, continuităţii exploatării, costului istoric, permanenţei metodelor, prudenţei, necompensării, evaluării separate a elementelor de activ si de pasiv, intangibilităţii bilanţului de deschidere, La acestea prevederile normelor internaţionale adaugă principiile recunoaşterii veniturilor, conectării cheltuielilor la venituri, recunoaşterii rezultatelor, prevalenţei economicului asupra juridicului, pragului de semnificaţie.
Realizând o reflectare fidelă a realităţii patrimoniale a întreprinderii, se asigură cel de-al doilea obiectiv al contabilităţii cheltuielilor, veniturilor şi rezultatelor: întocmirea documentelor de sinteză.
Documentul oficial folosit pentru finalizarea încheierii exerciţiului financiar îl constituie bilanţul contabil. Întocmirea lui asigură o imagine fidelă, clară şi completă asupra patrimoniului, situaţiei financiare şi a rezultatului obţinut. Din nevoia de a răspunde acestor cerinţe de bază, bilanţul este conceput ca un set de situaţii de sinteză, între care: bilanţul, contul de profit şi pierdere, anexa la bilanţ şi raportul de gestiune.
Normele europene prevăd formaţia bilanţieră sub denumirile de situaţii financiare, documente contabile de sinteză, conturi anuale.
În România terminologia de bilanţ contabil este o convenţie care are ca motivaţie faptul că, dintre toate componentele formaţiei, bilanţul caracterizează patrimoniul în totalitatea sa. Celelalte componente dezvoltă indicatorii economico-financiari consolidaţi în bilanţul contabil, având un caracter complementar şi convergent.
Bilanţul este conceput ca document de sinteză în care se prezintă activul şi pasivul întreprinderii la încheierea exerciţiului.
Contul de profit şi pierdere evidenţiază şi explică într-o formă analitică, rezultatele prin prisma raportului de echilibru dintre venituri şi cheltuieli, adoptând criteriul de grupare a elementelor sale după natura activităţilor desfăşurate, iar in cadrul acestora, după natura resurselor utilizate, respectiv a rezultatelor obţinute.
Anexa la bilanţ cuprinde informaţii complementare şi explicative în raport cu bilanţul şi contul de rezultate, precum şi o prezentare a metodelor şi regulilor contabile aplicate.
Raportul de gestiune este documentul bilanţier utilizat pentru interpretarea analitică a situaţiei patrimoniale, evoluţiei situaţiei financiare şi a rezultatului.
În modelul continental de contabilitate, la componentele anterioare se adaugă tabloul fluxurilor de trezorerie , completat doar de întreprinderile mari. În contabilitatea românească aceste metode nu au fost încă adoptate.
În etapa actuală a tranziţiei României la economia de piaţă, normalizatorii trebuie să reconsidere rolul contabilităţii de instrument în serviciul statului şi să armonizeze obiectivul său final cu Directivele europene de normalizare contabilă.
Astfel, în contabilitatea românească trebuie să aibă ca obiectiv informarea financiară despre şi pentru întreprindere, spre a asigura managerilor şi investitorilor cadrul luării celor mai bune decizii şi alocării optime a resurselor.
În ceea ce priveşte contabilitatea cheltuielilor, veniturilor şi rezultatelor, obiectivul principal este cel al informării principalilor utilizatori, prin intermediul contului de profit şi pierdere şi al tablourilor fluxurilor de trezorerie, asupra activităţii financiare a întreprinderii şi asupra capacităţii sale de a produce profit.
Utilizatorii acestor documente de sinteză sunt interesaţi mai ales de fluxurile monetare degajabile şi mai puţin de beneficiul net, întrucât acestea sunt o reprezentare concretă a realităţii, în timp ce profitul net reprezintă o construcţie fără echivalent în realitate.
Primordialitatea fluxurilor de trezorerie asupra beneficiului net nu contravine adoptării criteriului contabilităţii de angajamente.
Restrângerea cadrului de utilizatori la manageri şi investitori nu este decât o simplificare, la informaţia contabilă având acces şi manifestând interes următoarele categorii de utilizatori: manageri, ca utilizatori interni, şi terţii, care la rândul lor, se împart în, acţionari, creditori de fonduri, puterea publică, salariaţii, sindicatele, asociaţiile patronale, partenerii comerciali (clienţii şi furnizorii), marele public, organismele de protecţie a mediului, celelalte societăţi pe acţiuni.
Pentru investitori şi creditori, capacitatea de a realiza câştiguri viitoare este o informaţie capitală, dat fiind că reliefează rentabilitatea întreprinderii. În legătură cu determinarea rentabilităţii, se pune accent pe măsurarea veniturilor şi cheltuielilor de exploatare şi nu pe evaluarea elementelor de activ şi de pasiv patrimoniale, astfel încât contul de profit şi pierdere a devenit principal document de sinteză.
Capacitatea de a realiza câştiguri viitoare este factorul determinant al valorii de piaţă al acţiunilor care interesează pe investitori şi pe creditori. Aceştia iau decizii pe baza fluxurilor de trezorerie-fenomene concrete, şi nu pe baza beneficiului net din exploatare-fără reprezentare reală.
Totuşi, noţiunile de venituri şi cheltuieli sunt superioare celor de încasări şi plăţi în cazul măsurării variaţiilor patrimoniului şi pentru determinarea capacităţii de realizare a câştigurilor viitoare. Superioritatea rezultă din diferenţele apărute pe termen scurt, când nu produc aceleaşi rezultate, pentru că pe termen lung au aceeaşi traiectorie şi se confundă.
Contul de profit şi pierdere este documentul contabil care evidenţiază şi explică în formă analitică rezultatele, prin prisma raporturilor de echilibru dintre venituri şi cheltuieli.
În cazul României modelul de cont de profit şi pierdere adoptat este modelul listă structurat după criteriul natura economică a cheltuielilor şi veniturilor care răspunde cerinţelor informaţionale ale statului. În ţările anglo-saxone primează modelul contului de rezultate pe criteriul destinaţiei sau pe funcţiile întreprinderii, care răspunde nevoilor informaţionale ale investitorilor, în special, prin intermediul indicatorului profit pe acţiune.
Era necesară, în vederea îndeplinirii obiectivului contabilităţii cheltuielilor şi veniturilor, întocmirea tablourilor de trezorerie care să explice variaţia de trezorerie. Trezoreria devine informaţia cheie, deoarece prin aceasta întreprinderea îşi finanţează activitatea, asigurându-şi continuitatea.
Prin întocmirea tablourilor de trezorerie se întrevăd subobiective ale informării, concretizate pe termen scurt, în indicatori de gestiune şi analiză financiară, pentru măsurarea solvabilităţii, iar pe termen lung, în măsurarea nevoii de finanţare.
Principalul avantaj al tablourilor de trezorerie este obiectivitatea datorată ieşirii de sub incidenţa convenţiilor şi politicilor contabile. Conform normelor IAS 7, expresia de flux de trezorerie reprezintă totalitatea intrărilor şi ieşirilor de lichidităţi sau de echivalente de lichidităţi.
Lichidităţile sunt fondurile disponibile şi depozitele la vedere, în timp ce echivalentele de lichidităţi reprezintă plasamente pe termen scurt, foarte lichide, a căror valoare nu riscă să se schimbe semnificativ. Scopul deţinerii acestor lichidităţi este acela de a asigura angajamentele de trezorerie pe termen scurt, cu scadenţa de până la trei luni.
Pornind de la obiectivul final al contabilităţii veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor – furnizarea de informaţii necesare luării deciziilor se poate extrapola rolul contabilităţii în general, la următoarele obiective: este mijloc de probă în justiţie, permite controlul angajamentelor întreprinderii, serveşte la diagnosticul economic şi financiar, alimentează statisticile şi contabilitatea naţională.
