Din perspectiva procesului de achiziţionare a informaţiilor necesare fundamentării deciziilor şi pentru a înţelege mai bine realitatea, agenţii economici trebuie să ţină cont de costul achiziţionării informaţiilor şi al timpului pe care aceasta îl implică. În acest cadru teoretic, informaţia pură şi perfectă este percepută ca o simplă ficţiune, iar microeconomia tradiţională apare excedată la capitolul despre concurenţă. Autorii teoriei concurenţei imperfecte, între care G. Stigler şi H. Leibenstein sunt cei mai semnificativi, valorifică fundamentele tradiţionale ale concurenţei pure şi perfecte, dar dezvoltă imperfecţiunea informaţiei pentru o serie de situaţii specifice din realitatea economică şi pe care mulţi economişti le ignoră.
Astfel, într-o lucrare apărută în iunie 1961 "The economics of information" în Journal of Political Economy, G. Stigler a cercetat problema informaţiei pe piaţa muncii în legătură cu analiza şomajului voluntar. După opinia sa, informaţia pe piaţa muncii este imperfectă. Ca urmare, pentru a căuta un loc de muncă cu condiţii mai bune, o persoană, care este prost plătită în vechiul loc de muncă sau care caută o ocupaţie care ar corespunde mai bine aspiraţiilor şi calificării sale, poate alege şomajul voluntar pentru a avea timpul necesar căutării unei noi ocupaţii.
Această decizie va fi legată de un cost de oportunitate, numit şi cost al căutării, rezultat din compararea pierderilor (salariului pierdut, timpul alocat căutării, etc.) cu câştigul sperat din noua ocupaţie. Căutarea este privită ca o adevărată muncă, iar căutarea informaţiei va fi urmărită numai atunci când costul marginal al căutării va fi mai mic decât randamentul marginal obţinut pentru descoperirea celei mai bune situaţii de cumpărare.
Concepţia lui Stigler reintroduce ideea că există şomaj voluntar legat de căutarea unui loc de muncă (job search)6, care nu trebuie confundat cu şomajul involuntar şi împotriva căruia este bine de luptat prin îmbunătăţirea informaţiilor disponibile.
H. Leibenstein a dezvoltat în studiul ,,Allocative Efficiency vs. "X-Efficiency",, apărut în iunie 1966 în American Economic Reviw o analiză bazată pe studii sociologice, despre comportamentul în interiorul firmei - inerţia agenţilor, dorinţa fiecăruia de a-şi apăra aria de acţiune, imperfecţiunea informaţiei - argumente care dovedesc că în interiorul firmei se acţionează pentru non-maximizarea profitului, ceea ce relevă irealismul unor ipoteze ale microeconomiei tradiţionale. Pentru a integra aceste elemente în teoria economică, Leibenstein susţine ideea după care creşterea presiunii concurenţiale suprimă ineficienţa, formulând cunoscuta teorie a Eficienţei-X7. Teoria Eficienţei-X tratează astfel tipul de ineficienţă rezultat dintr-o proastă utilizare a resurselor în interiorul organizaţiilor de producţie. Faţă de teoria tradiţională care susţine că firmele adoptă decizii centrate pe maximizarea profitului şi minimizarea costului, Leibenstein arată că majoritatea oamenilor adoptă un comportament maximizator numai atunci când creşte presiunea externă8. În realitate, în condiţii de presiune concurenţială firmele acţionează în sensul maximizării cifrei de afaceri, sub rezerva unui profit minim, concurenţa sau factorul-X ghidând acţiunile indivizilor.
luni, 13 septembrie 2010
NOUA MICROECONOMIE
Noua microeconomie s-a dezvoltat ca un domeniu de cercetare relativ autonom unde microeconomia tradiţională este abordată ca un caz teoretic particular. Dintre achiziţiile noii microeconomii cele mai consistente teorii au ca temă de cercetare concurenţa reală, incluzând problematica informaţiei imperfecte, incomplete şi asimetrice, dar şi analiza costurilor de tranzacţionare. Complexitatea şi diversitatea acţiunilor agenţilor economici au constituit pentru marii economişti din a doua jumătate a secolului al XX-lea tot atâtea surse de inspiraţie, dar şi de succes al teoriilor lor. Din această multitudine de teorii le reţinem pe cele care au schimbat de o manieră decisivă modul de a gândi economia concurenţială: Noua teorie a firmei, Teoria concurenţei imperfecte, Teoria drepturilor de proprietate, Teoria pieţelor cu informaţie asimetrică, Teoria capitalului uman.
NOUA TEORIE A FIRMEI
Într-un articol apărut în 1937, intitulat "Natura firmei", Ronald H. Coase a redefinit firma sub multitudinea valenţelor sale (origini, sensuri, influenţe) oferind o viziune mai realistă, dar ştiinţifică asupra organizaţiilor economice. În studiul amintit, Coase şi-a fixat drept scop dezvoltarea unei noi teorii a firmei, teorie pe care a vrut-o "realistă şi viabilă", cu ajutorul căreia să explice motivele apariţiei firmelor într-o economie de schimb specializată, unde alocarea resurselor este orientată de mecanismul preţurilor.
Premisa fundamentală a noii teorii a firmei, elaborată de Coase, potrivit căreia "definiţia firmei să corespundă sensului său din lumea reală şi să se poată încadra într-o analiză marginalistă" asigură, pe de-o parte, continuitatea cu microeconomia tradiţională, iar pe de altă parte, legătura cu noul mediu economic al secolului al XX-lea, mai precis cu politicile economice.
În fond, Coase a găsit cea mai bună explicaţie pentru acţiunile specifice ale firmelor şi a modului cum politica economică generală le poate influenţa. Problema esenţială pe care Coase o supune analizei este cea a aparentei contradicţii dintre coordonarea exclusivă prin mecanismul preţurilor a sistemului economic şi dubla coordonare a activităţii firmei (primul, un mecanism descentralizat în cadrul pieţei, care semnalează nevoile de resurse şi oportunităţile şi al doilea, rezultat din modul de organizare a firmelor şi bazat pe ierarhie, unde alocarea resurselor depinde de autoritatea antreprenorului). Coase susţine că, de fapt, firmele se confruntă cu două metode alternative de coordonare a activităţii: una realizată de mecanismul preţurilor, cealaltă realizată de existenţa unui antreprenor – coordonator, care organizează şi direcţionează producţia. Totodată, Coase observă o situaţie, cel puţin ciudată pentru imaginea capitalismului, şi anume, înclinaţia firmelor de a recurge, de cele mai multe ori, la coordonarea diverşilor factori de producţie fără intervenţia mecanismului preţurilor, uneori reuşind chiar înlocuirea acestuia. Firma face una sau alta în funcţie de obiectivele alese şi nu în scopul subminării sistemului economiei de piaţă. Firma, deşi îşi planifică şi îşi coordonează întreaga activitate, ea se află într-un sistem economic coordonat de mecanismul preţurilor, precum "celula dintr-un organism". Astfel, Coase îşi propune să "concilieze" într-un mod original cele două metode de coordonare a activităţii economice a firmei şi să explice motivele practice pentru care este preferată una din cele două variante. În esenţă, teoria firmei propusă de R.H. Coase constituie generalizarea situaţiilor organizaţionale într-un mediu dominat de piaţă unde costurile de tranzacţionare sunt semnificative. În această lumină, teoria tradiţională, fondată pe ipoteza costuri minime - profituri maxime şi costuri de tranzacţionare nule, apare ca un caz particular şi nu ca o normă teoretică de bază în ghidarea acţiunilor firmei.
Fără să se abată de la coordonarea alternativă a resurselor, Coase analizează rând pe rând atât motivele naturale ale existenţei firmei, cât şi costurile contractuale implicite, legislaţia referitoare la tranzacţiile pe piaţă, costurile utilizării pieţei, etc. Definirea firmei drept "sistem de relaţii ce iau naştere atunci când organizarea producţiei depinde de un antreprenor" se apropie foarte mult de modul cum percep oamenii firma şi de ceea ce se întâmplă în realitatea economică. Într-un fel Coase elimină viziunea tradiţională despre firmă, oarecum idilică, şi propune o abordare cu o arie largă de aplicare. Tot atât de interesante sunt şi motivele potenţiale ale apariţiei firmelor într-o economie de schimb identificate de Ronald Coase. Nu numai dorinţa unor indivizi de a fi proprii stăpâni şi de a controla mecanismul preţurilor sau preferinţa clienţilor pentru bunurile create de firme, dar mai ales costurile implicate de utilizarea mecanismului preţurilor (de pildă, costurile descoperirii şi identificării preţurilor relevante, costurile negocierii, costurile încheierii unor contracte separate pentru fiecare tranzacţie de pe piaţă realizată de firmă, etc.).
După opinia lui Coase, contractele situează firma în poziţie avantajoasă faţă de mecanismul preţurilor, pentru că unei serii de contracte i se poate substitui unul singur. Mai mult, cu cât perioada pentru care se încheie contractul este mai lungă, cu atât mai mult se pot evita cheltuielile aferente încheierii mai multor contracte pe termen scurt, situaţie care corespunde şi aversiunii oamenilor faţă de risc, ei preferând contractele pe termen lung celor pe termen scurt. Problema principală pe care o identifică Coase în acest caz este cea a comparării previziunilor consumatorului cu obiectul contractului exprimat în termeni generali. Concluzia, "pe cât de nouă şi de neaşteptată, provoacă prima breşă în cunoştinţele noastre în materie de economia firmei", arată că "atunci când direcţionarea resurselor – în limitele unui contract – devine dependentă de consumator, se poate ajunge la un tip de relaţie numită firmă". Limitele contractului sunt cele pe care trebuie să le respecte antreprenorul în coordonarea celorlalţi factori de producţie. Antreprenorul trebuie să-şi îndeplinească funcţia cu costuri cât mai mici, pentru că el poate obţine factori de producţie la preţuri inferioare celor corespunzătoare tranzacţiilor de piaţă pe care vine să le înlocuiască. În plus antreprenorul poate apela oricând la piaţa liberă dacă nu obţine altfel resurse mai ieftine.
Noua teorie elaborată de Coase are o valoare practică deosebită pentru activitatea firmelor deoarece aceleaşi tranzacţii efectuate pe piaţă sau în cadrul firmei sunt tratate în mod diferit de guvern sau de alte autorităţi cu putere de decizie în materie de preţuri. De exemplu, dacă se ia în considerare TVA, prin această taxare sunt vizate numai tranzacţiile de piaţă, deci nu cele încheiate în cadrul firmei. Asemenea reglementări, într-un sistem alternativ de alocare a resurselor, vor determina apariţia unor firme care în alte condiţii nu ar putea exista. Avantajul acestei abordări se reflectă în mărimea firmei: o firmă creşte în dimensiuni pe măsură ce tot mai multe tranzacţii (care ar fi tranzacţii coordonate prin mecanismul preţurilor) ajung să fie organizate de un antreprenor şi îşi reduce dimensiunile atunci când antreprenorul respectiv renunţă la organizarea acestui tip de tranzacţii. Coase merge mai departe cu analiza, încercând să descopere motivele care-l determină pe antreprenor să opteze pentru o tranzacţie în plus sau în minus şi să nu renunţe definitiv la tranzacţiile pe piaţă, deşi el poate organiza producţia eliminând unele costuri şi reducând costul de producţie sau să folosească sistemul alternativ de tranzacţii, fără a recurge la concentrarea activităţii într-o singură firmă de mari dimensiuni. Într-adevăr, relaţia eficienţă – dimensiune, dar şi posibilitatea câştigării monopolului sunt stimulente puternice pentru expansiunea continuă şi nelimitată a firmei. Aceste afirmaţii sunt adevărate atât timp cât nu se ţine cont de randamentul descrescând al managementului. În realitate, se observă o serie de fapte care vin să complice alegerea antreprenorului. În primul rând, antreprenorul trebuie să cunoască punctul în care costul organizării unei tranzacţii adiţionale prin firmă este egal cu costul organizării acelei tranzacţii prin intermediul pieţei libere sau de către un alt antreprenor (este posibilă creşterea costului organizării unei tranzacţii adiţionale, în consecinţă, cu cât dezvoltarea firmelor este mai mare, cu atât pot scădea veniturile marginale ce revin funcţiei antreprenorului). În al doilea rând, există un punct în care pierderea reprezentată de risipa de resurse devine egală cu costul organizării tranzacţiei pe piaţa liberă sau cu costul organizării ei de către un alt antreprenor (creşterea numărului tranzacţiilor încheiate poate să creeze probleme antreprenorului, el să nu mai reuşească să aloce factorii de producţie către scopurile care ar asigura cea mai bună valorificare). În al treilea rând, preţurile furnizării unuia sau mai multor factori de producţie poate să crească, pentru că avantajele oferite de o firmă mică sunt mai importante decât cele oferite de o firmă mare.
Aşadar, o firmă se va extinde cu atât mai mult cu cât:
a) costurile de organizare sunt mai mici şi cu cât creşterea acestora, în cazul sporirii numărului de tranzacţii, este mai lentă;
b) antreprenorul greşeşte mai puţin şi cu cât frecvenţa greşelilor comise, pe măsura sporirii tranzacţiilor este mai mică;
c) preţul de aprovizionare cu factori de producţie, pentru firmele de mari dimensiuni, creşte mai puţin. În unele situaţii, cum ar fi aprovizionarea cu factori de producţie, dispersarea spaţială a factorilor scade într-adevăr eficienţa firmei simultan cu creşterea dimensiunilor ei, dar apariţia invenţiilor tehnologice tinde să anuleze această distanţă, favorizând firma. Aceleaşi efecte pot fi produse şi de îmbunătăţirile aduse tehnicii manageriale, atunci când creşterea dimensiunilor firmei intră în faza randamentelor descrescânde ale managementului o schimbare în tehnicilor de organizare poate să avantajeze firma.
Teoria lui Coase este cât se poate de clară pentru oricine doreşte să iniţieze o firmă:
a) determinarea mărimii firmei trebuie să ia în calcul propriile costuri de organizare şi costurile de marketing, dar şi costurile de organizare ale altor antreprenori;
b) necesitatea organizării unei firme apare de fiecare dată când se produce cu scopul de a vinde, ceea ce implică o specializare a firmei în relaţiile sale cu ceilalţi participanţi la sistemul economiei de piaţă şi nu neapărat o specializare în cadrul firmei;
c) înfiinţarea unei unităţi economice este o piaţă neorganizată, de aceea obiectul organizării ei este reproducerea condiţiilor pieţei, ceea ce înseamnă creşterea producţiei cu costuri mai scăzute.
Concluzia teoretică şi practică arată că dacă firma îşi încetează expansiunea la un cost aflat sub costul de tranzacţionare de pe piaţă, dar egal cu costul organizării tranzacţiei de către o altă firmă, atunci ambele procedee pot permite organizarea producţiei la un preţ inferior celui de piaţă. Prin urmare, antreprenorul prin acţiunile sale specifice nu urmăreşte nici subminarea economiei de piaţă şi nici izolarea firmei, dimpotrivă el are obiective clare care sunt canalizate spre valorificarea tuturor oportunităţilor pieţei libere.
Deşi, Coase a elaborat Noua teorie a firmei în 1937, ea a cunoscut succesul în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Autori precum O.E.Williamson, S.G. Winter, S. Rosen, H. Demsetz ş.a. fie au dezvoltat abordarea iniţiată de Coase de alegere a tranzacţiei ca unitate a analizei, fie au descoperit noi domenii ale aplicării ei.
NOUA TEORIE A FIRMEI
Într-un articol apărut în 1937, intitulat "Natura firmei", Ronald H. Coase a redefinit firma sub multitudinea valenţelor sale (origini, sensuri, influenţe) oferind o viziune mai realistă, dar ştiinţifică asupra organizaţiilor economice. În studiul amintit, Coase şi-a fixat drept scop dezvoltarea unei noi teorii a firmei, teorie pe care a vrut-o "realistă şi viabilă", cu ajutorul căreia să explice motivele apariţiei firmelor într-o economie de schimb specializată, unde alocarea resurselor este orientată de mecanismul preţurilor.
Premisa fundamentală a noii teorii a firmei, elaborată de Coase, potrivit căreia "definiţia firmei să corespundă sensului său din lumea reală şi să se poată încadra într-o analiză marginalistă" asigură, pe de-o parte, continuitatea cu microeconomia tradiţională, iar pe de altă parte, legătura cu noul mediu economic al secolului al XX-lea, mai precis cu politicile economice.
În fond, Coase a găsit cea mai bună explicaţie pentru acţiunile specifice ale firmelor şi a modului cum politica economică generală le poate influenţa. Problema esenţială pe care Coase o supune analizei este cea a aparentei contradicţii dintre coordonarea exclusivă prin mecanismul preţurilor a sistemului economic şi dubla coordonare a activităţii firmei (primul, un mecanism descentralizat în cadrul pieţei, care semnalează nevoile de resurse şi oportunităţile şi al doilea, rezultat din modul de organizare a firmelor şi bazat pe ierarhie, unde alocarea resurselor depinde de autoritatea antreprenorului). Coase susţine că, de fapt, firmele se confruntă cu două metode alternative de coordonare a activităţii: una realizată de mecanismul preţurilor, cealaltă realizată de existenţa unui antreprenor – coordonator, care organizează şi direcţionează producţia. Totodată, Coase observă o situaţie, cel puţin ciudată pentru imaginea capitalismului, şi anume, înclinaţia firmelor de a recurge, de cele mai multe ori, la coordonarea diverşilor factori de producţie fără intervenţia mecanismului preţurilor, uneori reuşind chiar înlocuirea acestuia. Firma face una sau alta în funcţie de obiectivele alese şi nu în scopul subminării sistemului economiei de piaţă. Firma, deşi îşi planifică şi îşi coordonează întreaga activitate, ea se află într-un sistem economic coordonat de mecanismul preţurilor, precum "celula dintr-un organism". Astfel, Coase îşi propune să "concilieze" într-un mod original cele două metode de coordonare a activităţii economice a firmei şi să explice motivele practice pentru care este preferată una din cele două variante. În esenţă, teoria firmei propusă de R.H. Coase constituie generalizarea situaţiilor organizaţionale într-un mediu dominat de piaţă unde costurile de tranzacţionare sunt semnificative. În această lumină, teoria tradiţională, fondată pe ipoteza costuri minime - profituri maxime şi costuri de tranzacţionare nule, apare ca un caz particular şi nu ca o normă teoretică de bază în ghidarea acţiunilor firmei.
Fără să se abată de la coordonarea alternativă a resurselor, Coase analizează rând pe rând atât motivele naturale ale existenţei firmei, cât şi costurile contractuale implicite, legislaţia referitoare la tranzacţiile pe piaţă, costurile utilizării pieţei, etc. Definirea firmei drept "sistem de relaţii ce iau naştere atunci când organizarea producţiei depinde de un antreprenor" se apropie foarte mult de modul cum percep oamenii firma şi de ceea ce se întâmplă în realitatea economică. Într-un fel Coase elimină viziunea tradiţională despre firmă, oarecum idilică, şi propune o abordare cu o arie largă de aplicare. Tot atât de interesante sunt şi motivele potenţiale ale apariţiei firmelor într-o economie de schimb identificate de Ronald Coase. Nu numai dorinţa unor indivizi de a fi proprii stăpâni şi de a controla mecanismul preţurilor sau preferinţa clienţilor pentru bunurile create de firme, dar mai ales costurile implicate de utilizarea mecanismului preţurilor (de pildă, costurile descoperirii şi identificării preţurilor relevante, costurile negocierii, costurile încheierii unor contracte separate pentru fiecare tranzacţie de pe piaţă realizată de firmă, etc.).
După opinia lui Coase, contractele situează firma în poziţie avantajoasă faţă de mecanismul preţurilor, pentru că unei serii de contracte i se poate substitui unul singur. Mai mult, cu cât perioada pentru care se încheie contractul este mai lungă, cu atât mai mult se pot evita cheltuielile aferente încheierii mai multor contracte pe termen scurt, situaţie care corespunde şi aversiunii oamenilor faţă de risc, ei preferând contractele pe termen lung celor pe termen scurt. Problema principală pe care o identifică Coase în acest caz este cea a comparării previziunilor consumatorului cu obiectul contractului exprimat în termeni generali. Concluzia, "pe cât de nouă şi de neaşteptată, provoacă prima breşă în cunoştinţele noastre în materie de economia firmei", arată că "atunci când direcţionarea resurselor – în limitele unui contract – devine dependentă de consumator, se poate ajunge la un tip de relaţie numită firmă". Limitele contractului sunt cele pe care trebuie să le respecte antreprenorul în coordonarea celorlalţi factori de producţie. Antreprenorul trebuie să-şi îndeplinească funcţia cu costuri cât mai mici, pentru că el poate obţine factori de producţie la preţuri inferioare celor corespunzătoare tranzacţiilor de piaţă pe care vine să le înlocuiască. În plus antreprenorul poate apela oricând la piaţa liberă dacă nu obţine altfel resurse mai ieftine.
Noua teorie elaborată de Coase are o valoare practică deosebită pentru activitatea firmelor deoarece aceleaşi tranzacţii efectuate pe piaţă sau în cadrul firmei sunt tratate în mod diferit de guvern sau de alte autorităţi cu putere de decizie în materie de preţuri. De exemplu, dacă se ia în considerare TVA, prin această taxare sunt vizate numai tranzacţiile de piaţă, deci nu cele încheiate în cadrul firmei. Asemenea reglementări, într-un sistem alternativ de alocare a resurselor, vor determina apariţia unor firme care în alte condiţii nu ar putea exista. Avantajul acestei abordări se reflectă în mărimea firmei: o firmă creşte în dimensiuni pe măsură ce tot mai multe tranzacţii (care ar fi tranzacţii coordonate prin mecanismul preţurilor) ajung să fie organizate de un antreprenor şi îşi reduce dimensiunile atunci când antreprenorul respectiv renunţă la organizarea acestui tip de tranzacţii. Coase merge mai departe cu analiza, încercând să descopere motivele care-l determină pe antreprenor să opteze pentru o tranzacţie în plus sau în minus şi să nu renunţe definitiv la tranzacţiile pe piaţă, deşi el poate organiza producţia eliminând unele costuri şi reducând costul de producţie sau să folosească sistemul alternativ de tranzacţii, fără a recurge la concentrarea activităţii într-o singură firmă de mari dimensiuni. Într-adevăr, relaţia eficienţă – dimensiune, dar şi posibilitatea câştigării monopolului sunt stimulente puternice pentru expansiunea continuă şi nelimitată a firmei. Aceste afirmaţii sunt adevărate atât timp cât nu se ţine cont de randamentul descrescând al managementului. În realitate, se observă o serie de fapte care vin să complice alegerea antreprenorului. În primul rând, antreprenorul trebuie să cunoască punctul în care costul organizării unei tranzacţii adiţionale prin firmă este egal cu costul organizării acelei tranzacţii prin intermediul pieţei libere sau de către un alt antreprenor (este posibilă creşterea costului organizării unei tranzacţii adiţionale, în consecinţă, cu cât dezvoltarea firmelor este mai mare, cu atât pot scădea veniturile marginale ce revin funcţiei antreprenorului). În al doilea rând, există un punct în care pierderea reprezentată de risipa de resurse devine egală cu costul organizării tranzacţiei pe piaţa liberă sau cu costul organizării ei de către un alt antreprenor (creşterea numărului tranzacţiilor încheiate poate să creeze probleme antreprenorului, el să nu mai reuşească să aloce factorii de producţie către scopurile care ar asigura cea mai bună valorificare). În al treilea rând, preţurile furnizării unuia sau mai multor factori de producţie poate să crească, pentru că avantajele oferite de o firmă mică sunt mai importante decât cele oferite de o firmă mare.
Aşadar, o firmă se va extinde cu atât mai mult cu cât:
a) costurile de organizare sunt mai mici şi cu cât creşterea acestora, în cazul sporirii numărului de tranzacţii, este mai lentă;
b) antreprenorul greşeşte mai puţin şi cu cât frecvenţa greşelilor comise, pe măsura sporirii tranzacţiilor este mai mică;
c) preţul de aprovizionare cu factori de producţie, pentru firmele de mari dimensiuni, creşte mai puţin. În unele situaţii, cum ar fi aprovizionarea cu factori de producţie, dispersarea spaţială a factorilor scade într-adevăr eficienţa firmei simultan cu creşterea dimensiunilor ei, dar apariţia invenţiilor tehnologice tinde să anuleze această distanţă, favorizând firma. Aceleaşi efecte pot fi produse şi de îmbunătăţirile aduse tehnicii manageriale, atunci când creşterea dimensiunilor firmei intră în faza randamentelor descrescânde ale managementului o schimbare în tehnicilor de organizare poate să avantajeze firma.
Teoria lui Coase este cât se poate de clară pentru oricine doreşte să iniţieze o firmă:
a) determinarea mărimii firmei trebuie să ia în calcul propriile costuri de organizare şi costurile de marketing, dar şi costurile de organizare ale altor antreprenori;
b) necesitatea organizării unei firme apare de fiecare dată când se produce cu scopul de a vinde, ceea ce implică o specializare a firmei în relaţiile sale cu ceilalţi participanţi la sistemul economiei de piaţă şi nu neapărat o specializare în cadrul firmei;
c) înfiinţarea unei unităţi economice este o piaţă neorganizată, de aceea obiectul organizării ei este reproducerea condiţiilor pieţei, ceea ce înseamnă creşterea producţiei cu costuri mai scăzute.
Concluzia teoretică şi practică arată că dacă firma îşi încetează expansiunea la un cost aflat sub costul de tranzacţionare de pe piaţă, dar egal cu costul organizării tranzacţiei de către o altă firmă, atunci ambele procedee pot permite organizarea producţiei la un preţ inferior celui de piaţă. Prin urmare, antreprenorul prin acţiunile sale specifice nu urmăreşte nici subminarea economiei de piaţă şi nici izolarea firmei, dimpotrivă el are obiective clare care sunt canalizate spre valorificarea tuturor oportunităţilor pieţei libere.
Deşi, Coase a elaborat Noua teorie a firmei în 1937, ea a cunoscut succesul în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Autori precum O.E.Williamson, S.G. Winter, S. Rosen, H. Demsetz ş.a. fie au dezvoltat abordarea iniţiată de Coase de alegere a tranzacţiei ca unitate a analizei, fie au descoperit noi domenii ale aplicării ei.
ŞCOALA AUSTRIACĂ
Şcoala austriacã are ca punct de pornire momentul publicãrii de cãtre Carl Menger a "Principiilor economiei" în care marele profesor dezvoltă principalele concepte ale subiectivităţii economice după trăsăturile apriorice ale unei resurse care trebuie să se materializeze într-un bun:
1. existenţa unei nevoi umane
2. proprietăţi ale resursei care să merite efortul de atragere a acesteia într-o relaţie cauzală cu satisfacerea nevoii
3. cunoaşterea acestei relaţii cauzale
4. controlul asupra resursei suficient de puternic pentru direcţionarea acesteia către satisfacerea unei nevoi
Aceste proprietăţi vor constitui baza analitică pentru caracterul real sau imaginar al nevoilor, chiar dacă acestea au un caracter general, neputând oferi indicii directe cu privire la natura nevoii căreia se supun uzului. Tocmai de aceea studiul preferinţelor individuale este esenţial, prima trăsătură folosind în definirea sa conceptul de „existenţă”: nevoia respectivă există cu adevărat, sau există numai pentru un individ anume care atribuie importanţă imaginară unui bun?
Trăsăturilor enumerate anterior sunt importante în studiul individualismului metodologic, deoarece de aici se poate face identificarea asupra caracterului unui bun ca fiind real sau imaginar. Indiferent din ce categorie face parte un bun, aceasta va fi un subiect al acţiunii umane şi va suscita acelaşi interes din punct de vedere analitic. Programul economic de cercetare schiţat în aceastã lucrare avea să constituie nucleul dur al analizei economice în stil austriac. Adepţii austrianismului se revendică de la acest program de cercetare, pe care îl recunosc, şi în cadrul cãruia îşi dezvoltă propriile teorii. Sub aparenta omogenitate a austrianismului sunt cuprinse achiziţiile istorice cele mai semnificative, care pot fi grupate în trei faze de evoluţie.
Astfel, prima şcoalã austriacã are ca exponenţi importanţi pe Carl Menger, Eugen von Bőhm-Bawerk şi Friederich von Wieser. Aceştia au aplicat marginalismul în teoria formãrii preţurilor (Menger) şi în explicarea dobânzii şi a producţiei (Bohm-Bawerk). Wieser a arãtat cã toate costurile sunt costuri de oportunitate şi a perfecţionat calculul marginalist (utilitatea nu poate fi mãsuratã cantitativ, ci numai relativ, adicã preferinţele individuale pot fi ordonate, dar nu pot fi adunate). Retragerea lui Carl Menger din activitatea academicã şi moartea prematurã a lui Bohm-Bawerk au provocat o scãdere a importanţei şcolii austriece. Majoritatea contribuţiilor austriece la ştiinţa economicã pãreau a fi absorbite în curentul central de gândire.
A doua şcoalã austriacã apare tocmai ca urmare a reafirmãrii programului de cercetare faţã de celelalte şcoli de gândire economicã. Austriecii au atacat aşa zisa posibilitate a calculului economic într-un stat socialist (în opoziţie cu şcoala walrasianã) şi propun o nouã teorie a ciclului de afaceri (opusã şcolii marshalliene). Printre austriecii din a doua generaţie se remarcã Ludwig von Mises numit şi decanul şcolii austriece, pentru cã revigorarea tradiţiei austriece i se datoreazã în întregime, şi Friedrich von Hayek, care alãturi de Mises a contribuit profund la rafinarea şi perfecţionarea teoriei austriece. Din aceastã generaţie mai fac parte şi F. Machlup, G.Haberler, R.von Strigl. Situaţia politicã deplorabilã îi va obliga pe toţi cei menţionaţi sã emigreze, iar sub presiunea noilor idei economice (keynesismul), moştenirea intelectualã austriacã pãrea pierdutã.
A treia şcoalã austriacã renaşte în S.U.A. în anii '70 ca urmare a recunoaşterii în mediul academic a eşecului teoriei keynesiste. Aceastã renaştere are la bazã seminariile lui Mises din anii '50 de la universitatea din New York, prin care a reuşit sã obţinã o nouã generaţie de economişti, care sã ducã mai departe programul austriac. M. Rothbard, I. Kirzner, L. Lachman, R. Garrison se numãrã printre cei mai importanţi dintre noii economişti "austrieci". Din cauzã cã austriecii s-au constituit ca singura şcoalã care s-a opus de la început şi se opune revoluţiei keynesiste, o parte dintre economiştii de formaţie "clasică" au aderat ulterior la şcoala austriacă: W.Hutt, W.Ropke, H.Hazlitt.
Principalele caracteristici ale programului de cercetare austrianistã sunt: individualismul metodologic, analiza marginalistã şi critica socialismului sub toate formele sale. O importanţă deosebită o are concepţia ştiinţifică a doctrinei liberale în viziunea şcolii austriece, în totală opoziţie cu cea a cantitativiştilor care acordau primordialitate conceptului de măsurare şi considerau că datele statistice şi calculele matematice puteau sta la baza legilor imuabile conform cărora ipoteze identice în comportamentul indivizilor duceau la consecinţe identice. Contrariaţi însă de această concepţie, care susţinea indirect considerentele socialiştilor conform cărora oamenii se limitează la comportamente inferioare şi se înmulţesc direct proporţional cu îmbunătăţirea condiţiilor de trai, austrianiştii au demonstrat că apriorismul este o însuşire a ştiinţelor, ca şi structura logică a minţii umane, care dezvoltă preferinţe individuale, nu numai nevoi bazale. În consecinţă mintea umană nu este o “tabula rasa, ci este echipată cu o serie de instrumente de cunoaştere a realităţii”, omul nefiind un “animal supus în întregime stimulilor care-i determină cursul vieţii. El este şi o fiinţă care acţionează, iar categoria de acţiune precede logic orice act concret” . În acest fel se conturează trăsătura fundamentală a concepţiei lor apriorice: ţelul ştiinţei este cunoaşterea realităţii.
Individualismul metodologic
Principiul individualismului metodologic se aflã la baza programului austriac. El statueazã cã analiza economicã trebuie condusã în aşa fel încât toate concluziile sã poatã fi sprijinite pe manifestarea preferinţelor indivizilor. Pe de altã parte, preferinţele indivizilor sunt ireductibile şi, prin urmare, studiul psihologiei nu poate genera concluzii economice. Ştiinţa economicã reprezintã astfel logica acţiunii umane. Individualismul metodologic reprezintã nu numai pilonul de bazã al şcolii austriece, ci şi imperativul categoric al analizei economice focalizatã pe individ. Chiar dacă e vorba de cazul unui ipohondru, căruia un medicament fără efecte secundare, luat fără nici un rost, îi poate face chiar bine ajutându-l pe acesta să-şi recapete liniştea, are un efect pervers indirect, acela de a redirecţiona resursele către nevoi care de fapt nu există, folosind în consecinţă bunuri cu proprietăţi pe care de fapt nu le au, în detrimentul unor alte bunuri cu proprietăţi potenţiale reale. Nevoile imaginare sunt în esenţă subiective. Nu poate exista o nevoie imaginară pentru un bun nou, ca rezultat al progresului tehnic, deoarece bunul în cauză nu mai apucă să fie cunoscut de consumatorul care este ocupat de folosirea unor bunuri mai vechi pe care le-a mai folosit şi înainte şi cărora le cunoaşte efectul. Numai că structura psiho-fizică a unui om este într-o continuă schimbare şi, din când în când, ar fi indicat ca indivizii să facă măcar probitatea noilor rezultate ale progresului tehnic care le-ar putea îmbunătăţi viaţa.
Indivizii pot folosi resursele de care dispun în cele mai variate modalităţi şi combinaţii pentru satisfacerea propriilor trebuinţe. Fiecare dintre ei are anumite aşteptări, nevoi, mijloace de îndeplinire a obiectivelor şi perspective. Combinaţiile posibile nu pot fi redate pe hârtie nici măcar cu ajutorul cifrelor folosite pentru determinarea distanţelor dintre stelele din două galaxii diferite. Ceea ce este însă cu atât mai interesant este faptul că acţiunea umană, baza individualismului metodologic, poate fi considerată tot un bun, poate cel mai de seamă dintre toate. Simpla posesie a unei resurse nu înseamnă nimic atât timp cât un individ nu o şi foloseşte. Practic fără acţiune, nici nu interesează prezenţa resursei, deşi analitic efectul este la fel de puternic, numai că de alt sens. Astfel, condiţia necesară, uneori şi suficientă, pentru ca un individ să se considere posesorul unei resurse implicite este determinarea şi hotărârea de a acţiona într-un anumit sens. În aceastã ordine de idei, orice abstractizare sau simplificare a interpretãrii economice este arbitrarã, fapt care nu trebuie nici uitat şi nici trecut cu vederea. Comportamentul uman nu poate fi extrapolat în timp decât dacă autorii acestor extrapolări îşi asumă riscuri însemnate. Nimic nu îndeamnă la consideraţia că în împrejurări standard indivizii au şi comportamente pe măsură. Altfel, probabil că nu ar mai exista schimbul pe piaţă. Dacă un bun ar fi pe o piaţă numai dorit, nu şi oferit, atunci tranzacţionarea sa nu ar mai putea avea loc, din cauză că ceea ce este bun pentru un individ este bun pentru toţi ceilalţi. Dacă nu va exista nici măcar un singur ofertant, adică un individ pentru care posesia în exces a bunului respectiv să devină un impediment, ca orice lucru nefolositor, atunci un nou venit pe piaţa caracterizată de penuria bunului respectiv ar şti sigur că dacă ar aduce şi cea mai neînsemnată cantitate, cu cea mai îndoielnică calitate din acel bun, va reuşi să vândă imediat. Altfel, în condiţii normal concurenţiale, atât cumpărătorii cât şi vânzătorii culeg mai întâi informaţiile şi ţes în minte o reţea de fire de pânză de păianjen în care fiecare fir reprezintă o variantă prin care îşi poate realiza obiectivul datorită căruia se află pe piaţă. Şi chiar dacă ar exista informaţii despre nevoile consumatorului şi despre oferta producătorilor, nimeni nu poate prognoza care va fi oferta agreată de consumator: un individ nu cumpără decât dacă este ieftin, altul, având resurse materiale, apreciază în primul rând calitatea, indiferent de cost, un altul nu cumpără decât din locaţii care îndeplinesc anumite standarde, arhitectonic, igienic, alţi indivizi nu cumpără decât bunuri scumpe, crezând că numai preţul ridicat este dovada calităţii, în sfârşit alţi indivizi nu cumpără decât produse preferenţiale, „de firmă”, indiferent de preţ, neînţelegând probabil că plătesc cu bani grei doar o nevoie care revendică consumul unui bun imaginar.
Relaţiile dintre indivizi aduc în discuţie cu atât mai mult individualismul metodologic cu cât oamenii demonstrează în fiecare moment al existenţei lor că nu sunt numai nişte mecanisme menite să muncească pentru a se putea hrăni şi să se reproducă . Acţiunile fireşti îşi schimbă semnificaţiile în funcţie de numeroşi factori spaţio-temporali. Diferenţele culturale, religioase, tradiţiile şi cutumele minorităţilor de orice natură sunt determinante pentru realizarea unor căi proprii pe care acţiunile se desfăşoară şi pe care nu pot fi analizate şi diagnosticate precum un cal de vânzare într-un târg, după ce i s-au verificat dinţii.
Relaţiile dintre indivizi se bazează pe interese sau pe sentimente. Atât într-un caz cât şi în celălalt, diversitatea naturii umane este hotărâtoare. Interesele se află într-o permanentă dinamică şi diferă, fireşte, de la un individ la altul, deşi, în linii mari, pot fi schiţate standarde pe care indivizii le urmăresc. Sentimentele la rândul lor nu se bucură de un evantai tipologic atât de larg precum cel al intereselor personale, dar îşi aduc contribuţia la personalitatea unică a individului prin aceea că au în schimb o evoluţie şi o variaţie exponenţială, o capacitate de metamorfozare nelimitată care are sarcina de a face individul să simtă că trăieşte cu adevărat.
Probabil însă, că cea mai importantă funcţie a interesului personal constă în faptul că acesta, înainte de toate, conservă proprietatea. În situaţia în care individul nu este cointeresat de exercitarea drepturilor de proprietate, nici nu va avea grijă ca administrarea acesteia să fie optimă. Cu bunurile altora oamenii sunt întotdeauna neglijenţi. Dacă individul ar fi stăpânul proprietăţii pe care o foloseşte, atunci el ar fi primul interesat în perenitatea funcţionării şi dezvoltării sale. Interesul său personal s-ar manifesta în primul rând prin interesul pentru bunăstarea proprietăţii care îl susţine din punct de vedere fizic. Ar exista în acest fel un număr nelimitat de indivizi care depun toate diligenţele pentru bunăstarea locaţiei în care trăiesc şi care ar genera în fapt bunăstarea la nivelul întregii societăţi.
Reprezentanţii de seamă ai liberalismului şcolii austriece extind analiza proprietăţii, fie publică, fie privată, la un aspect care, în definitiv, interesează pe toată lumea: avuţia. Demarând analiza avuţiei indivizilor, Carl Menger pregăteşte terenul pentru fundamentul operei sale şi al întregii revoluţii marginaliste: teoria subiectivă a valorii. Plecând aşadar de la deducţia că poate fi numit bun orice resursă care se dovedeşte folositoare pentru acoperirea unei nevoi, Menger clasifică în etapa următoare a analizei sale bunurile în economice şi non-economice, în baza tensiunii dintre nevoi şi resurse. Bunurile non-economice, adică cele la care accesul este non-exclusiv îşi păstrează caracterul de bunuri, fiind uneori vitale în supravieţuirea indivizilor, numai că nu pot fi luate în considerare atunci când se comensurează avuţia. Aducerea în prim plan a bunurilor non-economice în analiza avuţiei conduce la confruntarea câtorva interesante paradoxuri :
1. pe măsură ce bunurile non-economice devin din ce în ce mai rare, accesul la ele poate deveni exclusiv şi le va acorda astfel caracterul de bunuri economice, ceea ce va atrage o creştere a avuţiei
2. avuţia nu este o măsură a bunăstării
3. suma avuţiilor individuale nu este echivalentă cu avuţia naţională
Este adusă indirect în discuţie proprietatea, ca modalitate de explicare şi de înţelegere a acestor paradoxuri. Menger numeşte proprietate particulară numai “întregul cumul de bunuri aflat la dispoziţia, în controlul unei persoane” .
Astfel, modelul echilibrului staţionar, care se autoperpetueazã, reprezintã doar punctul de pornire în analiza economicã şi nu punctul final, Menger considerând că atât timp cât există schimb, există şi premisa de a considera lumea în continuă schimbare. În viziunea austriacã analiza economicã trebuie sã tindã spre identificarea relaţiilor de la cauzã la efect, sã producã o analizã genetic-cauzalã (opusã analizei operaţionale, cultivatã de economiştii contemporani). Analiza cauzalã are ca o primã şi foarte importantã consecinţã introducerea timpului în economie ca o variabilã şi nu ca o constantã, conferind astfel posibilitatea demonstrării legitimităţii perceperii de dobândă, impediment pe care liberalismul clasic nu îl putuse depăşi. Acţiunea umanã are loc în timp, iar timpul devine rar şi capãtã valenţele unui factor de producţie. Deosebit de importantã este şi precizarea potrivit cãreia noţiunea de timp capãtã proprietãţile sale temporale cunoscute numai dacã presupunem cã timpul se scurge într-o singurã direcţie sau, ceea ce este acelaşi lucru, dacã afirmãm cã procesele economice sunt ireversibile.
Într-o concluzie mai largã, individualismul metodologic asociazã douã lucruri importante: primul, oamenii acţionează , adicã sunt dotaţi cu voinţã şi judecatã proprie; de aici rezultã eterogenitatea masei umane şi diversitatea planurilor acesteia; al doilea, oamenii învaţã, adicã pot sã-şi corecteze planurile greşite. În acest fel, teoria economicã trebuie sã ţinã cont de dinamismul structurii pe care o studiazã.
Existenţa calculului economic în socialism
Mises a fost primul care a arãtat cã în socialism este imposibil calculul economic, pentru simplul fapt că nimeni nu putea avea mai mult de o anumită limită, acest lucru subminând interesul de a avea ceva în surplus, ceea ce oricum era imposibil de păstrat. Atacul sãu pornea de la faptul cã, pentru a-şi îndeplini obiectivele, planificatorul trebuie sã efectueze calcule economice. Ori, acest lucru era imposibil din cauzã cã neexistând proprietate privatã, nu exista piaţã, iar preţurile nu se puteau forma. Prin urmare, spune Mises, statul socialist vroia sã efectueze calcule, dar fãrã sã aibã numerele pe care sã le introducã în aceste calcule! Concluzia lui era clarã: calculul în socialism este imposibil. Distribuţia se făcea fără a se ţine cont de preferinţele individuale, ceea ce favoriza tranzacţionarea bunurilor de larg consum pentru necesităţi. Chiar şi pentru acestea însă, economia socialistă se inspira după evoluţia preţurilor din capitalism, în speranţa identificării unui sistem de referinţă măcar. Acest raţionament a avut un efect devastator asupra economiştilor socialişti, însã dezastrul teoriei lor nu a împiedicat, din pãcate, triumful doctrinei lor. În socialism nu se puteau emite defel pretenţii nici asupra siguranţei calculului costului de producţie, deoarece cheltuielile materiale nu puteau fi la fel de uşor de explicat de teoria obiectivă a valorii (folosită pentru cheltuielile salariale). Încercãrile de a respinge argumentele lui Mises nu au fãcut decât sã confirme degringolada teoreticã a socialismului (printre altele, socialismul aplicat nu a semãnat niciodatã cu cel teoretic). În anii '30, O.Lange a încercat sã furnizeze un model de sistem socialist care sã evite critica lui Mises. Rezultatul a fost o caricaturã a sistemului capitalist. Lange a încercat sã facã din socialism un sistem care sã imite piaţa şi preţurile rezultate din sistemul competiţional, fãrã a recunoaşte totuşi superioritatea acestuia din urmã. Austriecii şi-au mutat atunci critica lor spre noţiunea de planificare. Mises considera că dacă tot timpul este nevoie de aprobări, nu mai este timp de iniţiativă şi progres:
1. producţia este caracterizată de condiţii non-umane, cum ar fi randamentele descrescătoare pentru resursele mai slabe atrase în circuitul economic
2. munca are calităţi diferite; teoria valorii muncă nu ar putea fi valabilă decât dacă munca în sine ar fi un etalon general, ori tocmai asta mai rămânea de demonstrat!
3. există o relaţie de substituţie între ratele de salarizare a muncii simple şi a celei complexe; acest lucru presupunea un schimb, dar socialiştii nu puteau admite defel acest lucru
Hayek a fost cel care a mers pe ideea diviziunii cunoaşterii între participanţii la piaţã şi la perfecţionarea conceptului de coordonare a planurilor individuale. Dispersia informaţiei nu poate fi controlată nici măcar de către stat. Adversarii liberalismului considerau că atât timp cât pe piaţă informaţia este imperfectă, statul trebuie să intervină pentru a corija externalităţile negative. Nimic nu ne face să credem însă că statul ar putea conferi informaţiei transparenţa perfectă.
Teoria ciclului de afaceri
Teoria ciclului de afaceri constituie una dintre cele mai viguroase contribuţii austriece la ştiinţa economicã. La origine, ea reprezintã împletirea teoriei austriece a capitalului cu teoria monetarã a economistului suedez Knut Wicksell. Iniţiatorul acestei teorii este Mises în „Teoria banilor” şi a creditului. Ulterior, Mises şi Hayek, au perfecţionat şi nuanţat aceastã teorie.
Potrivit teoriei austriece a ciclului de afaceri, la baza expansiunii din faza iniţialã a ciclului se aflã o creştere a volumului de credite din economie. Aceasta se manifestã în general printr-o creştere a preţurilor şi o scãdere a ratei dobânzii sub nivelul care ar predomina în absenţa fluctuaţiei monetare. Aceastã extindere a creditului poate fi provocatã atât de intervenţia Băncii Centrale, cât şi de sistemul de rezerve fracţionare. Oricare îi este cauza, extinderea creditului determinã o îmbunãtãţire iniţialã a condiţiilor de afaceri. Investitorii se gãsesc în posesia unor sume mai mari de bani pe care sã le plaseze în diverse active necesare în procesul investiţional. Acelaşi lucru poate fi exprimat prin faptul evident cã o ratã a dobânzii mai micã sporeşte profitabilitatea investiţiilor pe ansamblu. Dat fiind faptul cã creditul suplimentar ajunge întâi la producãtori/investitori, aceştia pot sã liciteze mai mult pentru activele de care au nevoie în procesul de producţie. Primul efect vizibil va fi deci o creştere relativã a preţurilor tuturor materialelor cerute în producţie (noţiunea de creştere relativã a preţurilor se referã la preţurile bunurilor de producţie în termeni de bunuri de consum). Pe mãsurã ce preţurile bunurilor de producţie vor creşte din ce în ce mai mult, rentabilitatea investiţiilor va tinde sã scadã. Dacã extinderea creditului nu se accelereazã, creşterea preţurilor la bunurile de producţie va prinde din urmã preţurile bunurilor de consum, determinând scãderea drasticã profitabilitãţii. Criza se declanşeazã atunci când, la preţurile existente, producãtorii nu pot sã-şi vândã mãrfurile. Pentru a le vinde ei trebuie sã scadã preţurile, însã cu preţul unor pierderi mari. Dacã în acest moment oferta de monedã se mãreşte din nou, producãtorii primesc un rãgaz, dar finalul este inevitabil. Raportul dintre preţurile bunurilor de producţie şi preţul bunurilor de consum trebuie sã se ajusteze în aşa fel încât profitabilitatea generalã sã ajungã la nivelul iniţial, determinat de rata naturalã a dobânzii.
Este de fapt vorba de credite reale şi credite de consum. Primele se formeazǎ strict pe baza economiilor depuse la bǎnci şi au la bazǎ o abţinere de la consum. Nu vor exista credite suplimentare decât în mǎsura în care se acumuleazǎ alte economii. Creditul de circulaţie este acordat din fondurile bancare şi nu este limitat de rigiditatea cantitǎţii de capital acumulate anterior. În principiu expansiunea sa depinde pur şi simplu de conduita bǎncii. În acest fel se acordǎ împrumuturi nelimitate care vor genera iluzia rentabilitǎţii unor proiecte considerate anterior lipsite de susceptibilitatea de a aduce profit. Prin urmare costul mic al creditului îi va determina pe oamenii de afaceri sǎ considere rentabile supra-investiţiile şi sǎ accepte prelungirea excesivǎ a proceselor de producţie şi de consum.
Când bǎncile dau bani se renunţǎ la producţia bunurilor de consum (definitivarea bunurilor de consum, caracterizate de structura pe verticalǎ, a producţiei, adicǎ de stadiile de finalizare specifice) şi se trece la prelungirea investiţiilor (structura pe orizontalǎ a producţiei), la extinderea investiţiilor cǎtre domenii noi, în locul finalizǎrii investiţiilor în domeniile deja implementate. De fapt se finanţeazǎ bunurile cu valoare adǎugatǎ mare, complexe, a cǎror definitivare şi finisare este dificilǎ şi solicitantǎ şi se desfǎşoarǎ pe un segment mai mare de timp. Preţurile vor creşte deoarece se recurge la substituirea muncii de cǎtre capital. Salariile cresc, în mod firesc, deoarece tendinţa este de a produce cât mai multe bunuri de producţie, nu de consum. Este momentul în care este descoperit cruntul adevǎr: banii se înmulţesc mai repede decât bunurile şi se ajunge la un dezechilibru între bunurile de producţie şi cele de consum. În acest context oamenii de afaceri ar dori sǎ renunţe la o parte din bunurile de producţie dar nu mai pot face acest lucru deoarece au deja datorii foarte mari. Resursele folosite în stadiile înalte ale producţiei devin o povarǎ deoarece s-au materializat într-un stoc pentru care cererea nu mai este suficientǎ. În concluzie, atunci când capitalul devine ieftin, se doreşte înlocuirea muncii prin intermediul sǎu în scopul creǎrii unor bunuri din ce în ce mai complexe, mai scumpe şi de folosinţǎ mai îndelungatǎ.
A fost o vreme când teoria austriacã a ciclului de afaceri a dominat mediul universitar, dar ea a fost "eliminatã" de competiţia cu teoria keynesistã. Lipsa de rezistenţã a fost datã de faptul cã teoria austriacã nu a reuşit sǎ demonstreze în timp util cǎ nu este nevoie în mod necesar un remediu la crizã; cel mai bun tratament al crizei, spuneau austriecii, este prevenirea ei. Aceastǎ „soluţie” are la bazǎ faptul cǎ recesiunea este de fapt un proces firesc în care se regǎseşte corectarea efectelor nedorite ale expansiunii. Cert este cǎ odatǎ izbucnitǎ criza, guvernul nu trebuie sǎ mai facǎ nimic prin care sǎ se înlesneascǎ amplificarea creditǎrii, mai ales cǎtre firmele care au deja probleme. Prǎbuşirea puterii de cumpǎrare a banilor prin creditǎri susccesive care prelungesc agonia crizei iniţiale va atrage astfel cronicizarea acesteia într-o depresiune care va fi greu de depǎşit. Guvernul nu trebuie în nici un caz sǎ mai stimuleze cererea agregatǎ ci trebuie sǎ accepte abţinerea în consum pentru realizarea unui potenţial real de creditare prin creşterea economisirii. În concluzie, având în vedere cǎ soluţia în cazul recesiunii se fundamenta pe reţinerea statului de a interveni, indiferent de direcţie şi pe favorizarea doctrinei „laissez-faire”, teoria liberalã a austriecilor era în completã contradicţie cu etatismul, cu socialismul şi cu interveţionismul la modã în epocã.
Ludwig von Mises
Ludwig von Mises s-a născut în 1881 la Lemberg în Galiţia, provincie a Austro-Ungariei. La începutul secolului al XX-lea a intrat la universitatea din Viena, unde l-a avut ca profesor pe Karl Grunberg, un istoric al economiei, preocupat de istoria agriculturii şi a muncii, dar şi de marxism. Prima lucrare a lui Mises s-a axat pe studiul modului în care se desfiinţase iobăgia în provincia sa natală. La acea vreme exista o rivalitate deosebita între Şcoala socialismului de catedră (având ca bază Germania) şi Şcoala austriacă (având ca bază, evident, Viena). Totuşi, Şcoala austriacă pierduse încet, încet teren. Profesorul lui Mises era adept al socialismului. În cursul studiului său, Mises îşi dă seama că ceva nu mergea în explicaţiile de sorginte socialistă. În 1903, descoperă Şcoala austriacă citind 'Principiile economiei' de Carl Menger şi aceasta reprezintă un punct de cotitură în formarea sa ştiinţifică. Mises îsi dă doctoratul la facultatea de drept de la universitatea din Viena şi peste câţiva ani, după 1906, lucrează pe lângă judecătorii şi devine asociat la o firmă de avocatură. Va obţine în 1909 cel mai important post, până la plecarea din Austria, şi anume acela de economist la Camera de Comerţ din Viena. Din această poziţie a devenit unul dintre cei mai importanţi consilieri ai guvernului după primul război mondial. La biroul său de la Camera de Comerţ a înfiinţat un seminar de economie, cu care avea să devină celebru mai întâi în Europa şi apoi şi în S.U.A. Deşi nu aducea vreo recunoaştere oficială nici la Camera de Comerţ şi nici la universitatea din Viena, seminarul a atras rapid cele mai importante speranţe ale gândirii economice austriece. Printre participanţii la seminar s-au numărat F.von Hayek, G. Haberler, O.Morgenstern, F.Machlup, R.Strigl. Apropierea războiului şi ascensiunea diferitelor forme ale socialismului îl determină pe Mises să accepte postul de profesor de Relaţii Economice Internaţionale la universitatea din Geneva. Izbucnirea războiului îl forţează să părăsească Europa şi să se refugieze în S.U.A. În luna august a anului 1940 ajunge la New York. Pentru o vreme trăieşte din economii. Apoi publică diverse articole în ziare din New York pe tot parcursul războiului. Astfel ajunge să-l cunoască pe Henry Hazlitt, mare jurnalist şi economist american, primul dintre economiştii americani care a căutat să se opună ascensiunii teoriilor keynesiste. Posibilitatea publicării unor lucrări proprii aduce pentru prima dată o îmbunătăţire a situaţiei sale personale. Prin William Volker Fund, primeşte un post de visiting professor la universitatea din New York, unde, în 1949, reîncepe atât de celebrele seminarii de economie. Anul 1949 coincide în mod fericit cu publicarea operei sale capitale Human Action. Mises a continuat să profeseze până în 1969, fiind la acea dată cel mai bătrân profesor activ din S.U.A.
Până la retragerea sa din mediul universitar va rămâne un scriitor prolific pe diverse teme economice şi metodologice. Moare în 1973, la 92 de ani, fără a mai apuca să vadă extraordinara înflorire a curentului austriac. Contribuţiile sale la ştiinţa economică i-au asigurat un loc unic în istoria gândirii economice, teoria monetară, ciclul de afaceri şi critica adusă socialismului fiind printre cele mai importante.
Friederich August von Hayek
Friedrich August von Hayek este probabil economistul austriac cu cel mai mare succes în răspândirea ideilor şcolii austriece în lumea anglo-saxonă, chiar dacă a trebuit să facă unele concesii pentru aceasta. De fapt, obiectivul său metaeconomic a fost fuziunea cadrului static walrasian cu “dinamica” austriacă. S-a născut la 8 mai 1899 într-o distinsă familie de intelectuali din Viena (Ludwig Wittgenstein era vărul său de-al doilea). A servit pentru scurtă vreme pe frontul italian în timpul războiului. În 1918 a început studiile de drept la universitatea din Viena unde în 1921 obţine şi doctoratul în acest domeniu. Cu toate acestea, Hayek era interesat mai ales de economie şi psihologie. De aceea, el urmează cursurile lui Friedrich von Wieser, unul dintre membrii renumiţi ai şcolii austriece fondată de Carl Menger. În 1923 îşi ia doctoratul în ştiinţe sociale. În 1921, Hayek a contribuit la constituirea unui grup de tineri intelectuali, care se reuneau pentru a discuta texte despre probleme de interes comun. Disciplinele reprezentate erau numeroase şi variate: economia, sociologia, istoria, psihologia, istoria artei, muzică, psihanaliza, fizica şi matematica. Mulţi dintre aceştia vor deveni mai târziu celebri, iar o bună parte dintre ei se vor întâlni la seminarul lui Ludwig von Mises fondat în 1922. După 1923, el decide "pe propriile cheltuieli şi riscuri" să petreacă 15 luni în Statele Unite ale Americii, beneficiind de scrisorile de recomandare ale lui J. Schumpeter. Aici el începe o nouă teză de doctorat pe problemele stabilizării monetare, dar pe care nu o va termina niciodată. Oricum, va avea ocazia să-şi perfecţioneze engleza şi să facă cunoştinţă cu economiştii şi teoriile la modă în America. Se întoarce la Viena în 1924 şi publică primele articole. În această perioadă, începe cercetările asupra teoriei monetare, prin prisma experienţei sale americane, şi caută, totodată, să obţină un post universitar. Hayek apare interesat, înainte de toate, de teoria pură, dar pornind de la analiza faptelor concrete. În 1927, Mises îl ajută pe Hayek să fondeze Institutul austriac de cercetări economice, care are ca program de cercetare fluctuaţiile şi crizele economice; Hayek a fost director al acestui institut până în 1931. Din 1929 el începe să predea la universitatea din Viena. În această perioadă, la Londra îl întâlneşte pentru prima dată pe J.M. Keynes. În 1929 publică în germană, tradusă apoi în engleză, prima sa carte "Monetary Theory and the Trade Cycle" unde face o retrospectivă critică a teoriilor monetariste şi non-monetariste ale fluctuaţiilor ciclice, susţinând că intervenţiile monetariste crează distorsiuni în preţurile relative, conducând la o proastă alocare a resurselor. În această carte, Hayek condamnă politicile de luptă contra depresiunii economice prin extinderea creditului. El a atras atenţia în stilul său bine cunoscut, că asemenea politici nu făceau decât să agraveze depresiunea.
În 1931, Lionel Robbins l-a invitat pe Hayek la Londra pentru a conferenţia despre rezultatele cercetărilor sale. L.Robbins era, în acea vreme, exponentul unui grup de economişti liberali de la London School of Economics, pe când Keynes şi discipolii săi îşi aveau cartierul general la Cambridge. Hayek rămâne la Londra până în 1950 ca cetăţean britanic, cetăţenie dobândită în 1938 şi la care nu a renunţat niciodată. În atmosfera londoneză continuă seria marilor controverse, de astă dată împotriva lui O.Lange. În cartea sa “Economia dirijată în regimul colectivist” formulează şi concluzia marii controverse: imposibilitatea “socialismului de piaţă”.
O altă problemă asupra căreia s-a concentrat Hayek toată viaţa şi al carei început datează din perioada londoneză este teoria cunoaşterii, în particular epistemologia. Într-un text publicat în 1937 “Economics and Knowledge” el prezintă pentru prima dată tezele sale asupra diviziunii cunoaşterii, distanţându-se astfel de teoria ortodoxă. În 1941, începe să publice în revista Economica o serie de articole despre “Contrarevoluţia în ştiinţa”, despre “scientism”, adică despre aplicarea servilă în ştiinţele sociale a metodelor ştiinţelor naturale. Hayek critică “raţionalismul constructivist” sau “naiv” care pretindea înţelegerea totală a societăţii, dar critică mai ales ideile legate de transformarea raţionalismului. Tot în 1941 a apărut una dintre cele mai importante scrieri ale sale, în seria “economiei pure” şi anume “The Pure Theory of Capital”. Cu cartea sa din 1944, “The Road To Serfdom” (tradusă şi în româneşte), Hayek dobândeşte pe de-o parte notorietate mondială, iar pe de altă parte o mulţime de duşmani.
În 1947, el invită 40 de intelectuali prestigioşi – economişti, istorici, jurnalişti – la o conferinţă la Mont-Pelerin în Elveţia, pentru a discuta principiile unei ordini liberale şi mijloacele de a o păstra. Între cei invitaţi se aflau: M.Allais, M. Friedman, Bernard de Jouvenel, F. Knight, F. Machlup, L. von Mises, M. Polanyi, K. Popper, L. Robbins şi alţii. Acest grup decide să-şi continue existenţa ca un forum de discuţii şi astfel se pun bazele Societăţii de la Mont-Pelerin, pe care Hayek o va prezida din 1947 până în 1960. Societatea va aduna cu timpul peste 400 de membri din 30 de ţări şi va ţine întruniri o dată pe an, în diverse ţări. Reuniunea din 1975 a fost consacrată evaluării lucrărilor lui F. von Hayek, în urma primirii de către acesta a premiului Nobel, dar la care Hayek nu a participat.
În 1949, Hayek părăseşte London School of Economics, şi pleacă în S.U.A., unde va ţine cursuri din primăvara anului 1950 la universitatea din Arkansas. Apoi, din toamna anului 1950, acceptă postul de profesor de ştiinţe sociale şi morale la universitatea din Chicago. La Chicago intră în contact cu cei care alcătuiau şcoala de la Chicago: F. Knight, M.Friedman, G. Stigler asupra cărora va exercita o influenţă deosebită. La Chicago are un succes formidabil, adunând la seminariile sale interdisciplinare, numeroşi participanţi. Tot în această perioadă el publică articole şi o serie de cărţi: “J. S. Mill and Harriet Taylor” (1951), ”The Counter-Revolution of Science”(1952), ”The Political Ideal of the Rule and Low” (1955), ”The Constitution of Liberty”(1960). Această ultimă carte (tradusă şi în româneşte), constituie într-o mare măsură continuarea la ”Drumul către servitute”, fiind considerată de analiştii istoriei gândirii economice drept una dintre cele mai ambiţioase scrieri ale lui Hayek.
În 1962, Hayek începe o a patra etapă a carierei sale: universitatea din Frieburg, Germania îi oferă o catedră de economie politică, succedându-l pe prietenul său Walter Eucken, fondatorul şcolii Ordo, de la sfârşitul celui de al doilea război mondial, un alt nucleu liberal, ai cărui adepţi au creat baza teoretică a ”miracolului economic german”. La Frieburg, timp de şapte ani, Hayek continuă ofensiva sa politică şi teoretică, de acum cunoscută şi recunoscută. În 1964 primeşte titlul de doctor honoris causa al universităţii din Tokyo, iar în 1969 este numit profesor onorific al universităţii din Frieburg.
În 1969 se reîntoarce în Austria sa natală, unde va avea un post de profesor onorific la Salzburg. Deşi bolnav şi oarecum izolat, Hayek scrie primul volum din cele trei ale capodoperei ”Drept, legislaţie, libertate”. Această carte este într-un fel, continuarea reflexiilor sale din "Constituţia libertaţii". De fapt, el demonstrează că după ce s-au pus bazele liberalismului esenţialul constă în a-l menţine şi a-l perpetua. Celelalte două volume au văzut lumina tiparului în 1976 respectiv 1979. În 1974, primeşte titlul de doctor honoris causa al universităţii din Salzburg, şi apoi, pe neaşteptate şi premiul Nobel pentru Economie, premiu pe care îl va împărţi cu economistul suedez Gunnar Myrdal, antipodul teoretic al lui Hayek.
În discursul său de la banchetul organizat de primirea Premiului Nobel, Hayek a făcut o declaraţie pe cât de şocantă, pe atât de caracteristică lui: "Dacă cineva mi-ar fi cerut sfatul înainte de instituirea premiului Nobel pentru economie, eu i-aş fi spus să renunţe la această idee, pentru că această distincţie conferă o autoritate pe care în economie nici un om nu ar trebui să o aibă", adăugând: "nu există nici o dovadă incontestabilă despre un om care să-şi fi adus contribuţia la ştiinţa economică şi care să fie omnicompetent în problemele economiei".
În 1977, Hayek se reîntoarce la Frieburg, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii. În 1980, organizează la Paris o întâlnire între liberali şi socialişti. Textele redactate cu această ocazie au constituit punctul de plecare în elaborarea unei cărţi:"The Intelectual Error of Socialism". În această carte el reia ideile sale obsedante despre socialism, insistând asupra diferenţelor culturale şi asupra problemelor morale. În particular, Hayek îşi propusese respingerea credinţei eronate după care omul se modelează.
Fie şi numai scurta trecere în revistă a periplului creator al lui F. von Hayek, dă dimensiunea personalităţii sale monumentale şi a locului său în istoria gândirea economice.
Ca exponent de seamă al şcolii austriece Hayek va împărtăşi ideile acestei şcoli, le va amplifica şi rafina, căutând totodată să atenueze formalizarea externă, deşi perfectă logic şi matematic, dar neoperaţională în economia reală. Hayek gândea universul economiei în termeni de conjecturi, de procese şi instituţii. Pentru Hayek economistul trebuie în mod invariabil să opteze pentru o analiză în termeni de piaţă. O caracteristică esenţială a concepţiei hayekiene este aceea că noţiunea de piaţă are o valoare epistemologică. Piaţa nu este numai ceea ce în mod obişnuit cred oamenii, ea este o construcţie a ordinii comerţului şi a monedei, rezultată deopotrivă dintr-o tradiţie economică şi dintr-o moştenire intelectuală comună. De altfel preocupările epistemologice ale lui Hayek sunt parte integrantă a discursului său de economist. El nu a abandonat niciodată ideile de la care a plecat, dar mereu s-a întrebat, întrebări care revin ca un leit-motiv în opera sa: ce putem aştepta şi ce trebuie să asteptăm de la ştiinţa economică? Dupa opinia lui Hayek, opinie îmbrăţişată şi de adepţii săi, ştiinţa economică este un tip de cunoaştere economică şi în acest mod trebuie abordată metodologia economică. Într-o idee mai largă Hayek susţine că metodologia economică asumă sarcina complexă de reflecţie asupra limitelor iminente ale ştiintei economice.
1. existenţa unei nevoi umane
2. proprietăţi ale resursei care să merite efortul de atragere a acesteia într-o relaţie cauzală cu satisfacerea nevoii
3. cunoaşterea acestei relaţii cauzale
4. controlul asupra resursei suficient de puternic pentru direcţionarea acesteia către satisfacerea unei nevoi
Aceste proprietăţi vor constitui baza analitică pentru caracterul real sau imaginar al nevoilor, chiar dacă acestea au un caracter general, neputând oferi indicii directe cu privire la natura nevoii căreia se supun uzului. Tocmai de aceea studiul preferinţelor individuale este esenţial, prima trăsătură folosind în definirea sa conceptul de „existenţă”: nevoia respectivă există cu adevărat, sau există numai pentru un individ anume care atribuie importanţă imaginară unui bun?
Trăsăturilor enumerate anterior sunt importante în studiul individualismului metodologic, deoarece de aici se poate face identificarea asupra caracterului unui bun ca fiind real sau imaginar. Indiferent din ce categorie face parte un bun, aceasta va fi un subiect al acţiunii umane şi va suscita acelaşi interes din punct de vedere analitic. Programul economic de cercetare schiţat în aceastã lucrare avea să constituie nucleul dur al analizei economice în stil austriac. Adepţii austrianismului se revendică de la acest program de cercetare, pe care îl recunosc, şi în cadrul cãruia îşi dezvoltă propriile teorii. Sub aparenta omogenitate a austrianismului sunt cuprinse achiziţiile istorice cele mai semnificative, care pot fi grupate în trei faze de evoluţie.
Astfel, prima şcoalã austriacã are ca exponenţi importanţi pe Carl Menger, Eugen von Bőhm-Bawerk şi Friederich von Wieser. Aceştia au aplicat marginalismul în teoria formãrii preţurilor (Menger) şi în explicarea dobânzii şi a producţiei (Bohm-Bawerk). Wieser a arãtat cã toate costurile sunt costuri de oportunitate şi a perfecţionat calculul marginalist (utilitatea nu poate fi mãsuratã cantitativ, ci numai relativ, adicã preferinţele individuale pot fi ordonate, dar nu pot fi adunate). Retragerea lui Carl Menger din activitatea academicã şi moartea prematurã a lui Bohm-Bawerk au provocat o scãdere a importanţei şcolii austriece. Majoritatea contribuţiilor austriece la ştiinţa economicã pãreau a fi absorbite în curentul central de gândire.
A doua şcoalã austriacã apare tocmai ca urmare a reafirmãrii programului de cercetare faţã de celelalte şcoli de gândire economicã. Austriecii au atacat aşa zisa posibilitate a calculului economic într-un stat socialist (în opoziţie cu şcoala walrasianã) şi propun o nouã teorie a ciclului de afaceri (opusã şcolii marshalliene). Printre austriecii din a doua generaţie se remarcã Ludwig von Mises numit şi decanul şcolii austriece, pentru cã revigorarea tradiţiei austriece i se datoreazã în întregime, şi Friedrich von Hayek, care alãturi de Mises a contribuit profund la rafinarea şi perfecţionarea teoriei austriece. Din aceastã generaţie mai fac parte şi F. Machlup, G.Haberler, R.von Strigl. Situaţia politicã deplorabilã îi va obliga pe toţi cei menţionaţi sã emigreze, iar sub presiunea noilor idei economice (keynesismul), moştenirea intelectualã austriacã pãrea pierdutã.
A treia şcoalã austriacã renaşte în S.U.A. în anii '70 ca urmare a recunoaşterii în mediul academic a eşecului teoriei keynesiste. Aceastã renaştere are la bazã seminariile lui Mises din anii '50 de la universitatea din New York, prin care a reuşit sã obţinã o nouã generaţie de economişti, care sã ducã mai departe programul austriac. M. Rothbard, I. Kirzner, L. Lachman, R. Garrison se numãrã printre cei mai importanţi dintre noii economişti "austrieci". Din cauzã cã austriecii s-au constituit ca singura şcoalã care s-a opus de la început şi se opune revoluţiei keynesiste, o parte dintre economiştii de formaţie "clasică" au aderat ulterior la şcoala austriacă: W.Hutt, W.Ropke, H.Hazlitt.
Principalele caracteristici ale programului de cercetare austrianistã sunt: individualismul metodologic, analiza marginalistã şi critica socialismului sub toate formele sale. O importanţă deosebită o are concepţia ştiinţifică a doctrinei liberale în viziunea şcolii austriece, în totală opoziţie cu cea a cantitativiştilor care acordau primordialitate conceptului de măsurare şi considerau că datele statistice şi calculele matematice puteau sta la baza legilor imuabile conform cărora ipoteze identice în comportamentul indivizilor duceau la consecinţe identice. Contrariaţi însă de această concepţie, care susţinea indirect considerentele socialiştilor conform cărora oamenii se limitează la comportamente inferioare şi se înmulţesc direct proporţional cu îmbunătăţirea condiţiilor de trai, austrianiştii au demonstrat că apriorismul este o însuşire a ştiinţelor, ca şi structura logică a minţii umane, care dezvoltă preferinţe individuale, nu numai nevoi bazale. În consecinţă mintea umană nu este o “tabula rasa, ci este echipată cu o serie de instrumente de cunoaştere a realităţii”, omul nefiind un “animal supus în întregime stimulilor care-i determină cursul vieţii. El este şi o fiinţă care acţionează, iar categoria de acţiune precede logic orice act concret” . În acest fel se conturează trăsătura fundamentală a concepţiei lor apriorice: ţelul ştiinţei este cunoaşterea realităţii.
Individualismul metodologic
Principiul individualismului metodologic se aflã la baza programului austriac. El statueazã cã analiza economicã trebuie condusã în aşa fel încât toate concluziile sã poatã fi sprijinite pe manifestarea preferinţelor indivizilor. Pe de altã parte, preferinţele indivizilor sunt ireductibile şi, prin urmare, studiul psihologiei nu poate genera concluzii economice. Ştiinţa economicã reprezintã astfel logica acţiunii umane. Individualismul metodologic reprezintã nu numai pilonul de bazã al şcolii austriece, ci şi imperativul categoric al analizei economice focalizatã pe individ. Chiar dacă e vorba de cazul unui ipohondru, căruia un medicament fără efecte secundare, luat fără nici un rost, îi poate face chiar bine ajutându-l pe acesta să-şi recapete liniştea, are un efect pervers indirect, acela de a redirecţiona resursele către nevoi care de fapt nu există, folosind în consecinţă bunuri cu proprietăţi pe care de fapt nu le au, în detrimentul unor alte bunuri cu proprietăţi potenţiale reale. Nevoile imaginare sunt în esenţă subiective. Nu poate exista o nevoie imaginară pentru un bun nou, ca rezultat al progresului tehnic, deoarece bunul în cauză nu mai apucă să fie cunoscut de consumatorul care este ocupat de folosirea unor bunuri mai vechi pe care le-a mai folosit şi înainte şi cărora le cunoaşte efectul. Numai că structura psiho-fizică a unui om este într-o continuă schimbare şi, din când în când, ar fi indicat ca indivizii să facă măcar probitatea noilor rezultate ale progresului tehnic care le-ar putea îmbunătăţi viaţa.
Indivizii pot folosi resursele de care dispun în cele mai variate modalităţi şi combinaţii pentru satisfacerea propriilor trebuinţe. Fiecare dintre ei are anumite aşteptări, nevoi, mijloace de îndeplinire a obiectivelor şi perspective. Combinaţiile posibile nu pot fi redate pe hârtie nici măcar cu ajutorul cifrelor folosite pentru determinarea distanţelor dintre stelele din două galaxii diferite. Ceea ce este însă cu atât mai interesant este faptul că acţiunea umană, baza individualismului metodologic, poate fi considerată tot un bun, poate cel mai de seamă dintre toate. Simpla posesie a unei resurse nu înseamnă nimic atât timp cât un individ nu o şi foloseşte. Practic fără acţiune, nici nu interesează prezenţa resursei, deşi analitic efectul este la fel de puternic, numai că de alt sens. Astfel, condiţia necesară, uneori şi suficientă, pentru ca un individ să se considere posesorul unei resurse implicite este determinarea şi hotărârea de a acţiona într-un anumit sens. În aceastã ordine de idei, orice abstractizare sau simplificare a interpretãrii economice este arbitrarã, fapt care nu trebuie nici uitat şi nici trecut cu vederea. Comportamentul uman nu poate fi extrapolat în timp decât dacă autorii acestor extrapolări îşi asumă riscuri însemnate. Nimic nu îndeamnă la consideraţia că în împrejurări standard indivizii au şi comportamente pe măsură. Altfel, probabil că nu ar mai exista schimbul pe piaţă. Dacă un bun ar fi pe o piaţă numai dorit, nu şi oferit, atunci tranzacţionarea sa nu ar mai putea avea loc, din cauză că ceea ce este bun pentru un individ este bun pentru toţi ceilalţi. Dacă nu va exista nici măcar un singur ofertant, adică un individ pentru care posesia în exces a bunului respectiv să devină un impediment, ca orice lucru nefolositor, atunci un nou venit pe piaţa caracterizată de penuria bunului respectiv ar şti sigur că dacă ar aduce şi cea mai neînsemnată cantitate, cu cea mai îndoielnică calitate din acel bun, va reuşi să vândă imediat. Altfel, în condiţii normal concurenţiale, atât cumpărătorii cât şi vânzătorii culeg mai întâi informaţiile şi ţes în minte o reţea de fire de pânză de păianjen în care fiecare fir reprezintă o variantă prin care îşi poate realiza obiectivul datorită căruia se află pe piaţă. Şi chiar dacă ar exista informaţii despre nevoile consumatorului şi despre oferta producătorilor, nimeni nu poate prognoza care va fi oferta agreată de consumator: un individ nu cumpără decât dacă este ieftin, altul, având resurse materiale, apreciază în primul rând calitatea, indiferent de cost, un altul nu cumpără decât din locaţii care îndeplinesc anumite standarde, arhitectonic, igienic, alţi indivizi nu cumpără decât bunuri scumpe, crezând că numai preţul ridicat este dovada calităţii, în sfârşit alţi indivizi nu cumpără decât produse preferenţiale, „de firmă”, indiferent de preţ, neînţelegând probabil că plătesc cu bani grei doar o nevoie care revendică consumul unui bun imaginar.
Relaţiile dintre indivizi aduc în discuţie cu atât mai mult individualismul metodologic cu cât oamenii demonstrează în fiecare moment al existenţei lor că nu sunt numai nişte mecanisme menite să muncească pentru a se putea hrăni şi să se reproducă . Acţiunile fireşti îşi schimbă semnificaţiile în funcţie de numeroşi factori spaţio-temporali. Diferenţele culturale, religioase, tradiţiile şi cutumele minorităţilor de orice natură sunt determinante pentru realizarea unor căi proprii pe care acţiunile se desfăşoară şi pe care nu pot fi analizate şi diagnosticate precum un cal de vânzare într-un târg, după ce i s-au verificat dinţii.
Relaţiile dintre indivizi se bazează pe interese sau pe sentimente. Atât într-un caz cât şi în celălalt, diversitatea naturii umane este hotărâtoare. Interesele se află într-o permanentă dinamică şi diferă, fireşte, de la un individ la altul, deşi, în linii mari, pot fi schiţate standarde pe care indivizii le urmăresc. Sentimentele la rândul lor nu se bucură de un evantai tipologic atât de larg precum cel al intereselor personale, dar îşi aduc contribuţia la personalitatea unică a individului prin aceea că au în schimb o evoluţie şi o variaţie exponenţială, o capacitate de metamorfozare nelimitată care are sarcina de a face individul să simtă că trăieşte cu adevărat.
Probabil însă, că cea mai importantă funcţie a interesului personal constă în faptul că acesta, înainte de toate, conservă proprietatea. În situaţia în care individul nu este cointeresat de exercitarea drepturilor de proprietate, nici nu va avea grijă ca administrarea acesteia să fie optimă. Cu bunurile altora oamenii sunt întotdeauna neglijenţi. Dacă individul ar fi stăpânul proprietăţii pe care o foloseşte, atunci el ar fi primul interesat în perenitatea funcţionării şi dezvoltării sale. Interesul său personal s-ar manifesta în primul rând prin interesul pentru bunăstarea proprietăţii care îl susţine din punct de vedere fizic. Ar exista în acest fel un număr nelimitat de indivizi care depun toate diligenţele pentru bunăstarea locaţiei în care trăiesc şi care ar genera în fapt bunăstarea la nivelul întregii societăţi.
Reprezentanţii de seamă ai liberalismului şcolii austriece extind analiza proprietăţii, fie publică, fie privată, la un aspect care, în definitiv, interesează pe toată lumea: avuţia. Demarând analiza avuţiei indivizilor, Carl Menger pregăteşte terenul pentru fundamentul operei sale şi al întregii revoluţii marginaliste: teoria subiectivă a valorii. Plecând aşadar de la deducţia că poate fi numit bun orice resursă care se dovedeşte folositoare pentru acoperirea unei nevoi, Menger clasifică în etapa următoare a analizei sale bunurile în economice şi non-economice, în baza tensiunii dintre nevoi şi resurse. Bunurile non-economice, adică cele la care accesul este non-exclusiv îşi păstrează caracterul de bunuri, fiind uneori vitale în supravieţuirea indivizilor, numai că nu pot fi luate în considerare atunci când se comensurează avuţia. Aducerea în prim plan a bunurilor non-economice în analiza avuţiei conduce la confruntarea câtorva interesante paradoxuri :
1. pe măsură ce bunurile non-economice devin din ce în ce mai rare, accesul la ele poate deveni exclusiv şi le va acorda astfel caracterul de bunuri economice, ceea ce va atrage o creştere a avuţiei
2. avuţia nu este o măsură a bunăstării
3. suma avuţiilor individuale nu este echivalentă cu avuţia naţională
Este adusă indirect în discuţie proprietatea, ca modalitate de explicare şi de înţelegere a acestor paradoxuri. Menger numeşte proprietate particulară numai “întregul cumul de bunuri aflat la dispoziţia, în controlul unei persoane” .
Astfel, modelul echilibrului staţionar, care se autoperpetueazã, reprezintã doar punctul de pornire în analiza economicã şi nu punctul final, Menger considerând că atât timp cât există schimb, există şi premisa de a considera lumea în continuă schimbare. În viziunea austriacã analiza economicã trebuie sã tindã spre identificarea relaţiilor de la cauzã la efect, sã producã o analizã genetic-cauzalã (opusã analizei operaţionale, cultivatã de economiştii contemporani). Analiza cauzalã are ca o primã şi foarte importantã consecinţã introducerea timpului în economie ca o variabilã şi nu ca o constantã, conferind astfel posibilitatea demonstrării legitimităţii perceperii de dobândă, impediment pe care liberalismul clasic nu îl putuse depăşi. Acţiunea umanã are loc în timp, iar timpul devine rar şi capãtã valenţele unui factor de producţie. Deosebit de importantã este şi precizarea potrivit cãreia noţiunea de timp capãtã proprietãţile sale temporale cunoscute numai dacã presupunem cã timpul se scurge într-o singurã direcţie sau, ceea ce este acelaşi lucru, dacã afirmãm cã procesele economice sunt ireversibile.
Într-o concluzie mai largã, individualismul metodologic asociazã douã lucruri importante: primul, oamenii acţionează , adicã sunt dotaţi cu voinţã şi judecatã proprie; de aici rezultã eterogenitatea masei umane şi diversitatea planurilor acesteia; al doilea, oamenii învaţã, adicã pot sã-şi corecteze planurile greşite. În acest fel, teoria economicã trebuie sã ţinã cont de dinamismul structurii pe care o studiazã.
Existenţa calculului economic în socialism
Mises a fost primul care a arãtat cã în socialism este imposibil calculul economic, pentru simplul fapt că nimeni nu putea avea mai mult de o anumită limită, acest lucru subminând interesul de a avea ceva în surplus, ceea ce oricum era imposibil de păstrat. Atacul sãu pornea de la faptul cã, pentru a-şi îndeplini obiectivele, planificatorul trebuie sã efectueze calcule economice. Ori, acest lucru era imposibil din cauzã cã neexistând proprietate privatã, nu exista piaţã, iar preţurile nu se puteau forma. Prin urmare, spune Mises, statul socialist vroia sã efectueze calcule, dar fãrã sã aibã numerele pe care sã le introducã în aceste calcule! Concluzia lui era clarã: calculul în socialism este imposibil. Distribuţia se făcea fără a se ţine cont de preferinţele individuale, ceea ce favoriza tranzacţionarea bunurilor de larg consum pentru necesităţi. Chiar şi pentru acestea însă, economia socialistă se inspira după evoluţia preţurilor din capitalism, în speranţa identificării unui sistem de referinţă măcar. Acest raţionament a avut un efect devastator asupra economiştilor socialişti, însã dezastrul teoriei lor nu a împiedicat, din pãcate, triumful doctrinei lor. În socialism nu se puteau emite defel pretenţii nici asupra siguranţei calculului costului de producţie, deoarece cheltuielile materiale nu puteau fi la fel de uşor de explicat de teoria obiectivă a valorii (folosită pentru cheltuielile salariale). Încercãrile de a respinge argumentele lui Mises nu au fãcut decât sã confirme degringolada teoreticã a socialismului (printre altele, socialismul aplicat nu a semãnat niciodatã cu cel teoretic). În anii '30, O.Lange a încercat sã furnizeze un model de sistem socialist care sã evite critica lui Mises. Rezultatul a fost o caricaturã a sistemului capitalist. Lange a încercat sã facã din socialism un sistem care sã imite piaţa şi preţurile rezultate din sistemul competiţional, fãrã a recunoaşte totuşi superioritatea acestuia din urmã. Austriecii şi-au mutat atunci critica lor spre noţiunea de planificare. Mises considera că dacă tot timpul este nevoie de aprobări, nu mai este timp de iniţiativă şi progres:
1. producţia este caracterizată de condiţii non-umane, cum ar fi randamentele descrescătoare pentru resursele mai slabe atrase în circuitul economic
2. munca are calităţi diferite; teoria valorii muncă nu ar putea fi valabilă decât dacă munca în sine ar fi un etalon general, ori tocmai asta mai rămânea de demonstrat!
3. există o relaţie de substituţie între ratele de salarizare a muncii simple şi a celei complexe; acest lucru presupunea un schimb, dar socialiştii nu puteau admite defel acest lucru
Hayek a fost cel care a mers pe ideea diviziunii cunoaşterii între participanţii la piaţã şi la perfecţionarea conceptului de coordonare a planurilor individuale. Dispersia informaţiei nu poate fi controlată nici măcar de către stat. Adversarii liberalismului considerau că atât timp cât pe piaţă informaţia este imperfectă, statul trebuie să intervină pentru a corija externalităţile negative. Nimic nu ne face să credem însă că statul ar putea conferi informaţiei transparenţa perfectă.
Teoria ciclului de afaceri
Teoria ciclului de afaceri constituie una dintre cele mai viguroase contribuţii austriece la ştiinţa economicã. La origine, ea reprezintã împletirea teoriei austriece a capitalului cu teoria monetarã a economistului suedez Knut Wicksell. Iniţiatorul acestei teorii este Mises în „Teoria banilor” şi a creditului. Ulterior, Mises şi Hayek, au perfecţionat şi nuanţat aceastã teorie.
Potrivit teoriei austriece a ciclului de afaceri, la baza expansiunii din faza iniţialã a ciclului se aflã o creştere a volumului de credite din economie. Aceasta se manifestã în general printr-o creştere a preţurilor şi o scãdere a ratei dobânzii sub nivelul care ar predomina în absenţa fluctuaţiei monetare. Aceastã extindere a creditului poate fi provocatã atât de intervenţia Băncii Centrale, cât şi de sistemul de rezerve fracţionare. Oricare îi este cauza, extinderea creditului determinã o îmbunãtãţire iniţialã a condiţiilor de afaceri. Investitorii se gãsesc în posesia unor sume mai mari de bani pe care sã le plaseze în diverse active necesare în procesul investiţional. Acelaşi lucru poate fi exprimat prin faptul evident cã o ratã a dobânzii mai micã sporeşte profitabilitatea investiţiilor pe ansamblu. Dat fiind faptul cã creditul suplimentar ajunge întâi la producãtori/investitori, aceştia pot sã liciteze mai mult pentru activele de care au nevoie în procesul de producţie. Primul efect vizibil va fi deci o creştere relativã a preţurilor tuturor materialelor cerute în producţie (noţiunea de creştere relativã a preţurilor se referã la preţurile bunurilor de producţie în termeni de bunuri de consum). Pe mãsurã ce preţurile bunurilor de producţie vor creşte din ce în ce mai mult, rentabilitatea investiţiilor va tinde sã scadã. Dacã extinderea creditului nu se accelereazã, creşterea preţurilor la bunurile de producţie va prinde din urmã preţurile bunurilor de consum, determinând scãderea drasticã profitabilitãţii. Criza se declanşeazã atunci când, la preţurile existente, producãtorii nu pot sã-şi vândã mãrfurile. Pentru a le vinde ei trebuie sã scadã preţurile, însã cu preţul unor pierderi mari. Dacã în acest moment oferta de monedã se mãreşte din nou, producãtorii primesc un rãgaz, dar finalul este inevitabil. Raportul dintre preţurile bunurilor de producţie şi preţul bunurilor de consum trebuie sã se ajusteze în aşa fel încât profitabilitatea generalã sã ajungã la nivelul iniţial, determinat de rata naturalã a dobânzii.
Este de fapt vorba de credite reale şi credite de consum. Primele se formeazǎ strict pe baza economiilor depuse la bǎnci şi au la bazǎ o abţinere de la consum. Nu vor exista credite suplimentare decât în mǎsura în care se acumuleazǎ alte economii. Creditul de circulaţie este acordat din fondurile bancare şi nu este limitat de rigiditatea cantitǎţii de capital acumulate anterior. În principiu expansiunea sa depinde pur şi simplu de conduita bǎncii. În acest fel se acordǎ împrumuturi nelimitate care vor genera iluzia rentabilitǎţii unor proiecte considerate anterior lipsite de susceptibilitatea de a aduce profit. Prin urmare costul mic al creditului îi va determina pe oamenii de afaceri sǎ considere rentabile supra-investiţiile şi sǎ accepte prelungirea excesivǎ a proceselor de producţie şi de consum.
Când bǎncile dau bani se renunţǎ la producţia bunurilor de consum (definitivarea bunurilor de consum, caracterizate de structura pe verticalǎ, a producţiei, adicǎ de stadiile de finalizare specifice) şi se trece la prelungirea investiţiilor (structura pe orizontalǎ a producţiei), la extinderea investiţiilor cǎtre domenii noi, în locul finalizǎrii investiţiilor în domeniile deja implementate. De fapt se finanţeazǎ bunurile cu valoare adǎugatǎ mare, complexe, a cǎror definitivare şi finisare este dificilǎ şi solicitantǎ şi se desfǎşoarǎ pe un segment mai mare de timp. Preţurile vor creşte deoarece se recurge la substituirea muncii de cǎtre capital. Salariile cresc, în mod firesc, deoarece tendinţa este de a produce cât mai multe bunuri de producţie, nu de consum. Este momentul în care este descoperit cruntul adevǎr: banii se înmulţesc mai repede decât bunurile şi se ajunge la un dezechilibru între bunurile de producţie şi cele de consum. În acest context oamenii de afaceri ar dori sǎ renunţe la o parte din bunurile de producţie dar nu mai pot face acest lucru deoarece au deja datorii foarte mari. Resursele folosite în stadiile înalte ale producţiei devin o povarǎ deoarece s-au materializat într-un stoc pentru care cererea nu mai este suficientǎ. În concluzie, atunci când capitalul devine ieftin, se doreşte înlocuirea muncii prin intermediul sǎu în scopul creǎrii unor bunuri din ce în ce mai complexe, mai scumpe şi de folosinţǎ mai îndelungatǎ.
A fost o vreme când teoria austriacã a ciclului de afaceri a dominat mediul universitar, dar ea a fost "eliminatã" de competiţia cu teoria keynesistã. Lipsa de rezistenţã a fost datã de faptul cã teoria austriacã nu a reuşit sǎ demonstreze în timp util cǎ nu este nevoie în mod necesar un remediu la crizã; cel mai bun tratament al crizei, spuneau austriecii, este prevenirea ei. Aceastǎ „soluţie” are la bazǎ faptul cǎ recesiunea este de fapt un proces firesc în care se regǎseşte corectarea efectelor nedorite ale expansiunii. Cert este cǎ odatǎ izbucnitǎ criza, guvernul nu trebuie sǎ mai facǎ nimic prin care sǎ se înlesneascǎ amplificarea creditǎrii, mai ales cǎtre firmele care au deja probleme. Prǎbuşirea puterii de cumpǎrare a banilor prin creditǎri susccesive care prelungesc agonia crizei iniţiale va atrage astfel cronicizarea acesteia într-o depresiune care va fi greu de depǎşit. Guvernul nu trebuie în nici un caz sǎ mai stimuleze cererea agregatǎ ci trebuie sǎ accepte abţinerea în consum pentru realizarea unui potenţial real de creditare prin creşterea economisirii. În concluzie, având în vedere cǎ soluţia în cazul recesiunii se fundamenta pe reţinerea statului de a interveni, indiferent de direcţie şi pe favorizarea doctrinei „laissez-faire”, teoria liberalã a austriecilor era în completã contradicţie cu etatismul, cu socialismul şi cu interveţionismul la modã în epocã.
Ludwig von Mises
Ludwig von Mises s-a născut în 1881 la Lemberg în Galiţia, provincie a Austro-Ungariei. La începutul secolului al XX-lea a intrat la universitatea din Viena, unde l-a avut ca profesor pe Karl Grunberg, un istoric al economiei, preocupat de istoria agriculturii şi a muncii, dar şi de marxism. Prima lucrare a lui Mises s-a axat pe studiul modului în care se desfiinţase iobăgia în provincia sa natală. La acea vreme exista o rivalitate deosebita între Şcoala socialismului de catedră (având ca bază Germania) şi Şcoala austriacă (având ca bază, evident, Viena). Totuşi, Şcoala austriacă pierduse încet, încet teren. Profesorul lui Mises era adept al socialismului. În cursul studiului său, Mises îşi dă seama că ceva nu mergea în explicaţiile de sorginte socialistă. În 1903, descoperă Şcoala austriacă citind 'Principiile economiei' de Carl Menger şi aceasta reprezintă un punct de cotitură în formarea sa ştiinţifică. Mises îsi dă doctoratul la facultatea de drept de la universitatea din Viena şi peste câţiva ani, după 1906, lucrează pe lângă judecătorii şi devine asociat la o firmă de avocatură. Va obţine în 1909 cel mai important post, până la plecarea din Austria, şi anume acela de economist la Camera de Comerţ din Viena. Din această poziţie a devenit unul dintre cei mai importanţi consilieri ai guvernului după primul război mondial. La biroul său de la Camera de Comerţ a înfiinţat un seminar de economie, cu care avea să devină celebru mai întâi în Europa şi apoi şi în S.U.A. Deşi nu aducea vreo recunoaştere oficială nici la Camera de Comerţ şi nici la universitatea din Viena, seminarul a atras rapid cele mai importante speranţe ale gândirii economice austriece. Printre participanţii la seminar s-au numărat F.von Hayek, G. Haberler, O.Morgenstern, F.Machlup, R.Strigl. Apropierea războiului şi ascensiunea diferitelor forme ale socialismului îl determină pe Mises să accepte postul de profesor de Relaţii Economice Internaţionale la universitatea din Geneva. Izbucnirea războiului îl forţează să părăsească Europa şi să se refugieze în S.U.A. În luna august a anului 1940 ajunge la New York. Pentru o vreme trăieşte din economii. Apoi publică diverse articole în ziare din New York pe tot parcursul războiului. Astfel ajunge să-l cunoască pe Henry Hazlitt, mare jurnalist şi economist american, primul dintre economiştii americani care a căutat să se opună ascensiunii teoriilor keynesiste. Posibilitatea publicării unor lucrări proprii aduce pentru prima dată o îmbunătăţire a situaţiei sale personale. Prin William Volker Fund, primeşte un post de visiting professor la universitatea din New York, unde, în 1949, reîncepe atât de celebrele seminarii de economie. Anul 1949 coincide în mod fericit cu publicarea operei sale capitale Human Action. Mises a continuat să profeseze până în 1969, fiind la acea dată cel mai bătrân profesor activ din S.U.A.
Până la retragerea sa din mediul universitar va rămâne un scriitor prolific pe diverse teme economice şi metodologice. Moare în 1973, la 92 de ani, fără a mai apuca să vadă extraordinara înflorire a curentului austriac. Contribuţiile sale la ştiinţa economică i-au asigurat un loc unic în istoria gândirii economice, teoria monetară, ciclul de afaceri şi critica adusă socialismului fiind printre cele mai importante.
Friederich August von Hayek
Friedrich August von Hayek este probabil economistul austriac cu cel mai mare succes în răspândirea ideilor şcolii austriece în lumea anglo-saxonă, chiar dacă a trebuit să facă unele concesii pentru aceasta. De fapt, obiectivul său metaeconomic a fost fuziunea cadrului static walrasian cu “dinamica” austriacă. S-a născut la 8 mai 1899 într-o distinsă familie de intelectuali din Viena (Ludwig Wittgenstein era vărul său de-al doilea). A servit pentru scurtă vreme pe frontul italian în timpul războiului. În 1918 a început studiile de drept la universitatea din Viena unde în 1921 obţine şi doctoratul în acest domeniu. Cu toate acestea, Hayek era interesat mai ales de economie şi psihologie. De aceea, el urmează cursurile lui Friedrich von Wieser, unul dintre membrii renumiţi ai şcolii austriece fondată de Carl Menger. În 1923 îşi ia doctoratul în ştiinţe sociale. În 1921, Hayek a contribuit la constituirea unui grup de tineri intelectuali, care se reuneau pentru a discuta texte despre probleme de interes comun. Disciplinele reprezentate erau numeroase şi variate: economia, sociologia, istoria, psihologia, istoria artei, muzică, psihanaliza, fizica şi matematica. Mulţi dintre aceştia vor deveni mai târziu celebri, iar o bună parte dintre ei se vor întâlni la seminarul lui Ludwig von Mises fondat în 1922. După 1923, el decide "pe propriile cheltuieli şi riscuri" să petreacă 15 luni în Statele Unite ale Americii, beneficiind de scrisorile de recomandare ale lui J. Schumpeter. Aici el începe o nouă teză de doctorat pe problemele stabilizării monetare, dar pe care nu o va termina niciodată. Oricum, va avea ocazia să-şi perfecţioneze engleza şi să facă cunoştinţă cu economiştii şi teoriile la modă în America. Se întoarce la Viena în 1924 şi publică primele articole. În această perioadă, începe cercetările asupra teoriei monetare, prin prisma experienţei sale americane, şi caută, totodată, să obţină un post universitar. Hayek apare interesat, înainte de toate, de teoria pură, dar pornind de la analiza faptelor concrete. În 1927, Mises îl ajută pe Hayek să fondeze Institutul austriac de cercetări economice, care are ca program de cercetare fluctuaţiile şi crizele economice; Hayek a fost director al acestui institut până în 1931. Din 1929 el începe să predea la universitatea din Viena. În această perioadă, la Londra îl întâlneşte pentru prima dată pe J.M. Keynes. În 1929 publică în germană, tradusă apoi în engleză, prima sa carte "Monetary Theory and the Trade Cycle" unde face o retrospectivă critică a teoriilor monetariste şi non-monetariste ale fluctuaţiilor ciclice, susţinând că intervenţiile monetariste crează distorsiuni în preţurile relative, conducând la o proastă alocare a resurselor. În această carte, Hayek condamnă politicile de luptă contra depresiunii economice prin extinderea creditului. El a atras atenţia în stilul său bine cunoscut, că asemenea politici nu făceau decât să agraveze depresiunea.
În 1931, Lionel Robbins l-a invitat pe Hayek la Londra pentru a conferenţia despre rezultatele cercetărilor sale. L.Robbins era, în acea vreme, exponentul unui grup de economişti liberali de la London School of Economics, pe când Keynes şi discipolii săi îşi aveau cartierul general la Cambridge. Hayek rămâne la Londra până în 1950 ca cetăţean britanic, cetăţenie dobândită în 1938 şi la care nu a renunţat niciodată. În atmosfera londoneză continuă seria marilor controverse, de astă dată împotriva lui O.Lange. În cartea sa “Economia dirijată în regimul colectivist” formulează şi concluzia marii controverse: imposibilitatea “socialismului de piaţă”.
O altă problemă asupra căreia s-a concentrat Hayek toată viaţa şi al carei început datează din perioada londoneză este teoria cunoaşterii, în particular epistemologia. Într-un text publicat în 1937 “Economics and Knowledge” el prezintă pentru prima dată tezele sale asupra diviziunii cunoaşterii, distanţându-se astfel de teoria ortodoxă. În 1941, începe să publice în revista Economica o serie de articole despre “Contrarevoluţia în ştiinţa”, despre “scientism”, adică despre aplicarea servilă în ştiinţele sociale a metodelor ştiinţelor naturale. Hayek critică “raţionalismul constructivist” sau “naiv” care pretindea înţelegerea totală a societăţii, dar critică mai ales ideile legate de transformarea raţionalismului. Tot în 1941 a apărut una dintre cele mai importante scrieri ale sale, în seria “economiei pure” şi anume “The Pure Theory of Capital”. Cu cartea sa din 1944, “The Road To Serfdom” (tradusă şi în româneşte), Hayek dobândeşte pe de-o parte notorietate mondială, iar pe de altă parte o mulţime de duşmani.
În 1947, el invită 40 de intelectuali prestigioşi – economişti, istorici, jurnalişti – la o conferinţă la Mont-Pelerin în Elveţia, pentru a discuta principiile unei ordini liberale şi mijloacele de a o păstra. Între cei invitaţi se aflau: M.Allais, M. Friedman, Bernard de Jouvenel, F. Knight, F. Machlup, L. von Mises, M. Polanyi, K. Popper, L. Robbins şi alţii. Acest grup decide să-şi continue existenţa ca un forum de discuţii şi astfel se pun bazele Societăţii de la Mont-Pelerin, pe care Hayek o va prezida din 1947 până în 1960. Societatea va aduna cu timpul peste 400 de membri din 30 de ţări şi va ţine întruniri o dată pe an, în diverse ţări. Reuniunea din 1975 a fost consacrată evaluării lucrărilor lui F. von Hayek, în urma primirii de către acesta a premiului Nobel, dar la care Hayek nu a participat.
În 1949, Hayek părăseşte London School of Economics, şi pleacă în S.U.A., unde va ţine cursuri din primăvara anului 1950 la universitatea din Arkansas. Apoi, din toamna anului 1950, acceptă postul de profesor de ştiinţe sociale şi morale la universitatea din Chicago. La Chicago intră în contact cu cei care alcătuiau şcoala de la Chicago: F. Knight, M.Friedman, G. Stigler asupra cărora va exercita o influenţă deosebită. La Chicago are un succes formidabil, adunând la seminariile sale interdisciplinare, numeroşi participanţi. Tot în această perioadă el publică articole şi o serie de cărţi: “J. S. Mill and Harriet Taylor” (1951), ”The Counter-Revolution of Science”(1952), ”The Political Ideal of the Rule and Low” (1955), ”The Constitution of Liberty”(1960). Această ultimă carte (tradusă şi în româneşte), constituie într-o mare măsură continuarea la ”Drumul către servitute”, fiind considerată de analiştii istoriei gândirii economice drept una dintre cele mai ambiţioase scrieri ale lui Hayek.
În 1962, Hayek începe o a patra etapă a carierei sale: universitatea din Frieburg, Germania îi oferă o catedră de economie politică, succedându-l pe prietenul său Walter Eucken, fondatorul şcolii Ordo, de la sfârşitul celui de al doilea război mondial, un alt nucleu liberal, ai cărui adepţi au creat baza teoretică a ”miracolului economic german”. La Frieburg, timp de şapte ani, Hayek continuă ofensiva sa politică şi teoretică, de acum cunoscută şi recunoscută. În 1964 primeşte titlul de doctor honoris causa al universităţii din Tokyo, iar în 1969 este numit profesor onorific al universităţii din Frieburg.
În 1969 se reîntoarce în Austria sa natală, unde va avea un post de profesor onorific la Salzburg. Deşi bolnav şi oarecum izolat, Hayek scrie primul volum din cele trei ale capodoperei ”Drept, legislaţie, libertate”. Această carte este într-un fel, continuarea reflexiilor sale din "Constituţia libertaţii". De fapt, el demonstrează că după ce s-au pus bazele liberalismului esenţialul constă în a-l menţine şi a-l perpetua. Celelalte două volume au văzut lumina tiparului în 1976 respectiv 1979. În 1974, primeşte titlul de doctor honoris causa al universităţii din Salzburg, şi apoi, pe neaşteptate şi premiul Nobel pentru Economie, premiu pe care îl va împărţi cu economistul suedez Gunnar Myrdal, antipodul teoretic al lui Hayek.
În discursul său de la banchetul organizat de primirea Premiului Nobel, Hayek a făcut o declaraţie pe cât de şocantă, pe atât de caracteristică lui: "Dacă cineva mi-ar fi cerut sfatul înainte de instituirea premiului Nobel pentru economie, eu i-aş fi spus să renunţe la această idee, pentru că această distincţie conferă o autoritate pe care în economie nici un om nu ar trebui să o aibă", adăugând: "nu există nici o dovadă incontestabilă despre un om care să-şi fi adus contribuţia la ştiinţa economică şi care să fie omnicompetent în problemele economiei".
În 1977, Hayek se reîntoarce la Frieburg, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii. În 1980, organizează la Paris o întâlnire între liberali şi socialişti. Textele redactate cu această ocazie au constituit punctul de plecare în elaborarea unei cărţi:"The Intelectual Error of Socialism". În această carte el reia ideile sale obsedante despre socialism, insistând asupra diferenţelor culturale şi asupra problemelor morale. În particular, Hayek îşi propusese respingerea credinţei eronate după care omul se modelează.
Fie şi numai scurta trecere în revistă a periplului creator al lui F. von Hayek, dă dimensiunea personalităţii sale monumentale şi a locului său în istoria gândirea economice.
Ca exponent de seamă al şcolii austriece Hayek va împărtăşi ideile acestei şcoli, le va amplifica şi rafina, căutând totodată să atenueze formalizarea externă, deşi perfectă logic şi matematic, dar neoperaţională în economia reală. Hayek gândea universul economiei în termeni de conjecturi, de procese şi instituţii. Pentru Hayek economistul trebuie în mod invariabil să opteze pentru o analiză în termeni de piaţă. O caracteristică esenţială a concepţiei hayekiene este aceea că noţiunea de piaţă are o valoare epistemologică. Piaţa nu este numai ceea ce în mod obişnuit cred oamenii, ea este o construcţie a ordinii comerţului şi a monedei, rezultată deopotrivă dintr-o tradiţie economică şi dintr-o moştenire intelectuală comună. De altfel preocupările epistemologice ale lui Hayek sunt parte integrantă a discursului său de economist. El nu a abandonat niciodată ideile de la care a plecat, dar mereu s-a întrebat, întrebări care revin ca un leit-motiv în opera sa: ce putem aştepta şi ce trebuie să asteptăm de la ştiinţa economică? Dupa opinia lui Hayek, opinie îmbrăţişată şi de adepţii săi, ştiinţa economică este un tip de cunoaştere economică şi în acest mod trebuie abordată metodologia economică. Într-o idee mai largă Hayek susţine că metodologia economică asumă sarcina complexă de reflecţie asupra limitelor iminente ale ştiintei economice.
duminică, 12 septembrie 2010
Globalizarea
1.1Globalizarea economică – Definire.Caracteristici.Scurt istoric
Globalizarea economică poate fi definită, într-un mod practic, ca o creştere mai rapidă a activităţii economice dincolo de graniţele statale decât creşterea activităţii în cadrul economiilor naţionale. Acest termen de globalizare include de facto şi instituirea unor legături de structură şi de ritm între economiile naţionale şi pieţele internaţionale.
Fenomenul în sine nu este o noutate şi perioadele incipiente ale globalizării economice sunt adesea citate, cum ar fi intervalul cuprins între a doua jumătate a secolului trecut şi anii 1913-1914, când raportul dintre importuri şi PIB (globale) -indicatorul cel mai relevant-a atins niveluri ce nu au mai fost realizate până târziu, spre sfârşitul anilor ‘70 şi începutul anilor ’80.
Într-o societate în plină schimbare, şi nu numai din punct de vedere economic, dar şi din punct de vedere ideologic, globalizarea economică a cunoscut, ca fenomen de amploare, comentarii dintre cele mai diverse, concludent fiind punctul de vedere al economistului determinist Karl Marx, care descria procesul în termenii conştiinţei de clasă, abordare tipică modului de concepţie a operei sale:”Nevoia unei pieţe pentru produsele sale, în continuă extindere, urmăreşte burghezia pe întreaga suprafaţă a globului... [Industriile naţionale] sunt înlocuite cu noi industrii... care nu mai prelucrează materiile prime autohtone, ci materii prime aduse din zonele cucerite şi exploatate arbitrar; industrii ale căror produse sunt consumate nu numai în interior, dar şi în orice colţ al lumii... “1
O chestiune centrală în analiza actuală a fenomenului este aceea dacă noul val în comerţul internaţional, care a început la mijlocul anilor ’80, reprezintă o etapă obişnuită a unei scheme ciclice, sau este ceva nou, diferit şi mai consecvent în evoluţia ascendentă decât cele de dinaintea sa.Observatori influenţi ai fenomenului afirmă că acest “nou val” nu face notă distinctă în relaţiile cu cele anterioare.Profesorul american Paul Krugman, spre exemplu, afirma că “importanţa comerţului internaţional pentru economia actuală (a SUA-n.n.) nu este una fără precedent, sau nici măcar neobişnuită după standarde istorice"2. Departamentul de Analiză şi Cercetare Economică din cadrul OMC conchide:"... Rata de creştere a raportului dintre comerţul internaţional şi PIB global în decada 1984-1994 este descrisă nu atât ca o accelerare relativ la perioada ‘74-’84, ci mai degrabă ca o întoarcere la trendul crescător al acestui raport, trend evident între anii ’50-’74... Procesul fundamental de integrare economică globală a fost întrerupt în perioada ‘74-’84, după care a revenit la cursul iniţial.”3.
Problema principală a acestui demers analitic o reprezintă combaterea opiniei sau curentului general, conform căruia nimic esenţial nu s-a schimbat în cadrul economiei mondiale precum şi argumentarea faptului că noul val al globalizării este diferit de cele precedente atât din punct de vedere cantitativ cât şi din punct de vedere calitativ4.
Un specialist în domeniu, profesorul Charles Oman5 prezintă contextul istoric al acestui fenomen al globalizării economice incluzând problema centrală prezentată mai sus, în studiul său “Cercetări asupra globalizării şi regionalizării economice “. Profesorul Oman descrie aici trei valuri distincte ale globalizării economice începând cu ultima jumătate a secolului XIX. Asfel, primul val, care se întinde pe perioada anilor 1870-1914, include cele mai mari niveluri atinse de raportul între importul şi PIB-ul globale şi este caracterizat de activitatea trusturilor financiare şi de capital ca oligopoluri atât în interiorul ţărilor celor mai puternic industrializate, cât şi în afara lor. Anglia aflată în centrul acestui proces, importa bumbac din SUA, alimente şi alte produse de bază, din multe alte ţări, şi exporta textile şi alte produse manufacturate. Relaţiile în care se înregistra avantajul comparativ erau constante şi simplu de demonstrat. Al doilea val al globalizării economice s-a desfăşurat pe două decade –1950-1970 şi a implicat avântul economic al corporaţiilor multinaţionale, care însă îşi direcţionau investiţiile directe în străinătate concentrându-se în principal pe producţie sau ansamblare, produsele având ca destinaţie piaţa ţării gazdă. Ţările în curs de dezvoltare au rămas şi în această perioadă furnizorii principali de materii prime şi produse alimentare de bază, începând însă să exporte şi textile şi alte produse manufacturate care cereau un consum mare de muncă.
Al treilea val al globalizării economice a început la mijlocul anilor ’80, după un deceniu de creştere lentă a comerţului internaţional şi a investiţiilor străine directe,
cauzată de două crize ale petrolului, recesiunea globală indusă de extraordinara creştere a nivelului ratei dobânzii în SUA şi de criza datoriei externe din ţările lumii a treia.
Aflat încă în plină desfăşurare, acest al treilea val se prezintă la rândul său sub forma a trei niveluri distincte, constituindu-se ca adevăraţi stimuli ai globalizării economice care îl explică şi îl separă într-un fel de celelalte valuri anterioare:
1.Triumful liberalismului economic. Pieţele nationale s-au deschis în mod remarcabil competiţiei în creştere, atât celei interne cât şi celei externe, în anii ’80 şi ’90. SUA au luat conducerea în ceea ce priveşte eliminarea barierelor protecţioniste, urmate de Anglia şi, mai recent, de alte ţări puternic industrializate.Cea mai dramatică schimbare (în planul eliminării barierelor din calea liberalizării comerţului mondial) a venit însă din partea ţărilor în curs de dezvoltare, precum şi din partea ţărilor foste sau actual comuniste, care au stabilit ca obiective ale reformei lor economice privatizarea, eliminarea treptată a barierelor din calea liberalizării comerţului şi elaborarea unui program de măsuri care să faciliteze dezvoltarea investiţiilor. Rezultatul acestei orientări diferite faţă de anii precedenţi este schimbarea radicală a cadrului politic şi economic, abordarea globală a relaţiilor comerciale, rezultat care nu poate să ducă decât la o consolidare a procesului de globalizare economică.
2.Revoluţia tehnologică. Schimbările care au apărut, în perioada postbelică, de natură tehnologică, au avut un mare impact asupra evoluţiei ulterioare a fenomenului globalizării economiei.
Începutul îl înregistrăm în anii ’50, odată cu apariţia primelor computere ,dar adevărata explozie în plan comercial a tehnologiei de prelucare a informaţiei care a afectat pozitiv comerţul internaţional şi investiţiile s-a remarcat începând cu primii ani ai deceniului nouă.Impactul acestor îmbunătăţiri continue ale tehnologiei de prelucrare a informaţiei a fost resimţit mai mult sau mai puţin intens în toate sectoarele economiei – agricultură, industrie, telecomunicaţii, servicii financiare, transport, servicii medicale6.
Odată cu acest avânt al importanţei informaţiei se urmăreşte întărirea legăturilor economice mai ales la nivel internaţional, stimulându-se cooperarea şi cercetarea în domenii şi sectoare diverse.
3.Internaţionalizarea sectorului întreprinderilor private. Rezultatele combinate ale celor doi “stimuli” economici prezentaţi anterior influenţează în mod major procesul de internaţionalizare a întreprinderilor private.Schimbul internaţional de bunuri, servicii, capital, tehnologie se află în continuă creştere.Sectoarele de importanţă capitală, care sunt atât cauză, cât şi efect al fenomenului globalizării, sunt acelea considerate noua infrastructură pentru comerţ – serviciile financiare, telecomunicaţiile şi transporturile. Aceste sectoare sunt integrate în mare măsură cadrului global, cu costuri reduse ceea ce relevă tot mai mult capacitatea lor de a facilita comerţul internaţional şi procesul de investire.
O consecinţă importantă a acestei internaţionalizări o reprezintă evoluţia vertiginoasă de integrare pe verticală a producţiei dincolo de graniţe a corporaţiior multinaţionale.O altă consecinţă este constituită de apariţia unei noi categorii – antreprenorii financiari – care adună la un loc capital, tehnologie şi experienţă managerială pentru a crea întreprinderi cărora li se incumbă combinarea unor variate forme de proprietate şi control, în general pentru proiecte de infrastructură în domeniul energetic, al telecomunicaţiilor şi transporturilor (baza procesului de globalizare economică ).
Că aceşti trei “stimuli” prezentaţi mai sus propulsează globalizarea economică la niveluri neatinse anterior poate constitui, în opinia unor autori contemporani, o aparenţă adeseori înşelătoare. Însă acest al treilea val, orice s-ar spune, este diferit de celelalte tocmai prin orizontul vizat, atât în termeni geografici, cât şi funcţionali şi de timp7.
Întrebarea critică rămâne însă cât de repede şi cât de departe ar trebui să meargă procesul acesta al globalizării economice, atât pe plan mondial cât şi pentru fiecare economie naţională în parte, şi ce impact va avea asupra performanţelor respectivelor ţări.Din păcate toate răspunsurile care se pot da în momentul de faţă acestor întrebări au un defect capital : nu acoperă decât parţial problema, iar problema este dată de faptul că procesul se află în plină desfăşurare, iar evoluţia globalizării economice este mai sinuoasă, factorul imprevizibil având influenţa cea mai ridicată asupra rezultatelor finale.
1.2 Importanţa acordurilor comerciale regionale
Acordurile comerciale regionale au constituit o parte importantă a sistemului comercial mondial încă de la înfiinţarea GATT. Era limpede pentru semnatarii originari ai GATT că susţinerea britanică pentru acord era esenţială dar în acelaşi timp imposibilă fără o oarecare flexibilitate privind termenii acordului ce a stat la baza înfiinţării Commonwealth-ului. În mod identic, peste ani, formarea uniunii vamale Benelux, a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, devenită mai apoi Comunitatea Economică Europeană şi acum Uniunea Europeană, toate acestea au obligat GATT să admită existenţa unor relaţii economice şi politice speciale, pentru a-şi prezerva eficacitatea ca acord multilateral.
1.2.1 Acordurile comerciale regionale au fost iniţial acceptate ca derogări excepţionale de la principiul clauzei naţiunii celei mai favorizate.Astăzi, acestea reprezintă aranjamente vamale care au crescut în importanţă. Orice partener comercial major al nou constituitei OMC (exceptând Hong Kong, Japonia şi Coreea) este acum parte a cel puţin unui acord economic regional notificat de GATT.
Pe cât sunt de numeroase acordurile comerciale regionale, pe atât sunt de complexe şi de diversificate. Dacă aceste acorduri regionale se regăsesc în marea lor majoritate în categoria uniunilor vamale sau a zonelor de liber schimb, asemenea acorduri pot apărea foarte distincte în contextul diferitelor grupuri de ţări, a diferitelor etape de dezvoltare, diferiţilor parteneri comerciali şi diferitelor niveluri de aderare la procesul de liberalizare a comertului internaţional.
1.2.2 Formarea majorităţii acordurilor comerciale regionale a avut loc în două perioade distincte : prima în anii ’60 şi ’70, şi a doua începând cu 1990. Cea mai rapidă creştere a fost concentrată aproape exclusiv în Europa. Peste 58 de acorduri au fost semnate şi notificate de GATT între 1960 şi 1979; iar dintre acestea, cel puţin 48 includeau parteneri europeni. O a doua perioadă a început la sfârşitul anilor ’80. Numai între 1990 şi 1994 au fost notificate de către GATT peste 30 de acorduri regionale.
Europa de Vest continuă să joace un rol important în constituirea acordurilor comerciale regionale. În urma dezmembrării blocului sovietic, ţările central şi est-europene caută să semneze acorduri comerciale cu UE şi ţările AELS, în scopul găsirii unor pieţe pentru produsele lor, dar şi a obţinerii de facilităţi şi ajutor material în vederea restructurării economiilor lor naţionale.
Mai puţin numeroase, dar semnificative sunt acordurile regionale care au apărut atât în America de Nord cât şi în America de Sud, NAFTA, şi respectiv MERCOSUR (uniune vamală între Argentina, Brazilia, Paraguay şi Uruguay ), cu tendinţe clare de a se extinde şi în Asia.
1.2.3 Regionalismul a început să câştige teren la sfârşitul anilor ’80 dintr-o varietate de motive economice şi instituţionale. Pe plan economic, au existat ţări mici cu protecţionism ridicat care au încercat să implementeze singure programele de reformă privind liberalizarea comerţului. Această liberalizare unilaterală a devenit din ce în ce mai relevantă pentru încheierea acordurilor regionale în măsura în care aceste ţări mici aveau nevoie de o complementaritate a relaţiilor lor comerciale, în sensul că pentru a fi eficiente pe plan extern aveau nevoie de accesul pe pieţele externe. În această perioadă, comerţul între parteneri “naturali” – ţări care dezvoltau prin tradiţie relaţii comerciale însemnate – s-a intensificat la cote neatinse anterior.
Pe plan instituţional, acest proces de liberalizare unilaterală a concurat desfăşurarea negocierilor în cadrul Rundei Uruguay a GATT (1986-1994) . La început negocierile au bătut pasul pe loc din cauza unei agende ce cuprindea un program ambiţios care a generat multe controverse. Pentru a se ajunge la un consens în privinţa multor probleme, a fost necesară depăşirea numeroaselor obstacole de ordin politic. Nu puţine au fost momentele în care s-a pus pe tapet problema încetării imediate a negocierilor8.
Iniţiativele regionale au apărut în urma negocierilor ca un paradis pentru ţările mici care nu-şi mai permiteau să adopte strategia lui “aşteaptă să vezi ce se mai întâmplă” pe care merseseră în cadrul acordurilor multilaterale.
Ceea ce trebuie reţinut este faptul că aceste iniţiative regionale nu erau şi nu sunt un substitut pentru negocierile multilaterale, ci un instrument complementar, care adesea este folosit pentru a influenţa pozitiv negocierile multilaterale.
1.2.4 Acordurile comerciale regionale care au proliferat după Runda Uruguay au dus la reducerea semnificativă a barierelor comerciale între multe ţări. Influenţa lor a fost tot atât de mare şi asupra politicilor comerciale globale. În măsura în care un acord comercial regional instituie liberalizarea pieţelor, acest lucru serveşte ca model şi experienţă pentru viitoarele acorduri. Ba mai mult, poate reprezenta baza stabilă şi generatorul unei adânciri a procesului de liberalizare a comerţului la nivel plurilateral şi chiar multilateral9. Un exemplu în acest sens îl constituie NAFTA. După negocierile încheiate cu succes în 1992, toate îngrijorările în ceea ce priveşte faptul că NAFTA ar distrage atenţia de la procesul de liberalizare au fost spulberate. Pe lângă faptul că NAFTA a ajutat la deblocarea negocierilor din cadrul Rundei Uruguay, a încurajat naţiunile din regiunea Asia-Pacific să adopte un set de principii pentru a liberaliza comerţul şi investiţiile până în anii 2010-2020. În fine, NAFTA a convins naţiunile din emisfera vestică să contribuie activ la stabilirea unei zone de liber schimb la nivelul întregii emisfere până în anul 200510.
1.2.5 Apărătorii înfocaţi ai comerţului liber se despart atunci când este vorba de efectele acordurilor comerciale regionale asupra procesului de globalizare economică. Unii susţin că acordurile regionale sunt complementare obiectivelor globale ale OMC. Alţii văd în ele tocmai impedimentul no.1 în calea globalizării11. Profesorul Jaime Serra afirmă în cartea sa “Reflections on Regionalism”: “Probabil că între specialişti îl reprezintă superficialitatea cu care s-a discutat asupra legitimităţii acordurilor comerciale regionale ca instituţii care contribuie la creşterea bunăstării la nivel global”12.
2.RELAŢIILE COMERCIALE ŞI INVESTIŢIILE STRĂINE DIRECTE
- dimensiuni cheie ale globalizării economice -
Schimburile comerciale sunt mai degrabă consecinţa decât cauza fluxurilor internaţionale de capital, tehnologie şi relaţii manageriale. Acestea din urmă – numite şi dimensiuni non-comerciale reprezintă culmea noului val al globalizării economice. Dar, din cauza dificultăţilor care apar în măsurarea lor, acestea sunt lăsate pe planul al doilea sau ignorate în comparaţie cu relaţiile comerciale. Raportul dintre importuri sau exporturi şi PIB este de departe cel mai frecvent utilizat instrument pentru măsurarea globalizării economice, uneori chiar singurul, când de fapt, având în vedere gradul accentuat de creştere comerţul poate fi numai vârful aisbergului globalizării.
2.1 Relaţiile comerciale şi globalizarea
Comerţul a crescut mult mai repede decât producţia globală începând cu jumătatea anilor ’80, atât în termeni absoluţi cât şi în comparaţie cu decadele anterioare. Metoda cea mai potrivită de măsurare a acestei creşteri a fost oferită de OMC şi ia în calcul creşterea în volum a exporturilor de mărfuri comparativ cu producţia mondială de bunuri.
Cea mai relevantă şi sintetică apreciere a laturii comerciale a globalizării este dată de trendul raportului dintre comerţul total şi PIB, trend ce a fost comensurat de OMC luând în calcul numeroasele dificultăţi ce au apărut în această acţiune. Ratele estimate au sărit de la 7 % la 5 % în perioada 1950-1974, s-au mărit uşor până la 18% până în 1985, şi apoi au crescut accelerat, atingând în 1995 23%13 .
Luând ca exemplu concludent economia americană, aceasta a ţinut pasul mai mult sau mai puţin, funcţie de conjunctură, cu trendul global de adâncire a dependenţelor în relaţiile comerciale, anume, într-un mod mai accelerat până în 1986, anul în care dolarul a suferit o depreciere puternică şi a avut loc o restructurare a industriei americane pentru a deveni mai competitivă pe pieţele internaţionale. Raportul între exporturile şi importurile de mărfuri, pe de o parte, şi PIB, pe de altă parte a crescut de la 7% în 1950 la 17% în 1970, apoi la 14% în 1985, şi în final, la 17% în 1994. Dacă luăm în calcul şi serviciile, acest raport creşte la 22%. Dependenţa comercială a SUA este totuşi redusă în
comparaţie cu alte ţări – Belgia şi Luxemburg înregistrează valori ale acestui raport de 150 %, Canada – 67%, Germania – 54%, Coreea de Sud – 61% şi exemplele pot continua14.
Această privire de ansamblu arată că această creştere a comerţului internaţional este urmarea directă a creşterii accelerate a producţiei globale, având două caracteristici principale de structură, care derivă din forţa subsidiară a noului val al globalizării economice : prima are în vedere compoziţia pe sectoare a comerţului mondial şi a doua – distribuţia sa geografică.
Compoziţia pe sectoare a comerţului mondial cu mărfuri s-a modificat în mod constant înregistrându-se o concentrare pe produsele manufacturate. Aşa cum se observă în tabelul 1, produsele manufacturate, au crescut în total exporturi de la 54% în 1963 la 63% în 1985 şi 77% în 1995, în timp ce produsele agricole şi materiile prime au scăzut ca pondere în exporturi la 12%, respectiv la 4% în 1995. Ponderea combustibililor de origine minerală a scăzut la mai puţin de 10 % în anii ’90, după ce a atins cote înalte în anii ’80, ca urmare a crizelor petroliere din anii ’7015.
Distribuţia geografică a comerţului mondial până în 1960 poate fi caracterizată ca “tripolară” , relaţiile comerciale fiind practic monpolul Europei Occidentale, Americii de Nord şi Asiei de Est, comerţul desfăşurându-se activ atât în interiorul acestor trei regiuni cât şi între ele. Aşa cum se observă şi în tabelul 2, această orientare tripolară s-a adâncit în mod substanţial în anii ’80, comerţul în interiorul celor trei poli crescând de la 40% la 49% şi între cei trei poli de la 19 la 27 de procente, în timp ce, ca o comparaţie, comerţul în şi între celelalte regiuni ale lumii – inclusiv Asia de Sud, America de Sud, Africa, Orientul Mijlociu, Uniunea Sovietică – a scăzut de la 41% în anii ’80, la 24% în 199516.
Această concentrare tripolară apare crescând brusc şi apoi prezintă un uşor declin în 1995, reflectând mai fidel noua direcţie către care se îndreaptă comerţul actual, şi anume cea de înlăturare a barierelor de orice fel. A existat, de asemenea, o schimbare semnificativă în interiorul grupului tripolar, cu Asia de Est în creştere, în paralel cu un declin al Europei Occidentale. Dominaţia celor trei regiuni puternic industrializate în comerţul mondial va continua cel puţin un deceniu, poate şi mai mult.
În concluzie, comerţul a crescut rapid de la mijlocul anilor ’80, concentrat pe produse manufacturate şi servicii, precum şi orientat în interiorul şi între cele trei cele mai puternic industrializate regiuni, precum şi cu SUA printre liderii ce şi-au intensificat substanţial relaţiile comerciale internaţionale.Această creştere a globalizării comerţului la niveluri neatinse anterior poate fi explicată parţial prin recentele reduceri ale barierelor comerciale şi ale costurilor transportului. Însă motivul principal al acestei creşteri rezidă în dezvoltarea şi structurarea optimă a investiţiilor la nivel mondial.
2.2 Investiţiile străine directe şi globalizarea
Aşa cum se observă şi din grafic, o expansiune extraordinară a procesului de investire în străinătate a început odată cu 1986 după un trend constant cu scurte perioade de declin. Declinul moderat al investiţiilor străine directe în anii 1991-1992 este explicat prin reducerea investiţiilor japoneze, iar avântul din 1993 s-a concretizat în atingerea, în 1995, a sumei totale investite direct în străinătate de 315 miliarde USD, adică de peste 6 ori valoarea din 1985.
Cealaltă formă de măsurare a evoluţiei procesului de investire directă (vezi grafic) prezintă trendul raportului dintre investiţiile străine directe şi PIB-ul global. Raportul, care ia în calcul şi inflaţia, arată un parcurs sinuos până în 1983, cu investiţiile străine directe reprezentând 0.4% din PIB, pentru ca în 1990 să depăşească 1%.
Din datele publicate de organismele internaţionale, se remarcă o tendinţă de concentrare a investiţiilor în cadrul industriilor de prelucrare a resurselor naturale, dar şi a celor extractive, prin stimularea importului iniţial de utilaje şi echipamente în ţara gazdă, care conduce apoi la susţinerea exportului de resurse. Relaţia dintre comerţ şi investiţiile străine directe este mult mai complexă atunci când ne referim la industriile producătoare de bunuri manufacturate şi servicii.
Există exemple clare de ciocniri între investiţiile străine directe şi protecţionismul ridicat împotriva importului, din această interferenţă majoră rezultând mutaţii importante în structura relaţiilor comerciale interţări.
De asemenea, se face o distincţie fundamentală între integrarea pe verticală a corporaţiilor multinaţionale (în cadrul căreia activităţile cu costuri reduse – munca, spre exemplu – sunt susţinute cu ajutorul investiţiilor străine directe), şi integrarea pe orizontală, unde corporaţiile multinaţionale aleg dezvoltarea producţiei în străinătate – mărfurile fiind destinate pieţelor externe – pentru a profita de o tehnologie superioară, de un management mai performant, precum şi de a realiza o divizare a costurilor cercetării şi dezvoltării.
În ambele cazuri – integrare pe verticală sau pe orizontală – studiile disponibile la această oră indică faptul că ISD pot determina o creştere netă a comerţului, dar suferind schimbări semnificative la nivelul compoziţiei.
Evaluarea OMC pe 1996 remarcă faptul că “există o relaţie pozitivă între ISD şi exporturile ţărilor care beneficiază de aceste investiţii, însă nu una foarte pronunţată... .Şi mai puţin evidentă este legătura între investiţiile străine directe şi importuri.”
Distribuţia geografică a ISD se prezintă şi mai concentrată ca în cazul comerţului. În 1990, ISD ale ţărilor puternic industrializate – ţările Europei Occidentale, SUA, Canada, Japonia şi Australia – constituiau 93% din investiţiile făcute în străinătate şi 83% din cele primite din străinătate. Japonia este un caz aparte aici, înregistrând 22% din ISD făcute în exterior şi numai 1% din cele primite. ISD nu au fost bine primite în Japonia, această atitudine fiind imitată la rândul său şi de Coreea de Sud.
În ceea ce priveşte economiile în creştere ale ţărilor din Asia, America Latină şi Europa Centrală şi de Est, acestea trec printr-un proces investiţional intens. Până în 1995, partea din ISD ce revenea grupului ţărilor puternic industrializate a scăzut la 85% din investiţiile făcute în străinătate şi la 64% din investiţiile primite din străinătate. În termeni absoluţi, fluxurile valorice ale ISD către ţările în curs de dezvoltare au crescut în mod constant de la 13 miliarde USD în 1990 la 100 miliarde USD în 1994.
Două dimensiuni de luat în seamă ale creşterii rapide a fluxului de ISD privesc grupul ţărilor cele mai puţin dezvoltate şi China. Ţările cele mai sărace reprezintă prin definiţie medii nefavorabile plasării de capital prin investiţii, din fluxul total revenindu-le în jur de 1%.
China, de cealaltă parte, a cunoscut cea mai spectaculoasă creştere procentuală a investiţiilor primite – de peste 10 ori – de la 3,5 miliarde USD în 1990 la 37,5 miliarde USD în 1995, cele mai multe venind din Taiwan via Hong Kong17.
În concluzie, ISD reprezintă o dimensiune ce se dezvoltă rapid, a globalizării economice, precum şi o forţă centrală pentru creşterea comerţului internaţional.
3. Despre regionalism şi multilateralism în contextul globalizării economice
Primii 50 de ani de funcţionare a sistemului multilateral, având ca motor principal GATT/OMC, au reprezentat un succes major pe calea reducerii barierelor în comerţul internaţional, precum şi prin stimularea creşterii economice la scară mondială. Pe toată perioada anilor ’80 a avut loc o restructurare de esenţă a comerţului internaţional, a sistemului în general, care continuă şi în prezent, cerându-se tot mai mult o regândire fundamentală a strategiei în comerţul internaţional.
Desigur, problema este mult prea complexă pentru a fi abordată dintr-un singur punct de vedere. De aceea, specialiştii iau în considerare mai multe aspecte atunci când abordează această structură în continuă schimbare a relaţiilor comerciale. Globalizarea economică este poate latura cea mai importantă a chestiunii în cauză, un fenomen central, care apropie tot mai mult economiile naţionale în cadrul relaţiilor comerciale, al investiţiilor internaţionale şi al transferului internaţional de tehnologie. Companiile internaţionale devin din ce în ce mai orientate spre pieţele internaţionale. Guvernele sunt prinse şi ele între presiunile politice în faţa competiţiei importurilor şi imperativul reprezentat de adoptarea unor politici comerciale deschise în scopul păstrării unor poziţii competitive pe pieţele lumii. În mare, guvernele au ales calea liberalizării comerţului, ceea ce consolidează procesul de globalizare economică. Mai mult, liberalizarea comerţului se realizează acum pe trei niveluri principale – multilateral, prin Runda Uruguay şi OMC, regional, prin variatele iniţiative privind liberul schimb, dar şi unilateral, ca o problemă de interes naţional pentru multe ţări în curs de dezvoltare.
În comparaţie cu numai un deceniu înainte, contextul actual al relaţiilor comerciale prezintă o încercare deosebită pentru formularea strategiei în perioadele următoare.Două caracteristici au fost remarcate de cercetătorii fenomenului în încercarea de a dezvolta o asemenea strategie.
În primul rând, este evident faptul că liberul schimb – fără ca acest concept să se confunde integral cu liberalizarea comerţului – a devenit acum un obiectiv explicit al politicii generale. Acest lucru este şi mai evident în cazul proliferării iniţiativelor regionale în Europa, în cele două Americi şi dincolo de Pacific. În urma Rundei Uruguay ţările dezvoltate au abordat sectorial ideea liberului schimb prin constituirea în 1977 a ITA , Acordul pentru Informaţie şi Tehnologie, prin care s-a eliminat şi restul barierelor tarifare în domeniul informaticii şi telecomunicaţiilor. Iniţiative de acest gen, în scopul atingerii obiectivelor privitoare la liberul schimb pe fiecare sector economic în parte şi la nivel regional, vin în general din partea corporaţiilor multinaţionale, care urmăresc accesul mai uşor pe piaţă pentru a-şi orienta investiţiile la nivel mondial.
În al doilea rând, în timp ce sistemul multilateral a fost revigorat prin succesul Rundei Uruguay şi, mai apoi, prin crearea OMC, acordurile comerciale regionale câştigă din ce în ce mai mult teren prin măsuri îndrăzneţe de liberalizare a comerţului. Uniunea Europeană negociază acorduri în Europa de Est şi în zona Mediteranei, ceea ce va duce la consolidarea unui grup de peste 40 de ţări. Proiectata zonă de liber schimb a celor două Americi (FTAA) va include alte 34 de ţări, iar obiectivul APEC va mai atrage încă 14 ţări. Iată, deci, că trei sferturi din membrii OMC au aderat la regionalism, cel puţin pentru perioada următorilor 20 de ani. În termeni comerciali, partea din exporturile globale în interiorul acordurilor regionale va creşte de la 45% astăzi la 70% dacă toate obiectivele vor fi îndeplinite18.
În concluzie, întrebările care se pun în acest moment se centrează pe interferenţele între cele două moduri de abordare a liberului schimb, şi anume cel multilateral şi cel regional. Ar trebui ca obiectivele multilaterale şi cele regionale să fie urmate pe căi total diferite şi să fie integrate unui ţel comun. Şi dacă sunt integrate unui scop comun, ce rol ar trebui să joace liberul schimb aici, incluzând obiectivul posibil al unui comerţ liber multilateral? O întrebare-cheie, adeseori neglijată, este şi următoarea: cum ar trebui definit liberul schimb ca un obiectiv operaţional?
În mare, deci, provocarea majoră pentru alcătuirea unei strategii pe termen lung în comerţul internaţional o constituie dezvoltarea unei sinteze a punctelor forte ale celor două sisteme – cel multilateral şi cel regional – cu o concentrare în principal pe drumul sinuos spre atingerea unui obiectiv comun major: liberalizarea comerţului internaţional.
4. Liberalizare regională vs liberalizare globală
4.1 Liberalizare competitivă
Problema unei concentrări regionale a comerţului între ţări poate impieta asupra eliminării tuturor barierelor de orice natură din calea liberalizării globale a comerţului. Se poate merge mai departe, întrebând justificat: de ce oare se mai păstrează totuşi aceste bariere pe drumul clar ales de toată lumea – acela al globalizării economice. Pentru a răspunde însă multitudinii acestor probleme, este necesar, esenţial chiar, a înţelege de ce atât de multe ţări din diverse colţuri ale mapamondului, cu sisteme economice diferite şi aflate în stadii diferite de dezvoltare, s-au îndreptat sau se îndreaptă, toate, în aceeaşi direcţie. Există desigur, diferite conjuncturi naţionale care explică strategiile detaliate şi sincronizarea în timp a iniţiativelor individuale.
Ceea ce le-a unit, însă, în eforturile lor comune, a fost procesul de liberalizare competitivă.
Accentuarea rapidă a interdependenţei globale a obligat toate ţările, indiferent de politica lor, să treacă la o liberalizare a regimului comercial şi al investiţiilor străine. Pentru a obţine succesul economic scontat, ţările trebuie să intre într-o competiţie agresivă pentru atragerea investiţiilor străine, precum şi pentru promovarea unor programe investiţionale în exterior, obiective care au ajuns să determine dimensiunile producţiei globale şi, plecând de aici, volumul de muncă, profiturile şi procesul tehnologic. Majoritatea ţărilor oferă facilităţi diverse şi avantaje directe investitorilor străini, dar un comerţ liber şi un regim al investiţiilor străine atrăgător sunt esenţiale pentru câştigarea acestei competiţii acerbe. Mexicul, spre exemplu, a depăşit într-un final aversiunea istorică pentru liberalizarea schimburilor şi s-a îndreptat spre vecinul său nordic SUA, propunându-i NAFTA, în momentul în care s-a convins de faptul că numai în acest fel va reuşi să evite eşecul în competiţia globală pentru atragerea de capital.
Mai mult, obţinerea succesului economic în economia globală a zilelor noastre cere ţărilor să fie competitive şi eficiente nu numai pe pieţele lor naţionale, ci şi pe pieţele externe. Această afirmaţie îşi păstrează valabilitatea indiferent de cât de mare este piaţa internă: cele mai “închise” economii, cu largi pieţe naţionale, incluzând aici Brazilia, China, Rusia, India şi SUA care acum un deceniu instituiau cote cantitative la importul de autoturisme, motoare, oţel şi multe alte produse, au intrat şi ele în cursa pentru liberalizarea competitivă a comerţului internaţional.
Liberalizarea competitivă este urmărită acum şi de ţări care până de curând duceau o politică puternic protecţionistă, cum ar fi Franţa – cazul cel mai elocvent – dar şi ţările din America Latină, care îmbrăţişau doctrina substituţiei importurilor nu mai târziu decât în urmă cu două decenii.
Însă cea mai surprinzătoare schimbare de direcţie a venit din partea ţărilor cu economii de comandă ale lumii comuniste, începând cu China, ţările Europei Centrale şi de Est, ţările fostei Uniuni Sovietice şi terminând cu Vietnamul, ţări care au deschis graniţele produselor din afară, acceptând astfel competiţia ca pe o formă de eficientizare a economiilor lor.
O schimbare profundă, atât pe plan intelectual, cât şi pe plan ideologic, secondează cu succes această dezvoltare istorică. Substituirea importurilor şi modelelor autarhice de dezvoltare bazate pe strategii naţionale au fost experimentate în anii ’60 şi chiar ’70. Dar eşecul lor a fost atunci practic demonstrat de criza datoriei externe a ţărilor din lumea a treia din anii ’80 şi au fost astfel înlocuite ulterior cu ceea ce s-a numit o “orientare spre exterior”.
Această schimbare în gândirea economică nu explică decât într-o măsură redusă proliferarea acordurilor regionale. Întrebarea care se pune încă este de ce această nouă atitudine nu a produs o explozie de iniţiative unilaterale de liberalizare a schimbului, pe care toate manualele le recomandă ca pe cele mai directe căi spre maximizarea profitului din comerţ pentru ţările care le adoptă? Răspunsul a fost dat de intrarea comerţului internaţional într-o nouă eră, aceea a reformei.
4.2 Coordonate economice şi politice în procesul de reformă
a comerţului internaţional
Pentru început, trebuie menţionat că liberalizarea unilaterală a fost practicată într-o oarecare măsură de unele ţări din Asia de Est, dar şi din SUA, în momentul în care unele cote la import au fost desfiinţate fără a exista o reciprocitate din partea altor ţări. Dar opoziţia politică a abătut ţările de la simpla desfiinţare a barierelor lor comerciale tradiţionale. Au existat întotdeauna grupuri de interese care s-au luptat, de cele mai multe ori cu un succes prelungit, pentru menţinerea poziţiilor lor protecţioniste19.
Strategia standard (folosită pentru realizarea reformei în comerţul internaţional) s-a bazat în principal pe mobilizarea tuturor factorilor interesaţi în această întreprindere dificilă, pentru forţele oponente deschiderii pieţelor. Aceşti factori i-au inclus pe beneficiarii importurilor – cum ar fi consumatorii – şi pe utilizatorii materiilor prime din import, mari firme din domeniul industriei20. Totuşi, aceste grupuri rareori au constituit o forţă organizată, iar câştigurile lor din liberalizarea comerţului au fost modeste şi dispersate. Din acest motiv au şi reprezentat o contrapondere politică slabă în raport cu cei care ar fi fost afectaţi puternic de competiţia firmelor străine.
Pentru a învinge această opoziţie, a devenit necesar să se apeleze la exportatori şi alţi participanţi la comerţul internaţional care câştigă direct din deschiderea pieţelor spre exterior. Astfel, se urmăreşte atragerea ţărilor partenere într-o acţiune paralelă pe calea liberalizării schimbului, se insistă tot mai mult pe reciprocitate în eliminarea barierelor comerciale.
În acest scop, se iniţiază negocieri de tot mai numeroase acorduri regionale, pentru crearea de noi de noi debuşee în vederea înclinării balanţei în favoarea dezideratului comun – liberalizarea. SUA au fost în sfârşit de acord să elimine cotele la importul de textile negociind concesii la produse similare cu restul lumii, în cadrul Rundei Uruguay a GATT, precum şi în ceea ce priveşte drepturile de proprietate intelectuală şi barierele netarifare discriminatorii împotriva importului de produse agricole. Pe parcursul aceleiaşi runde de negocieri, Japonia şi Coreea au acceptat să-şi deschidă pieţele de orez, făcând apel la interesele exportatorilor.
În acest fel, liberalizarea negociată s-a dovedit mult mai uşor de înfăptuit decât liberalizarea unilaterală. Cheia succesului a reprezentat-o abilitatea cu care ţările interesate i-au convins pe partenerii străini să acţioneze conjugat pentru atingerea obiectivelor comune. Marile entităţi comerciale, cum sunt SUA şi UE, au cel mai mult de câştigat din această deschidere a pieţelor şi din liberalizarea comerţului, datorită atracţiei pe care o reprezintă pieţele lor pentru ceilalţi parteneri.
O altă problemă cheie în acest proces de reformă a schimbului o constituie nivelul, gradul de liberalizare la care a ajuns o anumită ţară. Reducerea, iniţial, a tarifelor foarte ridicate este relativ simplu de înfăptuit, dar multe ţări au realizat că, pentru a se apropia de ultima fază a procesului de liberalizare este necesară aplicarea politicii economice tradiţionale. Chile este un exemplu concludent în acest sens. Prin politica dusă a încercat să obţină o liberalizare totală a schimbului, dar în prezent se vede obligată să mobilizeze sprijinul exportatorilor săi, pentru a depăşi rezistenţa apărută în calea eliminării şi a ultimelor zece procente, cât mai reprezintă protecţia împotriva importurilor. Strategia sa este bazată pe negocierea de acorduri reciproce oriunde acest lucru este posibil – în cadrul Mercosur, NAFTA, APEC – bilaterale şi/sau globale prin intermediul nou înfiinţatei OMC.
4.3 Liberalizare regională vs liberalizare globală
Căutând să obţină reciprocitate pentru acţiunile lor pe calea liberalizării, ţările se pot îndrepta fie spre regiunea geografică căreia îi aparţin, fie spre sistemul comercial global. Abordarea globală îşi află importanţa sporită în faptul că maximizează numărul de pieţe străine implicate şi evită distorsiunile economice (şi riscul politic) ale discriminării între partenerii de schimb . Într-adevăr, succesiunea “rundelor “ GATT în perioada postbelică a avut o contributie majoră la eliminarea barierelor din calea globalizării economice .
Odată cu intensificarea procesului de liberalizare competitivă în ultimul deceniu, abordarea regională vine tot mai mult să domine acest proces. Această abordare se dovedeşte a fi cea mai economică în ceea ce priveşte timpul şi cea mai puţin complicată, deoarece este clar că practic este mai uşor să se încheie acorduri şi înţelegeri cu câţiva vecini decât cu toţi cei peste 130 de membri ai OMC. Mai mult, grupările regionale acţionează mult mai decis – unele dintre ele au ales deja calea liberalizării totale a relaţiilor comerciale – decât cele globale, care nu au ţintit atât de departe.
O forţă majoră în obţinerea succesului câtorva acorduri economice regionale a constituit-o şi dorinţa statelor de a se depăşi unele rivalităţi politice cu tradiţie. Scopul cardinal al UE a fost să pună capăt ostilităţii istorice dintre Franţa şi Germania . Mercosur a reprezentat sfârşitul cursei înarmărilor – incluzând aici şi dimensiunea sa nucleară – în care se angajaseră Argentina şi Brazilia. Succesul APEC ar reduce riscul unor conflicte în interiorul continentului asiatic, dar şi de o parte şi de alta a Pacificului . Acordurile comerciale regionale sunt, de aceea, motivate de problema păstrării securităţii naţionale21.
În ultimii ani s-a înregistrat o deplasare a interesului de la înfăptuirea unei liberalizări competitive la interacţiunea dinamică dintre iniţiativele regionale şi cele globale de reducere a barierelor comerciale. Această interacţiune pozitivă între cele două strategii s-a intensificat în anii ’80 şi ’90, în timp ce liberalizarea competitivă era la ordinea zilei. SUA a trecut peste aversiunea sa pentru regionalism semnând un acord de liber schimb cu Israelul si Canada după ce UE blocase începerea unor noi negocieri în cadrul GATT, iar ca răspuns la aceste concesii UE a renunţat la dreptul său de veto şi a permis începerea Rundei Uruguay.
Această interacţiune pozitivă se extinde şi la nivel subregional. Oferta preşedintelui Bush din 1991 de a extinde NAFTA la scara întregii emisfere vestice a provocat o explozie de acorduri bilaterale şi plurilaterale în America Centrală şi de Sud, aceste ţări încercând să se pregătească pentru a face marele pas pe calea liberului schimb.
În concluzie, iniţiativele de liberalizare regională, precum şi cele de liberalizare globală s-au susţinut reciproc pe perioada ultimelor trei decenii. Temerile unor observatori că regionalismul va împiedica realizarea obiectivelor globale s-au dovedit, deci, a fi neîntemeiate.
5. Regionalizare & Globalizare – o abordare pentru viitor
5.1. Extindere şi integrare în comerţul liber regional
Liberul schimb regional reprezintă deja, după cum s-a mai amintit anterior, obiectivul a trei sferturi din membrii OMC şi 70% din comerţul internaţional. De aceea, o
alternativă viabilă la ceea ce profesorul C. Fred Bergsten numea “negocierea finală “22 –negociere care, în opinia sa, ar putea avea loc între ţările puternic dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, pentru ca, în final, acestea să-şi dea mâna pentru atingerea obiectivului unic, globalizarea economică – poate constitui o punte de legătură între principalele grupuri regionale pentru a forma un epicentru dominant al liberului schimb în interiorul sistemului comercial, zonă care s-ar putea extinde, în momentul în care circumstanţele sunt favorabile, lăsând porţile larg deschise unei participări globale. În prezent, trei mari grupuri regionale – cel european, cel din emisfera vestică şi cel din regiunea Asia – Pacific – reprezintă candidaţii perfecţi pentru o asemeena încercare, dar o încercare pripită s-ar lovi de aceleaşi probleme ca şi iniţiativa comerţului liber a OMC.
Ritmul lent al procesului spre liberul schimb al APEC, şi rezervele Europei şi Americii Latine de a oferi acces liber pe pieţele lor pentru exportatorii asiatici se numără printre principalele obstacole. Unul dintre scenariile cel mai des întâlnite în studiile de specialitate prezintă o iniţiativă care ar putea juca un rol imediat în integrarea tuturor grupurilor regionale majore, diminuând astfel mult ameninţarea cu dezmembrarea sistemului comercial în blocuri regionale rivale. O astfel de iniţiativă ar fi TAFTA – Trans-Atlantic Free Trade Agreement. TAFTA a reţinut atenţia lumii econmice încă din 1994, însă discuţiile au fost până acum incomplete şi izolate, în parte din cauză că guvernele ţărilor nord-atlantice au evitat subiectul cu obstinaţie.
În orice caz, un scenariu al consecinţelor unei astfel de iniţiative demonstrează dinamica şi forţa ce ar putea fi eliberate şi care ar putea stabili cursul favorabil spre realizarea unei relativ rapide integrări în comerţul regional şi multilateral. Acest pas final ar putea aduce împreună centrul dominant al acordurilor de liber schimb şi ceilalţi membri OMC. Un acord de liber schimb transatlantic- TAFTA-extins la Europa şi emisfera vestică ar include majoritatea ţărilor OMC şi cea mai mare parte din comerţul global, iar programata extindere la ţările APEC până în 2010 adaugă multe din ţările rămase. Integrarea acestui acord în cadrul OMC ar obliga la mai mult decât o depozitare de documente la Geneva, precum şi la schimbări semnificative in structura actuală a OMC (în primul rând o schimbare de nume în Organizaţia Mondială a Comerţului şi Investiţiilor – OMCI este probabil a se realiza în următorii ani). Clauza naţiunii celei mai favorizate, acordată în regim condiţionat pentru celelalte ţări membre ale acordului, schimbarea procedurilor de vot etc.,ar fi nişte schimbări necesare pentru funcţionarea TAFTA.
În concluzie, o mare varietate de interese politice şi economice vor fi influenţate de strategiile de extindere şi integrare ale comerţului regional în perioada imediat următoare indiferent dacă se va merge pe varianta TAFTA sau dacă se va urmări o schimbare de direcţie prin începerea unei noi runde de negocieri în cadrul OMC.
5.2. Globalizarea economică – punct terminus: 2010?
Atât consideraţiile interne cât şi cele internaţionale sunt îndreptate după părerea americanului Fred Bergsten, într-o singură direcţie: iniţierea unui acord în cadrul OMC, la Singapore, în următorii ani, prin care să se stabilească un obiectiv principal – atingerea dezideratului reprezentat de globalizarea economică până la o dată certă la începutul secolului viitor. Această iniţiativă este necesară pentru a revigora procesul de liberalizare competitivă.
“Este esenţial să oferim mijloace multilaterale eficiente pentru rezolvarea disputelor privind direcţia spre care se îndreaptă comerţul internaţional actual, dispute care în mod inevitabil vor creşte în intensitate pe măsură ce interdependenţa economică dintre state se va intensifica.”23.
Din punctul de vedere al SUA, globalizarea economică ar oferi o deschidere a pieţelor celor mai puternice economii – stimulând astfel exportul şi creşterea implicită a numărului locurilor de muncă. Din punctul de vedere al Europei, o atare creştere a exportului ar putea reduce şomajul la minimum. În fine, din punctul de vedere al Asiei, precum şi al ţărilor în curs de dezvoltare, strategiile de creştere orientate spre exterior pot fi susţinute cu asigurări din partea ţărilor dezvoltate că nu vor da înapoi înainte de finalul procesului.
Când aliaţii victorioşi au construit sistemul economic pentru lumea postbelică au inclus în centru Organizaţia Internaţională a Comerţului (care ulterior a devenit GATT) pentru a reduce barierele în calea schimbului şi pentru a soluţiona disputele economice dintre naţiuni. Când Europa s-a unit la sfârşitul anilor ’50, SUA au iniţiat o serie de măsuri multilaterale pe calea liberalizării pentru a reduce impactul discriminatoriu al noii Pieţe Comune. Când aceste eforturi globale au început să îşi piardă din eficienţă în anii ’80 şi începutul anilor ’90, în parte din cauza sfârşitului Războiului Rece, acordurile regionale au început să apară pentru a duce mai departe aceste eforturi24.
Procesul globalizării economice – ce are ca punct terminus anul 2010 – va continua, în plan mai larg, aceste acte timpurii de consolidare a fenomenului global şi va spori prosperitatea tuturor ţărilor prin subscrierea celui mai mic succes liberalizării competitive a comerţului internaţional. Va elimina de asemenea riscul ca aranjamentele regionale să se transforme în blocuri ostile în afara cadrului global.
Este prematur, consideră specialiştii să se încerce lansarea unei iniţiative globale acum. Însă planificarea detaliată a unei globalizări economice ar trebui făcută; deciziile ar trebui luate în următorii câţiva ani pentru a înlătura riscul ca ţări cheie cum ar fi SUA sau ţările Europei Occidentale să se îndrepte în alte direcţii.
Această viziune a globalizării economice, cu finalizarea la sfârşitul următorilor 20 de ani, ar trebui să ghideze toate eforturile din momentul în care se zăresc zorile secolului XXI.
Globalizarea economică poate fi definită, într-un mod practic, ca o creştere mai rapidă a activităţii economice dincolo de graniţele statale decât creşterea activităţii în cadrul economiilor naţionale. Acest termen de globalizare include de facto şi instituirea unor legături de structură şi de ritm între economiile naţionale şi pieţele internaţionale.
Fenomenul în sine nu este o noutate şi perioadele incipiente ale globalizării economice sunt adesea citate, cum ar fi intervalul cuprins între a doua jumătate a secolului trecut şi anii 1913-1914, când raportul dintre importuri şi PIB (globale) -indicatorul cel mai relevant-a atins niveluri ce nu au mai fost realizate până târziu, spre sfârşitul anilor ‘70 şi începutul anilor ’80.
Într-o societate în plină schimbare, şi nu numai din punct de vedere economic, dar şi din punct de vedere ideologic, globalizarea economică a cunoscut, ca fenomen de amploare, comentarii dintre cele mai diverse, concludent fiind punctul de vedere al economistului determinist Karl Marx, care descria procesul în termenii conştiinţei de clasă, abordare tipică modului de concepţie a operei sale:”Nevoia unei pieţe pentru produsele sale, în continuă extindere, urmăreşte burghezia pe întreaga suprafaţă a globului... [Industriile naţionale] sunt înlocuite cu noi industrii... care nu mai prelucrează materiile prime autohtone, ci materii prime aduse din zonele cucerite şi exploatate arbitrar; industrii ale căror produse sunt consumate nu numai în interior, dar şi în orice colţ al lumii... “1
O chestiune centrală în analiza actuală a fenomenului este aceea dacă noul val în comerţul internaţional, care a început la mijlocul anilor ’80, reprezintă o etapă obişnuită a unei scheme ciclice, sau este ceva nou, diferit şi mai consecvent în evoluţia ascendentă decât cele de dinaintea sa.Observatori influenţi ai fenomenului afirmă că acest “nou val” nu face notă distinctă în relaţiile cu cele anterioare.Profesorul american Paul Krugman, spre exemplu, afirma că “importanţa comerţului internaţional pentru economia actuală (a SUA-n.n.) nu este una fără precedent, sau nici măcar neobişnuită după standarde istorice"2. Departamentul de Analiză şi Cercetare Economică din cadrul OMC conchide:"... Rata de creştere a raportului dintre comerţul internaţional şi PIB global în decada 1984-1994 este descrisă nu atât ca o accelerare relativ la perioada ‘74-’84, ci mai degrabă ca o întoarcere la trendul crescător al acestui raport, trend evident între anii ’50-’74... Procesul fundamental de integrare economică globală a fost întrerupt în perioada ‘74-’84, după care a revenit la cursul iniţial.”3.
Problema principală a acestui demers analitic o reprezintă combaterea opiniei sau curentului general, conform căruia nimic esenţial nu s-a schimbat în cadrul economiei mondiale precum şi argumentarea faptului că noul val al globalizării este diferit de cele precedente atât din punct de vedere cantitativ cât şi din punct de vedere calitativ4.
Un specialist în domeniu, profesorul Charles Oman5 prezintă contextul istoric al acestui fenomen al globalizării economice incluzând problema centrală prezentată mai sus, în studiul său “Cercetări asupra globalizării şi regionalizării economice “. Profesorul Oman descrie aici trei valuri distincte ale globalizării economice începând cu ultima jumătate a secolului XIX. Asfel, primul val, care se întinde pe perioada anilor 1870-1914, include cele mai mari niveluri atinse de raportul între importul şi PIB-ul globale şi este caracterizat de activitatea trusturilor financiare şi de capital ca oligopoluri atât în interiorul ţărilor celor mai puternic industrializate, cât şi în afara lor. Anglia aflată în centrul acestui proces, importa bumbac din SUA, alimente şi alte produse de bază, din multe alte ţări, şi exporta textile şi alte produse manufacturate. Relaţiile în care se înregistra avantajul comparativ erau constante şi simplu de demonstrat. Al doilea val al globalizării economice s-a desfăşurat pe două decade –1950-1970 şi a implicat avântul economic al corporaţiilor multinaţionale, care însă îşi direcţionau investiţiile directe în străinătate concentrându-se în principal pe producţie sau ansamblare, produsele având ca destinaţie piaţa ţării gazdă. Ţările în curs de dezvoltare au rămas şi în această perioadă furnizorii principali de materii prime şi produse alimentare de bază, începând însă să exporte şi textile şi alte produse manufacturate care cereau un consum mare de muncă.
Al treilea val al globalizării economice a început la mijlocul anilor ’80, după un deceniu de creştere lentă a comerţului internaţional şi a investiţiilor străine directe,
cauzată de două crize ale petrolului, recesiunea globală indusă de extraordinara creştere a nivelului ratei dobânzii în SUA şi de criza datoriei externe din ţările lumii a treia.
Aflat încă în plină desfăşurare, acest al treilea val se prezintă la rândul său sub forma a trei niveluri distincte, constituindu-se ca adevăraţi stimuli ai globalizării economice care îl explică şi îl separă într-un fel de celelalte valuri anterioare:
1.Triumful liberalismului economic. Pieţele nationale s-au deschis în mod remarcabil competiţiei în creştere, atât celei interne cât şi celei externe, în anii ’80 şi ’90. SUA au luat conducerea în ceea ce priveşte eliminarea barierelor protecţioniste, urmate de Anglia şi, mai recent, de alte ţări puternic industrializate.Cea mai dramatică schimbare (în planul eliminării barierelor din calea liberalizării comerţului mondial) a venit însă din partea ţărilor în curs de dezvoltare, precum şi din partea ţărilor foste sau actual comuniste, care au stabilit ca obiective ale reformei lor economice privatizarea, eliminarea treptată a barierelor din calea liberalizării comerţului şi elaborarea unui program de măsuri care să faciliteze dezvoltarea investiţiilor. Rezultatul acestei orientări diferite faţă de anii precedenţi este schimbarea radicală a cadrului politic şi economic, abordarea globală a relaţiilor comerciale, rezultat care nu poate să ducă decât la o consolidare a procesului de globalizare economică.
2.Revoluţia tehnologică. Schimbările care au apărut, în perioada postbelică, de natură tehnologică, au avut un mare impact asupra evoluţiei ulterioare a fenomenului globalizării economiei.
Începutul îl înregistrăm în anii ’50, odată cu apariţia primelor computere ,dar adevărata explozie în plan comercial a tehnologiei de prelucare a informaţiei care a afectat pozitiv comerţul internaţional şi investiţiile s-a remarcat începând cu primii ani ai deceniului nouă.Impactul acestor îmbunătăţiri continue ale tehnologiei de prelucrare a informaţiei a fost resimţit mai mult sau mai puţin intens în toate sectoarele economiei – agricultură, industrie, telecomunicaţii, servicii financiare, transport, servicii medicale6.
Odată cu acest avânt al importanţei informaţiei se urmăreşte întărirea legăturilor economice mai ales la nivel internaţional, stimulându-se cooperarea şi cercetarea în domenii şi sectoare diverse.
3.Internaţionalizarea sectorului întreprinderilor private. Rezultatele combinate ale celor doi “stimuli” economici prezentaţi anterior influenţează în mod major procesul de internaţionalizare a întreprinderilor private.Schimbul internaţional de bunuri, servicii, capital, tehnologie se află în continuă creştere.Sectoarele de importanţă capitală, care sunt atât cauză, cât şi efect al fenomenului globalizării, sunt acelea considerate noua infrastructură pentru comerţ – serviciile financiare, telecomunicaţiile şi transporturile. Aceste sectoare sunt integrate în mare măsură cadrului global, cu costuri reduse ceea ce relevă tot mai mult capacitatea lor de a facilita comerţul internaţional şi procesul de investire.
O consecinţă importantă a acestei internaţionalizări o reprezintă evoluţia vertiginoasă de integrare pe verticală a producţiei dincolo de graniţe a corporaţiior multinaţionale.O altă consecinţă este constituită de apariţia unei noi categorii – antreprenorii financiari – care adună la un loc capital, tehnologie şi experienţă managerială pentru a crea întreprinderi cărora li se incumbă combinarea unor variate forme de proprietate şi control, în general pentru proiecte de infrastructură în domeniul energetic, al telecomunicaţiilor şi transporturilor (baza procesului de globalizare economică ).
Că aceşti trei “stimuli” prezentaţi mai sus propulsează globalizarea economică la niveluri neatinse anterior poate constitui, în opinia unor autori contemporani, o aparenţă adeseori înşelătoare. Însă acest al treilea val, orice s-ar spune, este diferit de celelalte tocmai prin orizontul vizat, atât în termeni geografici, cât şi funcţionali şi de timp7.
Întrebarea critică rămâne însă cât de repede şi cât de departe ar trebui să meargă procesul acesta al globalizării economice, atât pe plan mondial cât şi pentru fiecare economie naţională în parte, şi ce impact va avea asupra performanţelor respectivelor ţări.Din păcate toate răspunsurile care se pot da în momentul de faţă acestor întrebări au un defect capital : nu acoperă decât parţial problema, iar problema este dată de faptul că procesul se află în plină desfăşurare, iar evoluţia globalizării economice este mai sinuoasă, factorul imprevizibil având influenţa cea mai ridicată asupra rezultatelor finale.
1.2 Importanţa acordurilor comerciale regionale
Acordurile comerciale regionale au constituit o parte importantă a sistemului comercial mondial încă de la înfiinţarea GATT. Era limpede pentru semnatarii originari ai GATT că susţinerea britanică pentru acord era esenţială dar în acelaşi timp imposibilă fără o oarecare flexibilitate privind termenii acordului ce a stat la baza înfiinţării Commonwealth-ului. În mod identic, peste ani, formarea uniunii vamale Benelux, a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, devenită mai apoi Comunitatea Economică Europeană şi acum Uniunea Europeană, toate acestea au obligat GATT să admită existenţa unor relaţii economice şi politice speciale, pentru a-şi prezerva eficacitatea ca acord multilateral.
1.2.1 Acordurile comerciale regionale au fost iniţial acceptate ca derogări excepţionale de la principiul clauzei naţiunii celei mai favorizate.Astăzi, acestea reprezintă aranjamente vamale care au crescut în importanţă. Orice partener comercial major al nou constituitei OMC (exceptând Hong Kong, Japonia şi Coreea) este acum parte a cel puţin unui acord economic regional notificat de GATT.
Pe cât sunt de numeroase acordurile comerciale regionale, pe atât sunt de complexe şi de diversificate. Dacă aceste acorduri regionale se regăsesc în marea lor majoritate în categoria uniunilor vamale sau a zonelor de liber schimb, asemenea acorduri pot apărea foarte distincte în contextul diferitelor grupuri de ţări, a diferitelor etape de dezvoltare, diferiţilor parteneri comerciali şi diferitelor niveluri de aderare la procesul de liberalizare a comertului internaţional.
1.2.2 Formarea majorităţii acordurilor comerciale regionale a avut loc în două perioade distincte : prima în anii ’60 şi ’70, şi a doua începând cu 1990. Cea mai rapidă creştere a fost concentrată aproape exclusiv în Europa. Peste 58 de acorduri au fost semnate şi notificate de GATT între 1960 şi 1979; iar dintre acestea, cel puţin 48 includeau parteneri europeni. O a doua perioadă a început la sfârşitul anilor ’80. Numai între 1990 şi 1994 au fost notificate de către GATT peste 30 de acorduri regionale.
Europa de Vest continuă să joace un rol important în constituirea acordurilor comerciale regionale. În urma dezmembrării blocului sovietic, ţările central şi est-europene caută să semneze acorduri comerciale cu UE şi ţările AELS, în scopul găsirii unor pieţe pentru produsele lor, dar şi a obţinerii de facilităţi şi ajutor material în vederea restructurării economiilor lor naţionale.
Mai puţin numeroase, dar semnificative sunt acordurile regionale care au apărut atât în America de Nord cât şi în America de Sud, NAFTA, şi respectiv MERCOSUR (uniune vamală între Argentina, Brazilia, Paraguay şi Uruguay ), cu tendinţe clare de a se extinde şi în Asia.
1.2.3 Regionalismul a început să câştige teren la sfârşitul anilor ’80 dintr-o varietate de motive economice şi instituţionale. Pe plan economic, au existat ţări mici cu protecţionism ridicat care au încercat să implementeze singure programele de reformă privind liberalizarea comerţului. Această liberalizare unilaterală a devenit din ce în ce mai relevantă pentru încheierea acordurilor regionale în măsura în care aceste ţări mici aveau nevoie de o complementaritate a relaţiilor lor comerciale, în sensul că pentru a fi eficiente pe plan extern aveau nevoie de accesul pe pieţele externe. În această perioadă, comerţul între parteneri “naturali” – ţări care dezvoltau prin tradiţie relaţii comerciale însemnate – s-a intensificat la cote neatinse anterior.
Pe plan instituţional, acest proces de liberalizare unilaterală a concurat desfăşurarea negocierilor în cadrul Rundei Uruguay a GATT (1986-1994) . La început negocierile au bătut pasul pe loc din cauza unei agende ce cuprindea un program ambiţios care a generat multe controverse. Pentru a se ajunge la un consens în privinţa multor probleme, a fost necesară depăşirea numeroaselor obstacole de ordin politic. Nu puţine au fost momentele în care s-a pus pe tapet problema încetării imediate a negocierilor8.
Iniţiativele regionale au apărut în urma negocierilor ca un paradis pentru ţările mici care nu-şi mai permiteau să adopte strategia lui “aşteaptă să vezi ce se mai întâmplă” pe care merseseră în cadrul acordurilor multilaterale.
Ceea ce trebuie reţinut este faptul că aceste iniţiative regionale nu erau şi nu sunt un substitut pentru negocierile multilaterale, ci un instrument complementar, care adesea este folosit pentru a influenţa pozitiv negocierile multilaterale.
1.2.4 Acordurile comerciale regionale care au proliferat după Runda Uruguay au dus la reducerea semnificativă a barierelor comerciale între multe ţări. Influenţa lor a fost tot atât de mare şi asupra politicilor comerciale globale. În măsura în care un acord comercial regional instituie liberalizarea pieţelor, acest lucru serveşte ca model şi experienţă pentru viitoarele acorduri. Ba mai mult, poate reprezenta baza stabilă şi generatorul unei adânciri a procesului de liberalizare a comerţului la nivel plurilateral şi chiar multilateral9. Un exemplu în acest sens îl constituie NAFTA. După negocierile încheiate cu succes în 1992, toate îngrijorările în ceea ce priveşte faptul că NAFTA ar distrage atenţia de la procesul de liberalizare au fost spulberate. Pe lângă faptul că NAFTA a ajutat la deblocarea negocierilor din cadrul Rundei Uruguay, a încurajat naţiunile din regiunea Asia-Pacific să adopte un set de principii pentru a liberaliza comerţul şi investiţiile până în anii 2010-2020. În fine, NAFTA a convins naţiunile din emisfera vestică să contribuie activ la stabilirea unei zone de liber schimb la nivelul întregii emisfere până în anul 200510.
1.2.5 Apărătorii înfocaţi ai comerţului liber se despart atunci când este vorba de efectele acordurilor comerciale regionale asupra procesului de globalizare economică. Unii susţin că acordurile regionale sunt complementare obiectivelor globale ale OMC. Alţii văd în ele tocmai impedimentul no.1 în calea globalizării11. Profesorul Jaime Serra afirmă în cartea sa “Reflections on Regionalism”: “Probabil că
2.RELAŢIILE COMERCIALE ŞI INVESTIŢIILE STRĂINE DIRECTE
- dimensiuni cheie ale globalizării economice -
Schimburile comerciale sunt mai degrabă consecinţa decât cauza fluxurilor internaţionale de capital, tehnologie şi relaţii manageriale. Acestea din urmă – numite şi dimensiuni non-comerciale reprezintă culmea noului val al globalizării economice. Dar, din cauza dificultăţilor care apar în măsurarea lor, acestea sunt lăsate pe planul al doilea sau ignorate în comparaţie cu relaţiile comerciale. Raportul dintre importuri sau exporturi şi PIB este de departe cel mai frecvent utilizat instrument pentru măsurarea globalizării economice, uneori chiar singurul, când de fapt, având în vedere gradul accentuat de creştere comerţul poate fi numai vârful aisbergului globalizării.
2.1 Relaţiile comerciale şi globalizarea
Comerţul a crescut mult mai repede decât producţia globală începând cu jumătatea anilor ’80, atât în termeni absoluţi cât şi în comparaţie cu decadele anterioare. Metoda cea mai potrivită de măsurare a acestei creşteri a fost oferită de OMC şi ia în calcul creşterea în volum a exporturilor de mărfuri comparativ cu producţia mondială de bunuri.
Cea mai relevantă şi sintetică apreciere a laturii comerciale a globalizării este dată de trendul raportului dintre comerţul total şi PIB, trend ce a fost comensurat de OMC luând în calcul numeroasele dificultăţi ce au apărut în această acţiune. Ratele estimate au sărit de la 7 % la 5 % în perioada 1950-1974, s-au mărit uşor până la 18% până în 1985, şi apoi au crescut accelerat, atingând în 1995 23%13 .
Luând ca exemplu concludent economia americană, aceasta a ţinut pasul mai mult sau mai puţin, funcţie de conjunctură, cu trendul global de adâncire a dependenţelor în relaţiile comerciale, anume, într-un mod mai accelerat până în 1986, anul în care dolarul a suferit o depreciere puternică şi a avut loc o restructurare a industriei americane pentru a deveni mai competitivă pe pieţele internaţionale. Raportul între exporturile şi importurile de mărfuri, pe de o parte, şi PIB, pe de altă parte a crescut de la 7% în 1950 la 17% în 1970, apoi la 14% în 1985, şi în final, la 17% în 1994. Dacă luăm în calcul şi serviciile, acest raport creşte la 22%. Dependenţa comercială a SUA este totuşi redusă în
comparaţie cu alte ţări – Belgia şi Luxemburg înregistrează valori ale acestui raport de 150 %, Canada – 67%, Germania – 54%, Coreea de Sud – 61% şi exemplele pot continua14.
Această privire de ansamblu arată că această creştere a comerţului internaţional este urmarea directă a creşterii accelerate a producţiei globale, având două caracteristici principale de structură, care derivă din forţa subsidiară a noului val al globalizării economice : prima are în vedere compoziţia pe sectoare a comerţului mondial şi a doua – distribuţia sa geografică.
Compoziţia pe sectoare a comerţului mondial cu mărfuri s-a modificat în mod constant înregistrându-se o concentrare pe produsele manufacturate. Aşa cum se observă în tabelul 1, produsele manufacturate, au crescut în total exporturi de la 54% în 1963 la 63% în 1985 şi 77% în 1995, în timp ce produsele agricole şi materiile prime au scăzut ca pondere în exporturi la 12%, respectiv la 4% în 1995. Ponderea combustibililor de origine minerală a scăzut la mai puţin de 10 % în anii ’90, după ce a atins cote înalte în anii ’80, ca urmare a crizelor petroliere din anii ’7015.
Distribuţia geografică a comerţului mondial până în 1960 poate fi caracterizată ca “tripolară” , relaţiile comerciale fiind practic monpolul Europei Occidentale, Americii de Nord şi Asiei de Est, comerţul desfăşurându-se activ atât în interiorul acestor trei regiuni cât şi între ele. Aşa cum se observă şi în tabelul 2, această orientare tripolară s-a adâncit în mod substanţial în anii ’80, comerţul în interiorul celor trei poli crescând de la 40% la 49% şi între cei trei poli de la 19 la 27 de procente, în timp ce, ca o comparaţie, comerţul în şi între celelalte regiuni ale lumii – inclusiv Asia de Sud, America de Sud, Africa, Orientul Mijlociu, Uniunea Sovietică – a scăzut de la 41% în anii ’80, la 24% în 199516.
Această concentrare tripolară apare crescând brusc şi apoi prezintă un uşor declin în 1995, reflectând mai fidel noua direcţie către care se îndreaptă comerţul actual, şi anume cea de înlăturare a barierelor de orice fel. A existat, de asemenea, o schimbare semnificativă în interiorul grupului tripolar, cu Asia de Est în creştere, în paralel cu un declin al Europei Occidentale. Dominaţia celor trei regiuni puternic industrializate în comerţul mondial va continua cel puţin un deceniu, poate şi mai mult.
În concluzie, comerţul a crescut rapid de la mijlocul anilor ’80, concentrat pe produse manufacturate şi servicii, precum şi orientat în interiorul şi între cele trei cele mai puternic industrializate regiuni, precum şi cu SUA printre liderii ce şi-au intensificat substanţial relaţiile comerciale internaţionale.Această creştere a globalizării comerţului la niveluri neatinse anterior poate fi explicată parţial prin recentele reduceri ale barierelor comerciale şi ale costurilor transportului. Însă motivul principal al acestei creşteri rezidă în dezvoltarea şi structurarea optimă a investiţiilor la nivel mondial.
2.2 Investiţiile străine directe şi globalizarea
Aşa cum se observă şi din grafic, o expansiune extraordinară a procesului de investire în străinătate a început odată cu 1986 după un trend constant cu scurte perioade de declin. Declinul moderat al investiţiilor străine directe în anii 1991-1992 este explicat prin reducerea investiţiilor japoneze, iar avântul din 1993 s-a concretizat în atingerea, în 1995, a sumei totale investite direct în străinătate de 315 miliarde USD, adică de peste 6 ori valoarea din 1985.
Cealaltă formă de măsurare a evoluţiei procesului de investire directă (vezi grafic) prezintă trendul raportului dintre investiţiile străine directe şi PIB-ul global. Raportul, care ia în calcul şi inflaţia, arată un parcurs sinuos până în 1983, cu investiţiile străine directe reprezentând 0.4% din PIB, pentru ca în 1990 să depăşească 1%.
Din datele publicate de organismele internaţionale, se remarcă o tendinţă de concentrare a investiţiilor în cadrul industriilor de prelucrare a resurselor naturale, dar şi a celor extractive, prin stimularea importului iniţial de utilaje şi echipamente în ţara gazdă, care conduce apoi la susţinerea exportului de resurse. Relaţia dintre comerţ şi investiţiile străine directe este mult mai complexă atunci când ne referim la industriile producătoare de bunuri manufacturate şi servicii.
Există exemple clare de ciocniri între investiţiile străine directe şi protecţionismul ridicat împotriva importului, din această interferenţă majoră rezultând mutaţii importante în structura relaţiilor comerciale interţări.
De asemenea, se face o distincţie fundamentală între integrarea pe verticală a corporaţiilor multinaţionale (în cadrul căreia activităţile cu costuri reduse – munca, spre exemplu – sunt susţinute cu ajutorul investiţiilor străine directe), şi integrarea pe orizontală, unde corporaţiile multinaţionale aleg dezvoltarea producţiei în străinătate – mărfurile fiind destinate pieţelor externe – pentru a profita de o tehnologie superioară, de un management mai performant, precum şi de a realiza o divizare a costurilor cercetării şi dezvoltării.
În ambele cazuri – integrare pe verticală sau pe orizontală – studiile disponibile la această oră indică faptul că ISD pot determina o creştere netă a comerţului, dar suferind schimbări semnificative la nivelul compoziţiei.
Evaluarea OMC pe 1996 remarcă faptul că “există o relaţie pozitivă între ISD şi exporturile ţărilor care beneficiază de aceste investiţii, însă nu una foarte pronunţată... .Şi mai puţin evidentă este legătura între investiţiile străine directe şi importuri.”
Distribuţia geografică a ISD se prezintă şi mai concentrată ca în cazul comerţului. În 1990, ISD ale ţărilor puternic industrializate – ţările Europei Occidentale, SUA, Canada, Japonia şi Australia – constituiau 93% din investiţiile făcute în străinătate şi 83% din cele primite din străinătate. Japonia este un caz aparte aici, înregistrând 22% din ISD făcute în exterior şi numai 1% din cele primite. ISD nu au fost bine primite în Japonia, această atitudine fiind imitată la rândul său şi de Coreea de Sud.
În ceea ce priveşte economiile în creştere ale ţărilor din Asia, America Latină şi Europa Centrală şi de Est, acestea trec printr-un proces investiţional intens. Până în 1995, partea din ISD ce revenea grupului ţărilor puternic industrializate a scăzut la 85% din investiţiile făcute în străinătate şi la 64% din investiţiile primite din străinătate. În termeni absoluţi, fluxurile valorice ale ISD către ţările în curs de dezvoltare au crescut în mod constant de la 13 miliarde USD în 1990 la 100 miliarde USD în 1994.
Două dimensiuni de luat în seamă ale creşterii rapide a fluxului de ISD privesc grupul ţărilor cele mai puţin dezvoltate şi China. Ţările cele mai sărace reprezintă prin definiţie medii nefavorabile plasării de capital prin investiţii, din fluxul total revenindu-le în jur de 1%.
China, de cealaltă parte, a cunoscut cea mai spectaculoasă creştere procentuală a investiţiilor primite – de peste 10 ori – de la 3,5 miliarde USD în 1990 la 37,5 miliarde USD în 1995, cele mai multe venind din Taiwan via Hong Kong17.
În concluzie, ISD reprezintă o dimensiune ce se dezvoltă rapid, a globalizării economice, precum şi o forţă centrală pentru creşterea comerţului internaţional.
3. Despre regionalism şi multilateralism în contextul globalizării economice
Primii 50 de ani de funcţionare a sistemului multilateral, având ca motor principal GATT/OMC, au reprezentat un succes major pe calea reducerii barierelor în comerţul internaţional, precum şi prin stimularea creşterii economice la scară mondială. Pe toată perioada anilor ’80 a avut loc o restructurare de esenţă a comerţului internaţional, a sistemului în general, care continuă şi în prezent, cerându-se tot mai mult o regândire fundamentală a strategiei în comerţul internaţional.
Desigur, problema este mult prea complexă pentru a fi abordată dintr-un singur punct de vedere. De aceea, specialiştii iau în considerare mai multe aspecte atunci când abordează această structură în continuă schimbare a relaţiilor comerciale. Globalizarea economică este poate latura cea mai importantă a chestiunii în cauză, un fenomen central, care apropie tot mai mult economiile naţionale în cadrul relaţiilor comerciale, al investiţiilor internaţionale şi al transferului internaţional de tehnologie. Companiile internaţionale devin din ce în ce mai orientate spre pieţele internaţionale. Guvernele sunt prinse şi ele între presiunile politice în faţa competiţiei importurilor şi imperativul reprezentat de adoptarea unor politici comerciale deschise în scopul păstrării unor poziţii competitive pe pieţele lumii. În mare, guvernele au ales calea liberalizării comerţului, ceea ce consolidează procesul de globalizare economică. Mai mult, liberalizarea comerţului se realizează acum pe trei niveluri principale – multilateral, prin Runda Uruguay şi OMC, regional, prin variatele iniţiative privind liberul schimb, dar şi unilateral, ca o problemă de interes naţional pentru multe ţări în curs de dezvoltare.
În comparaţie cu numai un deceniu înainte, contextul actual al relaţiilor comerciale prezintă o încercare deosebită pentru formularea strategiei în perioadele următoare.Două caracteristici au fost remarcate de cercetătorii fenomenului în încercarea de a dezvolta o asemenea strategie.
În primul rând, este evident faptul că liberul schimb – fără ca acest concept să se confunde integral cu liberalizarea comerţului – a devenit acum un obiectiv explicit al politicii generale. Acest lucru este şi mai evident în cazul proliferării iniţiativelor regionale în Europa, în cele două Americi şi dincolo de Pacific. În urma Rundei Uruguay ţările dezvoltate au abordat sectorial ideea liberului schimb prin constituirea în 1977 a ITA , Acordul pentru Informaţie şi Tehnologie, prin care s-a eliminat şi restul barierelor tarifare în domeniul informaticii şi telecomunicaţiilor. Iniţiative de acest gen, în scopul atingerii obiectivelor privitoare la liberul schimb pe fiecare sector economic în parte şi la nivel regional, vin în general din partea corporaţiilor multinaţionale, care urmăresc accesul mai uşor pe piaţă pentru a-şi orienta investiţiile la nivel mondial.
În al doilea rând, în timp ce sistemul multilateral a fost revigorat prin succesul Rundei Uruguay şi, mai apoi, prin crearea OMC, acordurile comerciale regionale câştigă din ce în ce mai mult teren prin măsuri îndrăzneţe de liberalizare a comerţului. Uniunea Europeană negociază acorduri în Europa de Est şi în zona Mediteranei, ceea ce va duce la consolidarea unui grup de peste 40 de ţări. Proiectata zonă de liber schimb a celor două Americi (FTAA) va include alte 34 de ţări, iar obiectivul APEC va mai atrage încă 14 ţări. Iată, deci, că trei sferturi din membrii OMC au aderat la regionalism, cel puţin pentru perioada următorilor 20 de ani. În termeni comerciali, partea din exporturile globale în interiorul acordurilor regionale va creşte de la 45% astăzi la 70% dacă toate obiectivele vor fi îndeplinite18.
În concluzie, întrebările care se pun în acest moment se centrează pe interferenţele între cele două moduri de abordare a liberului schimb, şi anume cel multilateral şi cel regional. Ar trebui ca obiectivele multilaterale şi cele regionale să fie urmate pe căi total diferite şi să fie integrate unui ţel comun. Şi dacă sunt integrate unui scop comun, ce rol ar trebui să joace liberul schimb aici, incluzând obiectivul posibil al unui comerţ liber multilateral? O întrebare-cheie, adeseori neglijată, este şi următoarea: cum ar trebui definit liberul schimb ca un obiectiv operaţional?
În mare, deci, provocarea majoră pentru alcătuirea unei strategii pe termen lung în comerţul internaţional o constituie dezvoltarea unei sinteze a punctelor forte ale celor două sisteme – cel multilateral şi cel regional – cu o concentrare în principal pe drumul sinuos spre atingerea unui obiectiv comun major: liberalizarea comerţului internaţional.
4. Liberalizare regională vs liberalizare globală
4.1 Liberalizare competitivă
Problema unei concentrări regionale a comerţului între ţări poate impieta asupra eliminării tuturor barierelor de orice natură din calea liberalizării globale a comerţului. Se poate merge mai departe, întrebând justificat: de ce oare se mai păstrează totuşi aceste bariere pe drumul clar ales de toată lumea – acela al globalizării economice. Pentru a răspunde însă multitudinii acestor probleme, este necesar, esenţial chiar, a înţelege de ce atât de multe ţări din diverse colţuri ale mapamondului, cu sisteme economice diferite şi aflate în stadii diferite de dezvoltare, s-au îndreptat sau se îndreaptă, toate, în aceeaşi direcţie. Există desigur, diferite conjuncturi naţionale care explică strategiile detaliate şi sincronizarea în timp a iniţiativelor individuale.
Ceea ce le-a unit, însă, în eforturile lor comune, a fost procesul de liberalizare competitivă.
Accentuarea rapidă a interdependenţei globale a obligat toate ţările, indiferent de politica lor, să treacă la o liberalizare a regimului comercial şi al investiţiilor străine. Pentru a obţine succesul economic scontat, ţările trebuie să intre într-o competiţie agresivă pentru atragerea investiţiilor străine, precum şi pentru promovarea unor programe investiţionale în exterior, obiective care au ajuns să determine dimensiunile producţiei globale şi, plecând de aici, volumul de muncă, profiturile şi procesul tehnologic. Majoritatea ţărilor oferă facilităţi diverse şi avantaje directe investitorilor străini, dar un comerţ liber şi un regim al investiţiilor străine atrăgător sunt esenţiale pentru câştigarea acestei competiţii acerbe. Mexicul, spre exemplu, a depăşit într-un final aversiunea istorică pentru liberalizarea schimburilor şi s-a îndreptat spre vecinul său nordic SUA, propunându-i NAFTA, în momentul în care s-a convins de faptul că numai în acest fel va reuşi să evite eşecul în competiţia globală pentru atragerea de capital.
Mai mult, obţinerea succesului economic în economia globală a zilelor noastre cere ţărilor să fie competitive şi eficiente nu numai pe pieţele lor naţionale, ci şi pe pieţele externe. Această afirmaţie îşi păstrează valabilitatea indiferent de cât de mare este piaţa internă: cele mai “închise” economii, cu largi pieţe naţionale, incluzând aici Brazilia, China, Rusia, India şi SUA care acum un deceniu instituiau cote cantitative la importul de autoturisme, motoare, oţel şi multe alte produse, au intrat şi ele în cursa pentru liberalizarea competitivă a comerţului internaţional.
Liberalizarea competitivă este urmărită acum şi de ţări care până de curând duceau o politică puternic protecţionistă, cum ar fi Franţa – cazul cel mai elocvent – dar şi ţările din America Latină, care îmbrăţişau doctrina substituţiei importurilor nu mai târziu decât în urmă cu două decenii.
Însă cea mai surprinzătoare schimbare de direcţie a venit din partea ţărilor cu economii de comandă ale lumii comuniste, începând cu China, ţările Europei Centrale şi de Est, ţările fostei Uniuni Sovietice şi terminând cu Vietnamul, ţări care au deschis graniţele produselor din afară, acceptând astfel competiţia ca pe o formă de eficientizare a economiilor lor.
O schimbare profundă, atât pe plan intelectual, cât şi pe plan ideologic, secondează cu succes această dezvoltare istorică. Substituirea importurilor şi modelelor autarhice de dezvoltare bazate pe strategii naţionale au fost experimentate în anii ’60 şi chiar ’70. Dar eşecul lor a fost atunci practic demonstrat de criza datoriei externe a ţărilor din lumea a treia din anii ’80 şi au fost astfel înlocuite ulterior cu ceea ce s-a numit o “orientare spre exterior”.
Această schimbare în gândirea economică nu explică decât într-o măsură redusă proliferarea acordurilor regionale. Întrebarea care se pune încă este de ce această nouă atitudine nu a produs o explozie de iniţiative unilaterale de liberalizare a schimbului, pe care toate manualele le recomandă ca pe cele mai directe căi spre maximizarea profitului din comerţ pentru ţările care le adoptă? Răspunsul a fost dat de intrarea comerţului internaţional într-o nouă eră, aceea a reformei.
4.2 Coordonate economice şi politice în procesul de reformă
a comerţului internaţional
Pentru început, trebuie menţionat că liberalizarea unilaterală a fost practicată într-o oarecare măsură de unele ţări din Asia de Est, dar şi din SUA, în momentul în care unele cote la import au fost desfiinţate fără a exista o reciprocitate din partea altor ţări. Dar opoziţia politică a abătut ţările de la simpla desfiinţare a barierelor lor comerciale tradiţionale. Au existat întotdeauna grupuri de interese care s-au luptat, de cele mai multe ori cu un succes prelungit, pentru menţinerea poziţiilor lor protecţioniste19.
Strategia standard (folosită pentru realizarea reformei în comerţul internaţional) s-a bazat în principal pe mobilizarea tuturor factorilor interesaţi în această întreprindere dificilă, pentru forţele oponente deschiderii pieţelor. Aceşti factori i-au inclus pe beneficiarii importurilor – cum ar fi consumatorii – şi pe utilizatorii materiilor prime din import, mari firme din domeniul industriei20. Totuşi, aceste grupuri rareori au constituit o forţă organizată, iar câştigurile lor din liberalizarea comerţului au fost modeste şi dispersate. Din acest motiv au şi reprezentat o contrapondere politică slabă în raport cu cei care ar fi fost afectaţi puternic de competiţia firmelor străine.
Pentru a învinge această opoziţie, a devenit necesar să se apeleze la exportatori şi alţi participanţi la comerţul internaţional care câştigă direct din deschiderea pieţelor spre exterior. Astfel, se urmăreşte atragerea ţărilor partenere într-o acţiune paralelă pe calea liberalizării schimbului, se insistă tot mai mult pe reciprocitate în eliminarea barierelor comerciale.
În acest scop, se iniţiază negocieri de tot mai numeroase acorduri regionale, pentru crearea de noi de noi debuşee în vederea înclinării balanţei în favoarea dezideratului comun – liberalizarea. SUA au fost în sfârşit de acord să elimine cotele la importul de textile negociind concesii la produse similare cu restul lumii, în cadrul Rundei Uruguay a GATT, precum şi în ceea ce priveşte drepturile de proprietate intelectuală şi barierele netarifare discriminatorii împotriva importului de produse agricole. Pe parcursul aceleiaşi runde de negocieri, Japonia şi Coreea au acceptat să-şi deschidă pieţele de orez, făcând apel la interesele exportatorilor.
În acest fel, liberalizarea negociată s-a dovedit mult mai uşor de înfăptuit decât liberalizarea unilaterală. Cheia succesului a reprezentat-o abilitatea cu care ţările interesate i-au convins pe partenerii străini să acţioneze conjugat pentru atingerea obiectivelor comune. Marile entităţi comerciale, cum sunt SUA şi UE, au cel mai mult de câştigat din această deschidere a pieţelor şi din liberalizarea comerţului, datorită atracţiei pe care o reprezintă pieţele lor pentru ceilalţi parteneri.
O altă problemă cheie în acest proces de reformă a schimbului o constituie nivelul, gradul de liberalizare la care a ajuns o anumită ţară. Reducerea, iniţial, a tarifelor foarte ridicate este relativ simplu de înfăptuit, dar multe ţări au realizat că, pentru a se apropia de ultima fază a procesului de liberalizare este necesară aplicarea politicii economice tradiţionale. Chile este un exemplu concludent în acest sens. Prin politica dusă a încercat să obţină o liberalizare totală a schimbului, dar în prezent se vede obligată să mobilizeze sprijinul exportatorilor săi, pentru a depăşi rezistenţa apărută în calea eliminării şi a ultimelor zece procente, cât mai reprezintă protecţia împotriva importurilor. Strategia sa este bazată pe negocierea de acorduri reciproce oriunde acest lucru este posibil – în cadrul Mercosur, NAFTA, APEC – bilaterale şi/sau globale prin intermediul nou înfiinţatei OMC.
4.3 Liberalizare regională vs liberalizare globală
Căutând să obţină reciprocitate pentru acţiunile lor pe calea liberalizării, ţările se pot îndrepta fie spre regiunea geografică căreia îi aparţin, fie spre sistemul comercial global. Abordarea globală îşi află importanţa sporită în faptul că maximizează numărul de pieţe străine implicate şi evită distorsiunile economice (şi riscul politic) ale discriminării între partenerii de schimb . Într-adevăr, succesiunea “rundelor “ GATT în perioada postbelică a avut o contributie majoră la eliminarea barierelor din calea globalizării economice .
Odată cu intensificarea procesului de liberalizare competitivă în ultimul deceniu, abordarea regională vine tot mai mult să domine acest proces. Această abordare se dovedeşte a fi cea mai economică în ceea ce priveşte timpul şi cea mai puţin complicată, deoarece este clar că practic este mai uşor să se încheie acorduri şi înţelegeri cu câţiva vecini decât cu toţi cei peste 130 de membri ai OMC. Mai mult, grupările regionale acţionează mult mai decis – unele dintre ele au ales deja calea liberalizării totale a relaţiilor comerciale – decât cele globale, care nu au ţintit atât de departe.
O forţă majoră în obţinerea succesului câtorva acorduri economice regionale a constituit-o şi dorinţa statelor de a se depăşi unele rivalităţi politice cu tradiţie. Scopul cardinal al UE a fost să pună capăt ostilităţii istorice dintre Franţa şi Germania . Mercosur a reprezentat sfârşitul cursei înarmărilor – incluzând aici şi dimensiunea sa nucleară – în care se angajaseră Argentina şi Brazilia. Succesul APEC ar reduce riscul unor conflicte în interiorul continentului asiatic, dar şi de o parte şi de alta a Pacificului . Acordurile comerciale regionale sunt, de aceea, motivate de problema păstrării securităţii naţionale21.
În ultimii ani s-a înregistrat o deplasare a interesului de la înfăptuirea unei liberalizări competitive la interacţiunea dinamică dintre iniţiativele regionale şi cele globale de reducere a barierelor comerciale. Această interacţiune pozitivă între cele două strategii s-a intensificat în anii ’80 şi ’90, în timp ce liberalizarea competitivă era la ordinea zilei. SUA a trecut peste aversiunea sa pentru regionalism semnând un acord de liber schimb cu Israelul si Canada după ce UE blocase începerea unor noi negocieri în cadrul GATT, iar ca răspuns la aceste concesii UE a renunţat la dreptul său de veto şi a permis începerea Rundei Uruguay.
Această interacţiune pozitivă se extinde şi la nivel subregional. Oferta preşedintelui Bush din 1991 de a extinde NAFTA la scara întregii emisfere vestice a provocat o explozie de acorduri bilaterale şi plurilaterale în America Centrală şi de Sud, aceste ţări încercând să se pregătească pentru a face marele pas pe calea liberului schimb.
În concluzie, iniţiativele de liberalizare regională, precum şi cele de liberalizare globală s-au susţinut reciproc pe perioada ultimelor trei decenii. Temerile unor observatori că regionalismul va împiedica realizarea obiectivelor globale s-au dovedit, deci, a fi neîntemeiate.
5. Regionalizare & Globalizare – o abordare pentru viitor
5.1. Extindere şi integrare în comerţul liber regional
Liberul schimb regional reprezintă deja, după cum s-a mai amintit anterior, obiectivul a trei sferturi din membrii OMC şi 70% din comerţul internaţional. De aceea, o
alternativă viabilă la ceea ce profesorul C. Fred Bergsten numea “negocierea finală “22 –negociere care, în opinia sa, ar putea avea loc între ţările puternic dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, pentru ca, în final, acestea să-şi dea mâna pentru atingerea obiectivului unic, globalizarea economică – poate constitui o punte de legătură între principalele grupuri regionale pentru a forma un epicentru dominant al liberului schimb în interiorul sistemului comercial, zonă care s-ar putea extinde, în momentul în care circumstanţele sunt favorabile, lăsând porţile larg deschise unei participări globale. În prezent, trei mari grupuri regionale – cel european, cel din emisfera vestică şi cel din regiunea Asia – Pacific – reprezintă candidaţii perfecţi pentru o asemeena încercare, dar o încercare pripită s-ar lovi de aceleaşi probleme ca şi iniţiativa comerţului liber a OMC.
Ritmul lent al procesului spre liberul schimb al APEC, şi rezervele Europei şi Americii Latine de a oferi acces liber pe pieţele lor pentru exportatorii asiatici se numără printre principalele obstacole. Unul dintre scenariile cel mai des întâlnite în studiile de specialitate prezintă o iniţiativă care ar putea juca un rol imediat în integrarea tuturor grupurilor regionale majore, diminuând astfel mult ameninţarea cu dezmembrarea sistemului comercial în blocuri regionale rivale. O astfel de iniţiativă ar fi TAFTA – Trans-Atlantic Free Trade Agreement. TAFTA a reţinut atenţia lumii econmice încă din 1994, însă discuţiile au fost până acum incomplete şi izolate, în parte din cauză că guvernele ţărilor nord-atlantice au evitat subiectul cu obstinaţie.
În orice caz, un scenariu al consecinţelor unei astfel de iniţiative demonstrează dinamica şi forţa ce ar putea fi eliberate şi care ar putea stabili cursul favorabil spre realizarea unei relativ rapide integrări în comerţul regional şi multilateral. Acest pas final ar putea aduce împreună centrul dominant al acordurilor de liber schimb şi ceilalţi membri OMC. Un acord de liber schimb transatlantic- TAFTA-extins la Europa şi emisfera vestică ar include majoritatea ţărilor OMC şi cea mai mare parte din comerţul global, iar programata extindere la ţările APEC până în 2010 adaugă multe din ţările rămase. Integrarea acestui acord în cadrul OMC ar obliga la mai mult decât o depozitare de documente la Geneva, precum şi la schimbări semnificative in structura actuală a OMC (în primul rând o schimbare de nume în Organizaţia Mondială a Comerţului şi Investiţiilor – OMCI este probabil a se realiza în următorii ani). Clauza naţiunii celei mai favorizate, acordată în regim condiţionat pentru celelalte ţări membre ale acordului, schimbarea procedurilor de vot etc.,ar fi nişte schimbări necesare pentru funcţionarea TAFTA.
În concluzie, o mare varietate de interese politice şi economice vor fi influenţate de strategiile de extindere şi integrare ale comerţului regional în perioada imediat următoare indiferent dacă se va merge pe varianta TAFTA sau dacă se va urmări o schimbare de direcţie prin începerea unei noi runde de negocieri în cadrul OMC.
5.2. Globalizarea economică – punct terminus: 2010?
Atât consideraţiile interne cât şi cele internaţionale sunt îndreptate după părerea americanului Fred Bergsten, într-o singură direcţie: iniţierea unui acord în cadrul OMC, la Singapore, în următorii ani, prin care să se stabilească un obiectiv principal – atingerea dezideratului reprezentat de globalizarea economică până la o dată certă la începutul secolului viitor. Această iniţiativă este necesară pentru a revigora procesul de liberalizare competitivă.
“Este esenţial să oferim mijloace multilaterale eficiente pentru rezolvarea disputelor privind direcţia spre care se îndreaptă comerţul internaţional actual, dispute care în mod inevitabil vor creşte în intensitate pe măsură ce interdependenţa economică dintre state se va intensifica.”23.
Din punctul de vedere al SUA, globalizarea economică ar oferi o deschidere a pieţelor celor mai puternice economii – stimulând astfel exportul şi creşterea implicită a numărului locurilor de muncă. Din punctul de vedere al Europei, o atare creştere a exportului ar putea reduce şomajul la minimum. În fine, din punctul de vedere al Asiei, precum şi al ţărilor în curs de dezvoltare, strategiile de creştere orientate spre exterior pot fi susţinute cu asigurări din partea ţărilor dezvoltate că nu vor da înapoi înainte de finalul procesului.
Când aliaţii victorioşi au construit sistemul economic pentru lumea postbelică au inclus în centru Organizaţia Internaţională a Comerţului (care ulterior a devenit GATT) pentru a reduce barierele în calea schimbului şi pentru a soluţiona disputele economice dintre naţiuni. Când Europa s-a unit la sfârşitul anilor ’50, SUA au iniţiat o serie de măsuri multilaterale pe calea liberalizării pentru a reduce impactul discriminatoriu al noii Pieţe Comune. Când aceste eforturi globale au început să îşi piardă din eficienţă în anii ’80 şi începutul anilor ’90, în parte din cauza sfârşitului Războiului Rece, acordurile regionale au început să apară pentru a duce mai departe aceste eforturi24.
Procesul globalizării economice – ce are ca punct terminus anul 2010 – va continua, în plan mai larg, aceste acte timpurii de consolidare a fenomenului global şi va spori prosperitatea tuturor ţărilor prin subscrierea celui mai mic succes liberalizării competitive a comerţului internaţional. Va elimina de asemenea riscul ca aranjamentele regionale să se transforme în blocuri ostile în afara cadrului global.
Este prematur, consideră specialiştii să se încerce lansarea unei iniţiative globale acum. Însă planificarea detaliată a unei globalizări economice ar trebui făcută; deciziile ar trebui luate în următorii câţiva ani pentru a înlătura riscul ca ţări cheie cum ar fi SUA sau ţările Europei Occidentale să se îndrepte în alte direcţii.
Această viziune a globalizării economice, cu finalizarea la sfârşitul următorilor 20 de ani, ar trebui să ghideze toate eforturile din momentul în care se zăresc zorile secolului XXI.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)