Prezentarea Uniunii Europene din perspectiva realizarilor sale de pana acum, poate fi facuta sub multiple aspecte data fiind complexitatea evolutiei sale de-a lungul timpului. Analiza intreprinsa se opreste cu preponderenta asupra componentei uniunii europene, a prezentarii instituiilor sale, precum si analizarea procesului decizonal la nivelul acesteia.
In contextul integrarii , caracteristicile de baza ale unei constructii economice sunt reprezentate de : principiile directoare, etapele de integrare economica identificate, obiectivele economice, functiile economice la nivelul uniunii, competentele economice unionale si institutiile cu diversele lor atributii.
In continuare sunt prezentate institutiile Uniunii Europene : Comisia Europeana, Consiliul de Ministrii, Parlamentul Europei,Comitetul Regiunilor, Curtea de Conturi, Curtea de Justitie iar in finalul lucrarii se pune accentul pe procesul decizoanal cu exemplificarea acestuia si prezentarea concluziilor.
COMISIA EUROPEANA
Este principala instituţie a Uniunii Europene. Alături de Consiliul Uniunii şi de Parlamentul European alcătuieşte triunghiul instituţional de decizie la nivel comunitar. Iniţial, cele trei Comunităţi Europene – C.E.C.O, C.E.E. şi C.E.E.A. – aveau comisii separate, dar în urma Tratatului de fuziune din 1965, ratificat la 1 iunie 1967, cele trei s-au unificat în una singură, numită Comisia Comunităţii Europene.
În urma Tratatului de la Maastrricht, denumirea frecventă a devenit Comisia Europeană..
Configuraţia instituţiilor reflectă originile funcţionale ale Comunităţii şi modul în care au evoluat puterile în condiţiile în care nu s-a ajuns la o constituţie europeană cu care să poată fi confruntate sau înspre care să tindă. Profesorul univ. Dr. Nicolae Păun şi Cristian Păun, de la care preluăm o parte din datele de mai jos, precizează că deşi au existat încercări de elaborare a unei constituţii şi au circulat proiecte referitoare la viitorul instituţional al Uniunii ele nu au fost creditate cu prea mult entuziasm şi pentru faptul că statele membre au baze constituţionale tradiţionale şi politici interne diferite. De asemenea, nu a fost găsit un limbaj conceptual comun în domeniul celor mai dorite aranjamente la nivel european. Această dificultate a complicat dezbaterea privitoare la uniunea politică, motiv pentru care s-a acceptat ca proiectul să avanseze luându-se ca bază cel mai mic numitor comun.
Comisia deţine un rol important în adoptarea hotărârilor Consiliului. Ea are drept de iniţiativă în cvasi-unanimitatea cazurilor în care Consiliul urmează să decidă, indiferent dacă se cere condiţia majorităţii calificate sau cea a unanimităţii. Acest drept poate fi exercitat oricând consideră ea necesar, afară de dispoziţii legale care prevăd altfel.
Consiliul are posibilitatea de a cere Comisiei să întreprindă orice studii prentru atingerea obiectivelor comune şi să-i prezinte propunerile care se compun. Dacă în urma studiilor efectuate Comisia constată că nu este cazul să facă propuneri, ea informează Consiliul în cadrul procedurilor de consultare. (În caz contrar rolul Comisiei ar putea fi limitat la unul executoriu pur şi simplu, fără posibilitate de apreciere, Consiliul urmând să obţină soluţia în sensul pe care l-a preconizat ab initio.) Comisia îşi poate modifica propriile propuneri făcute Consiliului sau chiar le poate retrage, în timpul procedurilor care conduc la adoptarea unui act comunitar atâta vreme cât Consiliul n-a decis încă. Propunerile sunt pregătite de serviciile Comisiei compuse din experţi numiţi de guvernele statelor membre care acţionează în nume propriu. Pot fi consultate şi părţile interesate sau orice altă parte. După mai multe şedinţe de lucru, Comisia adoptă decizia şi o prezintă Consiliului sub forma propunerii. Dacă este cazul, se consultă Parlamentul, Comitetul Economic şi Social şi alte comitete. Având în vedere propunerea Comisiei şi avizele pe care le primeşte, decizia Consiliului este pregătită în cadrul COREPER (Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi). În discuţiile de aici pot fi prezentate amendamente de către administraţiile naţionale prin reprezentanţii lor. Acestea pot fi avute în vedere de Comisie sau pot fi refuzate. COREPER decide după deliberări dacă va înainta propunerea Comisiei în forma iniţială sau amendată, anexând totodată amendamentele propuse şi orice alte avize ale instituţiilor consultate.
Comisia respectă principiul subsidiarităţii în exercitarea dreptului de iniţiativă, pregătind acte legislative doar în acele domenii în care UE este mai bine poziţionată decât statele membre.
Comisia este structurată din punct de vedere ierarhic, pe două paliere: primul grupează Colegiul celor 20 de comisari, câţi are Comisia în prezent, iar pe al doilea palier se află cei peste 13.000 de membri ai personalului permanent care lucrează la Bruxelles, grupaţi în 23 Departamente sau Directorate Generale.
Comisarii sunt resortisanţi ai statelor membre şi sunt desemnaţi în funcţie, pe criterii de competenţă. În îndeplinirea îndatoririlor, ei nu trebuie să solicite şi nici să accepte instrucţiunile vreunui guvern sau partid şi tebuie să se abţină de la orice incompatibilitate cu caracterul funcţiei. La rândul lor, statele membre se angajează să respecte acest caracter şi să nu caute să influenţeze membrii Comisiei în exercitarea atribuţiilor. De asemenea, comisarilor le este interzis ca, pe timpul exercitării mandatului, să realizeze orice activitate profesională remunerată sau nu. La instalare ei îşi iau angajamentul de a respecta, pe durata exercitării funcţiei şi după aceea, obligaţiile decurgând din însărcinarea avută, în special datoria de onestitate şi de prudenţă în ceea ce priveşte acceptarea de anumite funcţii şi avantaje.
Cel mai prestigios şi mai influent post din Comisie este cel al Preşedintelui. Cu toate că deciziile importante sunt luate colectiv, Preşedintele este reprezentantul Comisiei în dialogul cu alte structuri instituţionale, cu alte state. În nominalizarea sa, rolul cel mai important îl are Consiliul European, pe baza propunerilor făcute de către statele membre; investitura este supusă aprobării Parlamentului.
O problemă structurală provine din poziţia intermediară în care se află comisarii. Ei sunt superiori secretarilor permanenţi şi inferiori miniştrilor din punct de vedere decizional. În timp ce sunt principalii purtători de cuvânt ai Comisiei în domeniul politicii lor, ei nu sunt membri ai Consiliului de Miniştri, instituţia care ia deciziile politice finale în probleme importante. În plus, nu poate fi vorba de responsabilitatea individuală a comisarilor, aşa cum este cazul miniştrilor. Comisia are responsabilitate colectivă, fapt ilustrat de demiterea ei în cazul unei moţiuni de cenzură votate de Parlament. Responsabilitatea colectivă pare a fi pozitivă, pe de o parte, deoarece deciziile şi propunerile Comisiei se iau colectiv şi nu în numele unui comisar individual, dar în acelaşi timp este şi negativă, deoarece este dependentă de Consiliul de Miniştri.
Deciziile în cadrul Comisiei se iau, de obicei, de către grupuri de comisari, chiar dacă fiecare are răspundere directă numai pentru anumite domenii. Colegiile sunt formate, după caz, dintr-un număr mai mare sau mai mic de comisari, în funcţie de materia în care urmează a se adopta decizia respectivă. Aici operează principiul răspunderii colective. Şedinţele în plenul Comisiei sunt destinate dezbaterii celor mai importante probleme. Pentru celelalte reunirea şefilor de Cabinet este suficientă. Preşedintele Comisiei convoacă şedinţele şi le stabileşte ordinea de zi.
Comisia acţionează independent în îndeplinirea atribuţiilor sale. Într-o serie de cazuri este necesar o procedură de consultare cu alte organisme comunitare, obligaţie care rezultă fie din tratate, fie din alte acte comunitare. Astfel, consultarea Consiliului este obligatorie, mai ales în domeniul CECO.
În exercitarea puterilor pe care Consiliul i le încredinţează, Comisia procedează la consultarea organismelor comunitare, a statelor membre sau a unor comitete compuse din reprezentanţii acestora, experţi sau reprezentanţi ai părţilor interesate. Consiliul a stabilit trei proceduri specifice pe care Comisia le respectă în luarea hotărârilor, implicând comitete consultative (advisory committe), comitete de administrare (managing comitee) şi comitete de reglementare (regulatory comitee).
Sunt posibile, variante ale acestor modele de parcurgere. Dacă proiectul nu este controversat, sau dacă trebuie rezolvată o urgenţă, procesul se simplifică. Unele dintre proceduri permit Comisiei să dea împuternicire câtorva comisari, să decidă în locul tuturor.
CONSILIUL EUROPEI
Este cel mai inalt for decizional pentru Uniunea Europeana. El se compune din sefii de stat sau de guverne din tarile membre si din presedintele Comisiei Executive. Acest organism se reuneste de doua ori pe an in sesiuni semestriale sau in reuniuni informalemde cate ori este necesar. Consiliul European Nu este Bilitat sa abordeze detalii legislative, functia lui principala este de a conferi mai degraba impulsul politic necesar adoptarii deciziilor si sa puna bazele principiale ale politicii si dezvoltarii arhitecturii europene.
Comunitatea Europeana a fost conceputa ca un ansamblu integrat de state suverane, telul sau principal fiind sa confere un cadru institutional pentru a se ajunge la o cooperare interguvernamentala flexibila si eficace.
Conform reglementarilor cel putin 8 state membre trebuie reprezentate la nivel de ministru de resort pentru a se adopta decizii. Ministrii pot fi inlocuiti doar de catre reprezentantii permanenti ai tarilor respective la Bruxelles.
Pentru a atenua efectele procesului de extindere in plan decizional a devenit necesar un sistem mai simplu care sa reflecte pe baza altor determinanti greutatea specifica a tarilor membre.Dezbaterile aprinse si contradictorii cu privire la acest subiect s-au structurat in mai multe alternative de reforma la nivelul Consiliului Ministerial.
PARLAMENTUL EUROPEI
Parlamentul European este rezultatul tratatelor institutive. La început a avut denumirea de Adunarea Comună (în Tratatul C.E.C.A.) sau, simplu, Adunarea (cum apărea în Tratatul de instituire C.E.E. şi Euratom). Prin Rezoluţia din 20.III.1958, cele trei instituţii de mai sus s-au reunit în Adunarea Parlamentară Europeană. Patru ani mai târziu, în 1962, s-a hotărât denumirea de Parlament European.
Prin Tratatul de la Maastricht s-au adus importante modificări în competenţele Parlamentului European în sensul că i-a crescut influenţa, în special în procedura de decizie.
Parlamentul este în curs de a deveni un protagonist politic, motiv pentru care în aprecierea poziţiilor se conturează un adevărat triunghi instituţional. O bună parte a dialogului între Parlament şi Comisie se bazează pe cererea acestuia adresată Comisiei de a-i asuma poziţiile pentru a le apăra în faţa Consiliului. Comisia refuză însă să fie necondiţionat legată de poziţiile Parlamentului.
După opinia d-lui Valer Dorneanu, Preşedintele Senatului, o dezbatere asupra rolului Parlamentului nu poate evita problema legitimităţii democratice a deciziilor politice la nivel european şi modul în care se poate face aceasta la dimensiunile concretului, întrucât « consolidarea dimensiunii parlamentare, atât la nivel naţional cât şi la nivel european, este destinată să aducă o contribuţie consistentă în legitimarea democratică a procesului politic în luarea deciziilor.» De altfel, chiar preşedintele Comisiei Europene, Romano Prodi, în cadrul întâlnirii Comisiei pentru Afaceri Constituţionale, care a avut loc la Bruxelles, la 20 III, 2001, afirma că « examinarea sistemului politic al Uniunii Europene în sens larg şi căutarea căilor de întărire a rolului parlamentelor naţionale în diferitele faze ale procesului de luare a deciziilor la nivel comunitar» ţin de esenţa structurii europene.
Comisia dă publicităţii pentru Parlamentul European un Raport general anual (cu cel puţin o lună înainte de deschiderea sesiunii parlamentare). Raportul este important pentru că permite urmărirea activităţii şi a progreselor Comunităţilor. Apoi, Comisia îşi întocmeşte un program de lucru, avut în vedere la elaborarea discursului–program al Preşedintelui, (în sesiunea din luna februarie a fiecărui an). Discursul este urmat de dezbaterea generală asupra politicii trecute şi viitoare, încheiată prin rezoluţia asupra politicii generale a Comunităţilor. În ceea ce priveşte primul program de acţiune prezentat de Comisie, după intrarea în funcţiune la fiecare 4 ani, tinde să devină un program de legislatură, iar dezbaterile îmbracă forma de investitură, ocazie cu care Parlamentul are posibilitatea unui vot formal al moţiunii de investitură.
Parlamentul are drept de veto asupra Comisiei. Dacă o moţiune de cenzură este adoptată cu o majoritate de 2/3 e întreaga Comisie trebuie să demisioneze şi să fie înlocuită. În acest caz, mandatul noilor membri ai Comisiei va expira când trebuia să expire mandatul vechilor membri. Cenzura Parlamentului are însă limite. În primul rând nu este consultat în numirea membrilor Comisiei care îi înlocuiesc pe cei din Comisia împotriva căreia s-a adoptat moţiunea de cenzură, astfel ca statele pot numi în funcţie exact aceeaşi membri.
Parlamentul este abilitat să comenteze problemele în momentul în care acestea apar, să nu se limiteze la acţiunea de investigare prin comitetele parlamentare. Ca organ consultativ, Parlamentul European este investit cu dreptul de fi consultat asupra propunerilor majore de politică în Uniunea Europeană.
Procesul de consultare are loc într-una sau în ambele faze ale procesului de luare a deciziilor. Consiliul poate consulta Parlamentul după ce a primit o propunere de la Comisie. Comisia însăşi poate să consulte Parlamentul în procesul de elaborare a propunerii. În mod frecvent, Comisia şi-a trimis propunerile Parlamentului European în acelaşi timp în care le-a trimis Consiliului.
Atribuţiile consultative Parlamentul şi le exercită în mare parte prin comitete. O propunere anume este înaintată comitetului de resort care produce un raport conţinând o schiţă de opinie. Schiţa de opinie este dezbătută în plenul Parlamentului. Versiunea finală se comunică Consiliului sau Comisiei, după caz. Acest drept de consultare nu are şi putere de decizie. Consiliul nu este restricţionat şi nici Comisia nu este obligată să acorde atenţie opiniei Parlamentului. Totuşi, în condiţiile în care Tratatele cer Consiliului să consulte Parlamentul înainte de a adopta o lege, opinia Parlamentului este importantă pentru ca un act să fie adoptat în mod legal.
Conform Tratatului de la Maastricht o largă zonă a legislaţiei supuse votului cu majoritate calificată în Consiliu (referitoare la problemele legate de piaţa unică, servicii, libera circulaţie a lucrătorilor, dreptul de stabilire, programe de cercetare şi de protecţie a mediului, probleme legate de educaţie şi cultură) este supusă iniţiativei Parlamentului. În această nouă zonă de competenţe se manifestă două mari categorii de circumstanţe:
1. Consiliul are o poziţie comună cu Comisia în cazul proiectului legislativ, însă, Parlamentul îl respinge (cu majoritatea absolută a membrilor). În acest caz se formează un Comitet de Conciliere între Consiliu şi Parlament pentru a ajunge la un acord asupra unui text comun. Dacă după analiza finală acest lucru nu e posibil, Parlamentul poate, cu majoritate absolută, să blocheze adoptarea textului;
2. Parlamentul European propune amendamente poziţiei adoptate de Consiliu (cu majoritatea comună a membrilor săi). Consiliul aprobă amendamentele cu votul majorităţii calificate sau le respinge (în care caz intră în acţiune Comitetul de Conciliere, ca şi în cazul anterior).
În prezent, Parlamentul European are 626 de membrii. Prin Tratatul de la Amsterdam s-a hotărât ca numărul parlamentărilor europeni să nu fie mai mare de 700 de membri.
Întâlnirile între comisiile corespondente nu sunt, la rândul lor, îngrădite de diferenţele de structură internă între parlamentele naţionale şi cel european (număr variabil de comisii, competente şi rol diferit).
Parlamentul European este organizat şi funcţionează, în linii generale, prin Regulamentul interior. Organele de conducere sunt Preşedintele şi Biroul. Din Birou, alături de Preşedinte, fac parte 14 Vice-preşedinţi, 5 chestori cu drept de vot consultativ. Conferinţa preşedinţilor reuneşte Preşedintele Parlamentului şi preşedinţii grupurilor politice. Ea este competentă pentru organizarea lucrărilor şi fixarea ordinii de zi a sesiunilor. Parlamentul ţine o sesiune anuală care începe în cea de a doua zi de marţi din luna martie. Parlamentul poate să lucreze în sesiune extraordinară la cererea majorităţii membrilor săi, a Consiliului şi a Comisiei. Parlamentul este dotat cu comisii parlamentare care se reunesc în intervalul sesiunilor şi asigură continuitatea lucrărilor. Ele sunt comisii permanente, comisii temporare, comisia temporară de anchetă, comisii parlamentare mixte cu parlamentele statelor asociate sau ale statelor cu care au fost angajate negocieri în vederea aderării, altele.
Sistemul politic european prezintă sisteme juridice şi legislative diferite. Ceea ce le uneşte este setul de valori care stau la baza edificiului constituţional şi, Parlamentul European principalul for de dezbatere şi acţiune politică. El a cunoscut transformări în ceea ce priveşe competenţa în procesul decizional. Pentru a înţelege modul de acţiune al acestei suprastructuri, înainte de a-i analiza competenţa, trebuie cercetat palierul actorilor politicii europene. La o primă vedere, lucrurile par a fi simple şi ne întrebăm deseori dacă nu cumva trăim un sfârşit al ideologiilor, o plafonare a doctrinelor sub impresia discursului populist. De fapt, asistăm la un proces complex şi deosebit de interesant care nu poate fi analizat la întreaga sa dimensiune decât prin metoda comparativă pe o cazuistică naţional-supranaţional.
Sistemul politic european este un sistem care încearcă să reprezinte structurile sociale existente în societate, tendinţe şi curente majoritare sau minoritare. Politicienii europeni au de satisfăcut două mari criterii: criteriul politic naţional, capabil a asigura numărul de voturi necesare reprezentării la nivel european şi criteriul politic european, capabil a încadra mişcarea politică respectivă în grupurile politice consacrate (creştin-democraţii, social-democraţii, verzii, liberal-democraţii) care joacă rolurile directoare în Parlament.
În ultimii ani se observă două tendinţe interesante şi pline de înţeles: pe de o parte, trecerea de la votul naţional la votul politic, iar pe de altă parte ascensiunea semnificativă a unor noi grupuri politice care încearcă ieşirea din anonimatul scenei europene.
Cele mai multe dintre partidele importante ale Europei folosesc alegerile directe pentru Parlamentul European în a-şi măsura forţa în pregătirea alegerilor naţionale. În spectrul politic, dinamicile sociale, problemele dezvoltării sectoriale, ţintele dezvoltării Uniunii Europene angajează o serie de polemici şi dispute. .
După alegerile pentru Parlamentul European din 13 iunie 1999, acesta a devenit grupul cel mai numeros cu 233 de parlamentari (din totalul de 626 parlamentari) reprezentând partide conservatoare şi creştin-democrate din cele 15 state ale Uniunii Europene.(Winters L.A. – The European Community: A case of succesful Integration)
Rezultatele bune din Marea Britanie şi Germania, care au fost decisive în lupta pentru întâietate politică în Parlament, s-au datorat şi unor probleme interne de care s-au lovit guvernele Blair şi Schröder.
În ceea ce-l priveşte pe Tony Blair, cu cât creşte popularitatea sa pe continent, generată de determinarea cu care încearcă integrarea mai rapidă a britanicilor în Uniune, cu atât îi scade popularitatea în ţara sa natală şi totodată creşte ponderea conservatorilor cunoscuţi a fi apropiaţi de eurosceptici. În Germania, politica socială a lui Schröder nu a reuşit să schimbe radical situaţia socială existentă. În acelaşi timp, în peisajul politicii externe, Germania a cam pierdut din rolul de negociator şef între centrele de putere de pe continent.
Planul de acţiune 1999–2004, vine în continuarea unor documente fundamentale pentru grupul partidului popular european şi al democraţilor europeni şi anume la Programul de Bază de la Atena din 1992 care stabileşte un set de valori creştin-democrate, completate cu aspectele sociale reliefate de Congresul al XII-lea de la Toulouse (9 –11 noiembrie 1997) – sănătate publică, asigurări sociale şi protejarea familiei. Filosofia P.P.E. are la bază o politică ce împleteşte integrarea europeană cu interesele regionale şi naţionale. Scopul acţiunii politice este o Europă comunitară, democratică, transparentă şi capabilă a lua decizii. În contextul discuţiilor asupra viitorului Uniunii Europene, P.P.E. nu doreşte un super-stat, ci mai degrabă o diviziune a responsabilităţilor şi obligaţiilor între Uniune, statele membre şi instituţiile regionale şi municipale.
În ceea ce priveşte problematica Constituţiei, amintim că la Conferinţa Extinderea Uniunii Europene, organizată la Frankfurt pe Oder, la 3 nov. 2001, de Asociaţia Europeană a Juriştilor pentru Democraţie şi Drepturile Omului în Lume, profesorul francez Gerard Soulier a afirmat că problema constituţiei este indisolubil legată de stat şi a demonstrat că nu trebuie confundată ideea de federalism cu ideea de stat federal, iar în cadrul Uniunii Europene federalismul se realizează prin obligativitatea respectării deciziilor Curţii de Justiţie, care sunt imediat executorii..
După extinderea din anul 1995, locurile în Parlamentul Europea au fost repartzate astfel:
Membrii: 626 aleşi pentru 5 ani
Germania 99
Franţa 87
Italia 87
Regatul Unit 87
Spania 64
Olanda 31
Belgia 25
Grecia 25
Portugalia 25
Suedia 22
Austria 21
Denemarca 16
Finlanda 16
Islanda 15
Luxembourg 6
CURTEA DE JUSTITIE SI CURTEA DE PRIMA INSTANTA
Curtea de justitie are un loc esential in cadrul arhitecturii institutionale a UE, rolul sau fiind sa vegheze ca dreptul comunitar si legislatia adiacenta sunt aplicate riguros si compatibil cu prevederile Tratatelor. Acest organism cuprinde cate un judecator din fiecare tara membra putandu-se reuni in plen sau pe sectiuni.Curtea este asistata de 8 avocati generali.Judecatorii si avocatii generali sunt selectati din randul persoanelor care intrunesc conditiile pentru a fi desemnate sa faca parte din cele mai inalte instante judiciare nationale si a caror independenta este incontestabila.Ei pot fi desemnati prin acordul comun al tarilor membre pentru un mandat de 6 ani.Curtea isi va elabora regulile de procedura care vor trebui aprobate de Consiliul Ministerial cu Majoritate calificata. Curtea de Justitie va verifica legalitatea actelor adoptate prin procedura de codecizie de catre Consiliu si parlament, actelor emise de Consiliu, de Comisie si in ultima vreme de Banca Centrala Europeana.Curtea de Prima Instanta a fost creata pentru a recepta si incadr5a in prima instanta actiunile unor articole ale Tratatului. Deciziile acestui organism pot fi atacate cu apel la Curtea Europeana De Justitie.
COMITETUL ECONOMIC SI SOCIAL
A fost creat cu scopul de a implica in arhitectura decizionala diferitele grupuri de interese participante si beneficiare ale procesului de integrare. Comitetul este un organism consultativ care avizeaza proiectele de legislatie care produc efecte juridice si economico-sociale pentru grupurile d einterese reprezentate.Membii Comitetului sunt desemnati de catre Consiliul Ministerial din liste nationale inaintate de catre fiecare tara membra ( intre 6 si 24). Comitetul elaboreaza si inainteaza rapoarte detaliate cu privire la domeniile de interes ale Comisiei si poate fundamenta principial problemele aflate pe agenda organismelor decizionale comunitare.
COMITETUL REGIUNILOR
Comitetul a fost creat in 1993, are un rol consultativin ceea ce priveste acele initiative si masuri care au efecte in planul coeziunii economice si disparitatilor regionale.Organismul are sarcina de a emite opinii sau fae amendamente cu privire la anumite sectoare in care se apreciaza ca problemele localesau regionale sunt importante. Comitetul are un rol important in economia aplicarii principiului subsidiaritatii.De aceea fara a stabili eficacitatea acestui organism trebuie sa se asigure , un echilibru mai bun intre autoritatile locale si regionale din tarile membre actuale sau viitoare.
CURTEA DE CONTURI
Rolul membrilor Curtii este sa auditeze actiunile financiare, sa elaboreze rapoarte anuale si rapoarte speciale si sa emita opinii in acest sens altor organisme comunitare. Curtea de Conturi are 15 membrii desemnati pentru un mandat de 6 ani.Exista un reprezentant din fiecare tara membra. Ca rezultat numarul de membrii a crescut de fiecare data cand s-a produs o extindere a gruparii.Se considera ca a venit timpul sa se renunte la aceasta traditie pentru a se pasta eficacitatea acestei institutii. Desi bugetul Uniunii a sporit de fiecare data cand gruparea s-a extins nevoile de auditare nu au sporit proportional de aceea se considera ca nu este necesara sporirea dimensiunii acestui program.
PROCESUL DECIZIONAL
Procesul decizional este doar una dintre componentele elaborarii politicilor comunitare. Dupa ce este adoptata o decizie este necesara aplicarea sa – etapa care s-a dovedit cruciala in cadrul mecanismului general
Exista doua planuri in procesul decizional si anume cel national si cel comunitar.Prin Tratate, Comisia nu este obligata sa consulte in prealabil statele membre in faza de initiere a unei propuneri.
S-a convenit asupra unui nou sistem de majoritate calificata: 55% dintre statele membre reprezentand 65% din populatie,majoritatea calificata in Consiliul de Ministri se aplica pentru alte 20 de domenii existente si alte 20 nou create;adoptarea in comun a legilor si legilor cadru europene de catre Parlamentul European si Consiliu devine norma (procedura legislativa ordinara);sunt create cateva clauze pasarela pentru facilitarea extinderii ulterioare a aplicarii votului cu majoritate calificata si trecerea la procedura legislativa ordinara;de acum inainte, atat Parlamentul European cat si Consiliul de Ministri sunt obligate sa tina sedinte publice cand analizeaza si adopta o propunere legislativa (transparenta procedurilor).In acest sens sunt relevante anexele de la sfarsitul lucrarii.
CONCLUZII
Comisia Europeana este fara indoiala cea mai originala componenta a arhitecturii institutionale a U.E. Nici o alta organizatie internationala sau structura integrativa regionala nu dispune de acest gen de institutie.Comisia nu este nici o structura interguvernamentala , dar nici un corp executiv in adevaratul sens al cuvantului. Intr-o Uniune Europeana cu tot mai multi membrii, rolul Comisiei de a mentine coerenta si unitatea europeana este tot mai dificil dar in acelasi timp si mult mai necesar.
In cadrul echilibrului decizional, Consiliul este institutia dominanta, fiind organismul care reprezinta guvernele alese democratic la nivel national si responssabile in fata parlamentelor proprii.
De la inceput Parlamentul a avut ca menire sa reprezinte popoarele din tarile membre ale gruparii reprezentarea fiind prin urmare neuniforma. Tarile mai mici au fost proportional, mai bine reprezentate.Avand multa vreme un rol mai degraba consultativ, importanta parlamentului a fost discreta, chiar daca atat prin Actul Unic cat si prin Tratatele de la Maastrich si Amsterdam abilitatile acestuia au fost sporite treptat.
O maniera de abordare a procesului decizional este parcurgerea caii europene.Interactiunea intre Comisie , Consiliu si Parlament este esentiala.
