Cum vindem un produs bancar...

Se poate considera existenta a cinci faze succesive
(stadii) ale marketingului bancar si acestea sunt:

1. „Marketing = Reclama, promovarea vanzarilor, publicitate”. La inceputul anilor ’50
marketingul nu patrunsese inca in conservatoarea comunitate bancara. Bancile actionau pe
o asa zisa “piata a vanzatorului”. Clientii aveau nevoie de serviciile financiare de baza
furnizate de banci fara ca acestea sa fie nevoite sa faca studii de piata. In concordanta cu
imaginea lor conservatoare, bancile erau construite in asa fel incat sa inspire siguranta.
Interioarele lor erau impozante prin austeritate, iar lucratorii de la ghisee zambeau foarte
rar. La sfarsitul anilor ’50 concurenta pentru conturile de economii s-a intetit si o serie de
banci au inceput sa recurga la reclama si la tehnicile de promovare a vanzarilor. Curand si
celelalte banci au facut acelasi lucru si astfel s-a nascut ideea ca marketingul este “reclama
si promovarea vanzarilor”.

2. „Marketing = Amabilitate si buna deservire”. In lupta pentru clienti, bancile au invatat
ca era usor sa determine oamenii sa le treaca pragul, dar era foarte greu sa-i pastreze.
Astfel marketingul a capatat o noua dimensiune — aceea de a-i face pe plac clientului.
Lucratorii de la ghisee au inceput sa zambeasca, iar grilajele au fost scoase. Interioarele si
exterioarele bancilor au fost redecorate pentru a crea o atmosfera prietenoasa. Inevitabil,
atmosfera prietenoasa a devenit o caracteristica atat de asteptata si comuna, incat si-a
pierdut avantajul distinctiv si nu a mai fost un motiv in alegerea bancii de catre client.

3. „Marketing = Inovatie”. Cu timpul, toate bancile au ajuns sa arate la fel, dar unele
dintre ele au inceput sa recunoasca nevoia de a gasi mijloace prin care sa se diferentieze de
In ultima parte a anilor ‘60 multe banci au introdus noi produse bancare - cartile de credit, liniile de credit - si au dezvoltat alte instrumente de marketing.

4. „Marketing = O buna pozitionare”. Inevitabil noile produse si servicii bancare au
devenit din ce in ce mai raspandite, astfel incat din nou la inceputul anilor ‘70, se simtea
nevoia unui avantaj competitiv. Bancile au inceput sa nu mai ofere de toate pentru toti, ci
sa se adreseze doar unor segmente specifice de piata. Unele banci si-au stabilit preturile si
si-au conceput produsele si reclama astfel incat sa se adreseze mai ales segmentului de
piata format din persoane cu venituri mari. Unele au tintit segmentul alcatuit din persoane
cu varsta cuprinsa intre 25 si 45 de ani, in timp ce altele au depus eforturi spre a atrage
persoanele mai in varsta.

5. „Marketing = Analiza, Planificare si Control”. In sustinerea acestei afirmatii, Philip
Kotler ofera exemplul unei mari banci comerciale ai carei ofiteri de credit obisnuiau sa
propuna in fiecare an o majorare a rezultatelor cu 10% fata de cele din anul anterior.
Bugetele nu erau insotite de nici un plan, iar conducerea bancii era foarte multumita cand
se atingea cifra propusa. Pana intr-o zi cand un tanar ofiter de credit care inlocuia un
lucrator pensionat a reusit sa realizeze o crestere de 50%. Banca a invatat o dureroasa
lectie: ca nu a evaluat potentialul diferitelor segmente de piata, nu a solicitat planuri de
marketing, nu a stabilit cote si nu a dezvoltat sisteme de motivare adecvate.
Astazi, in tarile dezvoltate, multe din bancile comerciale se afla in cel de-al treilea
al patrulea sau cel de-al cincilea stadiu, iar altele abia in primul. In Romania, situatia
bancilor sub aspectul stadiului in care au ajuns in adoptarea conceptului de marketing este
diferentiata si complexa. Filialele bancilor straine se afla in acelasi stadiu in care se afla
bancile mama. Bancile mixte beneficiaza de resursele si experienta partenerilor straini.
Bancile romanesti se afla, la randul lor, in diferite faze. Unele beneficiaza de o anumita
experienta si au depasit fazele initiale, specifice patrunderii pe piata, cand prioritar era sa
se faca cunoscute de cat mai multi clienti potentiali. Alte banci se lupta inca sa se faca
cunoscute, sa atraga clienti, avand, de cele mai multe ori, o oferta clasica. Pe scurt se poate
afirma ca si in Romania bancile se afla in diferite raporturi cu conceptul de marketing. Atat
bancile, luate individual, cat si comunitatea bancara in ansamblu, trebuie sa ajunga la cel
de-al cincilea stadiu daca doresc sa aiba succes intr-o piata ce va fi caracterizata de
schimburi rapide si de concurenta deosebit de puternica. Managerii bancilor trebuie sa
adopte un nou mod de gandire - o noua filosofie - asa cum au facut liderii din alte domenii
de activitate. Aceasta noua modalitate de gandire este conceptul de marketing.


Pana la jumatatea anilor ‘60 majoritatea institutiilor bancare au ignorat complet
marketingul. Odata cu intensificarea concurentei unele banci au inceput sa faca marketing
sau sa creada ca fac marketing din momentul in care s-au lansat in campanii publicitare
foarte costisitoare. Primele esecuri ale campaniilor au demonstrat bancilor ca, pe de o parte
aceste campanii le pot ruina si, pe de alta parte ca principala problema nu o reprezinta
atragerea a noi clienti ci pastrarea lor. Cu timpul majoritatea bancilor au inteles acest lucru
si se poate spune astfel ca de aproximativ 15 -20 ani, marketingul a patruns si in domeniul
serviciilor bancare, in prezent aflandu-se in plina afirmare in bancile americane si in cele
din tarile Europei Occidentale.
Marketingul pentru o institutie bancara, reprezinta conceptia de punere in practica
si de realizare cu toate mijloacele disponibile a obiectivelor, dezvoltarii coerente si
satisfacerea segmentelor de piata, determinate si selectionate in prealabil.

In a doua jumatate a secolului nostru, serviciile bancare s-au diversificat, pe de o
parte prin angajarea in unele operatiuni altadata aflate in sarcina unor banci specializate si
prin prestarea unor noi servicii aflate in zone de granita cu alti operatori financiari.
Aceasta extindere a serviciilor bancare a urmarit, evident, si profitul, dar pe de alta
parte, a urmarit sa sprijine pe client, usurandu-i accesul la serviciile utile si dorite. In jurul
anilor ‘70 bancile au dezvoltat programe de sustinere a afacerilor, au promovat pe scara
larga marketingul bancar, angajandu-se pe toate laturile sale componente: stabilirea si
organizarea ofertei produselor/serviciilor care sa satisfaca necesitatile existente;
promovarea si orientarea produselor/serviciilor pentru a raspunde cerintelor clientilor.
Banca, actionand intr-un mediu dinamic, in care piata si ceilalti factori
(componente ale mediului politic, social, juridic, cultural, demografic) ii ridica frecvent
probleme, obligand-o la eforturi suplimentare sau ii ofera oportunitati ce ar trebui
fructificate cat mai bine, trebuie sa-si integreze actiunile curente, obiectivelor pe termen
lung, obiective determinate in prealabil prin politica de marketing. Adaptarea activitatii
institutiei bancare la mediu necesita cunoasterea cerintelor acestuia, o urmarire continua a
schimbarilor cantitative si calitative, structurale pe care acesta le inregistreaza sau le va
inregistra.

In momentul de fata marketingul serviciilor bancare este o ramura destul de clar
conturata, atat in teoria marketingului, cat si in practica economica. Constituirea sa intr-un
domeniu distinct are la baza specificul serviciilor bancare.


Adoptarea conceptului de marketing, ca baza a ansamblului deciziilor strategice si
tactice, care se adopta in procesul de consum si in existenta institutiei bancare, presupune
luarea in considerare a patru elemente2:

. Satisfacerea dorintelor clientilor. Acesta este un aspect central al conceptului de
marketing, fara de care obiectivele financiare ale bancii nu ar putea fi indeplinite.

. Rentabilitatea. Satisfacerea clientilor nu poate fi realizata cu orice cost, ci trebuie
sa existe un echilibru intre gradul de indeplinire a dorintelor clientilor si castigul
realizat de pe urma efortului depus.

. Cointeresarea angajatilor. Toti angajatii trebuie sa inteleaga importanta
marketingului si sa lucreze in spiritul conceptului de marketing. Acest lucru se
poate face prin satisfacerea nevoilor angajatilor, ei trebuind sa devina constienti de
importanta controlului costurilor si de cea a maximizarii veniturilor.

. Responsabilitatea sociala. Banca trebuie sa fie constienta si sensibila la
comunitatea si mediul in care functioneaza. Institutia bancara detine un rol extrem
de important in societate si, in consecinta, trebuie sa aiba un comportament
responsabil.
Se poate afirma ca adoptarea unei politici orientate spre marketing in cadrul unei
corporatii presupune urmatoarele3:

. sa se studieze necesitatile diferitelor categorii de clienti;

. sa se identifice acele necesitati ale mediului pe care banca este capabila sa le
satisfaca din propriile resurse;

. sa se caute modul cel mai eficient de satisfacere a acestor cereri din punctul de
vedere al costurilor, dar si de maximizare a profitului;

. sa anticipeze si sa reactioneze adecvat schimbarilor de mediu.

Trebuie mentionat ca atat in limbajul cotidian, cat si cel de specialitate se foloseste
in mod frecvent termenul „orientare spre piata”, cu urmatoarea semnificatie pentru o
organizatie bancara:

1. Banca vine cu succes in intampinarea nevoilor financiare ale clientului,
adica:

. identifica noi necesitati ale clientului;

. remodeleaza produsele sau serviciile;

. creeaza noi produse sau servicii;

. lanseaza pe piata produsele si serviciile solicitate.


2. Banca detine o structura organizatorica si functionala flexibila, care ii
permite readaptarea continua la nevoile financiare ale clientilor, aflate intr-o
evolutie continua.
In scopul indeplinirii cu succes a procesului de marketing, bancile ar trebui:
. sa identifice pietele care sunt cele mai profitabile pentru ele;
. sa analizeze nevoile clientilor lor, atat in prezent cat si pentru viitor;
. sa intocmeasca planurile de actiune care sa asigure satisfacerea acestor nevoi.
Intr-o formulare concisa se poate afirma marketingul bancar reprezinta ansamblul
proceselor care conduc la satisfacerea necesitatilor financiare ale clientilor, intr-o
maniera profitabila pentru banca.

O scurta clasificare a bancilor

Clasificarea bancilor
. Banci centrale – avand rolul de a emite bancnote si monede, de a implementa
politica monetara, de a autoriza si supraveghea activitatea tuturor bancilor din
sistemul bancar national (de exemplu: Banca Nationala a Romaniei, www.bnr.ro;
Banque de France, www.banque-france.fr, etc.)
. Banci de investitii – avand atat rolul de a garanta vanzarea actiunilor si
obligatiunilor cat si pe cel de a acorda consultanta in privinta fuziunilor (de
exemplu: Goldman Sachs in SUA, www.gs.com; Nomura Securities in Japonia,
www.nomura.co.jp, etc.)
. Banci specializate in finantarea comertului – banci al caror obiect de activitate
consta, in mod traditional, doar in furnizarea de fonduri de finantare a comertului.
In prezent, aceste banci asigura asemenea fonduri si sub alte forme decat creditele
clasice (de exemplu: Merchant Bank in SUA, www.mbvt.com; EXIMBANK -
Romania, www.eximbank.ro)
. Banci de economii – care, in mod traditional, aveau ca obiect de activitate atragerea
de depozite si acordarea de credite ipotecare (de exemplu : Caisse d’Epargne in
Franta, www.caisse-epargne.fr; Casa de Economii si Consemnatiuni in Romania,

www.cec-sa.ro, etc.). In prezent, bancile de economii ofera o gama variata de
produse si servicii bancare si nu se mai deosebesc fundamental de celelalte banci.
. Banci “off-shore” – sunt situate in state cu jurisdictii considerate a fi „paradisuri
fiscale”, de regula si „banci private” (de exemplu: bancile situate in Elvetia,
Andorra, Insulele Virgine, Insulele Cayman, etc.).
. Banci comerciale – care, spre deosebire de bancile de investitii, isi axeaza oferta, in
cea mai mare parte, pe servicii pentru marile organizatii (de exemplu : ING Bank -
Olanda, www.ingbank.nl ; Deutsche Bank - Germania, www.deutsche-bank.de,
etc.).
. Banci de retail – ai caror clienti sunt exclusiv persoanele fizice (de exemplu:
Volksbank in Austria, www.volksbank.co.at si in Romania,
www.volksbankromania.ro, etc.).
. Banci universale – avand mai multe obiecte de activitate dintre cele mentionate mai
sus (de exemplu: in Romania - BCR, www.bcr.ro; BRD, www.brd.ro; Raiffeisen
Bank, www.raiffeisen.ro; etc.).
. Banci private – care gestioneaza activele unor persoane, fizice sau juridice, foarte
bogate (de exemplu: Union Bank of Switzerland, www.ubs.com).

Mediul IT ptr banci

In dezvoltarea economiei de piata bancile sunt cei mai mari utilizatori de tehnologie
informationala (IT). In lumea tehnologiei au aparut dezvoltari rapide, noi produse
hardware si software au fost introduse, operatiuni care erau facute manual sunt acum
computerizate, sistemele informationale fiind introduse pe scara larga.
In tarile cu economie dezvoltata, bancile au abordat programe de computerizare in
urma cu treizeci de ani: filialele au fost legate la calculatorul central si au fost introduse
primele distribuitoare automate de numerar. In ultimii ani au avut loc numeroase schimbari
in toate domeniile tehnologiei informationale.
De exemplu, peste 65% din clientii persoane fizice vor folosi un distribuitor
automat de numerar (bancomat) pentru scoaterea banilor, in loc sa foloseasca ghiseele
bancii, iar pentru transferul rapid al fondurilor se utilizeaza reteaua SWIFT si Western
Union.
Tehnologia va avea intotdeauna un impact enorm asupra sectorului serviciilor
financiar-bancare. Din punctul de vedere al marketingului, departamentele specializate
trebuie sa-si alcatuiasca planuri si strategii care sa raspunda oricaror schimbari de
comportament, ca rezultat al impactului tehnologiei.
Mediul economic
Evolutia economiei nationale si a celei internationale va afecta orice afacere, fie
direct, fie indirect.
Cresterea economica, inflatia, balanta de plati, fluctuatiile cursului valutar, rata
dobanzii, nivelul somajului, venitul consumatorului si sanatatea sunt toate domenii care pot
afecta activitatea bancara.
Cei care lucreaza in domeniul marketingului trebuie sa acorde o mare atentie
tendintelor privind evolutia veniturilor si cheltuielilor consumatorului. Veniturile
disponibile pot avea efect asupra activitatii bancare; clientii pot sa nu fie capabili sa-si
plateasca datoriile existente, cei care economisesc pot sa nu aiba capital suficient de mare
de investit.
Bunastarea economica a natiunii poate afecta modul in care o institutie financiarbancara
poate opera, astfel incat, pentru banci este importanta monitorizarea si marcarea oricarei schimbari care se inregistreaza.

Clientii bancilor

Intelegerea necesitatilor individuale pentru servicii financiar-bancare ajuta nu
numai la dezvoltarea si vanzarea produselor si serviciilor, dar este si o cheie pentru crearea
serviciilor generale pentru clienti.
Clientul este o persoana care foloseste serviciile sau produsele unei banci. Toti
clientii sunt importanti pentru o banca, indiferent daca ei apeleaza la serviciile sale o data
sau de mai multe ori. Fiecare client trebuie sa aiba un sentiment de satisfactie, care il
determina sa foloseasca mai multe servicii si sa devina client fidel pe termen lung. In
ultima instanta, clientii fideli pe termen lung sunt cei care vor asigura profitul bancii.

Analiza comportamentului clientului este o componenta cheie a cercetarii de
marketing. Intelegerea acestui comportament ajuta o banca sa anticipeze reactia probabila a
unui client si poate influenta structura si planificarea serviciilor oferite de banca.
Cu toate dificultatile evaluarii comportamentului consumatorului de servicii
financiare, s-au identificat cateva necesitati de baza in achizitionarea produselor bancare si
anume:
. Accesibilitatea la plata in numerar. Cumparatorii trebuie sa aiba acces la numerar;
. Siguranta valorii depuse, ceea ce presupune doua aspecte: siguranta fizica a
pastrarii banilor depusi si increderea ca sumele depuse vor fi protejate de
deprecierea monetara;
. Transferul banilor – necesitate usor de realizat in urma dezvoltarii accentuate a
tehnologiei;
. Consultanta financiara. Avand in vedere cresterea numarului si complexitatii
serviciilor financiare, cumparatorii au nevoie de un numar crescand de informatii
referitoare la oferta de servicii a bancii.
Principalii factori care influenteaza comportamentul cumparatorilor, ii putem
enumera pe urmatorii:
. Factori culturali;
. Factori sociali;
. Factori personali;
. Factori economici;
. Factori psihologici.

Factorii culturali

Factorii culturali sunt asociati cerintelor de baza, eticii, moralei, limbajului,
tendintelor artistice, fidelitatii, valorilor personale si traditiilor. In general, ei sunt
acumulati de individ in copilarie de la parinti si din mediul in care s-a format persoana. Din
punctul de vedere al bancii, toti acesti factori pot influenta atitudinea persoanelor de a
economisi, a cheltui sau a imprumuta.
Aproape toate societatile au forme distincte ale sistemului de clase: intelectuali,
artisti, muncitori, administratori etc. aceste diferente de clase arata, de asemenea, preferinte
si atitudini distincte fata de serviciile asigurate de o banca.
Acolo unde exista grupuri importante de persoane cu pregatire si cultura similare,
ele sunt clasificate adesea de specialistii in marketing si de catre sociologi ca „subculturi”.
Membrii acestor subculturi nu exista numai intr-o anumita zona geografica. Subculturile
pot determina importante segmente de piata.
Factorii sociali - influentele culturale pot fi afectate, de asemenea, de numeroase
grupuri sociale care au impact direct si indirect asupra convingerilor de baza si a valorilor
CUMPARATOR
fiind interpretate si aplicate in diferite circumstante. Aceste grupuri de influenta sunt
denumite de catre specialistii in marketing grupuri de referinta, deoarece cumparatorii
apeleaza la ele pentru un sfat sau pentru a impartasi experienta. Asemenea grupuri de
referinta sunt formate din: familie, prieteni, colegi sau grupuri profesionale.
Grupul cu influenta cea mai mare este familia si, prin traditie, aceasta poate avea o
puternica influenta asupra comportamentului clientului.
Gradul de influenta a factorilor sociali va varia pe parcursul vietii unei persoane,
indivizii insasi devenind membrii ai grupurilor de referinta.
Datorita influentelor exercitate asupra comportamentului clientilor, specialistii de
marketing vor cauta sa identifice si sa inteleaga influenta potentiala a grupurilor de
referinta pentru a intreprinde actiuni necesare proiectarii unei imagini favorabile a
institutiei financiare.
Factorii personali care influenteaza procesul de cumparare sunt: varsta, ocupatia,
etapa din ciclul de viata si schimbarile in stilul de viata.
Factorii economici care influenteaza deciziile unui client persoana fizica in
alegerea produselor si serviciilor financiar-bancare sunt: nivelul veniturilor, economiile,
datoriile, puterea de imprumut etc. In plus, s-a observat ca exista o atitudine diferentiata in
functie de nivelul veniturilor, astfel:
. clientii cu un nivel scazut al veniturilor isi fac planificarea pe termen scurt
solicitand lichiditati mai mari si economii cu risc redus,
. in timp ce clientii cu venituri mari tind sa faca economii si investitii pe
termen lung si sa foloseasca mai mult facilitatile de creditare.
Aceasta informatie este valoroasa pentru responsabilii de marketing deoarece
permite realizarea unei segmentari realiste, precum si asocierea unor produse financiare
adaptate fiecarui segment.
In cadrul pietelor stabile este cunoscut faptul ca factorii culturali si sociali persista
pe parcursul vietii unei persoane, in timp ce conditiile personale si economice se modifica
pe parcursul vietii unui individ.
Factorii psihologici care influenteaza necesitatile psihologice ale unei persoane
sunt motivatia si perceptia.
In ceea ce priveste motivatia exista mai multe teorii care servesc analizei
comportamentului consumatorului dintre care teoria motivatiei lui Maslow s-a dovedit ca
avand valoare practica pentru specialistii de marketing. Astfel, in conformitate cu aceasta
teorie, nevoile unui individ sunt supuse unei ierarhizari in functie de motivatia care sta la
baza acestora, rezultand o structura piramidala pe cinci nivele de satisfacere a nevoilor.
 Ierarhia nevoilor la Maslow
Perceptia este formata dintr-o combinatie a parerilor personale, a informatiei
cunoscute si o judecata a valorilor.
In acest mod, reactia unei persoane este foarte mult influentata de perceptia ei
privind o anumita situatie sau un produs financiar, adeseori nefiind in concordanta cu
realitatea.
Importanta analizei modului de perceptie a produselor si serviciilor bancare de catre
clienti este mult amplificata de trasaturile serviciilor, in special de varietatea
(eterogenitatea) acestora.
Etapele deciziei de cumparare a clientului persoana fizica
Clientul persoana fizica urmeaza un proces de cumparare distinct, identificabil, fie
constient, fie inconstient. Ca urmare, el va trece prin cinci stadii diferite, si anume:
. Identificarea nevoii;
. Cautarea informatiei;
. Evaluarea alternativelor;
. Decizia de cumparare;
Nevoi fiziologice
(mancare, bautura, adapost)
Nevoi de siguranta si securitate
Nevoi sociale
(apartenenta si afectiune)
Nevoi de stima
Nevoi de
autorealizare

. Evaluarea post-vanzare.
Implicatiile in activitatea de marketing in functie de etapa procesului deciziei de
cumparare sunt diverse. Astfel, in etapa de identificare a nevoii responsabilii de marketing
trebuie sa urmareasca identificarea circumstantelor care au condus la declansarea nevoii de
produse si servicii financiar-bancare. Colectarea informatiilor de acest gen de la clienti va
permite institutiei financiare sa proiecteze strategiile pentru initierea interesului clientului
in favoarea produselor proprii.
In etapa de cautare a informatiei institutia financiara se va orienta spre
identificarea surselor din care clientii colecteaza informatiile cu scopul de a valoriza
prezenta proprie in sursele uzuale. Dintre sursele de informare utilizate pot fi retinute:
. Sursele personale – grupurile de referinta;
. Sursele comerciale – reteaua de unitati;
. Surse publice – reclame, publicatii;
. Surse experimentale.
In cadrul etapei de evaluare a alternativelor clientii institutiei financiare vor
parcurge urmatoarele etape:
. Identificarea atributelor produselor financiare;
. Atasarea propriilor perceptii;
. Formarea increderii;
. Evaluarea satisfactiei oferite de produsul financiar;
. Evaluarea posibilitatii de cumparare.
Interesul responsabililor de marketing in cunoasterea proceselor din cadrul acestei
etape sunt legate de identificarea modalitatilor de influentare a perceptiilor clientilor, prin
atasarea unor caracteristici produselor financiare proprii care constituie valoare in viziunea
clientilor.
In etapa deciziei de cumparare activitatea responsabililor de marketing trebuie sa
fie orientata spre asistenta clientilor in procesul de cumparare propriu-zisa, astfel incat,
valoarea caracteristicilor grupate in produsul bancar ales sa fie transpuse real in oferta
bancii determinand o perceptie pozitiva a clientilor.
Etapa evaluarii post-vanzare presupune din partea clientilor manifestarea unui
anumit grad de satisfactie sau insatisfactie bazat pe propriile asteptari si performante ale
produsului financiar. De aceea, responsabilii activitatii de marketing trebuie sa gestioneze
in mod responsabil acest proces, fie ca este vorba de reactii cu caracter pozitiv sau negativ,
caz in care procedura de urmarire a reclamatiilor trebuie sa serveasca atenuarii impactului
negativ si realizarii corecturilor necesare.


Comportamentul clientului persoana juridica
In analiza comportamentului clientului persoana juridica institutiile financiarbancare
trebuie sa tina cont de unele aspecte cu caracter special care trebuie sa determine
particularizari ale ofertei. Asemenea factori determinanti sunt:
. Necesitatile clientului organizational sunt, de obicei, mult mai complexe decat ale
clientului individual si de aceea, mult mai dificil de satisfacut;
. Exista categorii de clienti care necesita tratament special;
. Relatiile de succes cu clientul persoana juridica sunt dificil de construit si costisitor
de intretinut;
Identificarea nevoii ,Cautarea informatiei ,Evaluarea alternativelor ,Decizia de cumparare

Evaluarea postvanzare
. Clientul organizational solicita institutiei financiare sa detina cunostinte generale
despre activitatea sectorului in care activeaza si cunostinte despre propria sa firma.
Exista o gama larga de factori care pot determina atitudinile firmelor referitoare la
serviciile financiare. Dintre acestia mentionam:
. Marimea firmei;
. Sectorul economic in care isi desfasoara activitatea;
. Stilul de conducere;
. Pozitia factorului de decizie in firma;
. Pozitia financiara si comerciala a firmei;
. Statutul firmei;
. Varsta si profesionalismul echipei de conducere;
. Tipul actionariatului si aspiratiile lor;
. Dorintele firmei;
. Natura firmei si amplasarea geografica;
. Climatul economic.
Dintre toti acesti factori primii trei mentionati au o influenta mai mare asupra
dimensiunii si complexitatii cerintelor pentru serviciile financiare.
Intelegerea comportamentului de cumparare in functie de marimea firmei ajuta
societatea financiara in segmentarea pietei, determinand impartirea acestora in trei
categorii: intreprinderi mici, mijlocii si mari.

Luarea deciziilor
Entitatile de luare a deciziei in cadrul organizatiilor poarta denumirea de unitati de
luare a deciziei (ULD). In acest sens, persoanele implicate in activitatea de marketing din
cadrul societatilor financiare vor trebui sa cunoasca:
. Modul de luare a deciziilor de catre ULD;
. Componenta ULD;
. Identitatea celor mai influente persoane din ULD.
Membrii ULD pot indeplini mai multe roluri dintre care cele mai frecvente sunt:
. Utilizatori – reprezentati de persoanele care vor utiliza efectiv produsele si
serviciile financiare;
. Factori de influenta – sunt reprezentati de persoanele care ajuta la definirea
caracteristicilor produsului si ofera informatii necesare evaluarii alternativelor;
. Factorii de decizie – reprezentati de persoane care au acces la factorii care au
autoritate in luarea deciziei de cumparare;
. Factorii de autoritate – reprezentati de acele persoane care autorizeaza formal
decizia;
. Cumparatorii – departamentul care are autoritatea formala de a achizitiona
produsele.
Cunoasterea de catre banci a modului in care opereaza ULD in cadrul clientilor
persoane juridice este vitala, principala preocupare a organizatiilor financiare fiind de a
ajunge la cel ce ia decizii in interiorul companiei, de a construi o relatie cu acesta si apoi de
a stabili necesitatile si dorintele clientului.
Ca urmare a importantei pe care o are intelegerea comportamentului
consumatorului organizational preocuparile cercetatorilor au fost directionate spre
intelegerea concreta a procesului de cumparare organizational. Printre modelele consacrate
in sfera financiara mentionam modelul Webster & Wind care realizeaza o grupare a
variabilelor de influenta a comportamentului unei organizatii in procesul de luare a deciziei
in urmatoarele categorii:
. Caracteristici individuale ale cumparatorilor;
. Relatiile intre membrii ULD;
. Caracteristicile organizatiei regasite in formele sale de raspuns in procesul de
cumparare;
. Factorii de mediu care impun diferite limitari si care pot influenta puterea de
cumparare.

Arhivarea documentelor in forma electronica

Decizie nr. 1130/2008 privind normele tehnice si metodologice pentru aplicarea Legii nr. 135/2007 privind arhivarea documentelor in forma electronica

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 831 din 10/12/2008

Autoritatea Nationala de Reglementare in Comunicatii

In temeiul prevederilor art. 8 alin. (1), (3) si (5) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 106/2008 privind infiintarea Autoritatii Nationale pentru Comunicatii, precum si ale art. 27 din Legea nr. 135/2007 privind arhivarea documentelor in forma electronica,

presedintele Autoritatii Nationale pentru Comunicatii emite prezenta decizie.

Capitolul I - Dispozitii generale


Art. 1
Prezentele norme tehnice si metodologice se aplica activitatii de arhivare electronica a documentelor efectuate in conditiile Legii nr. 135/2007 privind arhivarea documentelor in forma electronica si stabilesc procedura privind acordarea, suspendarea sau retragerea deciziei de acreditare a administratorilor de arhive electronice de catre Autoritatea Nationala pentru Comunicatii, denumita in continuare ANC, precum si conditiile privind desfasurarea acestei activitati.

Art. 2
(1) In intelesul prezentei decizii, urmatorii termeni se definesc astfel:
a) beneficiar - persoana fizica sau juridica, care depune spre pastrare documente in forma electronica in cadrul unei arhive electronice;
b) acreditare - constatarea de catre ANC a indeplinirii conditiilor legale pentru dobandirea calitatii de administrator al arhivei electronice;
c) sistem de administrare a documentelor electronice - aplicatie informatica destinata receptiei, clasarii, utilizarii si selectionarii documentelor in forma electronica;
d) evidenta de auditare - ansamblu de informatii privind operatiuni sau orice alte activitati care au afectat sau modificat documentul, culese cu suficiente detalii astfel incat sa permita reconstituirea unei activitati anterioare;
e) nomenclator arhivistic - lista structurata, alcatuita din schema de clasare, termenele de pastrare corespunzatoare categoriilor de documente din schema de clasare si actiunile de dispozitie asupra documentelor dintr-un sistem de administrare a documentelor electronice.
(2) In cuprinsul prezentei decizii sunt, de asemenea, aplicabile definitiile prevazute la art. 15 lit. b) din Legea nr. 182/2002 privind protectia informatiilor clasificate, cu modificarile si completarile ulterioare, si la art. 237 primul marcator din Standardele nationale de protectie a informatiilor clasificate in Romania, aprobate prin Hotararea Guvernului nr. 585/2002, cu modificarile si completarile ulterioare.

Capitolul II - Autoritatea de reglementare si supraveghere


Art. 3
(1) Autoritatea de reglementare si supraveghere specializata in domeniul arhivarii electronice este ANC.
(2) ANC gestioneaza Registrul administratorilor de arhive electronice, denumit in continuare registru, care va fi actualizat permanent si va fi disponibil spre consultare pe pagina sa de internet.
(3) Continutul si structura registrului sunt prevazute in anexa nr. 1.
(4) ANC face publice, spre consultare, urmatoarele date din registru:
a) tipul administratorului de arhive electronice, denumit in continuare administrator - persoana fizica sau juridica;
b) numele si prenumele sau denumirea administratorului, dupa caz;
c) data la care si-a inceput activitatea;
d) descrierea politicii administratorului privind arhivarea electronica;
e) domiciliul sau sediul - tara, oras, judet/sector, strada, numar, bloc, scara, etaj, apartament, cod postal, telefon, fax, e-mail, pagina de internet;
f) cetatenia, pentru persoana fizica, sau nationalitatea, pentru persoana juridica;
g) situatia activitatii administratorului: operationala, suspendata, incetata, in curs de transferare.

Art. 4
(1) Controlul respectarii dispozitiilor Legii nr. 135/2007, precum si ale prezentei decizii revine ANC, care actioneaza prin personalul de control imputernicit in acest scop.
(2) ANC are dreptul de a efectua controale asupra administratorului, din oficiu sau la solicitarea oricarei persoane interesate, motivata corespunzator. Persoana interesata este acea persoana care ar putea suferi un prejudiciu in urma deteriorarii, divulgarii neautorizate, pierderii sau distrugerii documentelor aflate in arhiva electronica.
(3) Controalele din oficiu vor fi realizate periodic, la intervale care nu pot depasi un an.
(4) In vederea exercitarii atributiilor de control, personalul imputernicit in acest scop este autorizat, in limitele legii:
a) sa verifice conformitatea dintre informatiile declarate in cursul procesului de acreditare si realitate;
b) sa solicite orice document sau informatie necesara in vederea verificarii respectarii obligatiilor ce incumba administratorului;
c) sa verifice punerea in aplicare a oricaror proceduri utilizate de catre administratorul supus controlului.

Capitolul III - Acreditarea administratorului


Art. 5
(1) Administratorul este persoana fizica ce are rolul de supervizare si implementare a activitatii de management al unei arhive electronice pentru terti, respectiv persoana juridica ce are rolul de supervizare si implementare a activitatii de management al unei arhive electronice in nume propriu sau pentru terti si este responsabila cu activitatea de administrare a sistemului electronic de arhivare si a documentelor arhivate electronic.
(2) Orice persoana care intentioneaza sa devina administrator, denumita in continuare solicitant, are obligatia sa transmita ANC o notificare in acest sens cu 30 de zile inainte de inceperea activitatii.
(3) Notificarea se va realiza in mod obligatoriu prin completarea formularului-tip prevazut in anexa nr. 2.
(4) Odata cu efectuarea notificarii prevazute la alin. (2), solicitantul are obligatia de a transmite ANC urmatoarele documente, care fac parte integranta din notificare:
a) atestari pentru persoana fizica sau pentru angajatul/angajatii persoanei juridice care intentioneaza sa devina administrator ori ai persoanei juridice subcontractate in acest scop (atestarile pot fi detinute cumulativ de mai multi angajati ai persoanei juridice):
1. diploma de absolvent de studii superioare in domeniul tehnologiei informatiei;
2. calificari/atestari care sa certifice cunoasterea standardelor ISO/IEC 27001 sau standardelor echivalente si versiunilor ulterioare ale acestora;
3. certificari/atestari in domeniul administrarii bazelor de date si sistemelor de operare;
4. calificari/atestari in domeniul arhivistic;
b) documente din care sa rezulte ca sistemul electronic de arhivare indeplineste urmatoarele cerinte functionale:
1. asigura mijloacele de control si de securitate a documentelor si a bazei de date;
2. mentine integritatea interna, functionarea si coerenta sistemului si a bazei de date;
3. asigura conservarea pe termen nelimitat a documentelor cu caracter permanent si eliminarea definitiva a celor cu termen de pastrare expirat, potrivit nomenclatorului arhivistic, cu exceptia situatiilor prevazute de lege;
4. asigura procesele de introducere a documentelor in sistemul de administrare;
5. asigura functia de cautare a documentelor;
6. asigura accesul la documentele stocate in arhiva, cu respectarea regimului de acces stabilit, precum si prezentarea indiferent de forma (afisare, printare etc.) a documentelor;
7. asigura functiile de administrare si stergere a documentelor, garantandu-se controlul operatiunilor in vederea inlaturarii riscului accesului neautorizat la documente si distrugerii necorespunzatoare de documente;
c) datele de identificare a centrului de date care gazduieste arhiva electronica;
d) politica si procedurile referitoare la securitatea si conservarea datelor, inclusiv politica de protectie a datelor cu caracter personal;
e) copie legalizata de pe inscrisul doveditor al calitatii de operator de date cu caracter personal, eliberat in conformitate cu prevederile Legii nr. 677/2001 pentru protectia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal si libera circulatie a acestor date, cu modificarile si completarile ulterioare;
f) in cazul in care solicitantul intentioneaza sa ofere servicii de arhivare electronica pentru terti, va prezenta, pe langa documentele prevazute la lit. a)-e), o scrisoare de garantie din partea unei institutii financiare de specialitate sau o polita de asigurare de raspundere civila generala la o societate de asigurari, in valoare cel putin egala cu echivalentul in lei al sumei de 300.000 euro, prin care sa acopere prejudiciile pe care le-ar putea cauza cu prilejul desfasurarii activitatilor de arhivare electronica.

Art. 6
(1) Notificarea si documentele anexate se transmit la sediul central al ANC in unul dintre urmatoarele moduri:
a) prin depunere, personal sau de catre reprezentantul legal, sub luare de semnatura;
b) printr-un serviciu postal;
c) ca inscris in forma electronica, caruia i s-a incorporat, atasat sau i s-a asociat logic o semnatura electronica extinsa, bazata pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv si generata cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnaturii electronice.
(2) Este considerata data a transmiterii, dupa caz, data inscrierii in registrul general de intrare-iesire a corespondentei al ANC, data confirmarii primirii documentelor la sediul central al ANC printr-un serviciu postal cu confirmare de primire sau data confirmarii primirii inscrisului in forma electronica.

Art. 7
(1) Solicitantul care a realizat notificarea in termenul si in conditiile prevazute de prezenta decizie dobandeste calitatea de administrator de la data indicata in formularul-tip al notificarii ca fiind data estimativa a inceperii activitatii, insa nu mai devreme de 30 de zile de la data realizarii notificarii in conditiile alin. (2) sau (3), dupa caz.
(2) Notificarea este considerata realizata daca au fost indeplinite toate cerintele legale privind transmiterea, forma si continutul sau.
(3) In cazul in care notificarea nu indeplineste conditiile prevazute de prezenta decizie, ANC va solicita completarea documentatiei. In acest caz, notificarea este considerata realizata la data transmiterii catre ANC a documentelor care atesta indeplinirea conditiilor.
(4) In cazul in care constata indeplinirea tuturor conditiilor legale pentru dobandirea calitatii de administrator, ANC emite si comunica solicitantului decizia de acreditare, inscrie administratorul in registru si emite codul de identificare a acestuia.

Art. 8
(1) Orice modificare a datelor cuprinse in notificare va fi comunicata ANC in termen de 15 zile, prin transmiterea unei informari insotite, acolo unde este cazul, de actele doveditoare, in copie.
(2) Administratorul are obligatia de a comunica ANC, cu cel putin 10 zile in avans, orice intentie de modificare a procedurilor de securitate si de conservare, cu precizarea datei si orei la care modificarea intra in vigoare, precum si obligatia de a confirma, in termen de 24 de ore, modificarea efectuata.
(3) In cazurile urgente in care securitatea serviciilor de arhivare este afectata, administratorul poate efectua modificari ale procedurilor de securitate si de conservare, urmand sa comunice ANC in termen de 24 de ore modificarile efectuate si justificarea deciziei luate.

Art. 9
(1) In situatia in care ANC constata ca administratorul nu mai indeplineste una sau mai multe dintre conditiile prevazute la art. 5, acreditarea va fi suspendata. In acest caz, ANC transmite administratorului o notificare, stabilind un termen de maximum 30 de zile in care acesta trebuie sa remedieze deficientele semnalate.
(2) Pe perioada suspendarii acreditarii, administratorul nu poate primi in arhiva electronica documente noi, dar are obligatia de a asigura operatiunile de conservare a documentelor existente.
(3) ANC poate retrage decizia de acreditare in urmatoarele cazuri:
a) daca administratorul nu remediaza deficientele constatate in termenul prevazut la alin. (1);
b) la data dizolvarii sau a intrarii in faliment a administratorului persoana juridica, in conditiile prevazute de lege.

Art. 10
(1) Administratorul care intentioneaza sa isi inceteze activitatea are obligatia de a informa ANC, cu cel putin 60 de zile in avans, despre intentia sa, respectiv despre existenta si natura imprejurarii care justifica imposibilitatea de continuare a activitatii, completand formularul prevazut in anexa nr. 4.
(2) Administratorul este obligat sa transfere activitatile sale unui alt administrator de arhive electronice, cu respectarea urmatoarelor conditii:
a) va instiinta fiecare beneficiar, cu cel putin 30 de zile in avans, despre intentia sa de transferare a activitatilor legate de arhivarea electronica catre un alt administrator, mentionand si identitatea administratorului caruia intentioneaza sa ii transfere activitatile sale;
b) va face cunoscuta beneficiarilor sai posibilitatea de a refuza acest transfer, precum si termenul si conditiile in care refuzul poate fi exercitat.

Capitolul IV - Administrarea arhivei electronice


Art. 11
(1) Administratorul are obligatia de a crea si opera un registru in forma electronica.
(2) Referinta, in registrul arhivei electronice, la un document care nu este public sau care face parte din categoria documentelor clasificate in conformitate cu Legea nr. 182/2002, cu modificarile si completarile ulterioare, poate fi obtinuta in functie de drepturile de acces ale solicitantului.
(3) Continutul minimal si structura acestui registru sunt prevazute in anexa nr. 3.

Art. 12
Arhivarea electronica a documentelor este guvernata de aceleasi reguli ca si in cazul documentelor pe suport de hartie si se supune prevederilor legislatiei arhivistice in vigoare, cu urmatoarele precizari:
a) inregistrarea documentelor in forma electronica de catre sistemul electronic de arhivare atesta existenta oficiala a documentelor respective. Numarul de inregistrare identifica in mod unic documentul in cadrul sistemului. Odata inregistrat, documentul nu mai poate suferi niciun fel de modificari de continut. Concomitent cu inregistrarea se completeaza fisa electronica a documentului, in conditiile art. 8 alin. (2) si (3) din Legea nr. 135/2007;
b) in cazul in care documentele sunt transferate din sistem, respectiv migrate de pe suportul initial, evidenta documentelor pe noile suporturi va include evidenta suporturilor externe si evidenta continutului documentelor cuprinse. Pe un suport extern vor fi grupate documentele cu acelasi termen de pastrare;
c) sistemul de administrare a documentelor electronice trebuie sa genereze automat o evidenta de auditare, in care sunt inregistrate, fara posibilitatea de a fi modificate, toate deciziile si actiunile care se produc asupra unui document din momentul inregistrarii si pana la distrugerea sau transferul acestuia catre Arhivele Nationale;
d) documentele si dosarele arhivate in forma electronica vor fi cuprinse in nomenclatorul arhivistic al organizatiei, precizandu-se la rubrica Observatii "in forma electronica".

Art. 13
(1) Arhivarea electronica a documentelor clasificate si accesul la acestea se vor realiza cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 182/2002, cu modificarile si completarile ulterioare, precum si ale Standardelor nationale de protectie a informatiilor clasificate in Romania.
(2) Administratorul sau persoana imputernicita de acesta sa realizeze si sa implementeze politica de securitate a informatiilor clasificate arhivate trebuie sa detina un certificat de securitate pentru cel mai inalt nivel de clasificare a informatiilor stocate, procesate sau transmise prin aceste sisteme.
(3) Modalitatile si masurile de protectie a informatiilor clasificate in forma electronica sunt similare celor aplicate pentru informatiile clasificate pe suport de hartie.
(4) Masurile INFOSEC acopera securitatea calculatoarelor, a transmisiilor, securitatea criptografica, precum si depistarea si prevenirea amenintarilor la care sunt expuse datele si sistemele.
(5) Sistemele de arhivare pot fi utilizate in vederea stocarii, procesarii sau transmiterii de informatii clasificate numai daca sunt autorizate in conditiile Standardelor nationale de protectie a informatiilor clasificate in Romania.

Art. 14
Activitatea de arhivare electronica se realizeaza cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 677/2001, cu modificarile si completarile ulterioare.

Art. 15
Administratorii care ofera servicii de arhivare electronica pentru terti au obligatia de a face publice, prin intermediul paginii proprii de internet, cel putin urmatoarele informatii:
a) datele de contact ale administratorului;
b) descrierea generala a politicilor, procedurilor si tehnologiilor utilizate in activitatea de arhivare electronica;
c) limitari ale dreptului de acces la documentele arhivate;
d) obligatiile beneficiarilor;
e) disponibilitatea serviciilor.

Capitolul V - Drepturile si obligatiile beneficiarilor


Art. 16
(1) Orice persoana fizica sau juridica poate beneficia de servicii de arhivare electronica a documentelor.
(2) Pentru depunerea unui document in arhiva electronica, beneficiarul trebuie sa indeplineasca atat conditiile stabilite de prevederile art. 7 din Legea nr. 135/2007, cat si urmatoarele conditii:
a) sa posede un certificat digital calificat pentru semnatura electronica;
b) certificatul digital calificat sa fie valabil;
c) sa comunice administratorului informatiile necesare verificarii valabilitatii certificatului folosit pentru semnarea electronica a documentelor stocate in arhiva electronica.
(3) Beneficiarul are urmatoarele drepturi:
a) stabilirea regimului de acces la documentul arhivat, precum si modificarea acestuia, in conditiile art. 14 din Legea nr. 135/2007;
b) atestarea valorii de original sau copie a documentului arhivat;
c) accesul on-line la registrul in forma electronica al arhivei electronice;
d) accesul on-line la fisa electronica atasata in mod obligatoriu fiecarui document intrat in arhiva electronica, conform regimului de acces stabilit;
e) accesul la programele utilizate de administrator in cadrul activitatii de arhivare, necesare pentru accesul la documentele personale care au fost arhivate.
(4) Accesul on-line la documentele arhivate care nu au regim de acces public si la fisele electronice ale acestora se considera asigurat atunci cand persoanele care au drept de acces la documente si la fisele electronice ale acestora le pot consulta printr-o retea care nu este conectata la internet. Este necesar acordul scris al beneficiarului in ceea ce priveste utilizarea respectivei retele.

Capitolul VI - Dispozitii finale


Art. 17
Anexele nr. 1-4 fac parte integranta din prezenta decizie.

Art. 18
(1) Prezenta decizie se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, si intra in vigoare la 3 zile de la data publicarii.
(2) Prezenta decizie a fost adoptata cu respectarea prevederilor Hotararii Guvernului nr. 1.016/2004 privind masurile pentru organizarea si realizarea schimbului de informatii in domeniul standardelor si reglementarilor tehnice, precum si al regulilor referitoare la serviciile societatii informationale intre Romania si statele membre ale Uniunii Europene, precum si Comisia Europeana, cu modificarile ulterioare.

Structura instituţională a Uniunii Europene

Prezentarea Uniunii Europene din perspectiva realizarilor sale de pana acum, poate fi facuta sub multiple aspecte data fiind complexitatea evolutiei sale de-a lungul timpului. Analiza intreprinsa se opreste cu preponderenta asupra componentei uniunii europene, a prezentarii instituiilor sale, precum si analizarea procesului decizonal la nivelul acesteia.
In contextul integrarii , caracteristicile de baza ale unei constructii economice sunt reprezentate de : principiile directoare, etapele de integrare economica identificate, obiectivele economice, functiile economice la nivelul uniunii, competentele economice unionale si institutiile cu diversele lor atributii.
In continuare sunt prezentate institutiile Uniunii Europene : Comisia Europeana, Consiliul de Ministrii, Parlamentul Europei,Comitetul Regiunilor, Curtea de Conturi, Curtea de Justitie iar in finalul lucrarii se pune accentul pe procesul decizoanal cu exemplificarea acestuia si prezentarea concluziilor.
COMISIA EUROPEANA
Este principala instituţie a Uniunii Europene. Alături de Consiliul Uniunii şi de Parlamentul European alcătuieşte triunghiul instituţional de decizie la nivel comunitar. Iniţial, cele trei Comunităţi Europene – C.E.C.O, C.E.E. şi C.E.E.A. – aveau comisii separate, dar în urma Tratatului de fuziune din 1965, ratificat la 1 iunie 1967, cele trei s-au unificat în una singură, numită Comisia Comunităţii Europene.
În urma Tratatului de la Maastrricht, denumirea frecventă a devenit Comisia Europeană..
Configuraţia instituţiilor reflectă originile funcţionale ale Comunităţii şi modul în care au evoluat puterile în condiţiile în care nu s-a ajuns la o constituţie europeană cu care să poată fi confruntate sau înspre care să tindă. Profesorul univ. Dr. Nicolae Păun şi Cristian Păun, de la care preluăm o parte din datele de mai jos, precizează că deşi au existat încercări de elaborare a unei constituţii şi au circulat proiecte referitoare la viitorul instituţional al Uniunii ele nu au fost creditate cu prea mult entuziasm şi pentru faptul că statele membre au baze constituţionale tradiţionale şi politici interne diferite. De asemenea, nu a fost găsit un limbaj conceptual comun în domeniul celor mai dorite aranjamente la nivel european. Această dificultate a complicat dezbaterea privitoare la uniunea politică, motiv pentru care s-a acceptat ca proiectul să avanseze luându-se ca bază cel mai mic numitor comun.
Comisia deţine un rol important în adoptarea hotărârilor Consiliului. Ea are drept de iniţiativă în cvasi-unanimitatea cazurilor în care Consiliul urmează să decidă, indiferent dacă se cere condiţia majorităţii calificate sau cea a unanimităţii. Acest drept poate fi exercitat oricând consideră ea necesar, afară de dispoziţii legale care prevăd altfel.
Consiliul are posibilitatea de a cere Comisiei să întreprindă orice studii prentru atingerea obiectivelor comune şi să-i prezinte propunerile care se compun. Dacă în urma studiilor efectuate Comisia constată că nu este cazul să facă propuneri, ea informează Consiliul în cadrul procedurilor de consultare. (În caz contrar rolul Comisiei ar putea fi limitat la unul executoriu pur şi simplu, fără posibilitate de apreciere, Consiliul urmând să obţină soluţia în sensul pe care l-a preconizat ab initio.) Comisia îşi poate modifica propriile propuneri făcute Consiliului sau chiar le poate retrage, în timpul procedurilor care conduc la adoptarea unui act comunitar atâta vreme cât Consiliul n-a decis încă. Propunerile sunt pregătite de serviciile Comisiei compuse din experţi numiţi de guvernele statelor membre care acţionează în nume propriu. Pot fi consultate şi părţile interesate sau orice altă parte. După mai multe şedinţe de lucru, Comisia adoptă decizia şi o prezintă Consiliului sub forma propunerii. Dacă este cazul, se consultă Parlamentul, Comitetul Economic şi Social şi alte comitete. Având în vedere propunerea Comisiei şi avizele pe care le primeşte, decizia Consiliului este pregătită în cadrul COREPER (Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi). În discuţiile de aici pot fi prezentate amendamente de către administraţiile naţionale prin reprezentanţii lor. Acestea pot fi avute în vedere de Comisie sau pot fi refuzate. COREPER decide după deliberări dacă va înainta propunerea Comisiei în forma iniţială sau amendată, anexând totodată amendamentele propuse şi orice alte avize ale instituţiilor consultate.
Comisia respectă principiul subsidiarităţii în exercitarea dreptului de iniţiativă, pregătind acte legislative doar în acele domenii în care UE este mai bine poziţionată decât statele membre.
Comisia este structurată din punct de vedere ierarhic, pe două paliere: primul grupează Colegiul celor 20 de comisari, câţi are Comisia în prezent, iar pe al doilea palier se află cei peste 13.000 de membri ai personalului permanent care lucrează la Bruxelles, grupaţi în 23 Departamente sau Directorate Generale.
Comisarii sunt resortisanţi ai statelor membre şi sunt desemnaţi în funcţie, pe criterii de competenţă. În îndeplinirea îndatoririlor, ei nu trebuie să solicite şi nici să accepte instrucţiunile vreunui guvern sau partid şi tebuie să se abţină de la orice incompatibilitate cu caracterul funcţiei. La rândul lor, statele membre se angajează să respecte acest caracter şi să nu caute să influenţeze membrii Comisiei în exercitarea atribuţiilor. De asemenea, comisarilor le este interzis ca, pe timpul exercitării mandatului, să realizeze orice activitate profesională remunerată sau nu. La instalare ei îşi iau angajamentul de a respecta, pe durata exercitării funcţiei şi după aceea, obligaţiile decurgând din însărcinarea avută, în special datoria de onestitate şi de prudenţă în ceea ce priveşte acceptarea de anumite funcţii şi avantaje.
Cel mai prestigios şi mai influent post din Comisie este cel al Preşedintelui. Cu toate că deciziile importante sunt luate colectiv, Preşedintele este reprezentantul Comisiei în dialogul cu alte structuri instituţionale, cu alte state. În nominalizarea sa, rolul cel mai important îl are Consiliul European, pe baza propunerilor făcute de către statele membre; investitura este supusă aprobării Parlamentului.
O problemă structurală provine din poziţia intermediară în care se află comisarii. Ei sunt superiori secretarilor permanenţi şi inferiori miniştrilor din punct de vedere decizional. În timp ce sunt principalii purtători de cuvânt ai Comisiei în domeniul politicii lor, ei nu sunt membri ai Consiliului de Miniştri, instituţia care ia deciziile politice finale în probleme importante. În plus, nu poate fi vorba de responsabilitatea individuală a comisarilor, aşa cum este cazul miniştrilor. Comisia are responsabilitate colectivă, fapt ilustrat de demiterea ei în cazul unei moţiuni de cenzură votate de Parlament. Responsabilitatea colectivă pare a fi pozitivă, pe de o parte, deoarece deciziile şi propunerile Comisiei se iau colectiv şi nu în numele unui comisar individual, dar în acelaşi timp este şi negativă, deoarece este dependentă de Consiliul de Miniştri.
Deciziile în cadrul Comisiei se iau, de obicei, de către grupuri de comisari, chiar dacă fiecare are răspundere directă numai pentru anumite domenii. Colegiile sunt formate, după caz, dintr-un număr mai mare sau mai mic de comisari, în funcţie de materia în care urmează a se adopta decizia respectivă. Aici operează principiul răspunderii colective. Şedinţele în plenul Comisiei sunt destinate dezbaterii celor mai importante probleme. Pentru celelalte reunirea şefilor de Cabinet este suficientă. Preşedintele Comisiei convoacă şedinţele şi le stabileşte ordinea de zi.
Comisia acţionează independent în îndeplinirea atribuţiilor sale. Într-o serie de cazuri este necesar o procedură de consultare cu alte organisme comunitare, obligaţie care rezultă fie din tratate, fie din alte acte comunitare. Astfel, consultarea Consiliului este obligatorie, mai ales în domeniul CECO.
În exercitarea puterilor pe care Consiliul i le încredinţează, Comisia procedează la consultarea organismelor comunitare, a statelor membre sau a unor comitete compuse din reprezentanţii acestora, experţi sau reprezentanţi ai părţilor interesate. Consiliul a stabilit trei proceduri specifice pe care Comisia le respectă în luarea hotărârilor, implicând comitete consultative (advisory committe), comitete de administrare (managing comitee) şi comitete de reglementare (regulatory comitee).
Sunt posibile, variante ale acestor modele de parcurgere. Dacă proiectul nu este controversat, sau dacă trebuie rezolvată o urgenţă, procesul se simplifică. Unele dintre proceduri permit Comisiei să dea împuternicire câtorva comisari, să decidă în locul tuturor.
CONSILIUL EUROPEI
Este cel mai inalt for decizional pentru Uniunea Europeana. El se compune din sefii de stat sau de guverne din tarile membre si din presedintele Comisiei Executive. Acest organism se reuneste de doua ori pe an in sesiuni semestriale sau in reuniuni informalemde cate ori este necesar. Consiliul European Nu este Bilitat sa abordeze detalii legislative, functia lui principala este de a conferi mai degraba impulsul politic necesar adoptarii deciziilor si sa puna bazele principiale ale politicii si dezvoltarii arhitecturii europene.
Comunitatea Europeana a fost conceputa ca un ansamblu integrat de state suverane, telul sau principal fiind sa confere un cadru institutional pentru a se ajunge la o cooperare interguvernamentala flexibila si eficace.
Conform reglementarilor cel putin 8 state membre trebuie reprezentate la nivel de ministru de resort pentru a se adopta decizii. Ministrii pot fi inlocuiti doar de catre reprezentantii permanenti ai tarilor respective la Bruxelles.
Pentru a atenua efectele procesului de extindere in plan decizional a devenit necesar un sistem mai simplu care sa reflecte pe baza altor determinanti greutatea specifica a tarilor membre.Dezbaterile aprinse si contradictorii cu privire la acest subiect s-au structurat in mai multe alternative de reforma la nivelul Consiliului Ministerial.
PARLAMENTUL EUROPEI
Parlamentul European este rezultatul tratatelor institutive. La început a avut denumirea de Adunarea Comună (în Tratatul C.E.C.A.) sau, simplu, Adunarea (cum apărea în Tratatul de instituire C.E.E. şi Euratom). Prin Rezoluţia din 20.III.1958, cele trei instituţii de mai sus s-au reunit în Adunarea Parlamentară Europeană. Patru ani mai târziu, în 1962, s-a hotărât denumirea de Parlament European.
Prin Tratatul de la Maastricht s-au adus importante modificări în competenţele Parlamentului European în sensul că i-a crescut influenţa, în special în procedura de decizie.
Parlamentul este în curs de a deveni un protagonist politic, motiv pentru care în aprecierea poziţiilor se conturează un adevărat triunghi instituţional. O bună parte a dialogului între Parlament şi Comisie se bazează pe cererea acestuia adresată Comisiei de a-i asuma poziţiile pentru a le apăra în faţa Consiliului. Comisia refuză însă să fie necondiţionat legată de poziţiile Parlamentului.
După opinia d-lui Valer Dorneanu, Preşedintele Senatului, o dezbatere asupra rolului Parlamentului nu poate evita problema legitimităţii democratice a deciziilor politice la nivel european şi modul în care se poate face aceasta la dimensiunile concretului, întrucât « consolidarea dimensiunii parlamentare, atât la nivel naţional cât şi la nivel european, este destinată să aducă o contribuţie consistentă în legitimarea democratică a procesului politic în luarea deciziilor.» De altfel, chiar preşedintele Comisiei Europene, Romano Prodi, în cadrul întâlnirii Comisiei pentru Afaceri Constituţionale, care a avut loc la Bruxelles, la 20 III, 2001, afirma că « examinarea sistemului politic al Uniunii Europene în sens larg şi căutarea căilor de întărire a rolului parlamentelor naţionale în diferitele faze ale procesului de luare a deciziilor la nivel comunitar» ţin de esenţa structurii europene.
Comisia dă publicităţii pentru Parlamentul European un Raport general anual (cu cel puţin o lună înainte de deschiderea sesiunii parlamentare). Raportul este important pentru că permite urmărirea activităţii şi a progreselor Comunităţilor. Apoi, Comisia îşi întocmeşte un program de lucru, avut în vedere la elaborarea discursului–program al Preşedintelui, (în sesiunea din luna februarie a fiecărui an). Discursul este urmat de dezbaterea generală asupra politicii trecute şi viitoare, încheiată prin rezoluţia asupra politicii generale a Comunităţilor. În ceea ce priveşte primul program de acţiune prezentat de Comisie, după intrarea în funcţiune la fiecare 4 ani, tinde să devină un program de legislatură, iar dezbaterile îmbracă forma de investitură, ocazie cu care Parlamentul are posibilitatea unui vot formal al moţiunii de investitură.
Parlamentul are drept de veto asupra Comisiei. Dacă o moţiune de cenzură este adoptată cu o majoritate de 2/3 e întreaga Comisie trebuie să demisioneze şi să fie înlocuită. În acest caz, mandatul noilor membri ai Comisiei va expira când trebuia să expire mandatul vechilor membri. Cenzura Parlamentului are însă limite. În primul rând nu este consultat în numirea membrilor Comisiei care îi înlocuiesc pe cei din Comisia împotriva căreia s-a adoptat moţiunea de cenzură, astfel ca statele pot numi în funcţie exact aceeaşi membri.
Parlamentul este abilitat să comenteze problemele în momentul în care acestea apar, să nu se limiteze la acţiunea de investigare prin comitetele parlamentare. Ca organ consultativ, Parlamentul European este investit cu dreptul de fi consultat asupra propunerilor majore de politică în Uniunea Europeană.
Procesul de consultare are loc într-una sau în ambele faze ale procesului de luare a deciziilor. Consiliul poate consulta Parlamentul după ce a primit o propunere de la Comisie. Comisia însăşi poate să consulte Parlamentul în procesul de elaborare a propunerii. În mod frecvent, Comisia şi-a trimis propunerile Parlamentului European în acelaşi timp în care le-a trimis Consiliului.
Atribuţiile consultative Parlamentul şi le exercită în mare parte prin comitete. O propunere anume este înaintată comitetului de resort care produce un raport conţinând o schiţă de opinie. Schiţa de opinie este dezbătută în plenul Parlamentului. Versiunea finală se comunică Consiliului sau Comisiei, după caz. Acest drept de consultare nu are şi putere de decizie. Consiliul nu este restricţionat şi nici Comisia nu este obligată să acorde atenţie opiniei Parlamentului. Totuşi, în condiţiile în care Tratatele cer Consiliului să consulte Parlamentul înainte de a adopta o lege, opinia Parlamentului este importantă pentru ca un act să fie adoptat în mod legal.
Conform Tratatului de la Maastricht o largă zonă a legislaţiei supuse votului cu majoritate calificată în Consiliu (referitoare la problemele legate de piaţa unică, servicii, libera circulaţie a lucrătorilor, dreptul de stabilire, programe de cercetare şi de protecţie a mediului, probleme legate de educaţie şi cultură) este supusă iniţiativei Parlamentului. În această nouă zonă de competenţe se manifestă două mari categorii de circumstanţe:
1. Consiliul are o poziţie comună cu Comisia în cazul proiectului legislativ, însă, Parlamentul îl respinge (cu majoritatea absolută a membrilor). În acest caz se formează un Comitet de Conciliere între Consiliu şi Parlament pentru a ajunge la un acord asupra unui text comun. Dacă după analiza finală acest lucru nu e posibil, Parlamentul poate, cu majoritate absolută, să blocheze adoptarea textului;
2. Parlamentul European propune amendamente poziţiei adoptate de Consiliu (cu majoritatea comună a membrilor săi). Consiliul aprobă amendamentele cu votul majorităţii calificate sau le respinge (în care caz intră în acţiune Comitetul de Conciliere, ca şi în cazul anterior).
În prezent, Parlamentul European are 626 de membrii. Prin Tratatul de la Amsterdam s-a hotărât ca numărul parlamentărilor europeni să nu fie mai mare de 700 de membri.
Întâlnirile între comisiile corespondente nu sunt, la rândul lor, îngrădite de diferenţele de structură internă între parlamentele naţionale şi cel european (număr variabil de comisii, competente şi rol diferit).
Parlamentul European este organizat şi funcţionează, în linii generale, prin Regulamentul interior. Organele de conducere sunt Preşedintele şi Biroul. Din Birou, alături de Preşedinte, fac parte 14 Vice-preşedinţi, 5 chestori cu drept de vot consultativ. Conferinţa preşedinţilor reuneşte Preşedintele Parlamentului şi preşedinţii grupurilor politice. Ea este competentă pentru organizarea lucrărilor şi fixarea ordinii de zi a sesiunilor. Parlamentul ţine o sesiune anuală care începe în cea de a doua zi de marţi din luna martie. Parlamentul poate să lucreze în sesiune extraordinară la cererea majorităţii membrilor săi, a Consiliului şi a Comisiei. Parlamentul este dotat cu comisii parlamentare care se reunesc în intervalul sesiunilor şi asigură continuitatea lucrărilor. Ele sunt comisii permanente, comisii temporare, comisia temporară de anchetă, comisii parlamentare mixte cu parlamentele statelor asociate sau ale statelor cu care au fost angajate negocieri în vederea aderării, altele.
Sistemul politic european prezintă sisteme juridice şi legislative diferite. Ceea ce le uneşte este setul de valori care stau la baza edificiului constituţional şi, Parlamentul European principalul for de dezbatere şi acţiune politică. El a cunoscut transformări în ceea ce priveşe competenţa în procesul decizional. Pentru a înţelege modul de acţiune al acestei suprastructuri, înainte de a-i analiza competenţa, trebuie cercetat palierul actorilor politicii europene. La o primă vedere, lucrurile par a fi simple şi ne întrebăm deseori dacă nu cumva trăim un sfârşit al ideologiilor, o plafonare a doctrinelor sub impresia discursului populist. De fapt, asistăm la un proces complex şi deosebit de interesant care nu poate fi analizat la întreaga sa dimensiune decât prin metoda comparativă pe o cazuistică naţional-supranaţional.
Sistemul politic european este un sistem care încearcă să reprezinte structurile sociale existente în societate, tendinţe şi curente majoritare sau minoritare. Politicienii europeni au de satisfăcut două mari criterii: criteriul politic naţional, capabil a asigura numărul de voturi necesare reprezentării la nivel european şi criteriul politic european, capabil a încadra mişcarea politică respectivă în grupurile politice consacrate (creştin-democraţii, social-democraţii, verzii, liberal-democraţii) care joacă rolurile directoare în Parlament.
În ultimii ani se observă două tendinţe interesante şi pline de înţeles: pe de o parte, trecerea de la votul naţional la votul politic, iar pe de altă parte ascensiunea semnificativă a unor noi grupuri politice care încearcă ieşirea din anonimatul scenei europene.
Cele mai multe dintre partidele importante ale Europei folosesc alegerile directe pentru Parlamentul European în a-şi măsura forţa în pregătirea alegerilor naţionale. În spectrul politic, dinamicile sociale, problemele dezvoltării sectoriale, ţintele dezvoltării Uniunii Europene angajează o serie de polemici şi dispute. .
După alegerile pentru Parlamentul European din 13 iunie 1999, acesta a devenit grupul cel mai numeros cu 233 de parlamentari (din totalul de 626 parlamentari) reprezentând partide conservatoare şi creştin-democrate din cele 15 state ale Uniunii Europene.(Winters L.A. – The European Community: A case of succesful Integration)
Rezultatele bune din Marea Britanie şi Germania, care au fost decisive în lupta pentru întâietate politică în Parlament, s-au datorat şi unor probleme interne de care s-au lovit guvernele Blair şi Schröder.
În ceea ce-l priveşte pe Tony Blair, cu cât creşte popularitatea sa pe continent, generată de determinarea cu care încearcă integrarea mai rapidă a britanicilor în Uniune, cu atât îi scade popularitatea în ţara sa natală şi totodată creşte ponderea conservatorilor cunoscuţi a fi apropiaţi de eurosceptici. În Germania, politica socială a lui Schröder nu a reuşit să schimbe radical situaţia socială existentă. În acelaşi timp, în peisajul politicii externe, Germania a cam pierdut din rolul de negociator şef între centrele de putere de pe continent.
Planul de acţiune 1999–2004, vine în continuarea unor documente fundamentale pentru grupul partidului popular european şi al democraţilor europeni şi anume la Programul de Bază de la Atena din 1992 care stabileşte un set de valori creştin-democrate, completate cu aspectele sociale reliefate de Congresul al XII-lea de la Toulouse (9 –11 noiembrie 1997) – sănătate publică, asigurări sociale şi protejarea familiei. Filosofia P.P.E. are la bază o politică ce împleteşte integrarea europeană cu interesele regionale şi naţionale. Scopul acţiunii politice este o Europă comunitară, democratică, transparentă şi capabilă a lua decizii. În contextul discuţiilor asupra viitorului Uniunii Europene, P.P.E. nu doreşte un super-stat, ci mai degrabă o diviziune a responsabilităţilor şi obligaţiilor între Uniune, statele membre şi instituţiile regionale şi municipale.
În ceea ce priveşte problematica Constituţiei, amintim că la Conferinţa Extinderea Uniunii Europene, organizată la Frankfurt pe Oder, la 3 nov. 2001, de Asociaţia Europeană a Juriştilor pentru Democraţie şi Drepturile Omului în Lume, profesorul francez Gerard Soulier a afirmat că problema constituţiei este indisolubil legată de stat şi a demonstrat că nu trebuie confundată ideea de federalism cu ideea de stat federal, iar în cadrul Uniunii Europene federalismul se realizează prin obligativitatea respectării deciziilor Curţii de Justiţie, care sunt imediat executorii..
După extinderea din anul 1995, locurile în Parlamentul Europea au fost repartzate astfel:


Membrii: 626 aleşi pentru 5 ani
Germania 99
Franţa 87
Italia 87
Regatul Unit 87
Spania 64
Olanda 31
Belgia 25
Grecia 25
Portugalia 25
Suedia 22
Austria 21
Denemarca 16
Finlanda 16
Islanda 15
Luxembourg 6
CURTEA DE JUSTITIE SI CURTEA DE PRIMA INSTANTA
Curtea de justitie are un loc esential in cadrul arhitecturii institutionale a UE, rolul sau fiind sa vegheze ca dreptul comunitar si legislatia adiacenta sunt aplicate riguros si compatibil cu prevederile Tratatelor. Acest organism cuprinde cate un judecator din fiecare tara membra putandu-se reuni in plen sau pe sectiuni.Curtea este asistata de 8 avocati generali.Judecatorii si avocatii generali sunt selectati din randul persoanelor care intrunesc conditiile pentru a fi desemnate sa faca parte din cele mai inalte instante judiciare nationale si a caror independenta este incontestabila.Ei pot fi desemnati prin acordul comun al tarilor membre pentru un mandat de 6 ani.Curtea isi va elabora regulile de procedura care vor trebui aprobate de Consiliul Ministerial cu Majoritate calificata. Curtea de Justitie va verifica legalitatea actelor adoptate prin procedura de codecizie de catre Consiliu si parlament, actelor emise de Consiliu, de Comisie si in ultima vreme de Banca Centrala Europeana.Curtea de Prima Instanta a fost creata pentru a recepta si incadr5a in prima instanta actiunile unor articole ale Tratatului. Deciziile acestui organism pot fi atacate cu apel la Curtea Europeana De Justitie.
COMITETUL ECONOMIC SI SOCIAL
A fost creat cu scopul de a implica in arhitectura decizionala diferitele grupuri de interese participante si beneficiare ale procesului de integrare. Comitetul este un organism consultativ care avizeaza proiectele de legislatie care produc efecte juridice si economico-sociale pentru grupurile d einterese reprezentate.Membii Comitetului sunt desemnati de catre Consiliul Ministerial din liste nationale inaintate de catre fiecare tara membra ( intre 6 si 24). Comitetul elaboreaza si inainteaza rapoarte detaliate cu privire la domeniile de interes ale Comisiei si poate fundamenta principial problemele aflate pe agenda organismelor decizionale comunitare.
COMITETUL REGIUNILOR
Comitetul a fost creat in 1993, are un rol consultativin ceea ce priveste acele initiative si masuri care au efecte in planul coeziunii economice si disparitatilor regionale.Organismul are sarcina de a emite opinii sau fae amendamente cu privire la anumite sectoare in care se apreciaza ca problemele localesau regionale sunt importante. Comitetul are un rol important in economia aplicarii principiului subsidiaritatii.De aceea fara a stabili eficacitatea acestui organism trebuie sa se asigure , un echilibru mai bun intre autoritatile locale si regionale din tarile membre actuale sau viitoare.
CURTEA DE CONTURI
Rolul membrilor Curtii este sa auditeze actiunile financiare, sa elaboreze rapoarte anuale si rapoarte speciale si sa emita opinii in acest sens altor organisme comunitare. Curtea de Conturi are 15 membrii desemnati pentru un mandat de 6 ani.Exista un reprezentant din fiecare tara membra. Ca rezultat numarul de membrii a crescut de fiecare data cand s-a produs o extindere a gruparii.Se considera ca a venit timpul sa se renunte la aceasta traditie pentru a se pasta eficacitatea acestei institutii. Desi bugetul Uniunii a sporit de fiecare data cand gruparea s-a extins nevoile de auditare nu au sporit proportional de aceea se considera ca nu este necesara sporirea dimensiunii acestui program.
PROCESUL DECIZIONAL
Procesul decizional este doar una dintre componentele elaborarii politicilor comunitare. Dupa ce este adoptata o decizie este necesara aplicarea sa – etapa care s-a dovedit cruciala in cadrul mecanismului general
Exista doua planuri in procesul decizional si anume cel national si cel comunitar.Prin Tratate, Comisia nu este obligata sa consulte in prealabil statele membre in faza de initiere a unei propuneri.
S-a convenit asupra unui nou sistem de majoritate calificata: 55% dintre statele membre reprezentand 65% din populatie,majoritatea calificata in Consiliul de Ministri se aplica pentru alte 20 de domenii existente si alte 20 nou create;adoptarea in comun a legilor si legilor cadru europene de catre Parlamentul European si Consiliu devine norma (procedura legislativa ordinara);sunt create cateva clauze pasarela pentru facilitarea extinderii ulterioare a aplicarii votului cu majoritate calificata si trecerea la procedura legislativa ordinara;de acum inainte, atat Parlamentul European cat si Consiliul de Ministri sunt obligate sa tina sedinte publice cand analizeaza si adopta o propunere legislativa (transparenta procedurilor).In acest sens sunt relevante anexele de la sfarsitul lucrarii.
CONCLUZII
Comisia Europeana este fara indoiala cea mai originala componenta a arhitecturii institutionale a U.E. Nici o alta organizatie internationala sau structura integrativa regionala nu dispune de acest gen de institutie.Comisia nu este nici o structura interguvernamentala , dar nici un corp executiv in adevaratul sens al cuvantului. Intr-o Uniune Europeana cu tot mai multi membrii, rolul Comisiei de a mentine coerenta si unitatea europeana este tot mai dificil dar in acelasi timp si mult mai necesar.
In cadrul echilibrului decizional, Consiliul este institutia dominanta, fiind organismul care reprezinta guvernele alese democratic la nivel national si responssabile in fata parlamentelor proprii.
De la inceput Parlamentul a avut ca menire sa reprezinte popoarele din tarile membre ale gruparii reprezentarea fiind prin urmare neuniforma. Tarile mai mici au fost proportional, mai bine reprezentate.Avand multa vreme un rol mai degraba consultativ, importanta parlamentului a fost discreta, chiar daca atat prin Actul Unic cat si prin Tratatele de la Maastrich si Amsterdam abilitatile acestuia au fost sporite treptat.
O maniera de abordare a procesului decizional este parcurgerea caii europene.Interactiunea intre Comisie , Consiliu si Parlament este esentiala.