Strategia a unei firme

Conceptul de strategie a unei firme

In conceperea si fundamentarea activitatilor firmelor un rol esential il au strategiile elaborate de catre organismele manageriale. Schimbarii conceptiilor privind organizatiile in general si firmele in special, i-a corespuns abordarea diferita a strategiei. Primii care au punctat importanta deosebita a strategiei, in ordine cronologica, au fost: Alfred Chandler, Kenneth Andrews, Igor Ansoff, G. Hofer, D. Schendel, Brian Quinn, Henry Mintzberg si Michael Porter.

Cele mai recente definitii ale strategiei sunt prezentate de catre Henry Mintzberg, astfel:

strategia ca o perceptie, prin care desemneaza un curs prestabilit de actiune, pentru a solutiona o situatie;

strategia ca o schita sau un proiect ce consta intr-o manevra menita sa asigure depasirea unui contracurent sau oponent;

strategia ca un model ce stabileste o structura de actiuni consistente in plan comportamental;

strategia ca o pozitionare a firmei ce rezida in mijloacele de identificare a locului pe care organizatia il are in mediu sau, cel mai frecvent pe piata;

strategia ca o perspectiva ce implica nu numai stabilirea unei pozitii, dar si o anumita percepere a realitatii ce se reflecta in actiunile sale, vizand piata, tehnologia etc.

In alta acceptiune, prin strategie se desemneaza ansamblul obiectivelor majore ale organizatiei pe termen lung, principalele modalitati de realizare, impreuna cu resursele alocate, in vederea obtinerii avantajului competitiv potrivit misiunii organizatiei. Trasaturile definitorii ale strategiei, obligatoriu de indeplinit, sunt urmatoarele:

Intotdeauna strategia are in vedere, in mod explicit si implicit, realizarea unor scopuri bine precizate, specificate sub forma de misiune si obiective.

Strategia vizeaza perioade viitoare din viata firmei, cel mai adesea 3 - 5 ani. De aici si gradul ridicat de risc si incertitudine ce-i este asociat, cu toata gama consecintelor in procesul operationalizarii.

Sfera de cuprindere a strategiei este organizatia in ansamblul sau – cel mai adesea – sau parti importante ale acesteia.

Continutul strategiei se rezuma la elementele esentiale, concentrandu-se asupra evolutiilor majore ale firmei, indiferent ca acestea reprezinta sau nu schimbari fata de perioada anterioara.

Strategia se bazeaza pe abordarea corelativa a organizatiei si mediului in care isi desfasoara activitatea.

Strategia reflecta, intr-o anumita masura, interesele cel putin ale unei parti a stakeholderilor.

Prin strategie se are in vedere prefigurarea unui comportament competitiv pentru organizatie pe termen lung , tinand cont atat de cultura firmei, cat si de evolutiile contextuale, aceasta reflecta cultura organizatiei.

Obtinerea unei sinergii cat mai mari constituie intotdeauna scopul demersului de elaborare a strategiei.

Prin modul cum este conceputa strategia este necesar sa aiba in vedere si sa favorizeze desfasurarea unui intens proces de invatare organizationala. Invatarea organizationala are in vedere capacitatea organizatiei de a sesiza schimbarile in mediul in care opereaza si de a raspunde lor.

La baza abordarii strategiei se afla principiul echifinalitatii. Potrivit acestuia, exista mai multe modalitati sau combinatii de resurse si actiuni, prin care se poate asigura atingerea unui anumit obiectiv.

Strategia este un rezultat al negocierii explicite sau implicite a stakeholderilor. Se recomanda o negociere distributiva, bazata pe descoperirea de multidimensiuni, care sa nu fie complet opuse.

In firmele contemporane, chiar si in cele de mici dimensiuni, strategia are, de regula, un caracter formalizat, imbracand forma unui plan.

Obtinerea avantajului competitiv, referitor esentialmente la costul sau calitatea produsului, constituie scopul principal al elaborarii strategiei si criteriul cel mai important de evaluare a calitatii sale.

Caracteristicile deciziilor strategice sunt:

Se refera la activitatile organizatiei.

Implica armonizarea activitatilor organizatiei cu mediul.

Are in vedere sincronizarea activitatilor organizatiei cu potentialul resurselor.

Implica alocari si realocari majore de resurse.

Afecteaza deciziile operationale, intrucat genereaza un lant de decizii de importanta mai redusa si de activitati operationale, privind utilizarea resurselor.

Sunt influentate nu numai de elementele contextuale si resursele disponibile, dar si de valorile si asteptarile persoanelor care detin puterea in cadrul organizatiei.

Strategiile de firma pot fi abordate din mai multe puncte de vedere:

Dupa sfera de cuprindere, pot fi: globale si partiale.

Dupa gradul de participare al firmei la elaborarea strategiei: integrate si independente.

Dupa dinamica principalelor obiective incorporate: de redresare, de consolidare si de dezvoltare.

Dupa tipul obiectivelor si natura abordarilor: de privatizare, de restructurare, manageriala si joint-venture.

Dupa atitudinea fata de piata: inovationale, ofensive, de specializare, de diversificare, organizatorice si informationale.

Dupa natura viziunii, obiectivelor si mijloacelor incorporate: economice si administrativ – economice.


2. Componentele strategiei



Din modul de definire al strategiei rezulta care sunt componentele sale:

Domeniul abordat, ce se refera la interactiunile prezente si viitoare ale organizatiei cu mediul.

Desfasurarea resurselor, care are in vedere nivelul si structura resurselor organizatiei, precum si perfectionarea abilitatilor ce contribuie la realizarea obiectivelor si scopurilor.

Avantajul competitiv, ce vizeaza pozitia unica pe care o organizatie o dezvolta, in raport cu concurentii sai, prin structurile evolutiei resurselor si/sau deciziile privind domeniul abordat.

Sinergia, definita ca efectele sintetice ce se asteapta, ca urmare a implementarii deciziilor si utilizarii resurselor organizatiei.

Intr-o alta acceptie, componentele majore ale strategiei organizationale sunt: misiunea, obiectivele fundamentale, optiunile strategice, resursele, termenele si avantajul competitiv.

A. Misiunea firmei

Misiunea firmei consta in enuntarea cuprinzatoare a scopurilor fundamentale si a conceptiei privind evolutia si desfasurarea activitatilor firmei, prin care se diferentiaza de intreprinderile similare si din care decurge sfera sau domeniul de activitate si piata deservita.

Potrivit lui Pierce si Robinson, misiunea descrie produsul firmei, piata, domeniile tehnologice prioritare, intr-un asemenea mod incat sa reflecte valorile si prioritatile decidentilor strategiei din firma.

B. Obiectivele fundamentale

Prin obiective fundamentale se desemneaza acele obiective ce au in vedere orizonturi indelungate, de regula 3 – 5 ani si care se refera la ansamblul activitatilor firmei sau la componente majore ale acesteia.

Clasificarea obiectivelor:

I. Din punct de vedere al continutului, obiectivele fundamentale se divizeaza in doua categorii: economice si sociale.

Obiectivele economice sintetizeaza si cuantifica scopurile avute in vedere pe termen lung, de proprietar, managementul superior si alte categorii de stakeholderi majori. Cele mai frecvente obiective economice se refera la: castigul pe actiune, valoarea actiunii, coeficientul de eficienta a capitalului, profitul, rata profitului, cifra de afaceri, cota parte din piata, productivitatea muncii, calitatea produselor si serviciilor.

Obiectivele sociale sunt mai putin frecvente in strategiile firmelor, dar cu tendinta de crestere rapida in ultimul deceniu, mai ales pentru firmele de dimensiuni mari si mijlocii. Aceste obiective se pot referi la: controlul poluarii, cooperarea cu autoritatile, salarizarea si conditiile de munca ale salariatilor, satisfacerea clientilor prin calitatea, durabilitatea, flexibilitatea si pretul produselor si ser viciilor oferite, permanentizarea furnizorilor in schimbul oferirii de produse de calitate, la preturi accesibile si la termenele convenite.

II. O a doua clasificare a obiectivelor, in functie de modul de exprimare, le imparte in cuantificabile si necuantificabile.

C. Optiunile strategice

Optiunile strategice definesc abordarile majore, cu implicatii asupra continutului unei parti apreciabile dintre activitatile firmei, pe baza carora se stabileste cum este posibila si rationala indeplinirea obiectivelor strategice.

Dintre abordarile sau modalitatile strategice, mentionam: privatizarea, retehnologizarea, reproiectarea sistemului de management, diversificarea productiei, asimilarea de noi produse, patrunderea pe noi piete, formarea de societati mixte cu un partener strain, specializarea in productie, profilarea si reprofilarea firmei, combinarea productiei, modernizarea organizarii, informatizarea activitatilor etc. In literatura de specialitate, pentru modalitatile strategice se mai utilizeaza si termenul de ”vector de crestere” al firmei, intrucat indica directia in care evolueaza.

Foarte adesea, managementul firmei este pus in situatia sa combine mai multe optiuni strategice. Pentru a facilita alegeri rationale, se apeleaza, din ce in ce mai frecvent, la utilizarea matricilor.

D. Resursele

In strategii, resursele sunt prevazute sub forma fondurilor circulante si a celor pentru investitii.

Prima categorie de fonduri asigura resursele necesare desfasurarii activitatilor curente. Este foarte importanta dimensionarea lor rationala din punct de vedere economic. Doua sunt pericolele majore ce intervin. Primul, si cel mai frecvent, este subdimensionarea acestora, ceea ce genereaza absenta lichiditatilor si un grad prea ridicat de indatorare la banci. Al doilea, supradimnesionarea fondurilor circulante, are ca efect o blocare inutila a unor disponibilitati, care pot fi utilizate cu o eficacitate sporita, schimbandu-le destinatia.

Fondurile de investitii, cele prin care se asigura suportul financiar principal, necesar operationalizarii optiunilor strategice. Aspectul major avut in vedere se refera la stabilirea marimii acestora, in functie de necesitatile impuse de fiecare optiune strategica si de posibilitatile de alocare si – pentru cele atrase sau imprumutate – de rambursare.

In conditiile cresterii intensitatii activitatilor economice, determinate de progresele tehnice substantiale, caracteristice ultimelor decenii, marimea resurselor necesare firmelor se amplifica substantial. Toate acestea pledeaza pentru o rigurozitate crescuta in dimensionarea si structurarea resurselor, pe baza unor deosebit de complexe si minutioase analize financiare, de piata, productie si manageriale.

E. Termenele

Termenele strategice delimiteaza perioada de operationalizare a strategiei, precizand, de regula, momentul declansarii si finalizarii optiunilor strategice majore.

Cresterea ritmului de desfasurare a activitatilor, in special de innoire a produselor, tehnologiilor si echipamentelor, suportul tehnic al oricarei strategii, confera perioadelor si termenelor de operationalizare a strategiei o importanta aparte. Obtinerea avantajului competitiv scontat se asigura numai prin incadrarea in perioadele de pregatire si operationalizare a operatiunilor strategice determinate riguros, in functie de evolutiile contextuale si, in special, de actiunile si rezultatele anticipate ale concurentilor.

De o foarte mare utilitate se dovedeste apelarea la tehnici de actualizare, care dau o mai mare siguranta in ceea ce priveste rationalitatea economica a termenelor previzionate atat pentru strategie in ansamblu, cat si pentru optiunile strategice incorporate. In acest context, o atentie majora trebuie acordata sincronizarii termenelor stabilite pentru optiunile strategice si ansamblul firmei, tinand cont de particularitatile si evolutiile specifice precedentelor componente ale strategiei.

F. Avantajul competitiv

Prin avantajul competitiv desemnam realizarea, de catre o firma, a unor produse sau servicii superioare dintr-un punct de vedere semnificativ pentru consumatori, comparativ cu ofertele de articole similare ale majoritatii concurentilor.

O alta precizare are in vedere obtinerea efectiva a avantajului competitiv. Generic, sursa poate fi una singura – inovare – fireste, in sensul cel mai larg al notiunii, inovarea se poate referi deci, la innoirea produsului, tehnologiei, echipamentelor, proprietarului, managementului, comercializarii, finantarii, personalului, informatiilor etc. De fapt, prin operatiunea strategica se prevede tocmai modalitatea de inovare, prin care se realizeaza avantajul competitiv.

In concluzie, avantajul competitiv este componenta invizibila cu caracter sintetic a strategiei, cea care confera, in ultima instanta viabilitatea si competitivitatea firmei pe termen lung.

Factorii de influenta asupra

strategiei unei firme



Referitor la determinantii propriu-zisi ai strategiilor, in literatura de specialitate se gasesc numeroase prezentari. I. Huo si W. Mckinley au in vedere, in principal, 3 determinanti: eterogenitatea demografica nationala, venitul national pe locuitor si nivelul de pregatire al fortei de munca.

Michael Porter considera ca determinanti majori ai strategiilor generice, urmatorii: furnizorii, potentialii noi veniti, cumparatorii, concurentii din cadrul industriei si producatorii de produse substituibile.

In alta conceptie determinantii strategiei de firma se divizeaza in doua categorii: endogeni si contextuali.

A. Determinantii endogeni

Trasatura lor comuna este aceea ca ei se manifesta in cadrul firmei. In aceasta categorie sunt inclusi:

Proprietarul firmei. Marimea si felul influentei proprietarului asupra strategiei depind foarte mult de caracteristicile sale: puterea economica, cota parte din capitalul firmei pe care-l detine, nivelul de pregatire economico – manageriala, intensitatea spiritului de intreprinzator, varsta, importanta pe care o prezinta firma in ansamblul preocuparilor sale , preocuparile familiare pe care le are de rezolvat.

Managementul de nivel superior. Cea mai mare contributie asupra strategiei o are managerul sau directorul general. Calitatile, cunostintele, aptitudinile, si deprinderile sale se vor reflecta, in mod direct, asupra configuratiei strategiei. Intre acestea, mentionam conceptia sa asupra evolutiei firmei, spiritul intreprenorial, amploarea si profunzimea cunostintelor de management, economice si tehnice, in special cele referitoare la strategie, gradul de informare, prestigiul, varsta, vechimea in firma, modalitatile prin care este motivat.

Dimensiunea firmei. Dimensiunea organizatiei conditioneaza strategia in primul rand, prin amploarea resurselor pe care le poseda si pe care le poate atrage si in al doilea rand prin amploarea obiectivelor previzionate incepand cu masa profitului de realizat.

Complexitatea organizatiei. La baza complexitatii organizatiei se afla, in primul rand complexitatea productiei. In plan strategic, complexitatea induce doua categorii de influente. Pe de o parte varietatea activitatilor incorporate si multitudinea interdependentelor constituie surse potentiale de functionalitate si dezvoltare. Pe de alta parte un grad sporit de complexitate a firmei semnifica si o sfera mai cuprinzatoare de aspecte de luat in considerare in faza elaborarii strategiei si de modificat in faza operationalizarii sale.

Inzestrarea tehnica si tehnologiile. Resursele avute in vedere prin strategie incorporeaza integral sau partial echipamentele si tehnologiile existente.

Dispersia teritoriala a subdiviziunilor. Impactul sau asupra strategiei rezida, mai ales, in planul alocarii si folosirii resurselor si al stabilirii si operationalizarii optiunilor strategice.

Potentialul uman al firmei. Personalul organizatiei se caracterizeaza prin numar, volum si calitate a cunostintelor, varsta, capacitate de munca, grad de motivare, care, toate la un loc, influenteaza derularea tuturor fazelor procesului strategic. Insusi felul optiunilor strategice este conditionat decisiv de numarul si calitatea personalului organizatiei.

Potentialul informational al organizatiei. Resursa informationala imbogatita si actualizata continuu constituie baza fundamentarii, adoptarii si aplicarii de strategii performante. Practic, fiecare componenta a strategiei , de la profit pana la termenele de finalizare, este proiectata si implementata, in functie de informatiile de care dispune firma. Ca urmare, potentialul informational al firmei se manifesta, dupa caz, ca un potentator, respectiv diminuator al obiectivelor previzionate, optiunilor adoptate, resurselor alocate si termenelor prestabilite.

Starea economica a firmei. O stare economica buna constituie fundamentul amplificarii obiectivelor de realizat in urmatorii ani, pe baza majorarii resurselor alocate, a adoptarii de optiuni strategice, care sa genereze o continuare si amplificare a performantelor firmei.

Cultura organizationala. Realismul acestora, durata si eficacitatea aplicarii lor depind, adesea substantial, de cultura organizatiei.

B. Determinantii contextuali

Definitorie pentru ei este manifestarea in mediul ambiant al firmei, puterea de influenta directa asupra factorilor decizionali din organizatie asupra lor fiind mai redusa.

Determinantul economic. Are ponderea cea mai importanta asupra strategiei, datorita faptului ca include piata. Supravietuirea si dezvoltarea unei firme depinde, in primul rand, de existenta pietei.

Determinantul managerial. Tendinta pe plan mondial este de amplificare a impactului determinantului managerial asupra strategiilor firmei pe fondul profesionalizarii managementului.

Determinantul tehnic si tehnologic. Elementele tehnice contextuale, ce tin de profilul firmei, isi pun amprenta asupra partii tehnico – materiale si financiare a resurselor strategiei si optiunilor strategice. De altfel, o parte importanta a optiunilor strategice are un continut predominant tehnic.

Determinantul socio – cultural. Impactul asupra strategiei are in vedere dimensiunea umana a resurselor, optiunilor strategice si termenelor.

Determinantul ecologic. Asupra strategiei firmei isi manifesta influenta, in principal, pe doua planuri. Prima are in vedere faptul ca, o parte majora a resurselor strategiei, fara de care firma nu poate sa functioneze si sa se dezvolte, este tocmai de natura ecologica. O a doua influenta majora se refera la restrictiile pe care le impune protejarea mediului ambiant.

Determinantul politic. Nu face decat sa exprime, prin mijloacele sale specifice, problemele majore ce se manifesta la nivelul determinantilor precedenti, prin prisma opticii fortelor ce detin puterea politica in stat. Proprietarii si managerii unei firme nu pot sa faca abstractie in prefigurarea viitorului acesteia de elementele politicilor ce-si manifesta raza de actiune in spatiul si in domeniul de activitate aferent respectivei organizatii.

Determinantul juridic. Prevederile reglementarilor juridice sunt obligatorii pentru firma. Cunoasterea lor aprofundata si intr-o viziune evolutiva permite factorilor decizionali din firma, ca, prin strategia ce o elaboreaza si prin modul de implementare, sa valorifice facilitatile oferite de reglementari si sa evite penalitatile asociate nerespectarii lor.



Etape de elaborare a strategiei firmei



In procesul de elaborare a unei strategii de firma se parcurg urmatoarele etape:

Formularea misiunii firmei.

Precizarea obiectivelor fundamentale (strategice).

Stabilirea modalitatilor (optiunilor) strategice.

Dimensionarea resurselor necesare.

Fixarea termenelor, initiale si finale, de realizarea a obiectivelor.

Stabilirea avantajului competitiv.

Articularea strategiei globale.

Stabilirea strategiilor pe domenii (strategii partiale).

Formularea politicii globale si a politicilor partiale ale firmei.

Formularea misiunii firmei.

Punctul de plecare in elaborarea strategiei firmei trebuie sa-l constituie definirea cat mai exacta a misiunii acesteia, axata pe explicitarea detaliata a raporturilor dintre management, salariati si context.

Misiunea unei firme urmareste asigurarea consensului in ceea ce priveste obiectivele prevazute, in contextul conceperii si promovarii unor politici adecvate de utilizare a resurselor.

Precizarea obiectivelor fundamentale (strategice).

Obiectivele strategice reprezinta exprimarile cantitative ori calitative ale scopului pentru care aceasta a fost infiintata si functioneaza.

Obiectivele fundamentale este necesar sa intruneasca anumite caracteristici definitorii:

sa fie realiste;

sa fie mobilizatoare;

sa fie comprehensibile

Stabilirea modalitatilor (optiunilor) strategice.

Modalitati sau optiuni de realizare: privatizarea, restructurarea, reproiectarea sistemelor de management, specializarea productiei, cooperarea in productie, diversificarea productiei, informatizarea.



Dimensionarea resurselor necesare.

In determinarea marimii si felului resurselor ce urmeaza a fi angajate o importanta deosebita are dimensionarea fondurilor de investitii si a mijloacelor circulante, apelandu-se la indicatori specifici atat cantitativi cat si calitativi. Concomitent, se precizeaza sursele de finantare si furnizorii de materii prime, materiale, conditiile de asigurare: cantitativa, calitativa si temporala.



Fixarea termenelor, initiale si finale, de realizarea a obiectivelor.

Importanta este in acest perimetru precizarea atat a unor termene intermediare, de etapa, cat si a celor finale, in cadrul unor intervale specifice strategiei, in functie de natura, complexitatea si dificultatea obiectivelor asumate, de natura si complexitatea optiunilor strategice, precum si de volumul si modul de asigurare a resurselor angajate.



Stabilirea avantajului competitiv.

Valoarea pragmatica a unei strategii rezida, in esenta, in proiectarea realista a obtinerii de avantaj competitiv. Avantajul competitiv poate viza fie realizarea unui cost redus al produselor sau serviciilor, fie diferentierea acestora in una sau mai multe privinte fata de produsele concurentilor. Obtinerea sa se realizeaza prin actionarea asupra tuturor elementelor care alcatuiesc pretul respectiv.

Maximizarea productiei, in vederea obtinerii economiilor proprii productiei de masa sau serie mare, accesul preferential la anumite materii prime, inovatii tehnice majore, genereaza de diminuari ale costurilor de productie etc.

Articularea strategiei globale.

Cuplarea componentelor mai sus prezentate permite precizarea configuratiei de ansamblu a strategiei globale, referitoare la firma in ansamblul sau.



Stabilirea strategiilor pe domenii (strategii partiale).

Strategia globala constituie fundamentul strategiilor partiale, referitoare la unele domenii specifice (financiare, comerciale, productie, personal, management etc.), la nivelul carora obiectivele, optiunile strategice si resursele, ce urmeaza a fi angajate au dimensiuni mai reduse.



Formularea politicii globale si a politicilor partiale ale firmei.

Elaborarea de politici globale si partiale are la baza strategiile firmei – globala si partiala – si se deruleaza conform unui scenariu structurat in urmatoarele faze mai importante:

precizarea obiectivelor pe termen mediu;

determinarea volumului si structurii resurselor necesare pentru realizarea obiectivelor;

precizarea actiunilor, a modalitatilor de realizare a obiectivelor, prin detalierea componentelor strategice si a consultarii responsabililor principalelor subdiviziuni organizatorice;

ierarhizarea actiunilor stabilite in functie de necesitatile firmei, de particularitatile efective de realizare;

stabilirea responsabililor cu implementarea lor;

precizarea termenelor de realizare a fiecarei actiuni;

definitivarea si aprobarea politicii sub forma de plan sau program de catre organismele participative de management ale firmei;

repartizarea actiunilor pe oameni si instiintarea acestora, oral si in scris, asupra sarcinilor, competentelor si responsabilitatilor ce le revin.
Cotele de impozitare ,difera dupa tipul intreprinderii
cota de 16% pentru intreprinderi mari,mijlocii si mici
2% impozit calculat la venit,indiferent de volumul cheltuielilor( exceptie ch.cu procurarea casei de marcat-in prima luna de la achizitie)pentru microintreprinderi
80% din venitul impozabil pentru BNR.

I.FACILITATI FISCALE
Au un tratamnent PREFERNTIAL din pcv fiscal.
Contribuabilii care achizitioneaza echipamente tehnologice si mijloace de transport ,cu exceptia autoturismelor,beneficiaza de o reducere din profitul impozabil aferent exercitiului financiar ,intr-o ANUMITA proportie din VALOAREA DE INTRARE a acestora(de achizitie).

Deducerea se calculeaza in luna in care se inregistreaza achizitia NUMAI din pcv fiscal,prin
inscrierea la cheltuieli deductibile numai in declaratia de impunere a sumei respective.

CLCULUL IMPOZITULUI PE PROFIT
formula ,impozit pe profit=profit impozabil x cota de impozitare
profit impozabil= se calculeaza si se evidentiaza lunar,cumulat de la inceputul exercitiului financiar,astfel incat sa se incadreze in dispozitiile legale in vigare.
Aici se impune contabilitatii o norma fiscala.
Datorita impunerii regulii(normelor) fiscale in detrimentul celei contabile,in practica pot exista cazuri cand
1.deficitul contabil(pierderea contabila) se transforma in profit fiscal(ca urmare a cheltuielilor nedeductibile fiscal in totalitate sau partial)si ca urmare se impoziteaza PIERDERA.
Acest fapt inseamna ca ori de cate ori suma pierderilor contabile si a reducerilor fiscale diminuata de suma elementelor nedeductibile este mai mare ca zero,pierderea contabila se transforma in profit fiscal si deci la nasterea datoriei fata de buget.
ex.sold debitor ct.121 (pierdere) - venituri neimpozabile + cheltuieli nedeductibile fiscal
In cazul in care reducerile fiscale sunt mult superioare elementelor nedeductibile ,cumulata cu profitul contabil ,se poate intampla cazul ca profitul contabil sa se transforme in deficit fiscal.

In aceasta situatie,impozitul pe profit este ZERO si toate cheltuielile cu acesta pana la data de raportare se STORNEAZA IN ROSU

Pierderea anuala declarata de contribuabil prin declaratia de impozit pe profit(decl 101) se recupereaza din profitul impozabil din anii urmatori ( 5 ani)
Contribuabilii care pe o perioada de 3 ani CONSECUTIVI au realizat numai pierderi ,intra automat in obiectivul de control al organismului fiscal pentru constatarea cauzelor care au dus la nerealizarea de profit.

Nu se recupereaza pierderea fiscala inregistrata de persoana juridica in cazul in care are loc DIVIZAREA sau FUZIUNEA intreprinderii.
Recupararea pierderilor se va efectua in ordinea inregistrarii acestora ,la fiecare termen de plata a impozitului pe profit.

Norma internationala privind impozitul pe profit .
In acceptiunea organismului international de normalizare contabila ,profitul impozabil este definit ca rezultatul exercitiului stabilit pe baza regulilor fixate de administratia fiscala si care serveste pentru calculul impozitului exigibil.
exigibil = impozit de platit pe termen foarte scurt aferent profitului impozabil al exercitiului.

Diferentele care apar intre REZULTATUL CONTABIL si cel FISCAL sw delimiteaza in :
1.Diferente permanente.
2.Difrente temporare.

1.diferentele permanenete sunt :
dupa tipul de venit sau cheltuiala
1.ch.nedeductibile fiscal
2.venituri neimpozabile
3.degrevarile fiscale

1.ch.nedeductibile dpv fiscal pentru care nedeductibilitatea este definitiva ( ireversibila) si sunt considerate ch.nedeductibile definitiv ,acele cheltuieli pe care fiscul le CONSIDERA a fi exagerate sau cele care NU sunt NECESARE pentru activitatea intreprinderii ,ex.acordarea de remuneratii excesive managerilor,cheltuieli efectuate in favoarea si folosul exclusiv al managerilor,sau personalului,etc.
2.Venituri pe care fiscul renunta sa le impoziteze definitiv datorita faptului ca ele provin din rezultate deja impozitate(in tara sau strainatate),ex.dividende primite de la o alta persoana juridica.
3.Degrevarile fiscale acordate in scopul incurajarii anumitor actiuni economice promovate de stat (ca politica )

O alta categorie de diferente sunt cele care regula se RESORB in cursul unui exercitiu,ulterior aceste diferente sunt denumite diferente temporare si provin din DECALAJUL in timp intre momentul contabilizarii unui element si includerea sa in rezultatul fiscal.
Avand in vedere faptul ca diferentele temporare reprezinta diferente intre VALOAREA CONTABILA si cea FISCALA a unui ACTIV sau a unei DATORII ,norma IAS 12 prezinta 2 tipuri de diferente temporare:
1.Diferente temporare impozabile = vor genera sume impozabile in determinarea beneficiului impozabil al exercitiilor viitoare,atunci cand valoarea contabila a unui activ va fi incasata sau platita.
2.Diferente temporare deductibile care vor genera sume deductibile in detrimentul beneficiului impozabil al exercitiilor viitoare.

RELATIA CU PRINCIPIUL " INDEPENDENTEI EXERCITIULUI "
Privite in raport cu acest principiu diferentele dintre rezultatul contabil si cel fiscal se divid in 2 categorii:
a) diferente care NU au incidente asupra impozitelor exercitiilor viitoare.
b) diferente susceptibile sa modifice impozitul unui exercitiu ulterior( viitor)
Din prima categorie,cele care nu au incidenta in exercitiile viitoare,diferentele permanente si tempoarare constatate anterior ,pentru care s-a stabilit un termen si nu ridica probleme privind contabilizarea si deductibilitatea.
Probleme apar in la categoria 2 care intra in CONTRADICTIE cu principul contabilitatii de mai sus ,cazul diferentelor temporare care nu au fost resorbite si a pierderilor reportate.

Pentru rezolvarea acestor probleme s-au conturat 2 metode:
a) impozitul exigibil
b) reportul de impozit

a) metoda impozitului exigibil= are la baza conceptia potrivita careia marimea cheltuielilor fiscale aferente unui exercitiu
,trebuie sa corespunda cu impozitul efectiv pentru acel exercitiu.
Ca urmare,diferentele temporare si deficitele reportabile NU sunt luate in calculul PROVIZIOANELOR.
Norma IAS spune,insa,ca la stabilirea cheltuielilor fiscale a unui exercitiu TREBUIE sa se tina seama de TOATE elementele aparute in cursul acelui exercitiu si deci RESPINGE aceasta abordare.
b) metoda reportului de impozit,este o metoda de stabilire a cheltuielii fiscale a exercitiului insusita si de organismele internationale de normalizare contabila in IAS 12.
Se considera impozitul pe profit mai mult ca o cheltuiala a intreprinderii decat ca o distribuire de rezultat (fiscului si pentru sine) si este o consecinta a pricipiului conectarii cheltuielilor la venituri si la pricipiul independentei exercitiilor.
Partea de cheltuiala ajunsa la scadenta este o cheltuiala,cea neajunsa la scadenta este un ACTIV
Cheltuiala necuplata la un venit este in fapt o pierdere.

CONTABILIZAREA IMPOZITULUI AMANAT.

Diferentele temporare si reportari ale impozitului ,caz in care cheltuiala fiscala a exercitiului cuprinde:
a) volumul impozitelor exigibile.
b)Incidenta diferentelor temporare provenind din exercitiile anterioare sau reportate asupra exercitiilor viitoare.
c) ajustarea soldurilor de impozit reportate care,figurand in BILANT,genereaza modificari ale procentelor de impozitare sau crearea de noi impozite.
Urmarirea impozitelor exigibile si impozitelor amanate se realizeaza prin urmatoarele cazuri de inregistrari:
a) cheltuieli cu impozitul amanat = impozit amanat la plata
diferente tempoarare ,in cazul unui impozit amanat(activ)
creante din impozitul amanat = cheltuieli cu impozitul amanat (stornare)
Provizioane ptr impozite amanate ,atasate subventiilor pentru investitii.

Subventii pentru investitii inscrise in impozitul amanat = impozitul amanat la plata

Provizioane pentru impozitele amanate atasate unor provizioane reglementate

provizioane reglementate inscrise in impozitul amanat = impozitul amanat la plata

Gandiri, teorii si afirmatii ale economiei

Inca din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupati de cunoasterea, stapanirea si studierea societatii, a cadrului in care traiesc si isi desfasoara activitatea. In consecinta, ea a fost analizata atat in ansamblul ei, ca intreg, cat si in domeniile si partile ei ce o compun. Dintre stiintele care sunt preocupate de descifrarea esentei societatii, a proceselor si legitatilor devenirii ei, un loc aparte il ocupa si stiinta politica. Stiinta politica este utilizata ca expresie ,indeosebi, sub sinonimul de economie. Ea este o stiinta fundamentala si teoretica. Cuprinde un sistem unitar de cunostinte care dezvaluie raporturile logice dintre fenomenele si procesele economice, esesnta acestora. Termenul de economie dateaza din 1615 gasit in lucrarea lui Monteliretien „Tratat de economie politica”. Initial formarea stiintei ec coincidea cu cele ale formarii economiei. Economia este creatia ultimelor secole ,dar preocuparile vizeazand problemele economice sunt vechi. In antichitate gasim IDEI legate de activitatea economica in lucrarile unor filozofi, dar treptat economia s-a desprins de filozofie devenind stiinta autonoma.
Astfel in cadrul oricarei societati, indiferent de natura si nivelul ei de dezvoltare, politicul si politica au constituit activitati umane fundamentale, o functie esentiala a sistemului social. Drept urmare, orice investigatie profunda si detailata a oricarui sistem social, inclusiv a conditiei umane, nu se poate realiza fara o analiza a politicului.
Denumirea noua a stintei politice, denumirea moderna de politologie(stiinta ploitica) a aparut in 1954 si a fost pusa in circulatie de politologul german Eugen Ficher Baling si de francezul A. Therive.
Atat in antichitate cat si in feudalism, intre stiintele care studiau societatea nu exista o democratie, o individualizare, drept urmare, elemente, cunostinte despre societate vor fi nediferentiate, cele specifice filosofiei sau politicii se vor intersecta si suprapune cu cele economice, sociale sau religioase. In primele sale manifestari gandirea politica a aparut si s-a dezvoltat fie in interiorul filosofiei, ca filosofie politica in Grecia antica, fie in stransa legatura cu juridicul, in Roma antica. In toate cazurile, atat asupra politologiei cat si a celorlalte stiinte sociale, a cunoasterii in special, a societatii in general in epoca sclavagista si medievala isi va pune amprenta religia. In feudalism viata si gandirea politica se vor afla sub puternica influenta a dogmei teologice si a bisericii, stiintele in totalitatea lor, vor fi integrate teologiei, devenind ramuri ale acesteia, iar dogma teologica devine axioma politica a societatii.
Procesul de disociere a stiintelor, a celor sociale in special de teologie si de morala crestina va incepe odata cu descompunerea societatii feudale. Renasterea prin spiritul sau laic si stiintific isi va pune pecetea asupra evolutiei tuturor stiintelor, inclusiv a celor politice. Ganditori de seama ai acestei perioade, dar mai ales a perioadei moderne N. Machiavelli, Th. Hobbes, J. Bodin, iluministii francezi Voltaire, Montesquieu, Rousseau in lucrarile lor social-politice s-au pronuntat pentru individualizarea stiintei politice, pentru constituirea ei intr-o stiinta de sine statatoare.
Disocierea politologiei, individualizarea ei ca stiinta de sine statatoare a inceput abia la mijlocul secolului al XIX-lea, odata cu cresterea considerabila a rolului si locului politicului in domeniul cunoasterii teoretice si a practicii sociale. Acest proces de emancipare a stiintei politice s-a desfasurat in doua etape:
a) prima la mijlocul secolului al XIX-lea si a vizat in principal, desprinderea politologiei impreuna cu sociologia de celelalte stiinte socio-umane;
b) cea de a doua etapa s-a consumat catre sfarsitul secolului al XIX-lea si a constat in separarea stiintei politice de sociologie, fenomen asociat si cu aparitia noului sau sens si continut de stiinta a studierii politicului si tot ce tine de acesta.
Acest proces a determinat aparitia in SUA in 1880 la Colegiul din Colorado a primei scoli si catedre de stiinte politice. In perioada interbelica si indeosebi postbelica, studierea politologiei in SUA, in Europa apuseana si nordica, Canada si Japonia s-a generalizat, atat ca stiinta cat si ca obiect de invatamant. Astazi in lumea civilizata si democratica nimeni nu mai poate concepe realizarea si functionarea sistemului politic, a omului modern fara o cultura politica infaptuita pe calea institutionalizata.
In Romania, nici in perioada interbelica si cu atat mai putin postbelica, politologia nu a existat nici ca disciplina de studiu si nici ca stiinta de cercetare a fenomenului politic. In perioada interbelica politicul era investigat din perspectiva istorica sau sociologica in stransa interactiune cu acestea. In perioada dominatiei comuniste, ceea ce se realiza in domeniul politicului era in realitate o indoctrinare a oamenilor cu ideologia totalitara comunista. Astazi sistemului politic democratic, a necesitatii formarii si pregatirii cetatenilor, a racordarii invatamantului romanesc la cel european si universal, studiul stiintei politice a devenit o necesitate.
Axandu-ne pe teorii ale gandirii economice si revenind la antichitate, filozofii ce au pus semnatura pe lucrari economice importante sunt: filozoful grec Platon cu „Republica” in care se regasesc idei referitoare la viata economica, Aristotel cu „Politica” si „Eterica Nicomatica” in care, deasemeni, se regasesc idei referitoare la viata economica, la bani si preturi si unde analizeaza capitalul ca factor de productie si filozoful grec Xenofon care realizeaza o lucrare de economie. In Evul Mediu intalnim idei de pret si profit just, iar in perioada Renasterii se aduc schimbari in plan economic, adica se dezvolta relatiile de schimb si apare CURENTUL numit MERCANTINISM. Cei ce sustineau acest curent gandeau ca izvorul bogatiei il constituie schimbul, iar aurul si argintul erau considerate cele mai importante surse de imbogatire. A doua etapa a economie din punct de vedere al teoriilor gandirii economice o reprezinta Scoala fiziocrata( Fr. Quesnay) in cadrul careia se considera ca izvorul bogatiei nu-l numeste ca fiin schimbul ci productia agricola.

Urmatoarea etapa si cea de-a 3 are loc o data cu dezvoltarea relatiilor capitaliste ,de fapt, vorbind despre Scoala Clasica Engleza reprezentata de Adam Smith la 1776, care publica lucrarea „ Avutia natiunilo. Cercetare asupra naturii si cauzele ei” si care considera ca economia studiaza modul in care procura un popor un venit, de David Ricardo cu eseul „ Principele economiei politice si impunerii”, de Jean Baptist Say cu „ Tratat de economie politica”, si de Thomas Malthus „ Eseu asupra principiului pop.”, toti acestia fiin adeptii LIBERALISMULUI ECONOMIC.

Urmatoarea etapa dupa liberalismul ec este Economia Clasica care a evoluat pe 2 directii: Scoala Modernista reprezentata de scoala marginalista ce analizeaza microintreprinderile si Economia moderna( neoclasica) reprezentata de numele lui J. M. Keynes.

Stiinta economica in vechile timpuri cunoaste multe teorii. Astfel:

-Paul Samuelson considera ca „ stiinta economica studiaza resursele limitate pentru aproduce bunuri”

-Rene Descartes despre metoda economiei gandea ca „ succesiunea elementelor simple care, intr-o logica deductiva duce la demonstrarea celor mai complicate constructii geometrice , sunt capabile sa explice orice alt domeniu al cunoasterii umane.”

tot in cadrul medodie in economie Maurice Allais, Nicolae Grigorescu Roegen si W. Leotief ziceau ca: „eraorea adversarilor utilizarii instrmuntului matematic in stiinta economica este de a nu cunoste posibilitatile voastre pe care el le ofera; eraorea unor matematicieni in consta in a lua drept scop ceea ce nu este si nu poate fi decat un mijloc” si ca „ aritmetizarea singura nu garanteaza ca un edificiu teoretic este corect si adevarat” si respectiv ca „ metodele catitative nu au resit totusi, pana in prezent ,sa castige majoritatea economistilor de profesie. De vina nu este numai rigurozitatea putin atragatoare a matematicii; adevarul este ca asemenea metode a dat rareori rezultate semnificative, superioare celor obtinute prin procedee traditionale”

tot legat de metodel in economie K. Marx afirma ca „la analiza fenomenelor economice nu se pot folosi nici microscopul ,nici reactivi chimici. Puterea de abstractie trebuie sa le inlocuiasca pe amandoua” si respectiv afirmatia lui A. Marchal zice ca „ matematicile nu constitue decar o metoda de rationa… si este de neanteles prin ce virtute majica ,formulele matematice pot fi singurele care sa ne permita cunoasterea realitatii in complexitatea sa infinita.” Mai avem in vedere ca si progresele din stinta economica au fost generatoare de schimbari atat de ample, incat de la un anumit moment incolo, s-a vorbit de o noua economie ceea ce, in realitate, inseamna o noua etapa, o alta explicatie data de stiinta economica, de teorie pentru economia faptica. De exemplu, s-a trecut de la economia clasica, la cea neo-clasica, si apoi la noua economie clasica. In acelasi sens, amintim ca in ultimele doua-trei decenii a inceput sa se vorbeasca despre Noua Scoala de la Cambridge ce a fondat Noua Economie. Un grup de economisti renumiti - J. Robinson, P. Sraffa, L. Pasinetti si altii, care, in cariera lor, au lucrat un timp la Universitatea Cambridge, au fost in vizita acolo, sau, pur si simplu, in cercetarile lor au ajuns la aceleasi concluzii, constituie nucleul dur al acestei Noi Economii. Premeditat sau spontan, acestia au studiat in ce masura explicatii neo-clasice si clasice din stiinta economica, mai raman relevante si au concordanta cu realitatea de astazi. Evident, ei au dat si multe explicatii noi sau au formulat concluzii, adesea, categorice, care, in ansamblul lor, au fost etichetate "Noua Economie".

La nivelul scolilor romanesti si economiei in scolile romanesti la 1843 Ion Ghica inaugureaza primul curs de ECONOMIE POLITICA DIN IASI si respectiv Romania. Prelegerea de debut si-a intitulat-o : „ Despre importanta economiei politice.” Aceasta si alte cateva ce i-au urmat au fost publicate in revista „Propasirea” ,condusa de Vasile Alecsandri, P. Bals si altii. In ianuarie 1862 isi da demisia din invatamant si pleaca la bucuresti unde isi reia activitatea de profesor de economie ,nu pentru mult timp. Despre cursul sau ,primul in scoala romaneasca ,el spunea: „la cursul meu de economie politica incepuse a veni multi boieri si ascultau cu atentie.” Interesul ai audienta aratate primului curs de economie se datorau, dupa marturiile unora dintre cursanti, deveniti mai tarziu personalitati de marca ale culturi romanesti. Astfel Ion Ionescu de la Brad ,si el profesor de economie la Academia Mihaileana, marturisea, cu franchete si onetitate, ca „ noi am avut norocirea a asculta cursul sau de economie politica … si putem sa spunem, in pulblic ca … am ascultat cu deosebit interes pe domnul Ion Ghica. D-ului din regiunea inalta a stiintei ,se cobora ilectiunile sale si facea oarecare aplicatii la tara noastra. D. Ion Ghica cauta o unire aintereselor noastre, ale separatelor doau saturi si era cu deosebire ocupat de unirea vamilor … „

Pana in prezent la nivel global pe bazateoriilor si gandirilor economice sustinute s-a incetatenit ideea ca economia studiaza modul in care societatea, idivizii ,cu resurse putine realizeaza satisfacerea unor nevoi multiple.

Dupa multe teorii si afirmatii economia din prezent se arata a fi o alta avand la baza numeroase progrese si de aceea se spune ca societatea spre care ne indreptam este sau va fi Societatea Informationala-Societatea Cunoasterii (SI-SC). Sintagma prin care este desemnata noua societate releva in mod deosebit mijloacele pe care aceasta se va baza si progresul lor, ceea ce, la prima vedere, lasa impresia unei denumiri tehniciste, unilaterale. Sintagmele prin care au fost desemnate societatile de pana acum contin cate un cuvant-cheie (sclavagism, feudalism, capitalism) care sintetizeaza o gama de stari sociale posibile pe care oamenii, individual si/sau in grup, se situeaza in mod inevitabil, in functie de anumite conditii, constituind o structura economico-sociala caracteristica. Evident, nu s-a gasit inca cuvantul-cheie prin care sa se poata releva ceea ce este sau va fi fundamental sub aspect economic si social pentru noua societate. SI-SC este o sintagma ce deplaseaza denumirea spre alte sfere

. Acestei societati in formare, ii va fi proprie o activitate economica, sau mai direct spus, o economie mult schimbata fata de cea de odinioara, si fata de cea actuala, pe care o denumim, cel putin acum, noua economie, sintagma care ne atrage atentia ca ceea ce este nou va fi atat de important si semnificativ, incat va justifica insasi denumirea respectiva. Nici sintagma "noua economie" nu este fericit aleasa dar reda, in mod clar, mesajul schimbarilor profunde care vor avea loc. In plus, termenul a mai fost folosit de-alungul timpului, si poate genera confuzii.

Fiecare societate a avut economia sa si aceasta era o noua economie in raport cu cea apartinand vechii societati.

de ample, incat de la un anumit moment incolo, s-a vorbit de o noua economie ceea ce, in realitate, inseamna o noua etapa, o alta explicatie data de stiinta economica, de teorie pentru economia faptica.

Omenirea contituie astazi rezultatul evolutiei in decursul careia s-au acumulat reziduurile de lunga durata ale tuturor modelelor de existenta pe care le-a parcurs, si care, luate impreuna, formeaza o bariera in calea progresului cautat, asteptat si meritat de generatiile actuale. Invingerea acesteia este de neconceput fara progresul rapid si profund al cunoasterii si al promovarii sale in societate, dar mai ales in economie.

Bugetul

1. DEFINITIA SI CARACTERISTICILE PROCESULUI BUGETAR

Procesul bugetar consta în repartizarea luarii deciziei bugetare pe nivelurile sau partile implicate în elaborarea bugetului, stabilindu-i fiecarui actor institutional competentele si termenele pentru a asigura întocmirea bugetului în termenul legal.




În unele lucrari procesul bugetar este definit ca fiind “un ansamblu de operatiuni care se succeda anual si privesc elaborarea si aprobarea proiectului legii bugetare anuale, executia curenta a bugetului, încheierea si aprobarea contului de executie bugetara, precum si controlul bugetar”. Aceasta definitie este deci mai extinsa, incluzând în procesul bugetar si executia, încheierea si controlul bugetar.

Uneori, descrierea procesului bugetar pare fi o lista a datelor de raportare, care pot fi respectate sau nu, însa procesul bugetar este mai mult decât un scadentar al fluxului deciziilor. Procesul bugetar este o succesiune de secvente politice, deoarece: (1) participantii au un control asupra a ceea ce trebuie cheltuit, putând sa opteze pentru un program (proiect) sau altul; (2) structureaza concurenta dintre entitatile finantate de la buget si dintre programe si (3) influenteaza sau ar trebui sa influenteze rezultatele politicilor, cum ar fi marimea totala a bugetului, distributia costurilor si beneficiilor etc.

Principalele caracteristici ale procesului bugetar sunt:

• concurarea actorilor multipli, cu obiective (scopuri) diferite, la desenarea procesului bugetar;

• vulnerabilitatea procesului la mediul înconjurator (o economie mai dezvoltata sau mai putin dezvoltata, atitudinile cetatenilor fata de cheltuielile publice si fiscalitate, fata de deficitul bugetar);

• separarea platitorului de impozite de decidentul bugetar; procesul bugetar determina atât nivelul de explicitare pentru contribuabili a documentului buget, cât si mecanismele de asigurare a acestei explicitari;

• constrângeri legate în special de nivelul deficitului bugetar, astfel încât luarea deciziei sa aiba loc în conditiile unor astfel de constrângeri.

Prima caracteristica a procesului bugetar este varietatea actorilor implicati în elaborarea bugetului si ei sunt adesea în “conflict” în privinta motivatiilor si scopurilor. Astfel, potrivit Legii finantelor publice si a situatiei de fapt care are loc în decursul elaborarii bugetului de stat, principalii actori sunt: entitatile care sunt finantate de la buget (institutii, unitati administrativ-teritoriale etc.), cunoscute ca ordonatori secundari sau tertiari de credite, ordonatorii principali de credite (conducatorii autoritatilor publice, ministrii si conducatorii celorlalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale); Ministerul Finantelor, Guvernul, Legislativul (Parlamentul); grupurile de interese si cetatenii.

Ordonatorii de credite (tertiari, secundari si principali) se considera ca încearca sa-si extinda activitatile entitatilor pe care le reprezinta, ca cererile lor sunt aproape nelimitate si ca alti actori bugetari trebuie sa-si limiteze cererile. Motivele pentru dorinta acestora de expansiune includ prestigiul, mai multi subordonati, mai mult spatiu, mai multe secretare si salarii mai mari. Acesta este comportamentul tipic al birocratilor.

Ministerul Finantelor elaboreaza pentru Guvern proiectul bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor locale. El are sarcina de a comunica ordonatorilor principali de credite (dupa ce acestia au depus propunerile pentru proiectul bugetului de stat) limitele de cheltuieli stabilite pe baza politicii financiare a Guvernului, în vederea definitivarii proiectelor de buget.

Sarcina principala a Ministerului Finantelor este ca, pe baza proiectelor de buget definitivate de ordonatorii principali de credite, sa întocmeasca proiectul bugetului de stat pe care sa-l depuna la Guvern pâna la data de 25 septembrie a fiecarui an, însotit de legea bugetara.

Guvernul , dupa ce îsi însuseste proiectul bugetului de stat elaborat de Ministerul Finantelor, îl supune spre aprobare Parlamentului, cel mai târziu pâna la data de 1 octombrie a fiecarui an, însotit de un raport privind situatia economico-financiara a tarii si proiectia acesteia în anul viitor, precum si de legea bugetara.

Parlamentul aproba bugetul de stat pe ansamblu, pe capitole, pe articole, si pe ordonatorii principali de credite. Legislatorul încearca de multe ori sa creasca cheltuielile publice. Motivatia acestui comportament consta în faptul ca parlamentarii sunt constienti ca alegerea lor depinde de abilitatea de care dau dovada pentru furnizarea de servicii publice, de realizarea nor programe si cresterea numarului de locuri de munca în circumscriptiile pe care le reprezinta.

Grupurile de interes sunt preocupate si ele de cresterea bugetului de stat. Ele cauta sa obtina mai multe avantaje pentru membrii lor si sa fie sprijinite fie prin crestere cheltuielilor publice în favoarea lor, fie prin reducerea impozitelor pe care le platesc.

Cetatenii , desi nu au un rol direct în procesul bugetar, au adesea un rol indirect. Ei pot sa voteze prin referendum limitarea veniturilor fiscale, sa respinga anumite forme de fiscalitate sau sa ceara echilibrul bugetar. Ei pot sa-si exprime opiniile cu ocazia alegerilor sau cerând alesilor lor sa tina cont de opiniile prezentate de ei.

Acesti actori variati nu au numai scopuri bugetare diferite si potential conflictual, dar ei, în mod obisnuit, au niveluri diferite de putere. Astfel puterea cea mai mare în cadrul procesului bugetar de la noi o are Guvernul prin intermediul Ministerului Finantelor.

Combinarea diferitelor preferinte si a nivelurilor diferite de putere trebuie sa fie orchestrata prin personalul bugetar, astfel încât sa se obtina acordul tuturor actorilor care trebuie sa respecte regulile jocului. Daca anumiti actori au o putere destul de mare asupra bugetului, ei pot înceta sa participe la procesul bugetar sau pot deveni obstructionisti, blocând orice acord sau impunând solutii rigide si nenegociabile.

O alta caracteristica a procesului bugetar este separarea platitorului de decident, si ea arata ca deciziile în legatura cu câti bani si cum sunt cheltuiti acestia prin intermediul bugetului nu se iau de cei care furnizeaza banii, ci de reprezentantii lor (politicieni). Platitorii si decidentii sunt doua grupuri distincte. Primii nu sunt întrebati sau nu au prioritatea optiunii în legatura cu dorinta lor de a plati sau cât doresc sa plateasca. Puterea statului îi forteaza pe acestia sa plateasca. Ei au doar posibilitate sa protesteze daca platesc prea multe impozite sau banii din impozite sunt cheltuiti împotriva dorintei lor (felul în care ei ar dori sa fie cheltuiti) si sa aleaga noi parlamentari care sa-i reprezinte.

Distributia dintre platitori si decidenti conduce la doua caracteristici importante ale bugetarii publice: responsabilitatea publica (a garanta ca orice leu din banii publici este cheltuit conform aprobarii si a raporta în mod corect contribuabililor cum au fost cheltuiti banii) si acceptabilitatea politica (oficialii publici care iau decizii privitoare la buget sau fortati de ceea ce contribuabilii doresc).

Despre procesul bugetar se poate spune ca scoate în evidenta si faciliteaza unele (sau toate) din urmatoarele obiective:

• cresterea sau reducerea cheltuielilor publice;

• echilibrul sau deficitul bugetar;

• schimbul (negocierea) dintre programe si obiective;

• concurenta sau minimalizarea concurentei;

• controlul financiar si managerial (privind depasirea cheltuielilor publice aprobate si a altor forme de pierderi).

Din cauza ca diferitii actori bugetari au obiective diferite, ar fi dificil sa se ajunga la un consens în legatura cu obiectivele care trebuie accentuate. Unii actori pot pune accentul pe economie si pe eficienta, în timp ce altii, pe reducerea cheltuielilor publice, limitare sferei serviciilor publice etc.

Mediul în care se desfasoara procesul bugetar poate duce la formarea de coalitii, daca apar mai multe probleme care forteaza mai multi actori sa lase la o parte diferentele care-i separa si sa gaseasca o solutie acceptabila.

Procesul bugetar poate fi individualizat (personalizat) din punct de vedere politic în functie de sase caracteristici:

• Dominatia Executivului sau Legislativului asupra procesului bugetar. Formal si legal, Legislativul are adesea puterea de a aproba impozite si a propune cheltuieli publice, dar el poate delega o mai mare putere Executivului. Potrivit Legii finantelor publice si dupa cum se desfasoara procesul bugetar în România, Guvernul are o putere mai mare în cadrul acestui proces.

• Gradul de centralizare se refera la doua concepte interdependente: (1) gradul în care procesul bugetar porneste de jos în sus sau de sus în jos si (2) gradul în care puterea este împrastiata comisii, comitete si oficiali alesi fara un mecanism de coordonare efectiva. La noi, procesul bugetar se desfasoara de jos în sus, dar si de sus în jos, deoarece Ministerul Finantelor stabileste limitele de cheltuieli de care ordonatorii principali trebuie sa tina cont de definitivarea proiectelor de buget.

• Nivelul accesului cetatenilor si grupurilor de interes la procesul bugetar. Procesul este închis daca publicului, presei si grupurilor de interes nu li se permite sa supravegheze luarea sau sa-si exprime punctele lor de vedere pe parcursul procesului bugetar. Procesul bugetar este rareori complet deschis sau complet închis. În cazul tarii noastre tendinta este spre un proces bugetar închis, în care deciziile se iau cu dificultate si departe de ochii publicului si mass-mediei, dar nu este exclusa posibilitatea accesului grupurilor de interes la date si decizii ce privesc procesul bugetar.

• Formatul solicitarilor bugetare , felul informatiei si modul în care aceasta este aranjata pentru a justifica cheltuielile.

Obiectivele-cheie ale bugetului sunt reflectate în tipul bugetului si accentul relativ al acestuia pe controlul cheltuielilor publice, îmbunatatirea managementului, a politicilor, planificarii si eficientei costurilor. Principalele tipuri de buget sunt: bugetul pe domeniu de activitate, bugetele de performanta si bugetele programe.

Bugetul pe domenii de activitate listeaza fiecare minister si în stabileste fiecaruia o suma de bani. Aceasta suma nu este numai o suma globala pentru a fi cheltuita dupa nevoi, ci ea este defalcata pe feluri de cheltuieli publice (cheltuieli de personal, cheltuieli materiale, cheltuieli de capital etc.).

Bugetul de performanta listeaza ceea ce fiecare unitate administrativa încearca sa realizeze, cât planifica sa faca si cu ce resurse. Acest tip de buget raporteaza despre cât de bine s-a descurcat fiecare unitate administrativa cu banii pe care i-a avut în anul precedent. Accentul se pune pe obtinerea celor mai multe servicii pentru o unitate monetara.

Bugetul program împarte cheltuielile publice pe activitati. Uneori bugetele programe sunt în mod oficial legate de un proces de planificare unde obiectivele nationale sunt stabilite si cheltuielile publice sunt alocate în efortul de a realiza aceste obiective.

2. CONTINUTUL SI CARACTERISTICILE BUGETULUI DE STAT

Bugetul de stat este o categorie fundamentala a stiintei finantelor, la definirea careia concura o abordare juridica si alta economica. Sub aspect juridic, bugetul reprezinta un act prin care sunt prevazute si autorizate veniturile si cheltuielile anuale ale statului. “Bugetul de stat prevede si autorizeaza, în forma legislativa, cheltuielile si resursele statului”. Aceasta definitie pune în evidenta necesitatea aprobarii parlamentare a indicatorilor bugetari. Fiind un document ce necesita autorizarea prealabila a puterii legislative, bugetul de stat are caracter obligatoriu. Totodata, se subliniaza faptul ca bugetul este un act de previziune a resurselor publice si a modului de utilizare a acestor resurse. Bugetul de stat se elaboreaza pentru o perioada de un an. Între prevederile înscrise în legea bugetului de stat si executia veniturilor si cheltuielilor publice intervin neconcordante care impun anumite corective si aprobarea de catre puterea legislativa a unor rectificari ale bugetului în cadrul aceluiasi exercitiu bugetar.

În statele democratice moderne, elaborarea, executia si controlul bugetar sunt realizate în conformitate cu procedurile de drept bugetar si în cadrul pricipiilor contabilitatii publice, asigurându-se, în egala masura, un echilibru între puterea legislativa si cea executiva, în conformitate cu prevederile constitutionale.

Legea bugetului de stat este influentata în conceptiile politice, economice si sociale specifice fiecarei perioade, ca si de interesele grupurilor care exercita puterea politica.

Ca document oficial, bugetul de stat evidentiaza nivelul aprobat al cheltuielilor ce se vor efectua în viitor si marimea veniturilor ce pot fi mobilizate la dispozitia statului, ca si durata de timp pentru care se elaboreaza bugetul.

Abordarea economica a conceptului de buget subliniaza corelatiile macroeconomice si, în special, legatura cu nivelul si evolutia produsului intern brut. În teoria economica moderna, bugetul este considerat ca o variabila esentiala în determinarea produsului intern brut si a nivelului folosirii resursele. În acest context, politica bugetara genereaza numeroase dispute, iar efectele acesteia sunt, cel mai adesea, contradictorii.

Un anumit nivel al produsului intern brut si masura în care acesta este repartizat pentru formarea bruta de capital si consum determina nivelul indicatorilor bugetari si constituie baza evolutiei favorabile a resurselor în viitor.

Bugetul de stat exprima relatiile economice în forma baneasca ce iau nastere în procesul repartitiei produsului intern brut, în conformitate cu obiectivele de politica economica, sociala si financiara ale fiecarei perioade. Aceste relatii se manifesta în dublu sens: pe de o parte, ca relatii prin intermediul carora se mobilizeaza resursele banesti la dispozitia statului, iar pe de alta parte, ca relatii prin care se repartizeaza aceste resurse.

Relatiile de mobilizare a resurselor sunt în principal relatii de repartitie a produsului intern brut în favoarea statului, prin intermediul impozitelor, taxelor si contributiilor, al prelevarilor din venituri, la care se adauga atragerile de disponibilitati temporar libere din economie prin intermediul împrumuturilor de stat interne. Insuficienta resurselor generata de repartitia produsului intern brut determina relatii ale statului cu strainatatea, concretizate în diverse tipuri de finantari externe.

În economia moderna, bugetul nu mai constituie un simplu document în care se înscriu veniturile si cheltuielile probabile ale statului pe o perioada de douasprezece luni, ci este un plan financiar la nivel macroeconomic. Bugetul de stat este un instrument de previziune atât pe termen scurt, ca urmare a dimensionarii veniturilor si cheltuielilor publice la nivelul unui an, cât si pe termen mediu prin elaborarea bugetelor-program, mai ales pentru cheltuielile publice de investitii.

În tarile cu econome de piata dezvoltata, sfera de cuprindere a notiunii de buget a fost extinsa. Astfel, în afara bugetului de stat în forma sa clasica, se propune întocmirea unui instrument mai cuprinzator denumit “buget al economiei nationale”(în Franta) sau “buget economic” (în Marea Britanie si S.U.A.). acesta reprezinta un document estimativ care reflecta toate resursele societatii (natiunii) si destinatia lor, cuprinzând informatii previzionale în legatura cu productia, repartitia, consumul produsului intern brut, precum si cu privire la formarea si utilizarea resurselor bugetului de stat.

Bugetul economiei nationale este conceput ca un ansamblu de conturi ale natiunii, care reflecta pentru anul în curs si pentru anul urmator previziunile asupra tuturor agentilor economici din tara respectiva.

Forma în care se întocmeste acest instrument cuprinzator difera de la o tara la alta. Astfel, în S.U.A., el îmbraca forma unui document care prezinta cifric veniturile banesti disponibile, cheltuielile si soldul dintre venituri si cheltuieli pe principalele sectoare ale economiei nationale: întreprinderi private, institutii publice, populatie, relatii cu strainatatea. Pentru elaborarea acestui buget se folosesc informatii referitoare la produsul national brut, venitul national, veniturile si cheltuielile publice. În fapt, acest document nu contine previziuni, care sa devina obligatorii de realizat în viitor, ci este menit doar sa evidentieze modificarile ce vor surveni în economie.

În Marea Britanie “bugetul economic” apare sub forma asa numitelor “carti-albe”, care evidentiaza veniturile si cheltuielile natiunii pe anul anterior celui în curs, previziunile privind productia, consumul, comertul exterior în anul urmator si defalcarea resurselor provenind din venitul national si împrumuturi. Bugetul economic este publicat odata cu bugetul de stat.

În Franta “bugetul economiei nationale” apare sub forma unor conturi previzionale pe anul în curs care, împreuna cu conturile natiunii si cu unele impozite pentru viitor, însotesc proiectul “Legii finantelor”, respectiv bugetul de stat. “Bugetul economiei nationale” este elaborat în Franta cu ajutorul unui model economico-matematic, care permite stimularea evolutiei viitoare a economiei, tinând seama de diverse ipostaze. Modelul ofera informatii pe termen scurt si mijlociu (orizontul previziunii fiind de doi, trei ani) cu privire la evolutia productiei, a consumului, a investitiilor, la repartitia activelor financiare, raportul salarii-profituri etc.

Volumul si structura veniturilor si cheltuielilor bugetare difera de la un stat la altul în functie de nivelul de dezvoltare economica a tarii respective, de conditiile social-politice interne, precum si de conjunctura internationala.

Veniturile si cheltuielile publice nu sunt simpli indicatori ai bugetului de stat, ci îndeplinesc rolul unor pârghii folosite de stat pentru stimularea dezvoltarii sau restrângerii unor activitati, a productiei si consumului anumitor produse, pentru influentarea anumitor categorii sociale în realizarea actiunilor în care statul este direct interesat.

La nivelul fiecarui stat se elaboreaza mai multe categorii de bugete corelate care alcatuiesc un sistem. Sistemul bugetar este diferentiat în functie de structura organizatorica a fiecarui stat. Din punct de vedere al structurii organizatorice, statele pot fi de tip unitar (ca de exemplu Franta, Olanda, Suedia, Marea Britanie, Italia, Spania etc.) si de tip federal (cum sunt S.U.A., Canada, Elvetia, Austria, Germania, India, Brazilia, Australia s.a.).

Statele de tip unitar sunt organizate în unitati administrativ-teritoriale la nivelul la nivelul carora functioneaza organe ale puterii si administratiei de stat locale. Asa de exemplu, teritoriul Frantei este divizat în departamente si comune. Structura sistemului bugetar în statele de tip unitar cuprinde un buget al autoritatilor publice centrale si bugete locale, care corespund unitatilor administrativ-teritoriale.

Statele de tip federal au o structura organizatorica care include: federatia, statele, provinciile sau regiunile membre ale federatia si unitatile administrativ-teritoriale proprii fiecarui stat membru al federatiei. La nivelul federatiei functioneaza organe supreme ale puterii si administratiei federale, care au competente atât pe plan intern cât si în relatiile internationale ale statului respectiv. Statele, provinciile sau regiunile membre ale federatiei dispun de Parlamente si Guverne proprii, dar nu au competente în relatiile internationale. Organele legislative si executive federale orienteaza în anumite domenii activitatea statelor membre, în timp ce altele, statele membre ale federatiei au competente depline. Fiecare stat, provincie sau regiune membra a federatiei se subdivide în unitati administrativ-teritoriale, care sunt conduse de organele locale ale puterii si administratiei de stat. În cazul statelor federale, structura sistemului bugetar cuprinde: bugetul federatiei, bugetele statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federatiei si bugetele locale.

Repartizarea veniturilor si cheltuielilor între verigile sistemului bugetar în fiecare stat se face în functie de modul în care au fost delimitate atributiile între aparatul de stat si cel local. De regula, veniturile cele mai importante si principalele categorii de cheltuieli fac obiectul bugetului central sau federal, în bugetele statelor membre ale federatiei si în bugetele locale fiind înscrise venituri si cheltuieli de importanta mai mica.

Structura veniturilor si cheltuielilor aferente fiecarei verigi a sistemului bugetar difera de la o perioada la alta, fiind influentata de sarcinile ce revin organelor centrale respectiv locale.




În România nevoile de resurse la nivelul societatii si posibilitatile de acoperire a acestor nevoi sunt reflectate în bugetul general consolidat. Legea privind finantele publice precizeaza faptul ca gestiunea resurselor financiare publice se realizeaza printr-un sistem unitar de bugete care cuprinde: “bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului si bugetele altor institutii cu caracter autonom, în conditiile asigurarii echilibrului financiar.”. Acest sistem unitar si corelat de fonduri formeaza bugetul general consolidat, prin care se dimensioneaza si se compara, la nivelul unui an veniturile si cheltuielile statului si ale celorlalte institutii publice. Bugetul general consolidat reflecta, asadar fluxurile financiare publice de formarea a veniturilor fiscale si nefiscale si de repartizare a acestora pe destinatii în conformitate cu nevoia sociala si cu obiectivele de politica financiara specifice anului la care se refera.

Cheltuielile publice constituie un mijloc de care dispune puterea publica pentru a favoriza relansarea globala sau sectoriala. Sporirea partii din resursele publice care se distribuie cu titlu de cheltuieli influenteaza consumul si productia nationala. Cresterea masei salariale determina o crestere a cererii de bunuri si servicii si, în conformitate cu conceptia keynesista, influenta asupra productiei nationale ar trebui sa fie benefica. Diminuarea cheltuielilor publice poate reprezenta un mijloc prin care Guvernul actioneaza în sensul reducerii importului si limitarii inflatiei.
3. METODE DE DIMENSIONARE A VENITURILOR SI CHELTUIELILOR BUGETARE

Analiza economica si financiara a bugetului faciliteaza întelegerea modului de functionare a economiei de piata, în care statul poate actiona prin intermediul instrumentelor fiscale si al fluxurilor de cheltuieli pentru a corecta, a genera sau a agrava dezechilibrele economice.




Metodele de previzionare a fluxurilor de venituri si cheltuieli prezinta importanta deosebita pentru politica guvernamentala si pentru gestiunea finantelor publice, în general.

Bugetul de stat trebuie sa reflecte, prin intermediul indicatorilor sai, pe de o parte, necesitatile de resurse financiare ale statului ce decurg din înfaptuire programului guvernamental propus petru perioada imediat urmatoare, iar pe de alta parte, posibilitatile de acoperire a acestor resurse, în conditii considerate normale din punct de vedere economico-financiar. Se pune, astfel, problema dimensionarii corecte a nivelului veniturilor si cheltuielilor, în practica financiara se folosesc metode clasice, cât si metode moderne bazate pe analiza cost-avantaje si alte studii de eficienta.

Elaborarea unui buget modern presupune folosirea tehnicilor de previziune si a analizei macro-economice, care permit evidentierea impactului economic, social si politic al optiunilor privind procurarea resurselor si efectuarea cheltuielilor.

3.1. Metode clasice de dimensionare a indicatorilor bugetari

Metodele clasice de dimensionare a veniturilor si cheltuielilor bugetare sunt: metoda automata, metode majorarii (diminuarii) si metode evaluarii directe.

Potrivit metodei automate se iau drept baza pentru întocmirea bugetului pe anul urmator (t+1) veniturile si cheltuielile penultimului an (t-1), an al carui exercitiu a fost încheiat. Aceasta deoarece la întocmirea proiectului de buget pentru anul urmator nu se cunosc înca realizarile certe ale bugetului pe anul în curs (t). Metoda este simpla, nu necesita un volum mare de lucrari, dar prezinta dezavantajul ca este departe de realitate, deoarece conditiile economice, sociale si politice existente cu doi ani în urma nu se pot mentine ca atare si în anul pentru care se elaboreaza proiectul de buget.

Metoda majorarii (diminuarii) consta în aceea ca se iau în considerare rezultatele exercitiilor bugetare pe un interval de cinci sau mai multi ani consecutivi din perioada premergatoare anului pentru care se elaboreaza proiectul de buget. Pe baza acestor date se determina ritmul mediu anual de crestere (sau descrestere) a veniturilor si cheltuielilor bugetare. Prin aplicarea acestui ritm asupra veniturilor si cheltuielilor anului bugetar în curs se determina nivelul veniturilor si cheltuielilor bugetului de stat pentru anul urmator. Determinarea veniturilor si cheltuielilor prin exploatarea tendintelor rezultate din evolutia indicatorilor, aferente perioadei considerate drept baza, este aproximativa, deoarece în fiecare an intervin factori noi care pot avea o influenta mai mare sau mai mica asupra bugetului de stat. În plus, procedeul transpune în viitor influentele negative ale nor fenomene economico-financiare ce s-au manifestat în anii care au servit drept baza de calcul.

Metoda automata si cea a majorarii (diminuarii) nu corespund unei practici bugetare moderne, a carei cerinta principala este evaluarea cât mai realista a nevoilor si posibilitatilor de procurare a resurselor publice. Aceste metode au lasat locul evaluarii directe a veniturilor si cheltuielilor bugetare.

Metoda evaluarii directe presupune efectuarea unor calcule pentru fiecare sursa de venit si fiecare categorie de cheltuieli. În acest scop, se au în vedere executia preliminata a bugetului pe anul în curs si previziunile în domeniul economic si social pentru anul bugetar urmator. La estimarea veniturilor aferente bugetului pe anul viitor se tine seama de nivelul acestora prevazut pentru anul în curs, care se ajusteaza în functie de eventualele modificari ce vor interveni în legislatia cu privire la impozite si alte venituri, precum si cu influenta unor factori de natura economica, sociala si politica, ca si de conjunctura internationala.

Dimensionarea indicatorilor bugetari se realizeaza în directa corelatie cu nivelul produsului intern brut previzionat pentru anul urmator celui în curs, în conditiile unei rate estimate a inflatiei si ale unui nivel previzibil al cursului de schimb al monedei nationale.

În acest context, o importanta deosebita prezinta evaluarea cheltuielilor publice la nivelul necesitatilor anului bugetar urmator. Aceasta presupune o armonizare a solicitarilor de credite bugetare cu posibilitatile economiei reale de a sustine, cu venituri corespunzatoare, cresterea cheltuielilor publice.

Evaluarea cheltuielilor publice nu înseamna în mod automat cresterea acestora, ci dimensionarea lor în asa fel încât, în conditiile unor resurse publice insuficiente, deficitul bugetar previzionat sa fie suportabil (în limita 2%-3% din PIB).

Metoda evaluarii directe, desi este considerata a fi mai aproape de realitate, totusi nu asigura o dimensionare riguroasa a indicatorilor bugetari, impunându-se rectificari ale acestora în timpul executiei veniturilor si cheltuielilor publice.

3.2. Metode moderne de dimensionare a indicatorilor bugetari

Metodele clasice de evaluare a veniturilor si cheltuielilor bugetare prezinta anumite limite determinate de volumul insuficient de informatii si de imposibilitatea previzionarii si cuantificarii efectelor unor factori ce vor influenta în viitor economia reala si financiara a unei tari. În plus, metodele clasice nu vizeaza eficienta actiunilor ce se vor realiza cu mijloace bugetare si nu urmaresc corelarea cheltuielilor la nivelul tuturor institutiilor ce concura la realizarea unui anumit obiectiv din resursele bugetului de stat. În aceste conditii, multe state au renuntat la unele procedee traditionale de evaluare a cheltuielilor bugetare în favoarea unor metode moderne. În practica internationala s-au structurat doua categorii principale de metode:

• metode de tip american : ”Planned Programmed Budgeting System”(P.P.B.S.), “Management by objectives” (M.B.O.) si “Zero Base Budgeting”(Z.B.B.);

• metode de inspiratie franceza : “La Rationalisation des Choix Budgétaires”(R.C.B.).

Pornind de la metoda americana, alte tari cum ar fi: Canada, Marea Britanie, Japonia, Norvegia, Olanda, unele tari din America Latina, Israel si altele au elaborat metode proprii de rationalizare a optiunilor bugetare, adaptate la conditiile socio-economice specifice fiecarui stat.

Indiferent, însa, de tehnica de dimensionare a cheltuielilor si de luare a deciziei cu privire la utilizarea pe termen scurt, mijlociu sau lung a resurselor statului, practicata de fiecare tara, metodele moderne de rationalizare a optiunilor bugetare se bazeaza, în principal, pe analiza cost-avantaje sau cost-eficacitate , a carei aplicabilitate este conditionata de existenta a doua sau mai multe solutii de realizare a unui obiectiv, cu costuri diferite. Analiza cost-avantaje (cost-benefit analysis) reprezinta un set de tehnici construite în vederea asigurarii unei alocari eficiente a resurselor limitate, în primul rând între sectorul public si cel privat si, în al doilea rând, între diferitele proiecte ale sectorului public. Aceasta analiza constituie, în fapt, o încercare de a masura costurile si câstigurile ce s-ar degaja ca urmare a unor directii alternative de actiune. Când exista un anumit numar de proiecte de investitii si se impune alegerea unuia dintre ele, “agentul rational” are drept criteriu de selectare maximizarea utilitatii, optând pentru acel proiect care genereaza cea mai mare valoare actualizata a beneficiilor nete, în conditiile unor resurse limitate. Simplificând, analiza “cost-avantaje” reprezinta un mod practic de a alege acel proiect care maximizeaza rezultatele obtenabile cu un anumit nivel al costurilor, sau conduce la obtinerea acelorasi efecte cu costuri minime. Metoda implica evaluarea si ierarhizarea tuturor costurilor si beneficiilor relevante.

Considerându-se un numar de proiecte de investitie (1,…,i,…,s), analiza “cost-avantaje” permite alegerea dintre diferitele proiecte, în functie de valoarea prezenta a beneficiului net de proiect, pe baza relatiei:

,

în care:

B i = valoarea prezenta a beneficiului net ce rezulta din proiectul i;

b i (t)= beneficiile anticipate obtinute din proiectul i în anul t;

c i (t)= costurile proiectului i în anul t;

1/1+r= factorul de actualizare la rata dobânzii r;

n= durata de viata a proiectului;

K i = capitalul initial investit în proiectul i.

Beneficiile nete ale proiectului sunt definite astfel:



Când aceste beneficii depasesc durata de viata a proiectului, valoarea beneficiului net trebuie sa fie actualizata, obtinându-se marimea valorii prezente a beneficiilor nete ale fiecarui proiect.

În cadrul analizei “cost-avantaje”, se urmaresc probleme, cum sunt:

• ce costuri si ce beneficii trebuie luate în considerare?

• cum pot fi evaluate costurile si beneficiile?

• la ce rata a dobânzii trebuie sa se faca actualizarea?

Pe lânga aceste probleme, un alt element important, de care tine seama analiza “cost-avantaje”, este criteriul investitional optim.

În practica analiza “cost-avantaje” a fost aplicata, cel mai frecvent, pentru selectarea proiectelor ce implica investitiile sectorului public pentru construirea unor autostrazi, aeroporturi, centrale nuclearo-electrice, reconstructia si modernizarea localitatilor etc.

Din punct de vedere economic, se poate observa ca bugetarea pe baza de program merge cu un pas mai departe decât bugetarea bazata pe realizari (performanta). Bugetarea bazata pe program se concentreaza asupra generarii informatiei în legatura cu eficacitatea serviciilor cu privire la obiectivele formale care vor fi realizate.

4. DEFICITUL BUGETAR

Desi unul din principiile de baza ale elaborarii bugetului de stat (ca de altfel a oricarui tip de buget) este echilibrul bugetar, acesta din urma nu se realizeaza, de cele mai multe ori, în mod automat, prin acoperirea cheltuielilor bugetare cu veniturile bugetare. În astfel de situatii spunem ca bugetul se elaboreaza cu deficit de finantare, care poarta numele de deficit de bugetare . Aceasta înseamna ca cheltuielile publice sunt mai mari în anul respectiv decât încasarile fiscale (din impozite si taxe) din acel an.

Deficitul bugetar este opusul surplusului bugetar care are loc atunci când veniturile fiscale depasesc cheltuielile publice.

Deficitul care se bazeaza pe diferenta dintre suma cheltuielilor publice ocazionate cu platile prin transferuri si cele pentru cumparare de bunuri si servicii publice si suma veniturilor fiscale este considerat deficit primar . Daca la deficitul primar se adauga platile de dobânzi aferente împrumutului de stat, înscrise în buget sub forma de cheltuiala publica, se obtine deficitul total .

Atunci când bugetul de stat este raportat la o economie care asigura folosirea deplina a fortei de munca, se poate vorbi de buget ajustat în mod ciclic , care este definit ca surplusul sau deficitul bugetar care va exista daca economia asigura folosirea deplina a fortei de munca, adica daca venitul national obtinut este egal cu venitul national potential.

Deficitul total înregistrat într-un an poate fi divizat în doua componente:

• deficitul structural , care are loc atunci când bugetul ajustat în mod ciclic este în deficit si

• deficit ciclic , care este definit ce deficitul bugetar total minus deficitul structural.

Daca puterea publica nu gaseste potrivita sau posibila ajustarea cheltuielilor publice la nivelul veniturilor fiscale, atunci se pune problema finantarii deficitului bugetar aprobat. Aceasta problema are doua moduri de rezolvare: prin emisiune monetara si prin împrumut de stat.

5. PRINCIPIILE BUGETARE FUNDAMENTALE

Bugetul de stat se conformeaza unor reguli tehnice (principii) devenite traditionale. Aceste reguli au atât o semnificatie tehnica, cât si una politica. Considerate ca fiind necesare unei bune gestiuni a finantelor publice (latura tehnica), ele sunt, pe de alta parte, destinate sa usureze controlul Parlamentului asupra gestiunii guvernamentale (latura politica). Legate de dezvoltarea democratiei parlamentare, aceste principii s-au perfectionat în decursul istoriei.

Respectarea stricta a acestor principii a devenit totusi foarte dificila în perioade zilelor noastre. Natura cheltuielilor publice a evoluat în mod considerabil, finantele publice s-au diversificat, iar necesitatile de a actiona pe termen lung nu mai pot respecta exigenta unui orizont de timp prea îngust. Deoarece aceste reguli sunt în parte astazi neadaptate exigentelor contemporane, ele si-au pierdut partial sensul si utilitatea. Ca urmare, exceptiile de la aceste reguli s-au înmultit, dar totusi ele fac parte din dreptul pozitiv si ar fi o greseala sa le consideram ca niste reminiscente. Ele înca mai reflecta astazi o anumita conceptie asupra naturii si functionarii statului.

În literatura de specialitate se vorbeste de urmatoarele principii bugetare: principiul unitatii bugetare, principiul universalitatii bugetare, principiul anulitatii bugetare, principiul echilibrului bugetar, principiul neafectarii veniturilor, principiul specializarii si principiul publicitatii bugetare.

5.1. Principiul (regula) unitatii bugetare


Acest principiu sustine ca toate cheltuielile publice si toate veniturile bugetare trebuie sa figureze într-un document unic (bugetul de stat) supus aprobarii Parlamentului. Pentru ca aceasta regula sa fie respectata, trebuie îndeplinite doua conditii: (1) bugetul trebuie sa cuprinda ansamblul veniturilor si cheltuielilor bugetare, fara nici o exceptie; (2) acestea trebuie sa fie reunite într-un proiect de lege unic, asupra caruia Parlamentul trebuie sa se pronunte.

Aceasta regula traditionala are o dubla justificare. Pe de o parte, este vorba de o ajustare politica, adica parlamentul sa fie în masura sa asigure arbitrajul sau, ceea ce nu se va realiza daca Parlamentului i se supun aprobarii în mod succesiv o serie de planuri financiare partiale sau daca se exclud din buget elemente de cheltuieli sau venituri bugetare care trebuie sa figureze în acesta. Pe de alta parte, exista si o justificare tehnica potrivit careia unitatea bugetara este singura care permite a se sti daca bugetul este echilibrat si care este deficitul bugetar exact.

Derogarile de la regula unicitatii se refera la:

• Bugetele anexa – sunt bugetele speciale cu care sunt dotate anumite servicii publice ale statului, carora li se aplica o gestiune comerciala. Aceste cheltuieli nu sunt cuprinse în bugetul general decât prin varsamântul soldului lor creditor sau debitor, dar ele sunt supuse aprobarii Parlamentului.

• Conturile speciale ale trezoreriei – constituie simple conturi de trecere a fondurilor si de contabilizare a operatiunilor fara caracter definitiv. Ele nu figureaza în bugetul de stat.

• Debugetizarea cheltuielilor publice – consta în transferarea în afara bugetului a cheltuielilor care în mod normal trebuie sa figureze în acesta. Aceasta practica este concretizata în bugete extraordinare care îsi au legitimitatea în caracterul exceptional al nor conjuncturi (necesitatea, de exemplu, de a finanta un razboi). Aceasta tehnica, utilizata în mod curent în secolul al XIX-lea, a fost deturnata de la semnificatia sa si este uneori folosita pur si simplu pentru a camufla un deficit bugetar. În perioada contemporana totusi, debugetizarea (care nu se confunda în totalitate cu bugetele extraordinare) constituie doar un simplu artificiu bugetar destinat limitarii marimii deficitului.

• Bugetele autonome – în sensul strict al cuvântului – sunt bugetele persoanelor publice distincte de stat. Este vorba de serviciile publice distincte de stat. Este vorba de serviciile publice descentralizate care beneficiaza de autonomie bugetara, care nu constituie, în definitiv, decât un mod de organizare a statului.

În România, potrivit Legii finantelor publice, constituirea si utilizarea de mijloace financiare apartinând statului, în afara bugetului, sunt interzise. Totusi legea prevede constituirea, în afara bugetului de stat si a bugetelor asigurarilor sociale de stat, de fonduri speciale aprobate prin legi speciale.

5.2. Principiul (regula) universalitatii bugetare

Ca si principiul unitatii, cel al universalitatii are o semnificatie politica, aceea data de necesitatea autorizatiei parlamentare pentru bugetul de stat. Dar si acest principiu cunoaste anumite exceptii justificate prin preocuparea fata de eficienta administrativa.

Principiul universalitatii vizeaza necesitatea autorizarii parlamentare, ceea ce implica doua cerinte: (1) cerinta ( principiul ) necompensarii între cheltuielile si veniturile bugetare, ceea ce permite Parlamentului sa ia cunostinta în detaliu despre toate operatiunile financiare prevazute în buget; (2)cerinta ca în interiorul bugetului cheltuielile publice si veniturile bugetare sa formeze doua mase autonome, izolate una de alta, fara a exista o corelatie dinainte stabilita între anumite cheltuieli bugetare si anumite venituri bugetare; acesta este principiul neafectarii.

Exceptiile de la principiul universalitatii se pot concretiza în abateri oculte de la lege, relativ frecvente în activitatea administrativa, si în exceptiile legale. Abaterile oculte de la lege au loc când administratia se poate întelege cu furnizorii pentru a efectua transferuri de valori din patrimoniul statului în patrimoniile acestora din urma, în interesul ambelor parti.

5.3. Principiul (regula anualitatii bugetare)


Principiul anualitatii are o dubla dimensiune: (1) durata autorizatiei (aprobarii) bugetare este de un an si (2) executia bugetului de stat are acelasi orizont de timp.

Din punct de vedere istoric, principiul are o justificare politica, adica cerintele unui regim parlamentar reprezentativ au impus o periodicitate suficient de scurta pentru a garanta eficacitatea controlului parlamentar asupra finantelor statului.

5.4. Principiul echilibrului bugetar


Principiul echilibrului bugetar presupune ca bugetul sa fie echilibrat, adica cheltuielile bugetare sa fie perfect egale cu veniturile înscrise în buget. Acest principiu a constituit cheia de bolta pentru finantele publice din perioada lor clasica.




În perioada moderna, bugetul de stat (cheltuielile publice si impozitele) fiind folosit de catre stat ca instrument de politica economica, în speta politica bugetara, dezechilibrul bugetului nu mai constituie o abatere grava de care sa fie facut responsabil statul. Deficitul bugetar, mentinut între anumite limite, constituie astazi regula planificarii bugetare, regula impusa fie de precaritatea resurselor comparativ cu nevoile de fonduri, fie de optica politicii guvernamentale, care poate considera deficitul ca un instrument de politica economica conjuncturala.

5.5. Principiul publicitatii bugetului


Acest principiu cere ca bugetul de stat sa fie adus la cunostinta opiniei publice imediat ce el a fost aprobat. Se poate considera ca acest principiu este desuet din moment ce bugetul de stat este aprobat prin lege, iar, potrivit Constitutiei, orice lege trebuie publicata în Monitorul Oficial.

BIBLIOGRAFIE :

• TALPOS, Ioan - Finantele României, vol.1, Ed. Sedona, Timisoara, 1995

• VACAREL, Iulian, BERCEA, Florian, BISERICEANU, Gh. D.

- Finante publice , E.D.P., Bucuresti, 1995

• FILIP, Gheorghe - Finantele României , Universitatea “Al. I. Cuza”, Iasi,

1985

Asigurari

Necesitatea asigurarilor

Indiferent cât de multa grija acordam evitarii problemelor sau protejarii bunurilor noastre, nu putem fi niciodata siguri ca vom avea succes. Unele evenimente negative implica traume psihice si pierderi financiare semnificative.




Oamenii doresc sa se bucure de propriile lor locuinte, sa conduca masini, sa zboare cu avionul, fara a se teme de potentialele probleme care pot aparea. Rolul asigurarii este acela de a oferi oamenilor securitate, altfel spus, acela de a-i ajuta pe acei câtiva care sufera o paguba sau care sunt implicati într-un accident.

Unele forme incipiente ale solidaritatii oamenilor sunt prezente înca din antichitate, dar primele forme organizate de protectie împotriva consecintelor calamitatilor naturii si accidentelor au aparut în Evul Mediu timpuriu, pentru acoperirea pierderilor produse în timpul transportului marfurilor la mari distante. Au aparut, astfel, asigurarile maritime, urmate de primele forme de asigurari de viata (secolele XV si XVI) de cele împotriva incendiilor (secolul XVII). Asigurarile moderne s-au conturat odata cu aparitia calculelor acturiale, care, luând în considerare caracterul aleator al riscurilor asigurate, au permis determinarea stiintifica, prin metode statistico-matematice, a primelor de asigurare.

Omul, prin modul necorespunzator în care îsi îndeplineste uneori atributiile ce-i revin în activitatea economica sau prin comportarea sa reprobabila în societate, poate sa provoace pierderi semenilor sai. Este vorba de nepricepere în folosirea tehnicii, neglijenta în îndeplinirea obligatiilor de serviciu ori a îndeletnicirilor gospodaresti, nerespectarea regulilor privind protectia si securitatea muncii, savârsirea de actiuni delictuale (furt, spargere, jaf, crima etc.).

Anumiti factori social-economici, dar si naturali, pot, de asemenea, provoca fenomene cu efecte negative asupra desfasurarii neîntrerupte a activitatii economice. Este vorba despre crizele economice, somajul, inflatia, conjunctura economica nefavorabila precum si cutremurele, inundatiile, caderile masive de zapada, caderile de grindina, seceta etc.

Din simpla enumerare a cauzelor care genereaza pericole si care nu are un caracter exhaustiv, rezulta ca unele sunt independente de vointa omului, adica au un caracter obiectiv, în timp ce altele, legate de comportamentul omuiui, poarta un caracter subiectiv.

Din prima categorie fac parte, spre exemplu, pozitia terenului fata de sursa de apa, ceea ce îl face sa fie supus inundatiilor sau sa fie ferit de acestea; caracteristicile materialelor folosite la constructiile de cladiri care le fac sa fie inflamabile sau neinflamabile, rezistente sau mai putin rezistente la seisme, sensibilitatea la grindina a unor culturi agricole etc.

Pentru a ilustra cea de-a doua categorie de împrejurari în care se produc fenomenele generatoare de pagube, ne vom referi la atitudinea inconstienta a unor persoane, care prin neglijenta, superficialitate, iresponsabilitate etc. pot sa provoace sau sa favorizeze înregistrarea de accidente cu grave efecte umane si materiale.

Cunoasterea împrejurarilor, în care se pot produce diverse fenomene ce perturba desfasurarea normala a activitatii economice si provoaca pagube, permite omului sa ia masurile de rigoare pentru a evita aparitia unor asemenea fenomene, a le preveni, a limita actiunea lor distructiva sau a se pune la adapost de urmarile nefaste ale acestora.

Vietile oamenilor, integritatea lor corporala, agoniseala lor, inclusiv bunurile apartinând colectivitatii, sunt primejduite nu numai de actiunea fortelor oarbe ale naturii, de calamitatile naturale, dar si de felurite fenomene neprevazute, denumite generic calamitati tehnice sau, simplu accidente.

În aceasta categorie eterogena de fenomene (evenimente) aleatorii intra pericolele la care sunt supusi oamenii în tihna caminului lor, în propria lor gospodarie, la locul lor de munca (în uzina, la birou, în laborator, pe scena), pe strada, în timpul deplasarii lor cu diverse mijloace, în locurile de agrement, în tara ca si în strainatate.

Un loc important între accidentele la care oamenii sunt expusi îl ocupa accidentele în munca. Acestea survin la locul de munca sau cu ocazia desfasurarii activitatii lor profesionale si pot provoca decesul, vatamarea corporala sau îmbolnavirea unor persoane.

Nu mai putin grave sunt pericolele la care sunt expuse materialele si produsele de tot felul în timpul pastrarii în depozite si magazii, al prelucrarii în fabrici, al comercializarii etc. Cladirile si constructiile, echipamentele, masinile de forta si de lucru, aparatele si sculele pot fi avariate sau distruse în urma unor incendii, explozii, prabusiri si a altor întâmplari accidentale.

Incendiile au provocat de-a lungul timpului si continua sa provoace si astazi importante pierderi materiale. Declansate de trasnete, cresterea temperaturii peste anumite limite (ceea ce duce la autoaprinderea padurii, a carbunilor în zacamânt sau în depozite, a unor substante volatile etc.), explozii, scurtcircuite, neglijenta sau actiuni criminale, incendiile constituie un factor perturbant al activitatii economice, al vietii oamenilor, al echilibrului ecologic. Ele distrug valori materiale utile, uneori greu sau imposibil de înlocuit, întrerup procese de productie, afecteaza transporturile, pericliteaza vietile si integritatea corporala ale oamenilor.

Pentru combaterea fenomenelor (evenimentelor) aleatorii, generatoare de pagube, omul are la îndemâna mai multe posibilitati: evitarea sau prevenirea riscului, limitarea pagubelor provocate de riscurile produse, crearea de rezerve în vederea acoperirii, pe seama resurselor proprii, a eventualelor pagube si, în sfârsit, trecerea riscului asupra altei persoane.

Evitarea sau prevenirea riscului consta în luarea de masuri capabile sa faca imposibila producerea unui anumit risc. Este vorba, spre exemplu, de: renuntarea la cultivarea, în anumite zone, a acelor plante care sunt deosebit de sensibile la grindina sau la atacurile unor daunatori si cultivarea altor plante mai rezistente în zonele respective; renuntarea la cresterea unor specii de animale în zonele în care acestea sunt în mod frecvent bântuite de epizootii; evitarea practicarii unor meserii sau profesii de catre persoanele predispuse sa contracteze anumite boli profesionale etc. Tot aici intra luarea unor masuri având caracter anticipativ, profilactic, capabile sa împiedice transformarea unor fenomene din posibilitate în realitate.

Daca seceta nu poate fi evitata, ea poate fi totusi atenuata. Avem în vedere aici, pe lânga masurile mentionate mai sus, aplicarea unui program complex de irigatii si îmbunatatiri funciare, folosirea unei agrotehnici corespunzatoare conditiilor de clima, sol si relief. Deoarece, în tara noastra, anii secetosi alterneaza uneori cu ani cu precipitatii abundente sau chiar excedentare, sistemele de irigatii trebuie astfel concepute încât sa faca posibila scurgerea apelor pluviale, evitarea baltirilor îndelungate si putrezirea plantelor.

Prevenirea inundatiilor provocate de Dunare si de râurile interioare reclama construirea de diguri (respectiv întretinerea celor existente), care sa protejeze culturile si localitatile de furia apelor iesite din matca, crearea de acumulari (bazine) de apa capabile sa preia cantitatile excedentare în perioadele în care nivelul apelor creste peste normal si pe care sa le deverseze în perioadele când nivelul acestora scade.

Pentru prevenirea epizootiilor se impune aplicarea de tratamente profilactice atât la animalele aflate în colectivitati numeroase (complexe de bovine, porcine, ovine si avicole), cât si la cele din gospodariile populatiei, asigurarea unei furajari corespunzatoare etc.

Pentru prevenirea incendiilor se impune luarea de masuri tehnice si organizatorice în stadiile proiectarii, constructiei si exploatarii obiectivelor industriale, social-culturale si gospodaresti, precum si ale mijloacelor de transport. Este vorba de folosirea de materiale neinflamabile sau ignifugate la construirea de cladiri, instalatii, masini si aparate; izolarea corespunzatoare a cablurilor si conductelor prin care se transporta energie electrica, gaze ori substante infIamabile; supravegherea aparatelor electrice în timpul functionarii si oprirea automata a acestora în caz de avarie; prevederea cladirilor cu guri de incendiu si furtunuri de apa; dotarea cladirilor cu extinctoare si mentinerea acestora în permanenta în stare de functionare; proiectarea cladirilor care depasesc un anumit nivel cu câte doua sau mai multe scari de acces; dotarea unitatilor (serviciilor) de pompieri cu mijloacele tehnice necesare stingerii incendiilor: autocisterne, extinctoare cu spuma, scari de acces la etajele superioare etc.

Masuri adecvate se prevad pentru prevenirea incendiilor în institutiile publice (scoli, spitale, case de cultura, muzee, biblioteci, unitati administrative), în salile de spectacole, în întreprinderi. O atentie speciala se acorda prevenirii si stingerii incendiilor la bordul autovehiculelor, navelor fIuviale, maritime si aeriene.

Pentru limitarea consecintelor negative ale cutremurelor de pamânt apare necesitatea respectarii riguroase a normelor elaborate în acest scop de autoritatile competente. Este vorba de proiectarea si realizarea constructiilor publice si private, astfel încât sa reziste la gradul de seismicitate al zonei în care sunt amplasate; respectarea nivelului de înaltime admisibil pentru tipul de constructie si zona de amplasare; renuntarea la balcoane si elemente decorative care ar îngreuna constructia peste limitele admise; coborârea de la nivelurile superioare a caselor de bani, a dulapurilor metalice si a altor obiecte grele care pericliteaza siguranta cladirii în caz de seism; instalarea de seismografe la obiectivele de importanta deosebita pentru economia nationala (centrale hidroelectrice s.a.).

Între masurile cu caracter preventiv si cele pentru limitarea efectelor riscurilor produse nu exista limite rigide. Astfel, serviciul de paza contra incendiilor are atât sarcini pe linia prevenirii incendiilor, cât si pe linia stingerii acestora.

Crearea de rezerve în vederea acoperirii, pe seama resurselor proprii, a eventualelor pagube presupune constituirea de catre unitatea economica a unui fond de rezerva, pe care sa-l foloseasca pentru acoperirea pagubelor provocate de calamitati sau de accidente.

Trecerea riscului asupra altei persoane se poate realiza în conditiile în care persoana fizica sau juridica amenintata de un risc oarecare (sau de un complex de riscuri) consimte sa plateasca o suma de bani unei alte persoane (de regula o organizatie specializata), iar aceasta din urma se angajeaza sa suporte paguba provocata de riscul (complexul de riscuri) respectiv.

Atunci când, în pofida actiunilor de prevenire întreprinse de oameni, calamitatile naturale sau tehnice s-au produs, este necesara luarea unor masuri economice pentru acoperirea pagubelor pricinuite de acestea economiei nationale si reluarea procesului de productie întrerupt.

2. Evolutia asigurarilor

În zilele noastre, asigurarea este perceputa ca o industrie complexa, o retea regulata care ofera o mare varietate de produse si servicii care vin în sprijinul indiviziilor, familiilor si organizatiilor în problemele de risc. Totusi, asigurarile nu au fost mereu complicate. Metode incipiente de asigurare au fost utilizate de-a lungul mai multor secole. În timp, tehnicile de distributie a riscului s-au dezvoltat treptat pâna la forma lor actuala.

Evolutia asigurarilor s-a produs în paralel cu cea a legislatiei, a contabilitatii si a formelor de comert. Oamenii de afaceri au învatat sa foloseasca tehnicile de asigurare pentru a micsora riscurile inerente în activitatea lor, asa cum au învatat sa foloseasca contractele pentru a stabili responsabilitatile financiare ale partilor. În trecut, oamenii erau dispusi sa accepte mare parte din riscurile pe care le întâmpinau, bazându-se la nevoie pe sprijinul fnanciar al familiei, sau al comunitatii religioase. Cresterea gradului de complexitate al vietii moderne i-a determinat sa caute protectie împotriva riscului în rândul mecanismelor de asigurare formale.

Tehnicile asigurarii au aparut în civilizatiile din Asia si Orientul Mijlociu Islamic, dar si în Europa Medievala. În cele din urma, comertul european s-a extins spre America de Nord si restul lumii si, odata cu acestea, s-a extins si asigurarea. Metodele de asigurare s-au dezvoltat în functie de nevoile existente la un moment dat. Pentru a le întelege este necesar sa le studiem în evolutia lor în timp.

2.1 Primele forme de distributie a riscului

Aparitia distributiei sau transferului riscului a fost determinata de anumite circumstante. Domeniile în care s-a impus distributia riscului ca o necesitate sunt : navigatia, agricultura, întrajutorarea membrilor unei comunitati si acoperirea cheltuielilor de înmormântare.

• Navigatia. Când bunurile sunt transferate dintr-un loc în altul, creste probabilitatea aparitiei pagubelor. Sa consideram, de exemplu, problema navelor comerciale chineze, în transportarea bunurilor pe râul Yangtze. Deoarece câteva portiuni ale râului Yangtze nu erau sigure, deseori se scufunda câte o barca, fapt ce reprezenta un dezastru pentru comerciant, proprietarul încarcaturii. Din acest motiv, fiecare comerciant si-a distribuit încarcatura pe mai multe nave, în loc sa o încarce pe una singura. În acest fel, fiecare nava transporta marfurile mai multor comercianti. Daca se scufunda o nava înainte ca ea sa ajunga la destinatie, pierderea se împartea la mai multi comercianti, aceasta fiind mult mai mica în raport cu cea suportata anterior de unul singur. Împartind încarcatura pe mai multe vase, acesti comercianti au fost capabili sa transfere o parte din riscul de dauna.

• Agricultura. Agricultura constituie un bun exemplu de activitate ce implica riscuri. Recoltele sunt supuse intemperiilor si actiunii parazitilor. Documentele descoperite în Orientul Mijlociu mentioneaza ca agricultorii nu detineau loturi compacte, ci terenuri situate în regiuni diferite. În zilele noastre, aceasta impartire ar putea fi considerata deficitara, fiecare fermier trebuind sa se deplaseze distante mari pentru a îngriji toate terenurile. Acest fapt a condus probabil la scaderea productiei cu 10 sau 15 %. Cu toate acestea însa, aceasta a avut ca efect si reducerea variatiilor anuale a recoltei fiecarui agricultor. În Orientul Mijlociu, aceasta a fost metoda de distributie a riscului de pierdere a recoltei.

• Protectia membrilor unei comunitati. Un alt exemplu al distributiei riscului este cel al comunitatilor foarte unite, cum sunt comunitatile Amish din Pennsylvania si Ohio (SUA). Conform traditiei acestor comunitati, când o familie, membra a comunitatii, suporta o paguba, iar casa si hambarele sale sunt distruse, întreaga comunitate vine în ajutorul acestei familii, participând la reconstruirea cladirilor deteriorate. De asemenea, tinerii casatoriti sunt ajutati sa-si construiasca primul camin. Resursele comunitatii sunt puse în comun si utilizate atunci când este nevoie.




• Asociatii de înmormantare. O forma incipienta de asigurare de viata au practicat primele Asociatii de înmormantare, al caror scop era acela de a acoperi costurile de înmormântare a membrilor grupului. Acest cost ar fi fost mare daca ar fi fost suportat numai de familiile membrilor decedati. Împartit între cei 100 sau mai multi membri ai societatii, acest cost a devenit minor.

Aceste exemple demonstreaza utilitatea tehnicilor de distributie a riscului în cadrul comunitatilor înainte de aparitia contractelor scrise. Participând la aceste metode de împartire a riscului, membrii nu obtineau alt beneficiu decât promisiunea unui ajutor similar pentru fiecare membru al comunitatii.

Conceptele de asociere si transfer al riscului sunt prezentate în aceste aranjamente. Aceste concepte au fost popularizate si practicate înca din trecut. Totusi, abia în epoca moderna s-au elaborat metode stiintifice de masurare a riscurilor transferate.

Asigurarea maritima si comertul

Comertul reprezinta schimbul voluntar al unui bun cu altul. Datorita faptului ca aceasta permite ambelor parti sa valorifice bunurile excedentare, ambele parti pot obtine profit în urma schimbului. Daca o parte dispune, de cantitati suplimentare de alimente, iar cealalta, de cantitati mai mari de îmbracaminte, ambele pot sa-si îmbunatateasca pozitiile prin comert. Deseori, cheltuielile implicate si incertitudinea rezultatelor stânjenesc asemenea schimburi.
Comertul la distanta

În cazul comertului la distante mari, dificultatile sunt evidente. Totusi, comertul la distanta poate oferi oportunitati de profit deosebite.




Obiectul comertului . Diferentele de preturi stimuleaza comertul la distanta. Un comerciant care doreste sa-si transporte marfa cu nave maritime pe o piata îndepartata, poate obtine profit, daca bunurile au un pret mai mare, iar diferenta de pret acopera cheltuielile de transport al marfii pâna în acel 1oc.

Marfuri rare. Posibilitatile de a obtine profit din activitatea de comert sunt reale în cazul bunurilor superioare. Resursele rare pot avea preturi diferite în functie de zona. Daca aceste resurse sunt putin voluminoase si usor de transportat, ele constituie o baza ideala pentru comert. Un astfel de exemplu îl constituie condimentele asiatice folosite de europeni pentru a conserva carnea si pestele. Pentru a obtine aceste condimente, europenii au fost nevoiti sa comercializeze în Asia îmbracamite de lâna sau alte bunuri. Comerciantii care au cumparat de la un producator si au vândut altuia, puteau obtine profit daca totul decurgea conform programului.

Marfuri obisnuite. Chiar si bunurile inferioare pot fi comercializate pe piete îndepartate, daca acestea sunt în cantitati mari în unele zone si mici în altele. Deseori, comerciantii stocheaza asemenea bunuri pentru ca ei cunosc valoarea pe care altii o atribuie marfii respective. Piata acestor marfuri este deja formata iar persoanele cumpara sau vând numai daca le convine pretul. Volumul vânzarilor stimuleaza comertul de acest gen.

Modalitatea de plata . Orice activitate comerciala implica schimbul unui bun cu altul. Unele schimburi se pot realiza pe loc, fiecare parte efectuând livrarea imediat. Comertul la distanta a ridicat însa câteva probleme legate de modalitatea de plata. În esenta, aceste probleme se refera la distanta, momentul si la gradul de incertitudine al tranzactiei.

Distanta . Prin definitie, în comertul la distanta plata nu poate fi efectuata pe loc fiind necesara apelarea la intermediari. În Evul Mediu, intemediarul a fost bancherul. Cuvântul “banca” îsi are originea în faptul ca primii bancheri îsi desfasurau activitatea în piata, în spatele unor banci sau tejghele, schimbând valute. A urmat apoi constituirea primelor depozite bancare. Deoarece bancherul trebuia sa-si pastreze banii peste noapte într-un loc sigur, el si-a oferit serviciile de pastrare a banilor si altor persoane. Orice persoana putea deschide un depozit, obtinând o chitanta pentru aceasta, si putând sa-si retraga banii la nevoie.

Astfel, bancherul a fost nevoit sa deschida conturi separate pentru deponenti. Daca bancherul avea relatii în alt oras, o ruda sau un partener de afaceri, fondurile din cele doua orase erau cumulate, retragerile putându-se efectua în fiecare din ele. Aceasta procedura a rezolvat problema efectuarii platilor la distanta.

Momentul tranzactiei . O tranzactie viitoare difera de una imediata prin momentul la care se efectueaza plata. Procedura necesita timp, deoarece bancherii solutionau problema transferarii platilor pe distante mari. Fondurile ce urmeaza sa fie primite în viitor, la un anumit moment, au o valoare mai mica pentru comerciant decât fondurile primite imediat. Practica moderna de adaugare a dobânzii a fost în general condamnata în Evul Mediu, fiind considerata specula.

Bancherii au rezolvat aceasta problema prin intermediul cambiei. Cambia reprezinta ordinul de plata emis de un bancher catre un alt banchcr, permitând acestuia din urma sa retraga fonduri dintr-un anume cont. Deseori, operatiunile se efectuau în valute diferite, iar cambia oferea posibilitatea de ramburasare a sumelor în moneda locala. Bancherul care emitea cambia primea o suma (exprimata de obicei în lire sterline), desi suma rambursata era exprimata în florini. Fara a contine o alta mentiune explicita despre dobânda, cambia prevedea adesea o diferenta între suma primita si suma platita, diferenta care reprezenta modificarea în timp a banilor.

Incertitudinea tranzactiei .. Gradul de incertitudine ce însoteste tranzactia a fost considerat a treia problema privitoare la comertul la distanta. Este posibil ca marfurile transportate pâna la un punct de livrare îndepartat sa nu ajunga la destinatie datorita unor furturi sau unor alte evenimente ce nu pot fi anticipate. Solutia acestor probleme a constituit-o contractul de asigurare, care ofera posibilitatea recuperarii daunelor. Primii care au încheiat aceste contracte de asigurare au fost comerciantii si bancherii, familiarizati deja cu celelalte aspecte ale comertului medieval.

Contractele comerciale

Europenii au învatat sa-si redacteze acordurile pentru a se proteja împotriva unor interpretari ulterioare. Multe aranjamente comerciale derulate în Evul Mediu prevedeau si modalitati de împartire a riscului. Aceste aranjamente erau absolut necesare comerciantilor angajati în comertul la distanta. Faptul ca bunurile puteau fi transportate mai usor a însemnat totodata ca acestea puteau fi mai usor de pierdut sau furat. Obtinerea unui profit implica, de asemenea, si un grad mare de risc.

Asociatiile. Cel mai simplu mod de reducere a riscului este de a-l împarti. Pe baza contractelor comerciale s-au creat diverse tipuri de asocieri care ofereau protectie împotriva riscului. Când unul dintre parteneri dorea sa transporte marfa, iar celalat dispunea de o nava, ei se puteau asocia (sub forma unui joint-venture) pentru a transporta marfurile la destinatie, a le vinde si a împarti profitul. Daca nava care efectua transportul nu ajungea la destinatie, partile împarteau pierderea.

Împrumuturi maritime . Un tip de contract special a fost împrumutul maritim. Utilizat de fenicieni, greci, romani si de europenii medievali, acest împrumut asigura capitalul necesar pentru transportul marfii. Daca nava sau încarcatura sufereau daune, dar nu din vina celui care s-a împrumutat, datoria se anula. În caz contrar, dupa ce nava si încarcatura ajungeau la destinatie în siguranta, marfa se vindea si împrumutul se rambursa împreuna cu o suma suplimentara, care acoperea dobânda la imprumut si prima de risc (o taxa suplimentara ce ref1ecta riscul de dauna).

Asigurari maritime . Uneori, riscul de dauna era transferat în schimbul achitarii unei prime, separat de cheltuielile implicate de transport. Desi reprezentau tranzactii individuale, aceste activitati erau atât de înrudite, încât deseori erau încheiate în momente si locuri apropiate.

Piata asigurarilor maritime

Contractele de asigurare maritima veneau în întâmpinarea necesitatilor comertului medieval, ele fiind utilizate doar în masura în care cele doua parti ajungeau la un acord asupra elementelor contractului. Era mai usor sa închei asigurari într-un oras în care exista deja o anumita experienta în acest domeniu. Aceste orase aveau reputatia unor piete de asigurare active. De-a lungul secolelor, pe masura ce schimbarile de ordin politic si tehnologic au inf1uentat viata economica, centrele europene ale asigurarilor s-au orientat dinspre orasele italiene spre cele mai mari centre comerciale din nord-vestul Europei: Anvers, apoi Amsterdam si în final Londra.

Orasele italiene . Primele contracte de asigurare au fost încheiate în Genova. Pisa, Florenta si Venetia. Comerciantii din aceste orase au dominat comertul la distanta în secolul al XIV-lea.

Desi acestia combinau activitatile de asigurare cu alte activitati de comert, asigurarea nu era totusi profitabila pentru comerciantii din EvuI Mediu. Numai cei care dispuneau de o avere suficienta îsi puteau permite sa suporte riscul. Cei care au încheiat asigurari presupunând ca nu vor întâmpina pierderi, au regretat greseala facuta. Un astfel de exemplu este cel al italianului Guiglielmo Barberi, care a asigurat un balot cu îmbracaminte si piele, af1at la bordul unei nave care efectua curse Bruge-Barcelona. Vasul a fost atacat si jefuit de pirati, înainte ca acesta sa ajunga la destinatie; atunci Barberi si-a înstiintat partenerii de afaceri din Spania, rugându-i sa caute marfurile pierdute, deoarece el nu-si putea permite sa plateasca paguba. Învatând din propria greseala, el a adaugat: “chiar daca as mai trai înca o suta de ani, nu as mai asigura niciodata, pe nimeni.”

Anvers . Începând din anul 1500, NV-ul Europei a devenit centrul strategic al comertului la distanta. Anvers a devenit centrul comercial al Europei. În aceasta regiune se putea cumpara orice, inclusiv asigurari, orasul fiind întesat de comercianti, avocati, oameni ai bisericii si experti în toate domeniile de activitate ale acelor vremuri. Se înregistrau tranzactiile si se fixau preturile pentru aproape toate bunurile, inclusiv pentru diverse tipuri de risc. Mai mult, chiar în Anvers se solutionau si disputele provocate de contractele de asigurare.

Amsterdam . În secolul al XVII-lea, orasul situat la nord de Anvers, Amsterdam, l-a înlocuit, devenind centrul comertului european. Întreprinderile comerciale au devenit sufletul Republicii Daneze, iar cetatenii sai au descoperit modalitati eficiente de conducere a afacerilor. Ei se asociau pentru a distribui riscul de dauna la care erau supuse navele, între 64 de parteneri. Acestea întretineau relatii comerciale în întreaga lume, iar Amsterdam a devenit un imens depozit de bunuri destinate vânzarii. Curând s-au înfiintat institutii pentru facilitarea comertului la distanta. În 1598 , în Amsterdam a luat fiinta o Camera pentru asigurari. Banca Amsterdam, fondata în 1609, punea la dispozitie servicii bancare si realiza transferuri monetare fara a solicita comision. Bursa Amsterdam, înfiintata tot în 1609, a devenit prima piata bursiera a lumii. Aceasta a fost considerata totodata centrul pietei de asigurari maritime, aflate atunci în expansiune. Bursa îsi avea sediul si birourile în aceeasi zona, pentru a facilita acordarea împrumuturilor, ca facilitati oferite comerciantilor care-si transportau marfa în strainatate.

Londra . În Evul Mediu, Anglia era considerata o natiune de comercianti. Comertul sau cu continentul european s-a concentrat în jurul porturilor din SE tarii si al capitalei, Londra. În secolul XV s-au utilizat modele de contracte de asigurare maritima de origine italiana. Comerciantii londonezi subscriau contracte de asigurare negociate de brokeri. Notarii erau cei care întocmeau si eliberau politele si tot ei erau aceia care tineau registrele tuturor politelor încheiate. În 1576 a fost înfiintata o Camera de asigurari (Chamber of Assurances) si pâna în 1690 toate politele semnate trebuiau înregistrate la Royal Exchange.

Printr-o hotarâre a Parlamentului din 1601 se stabilea statutul legal al contractelor de asigurare maritima. Conform acestei hotarâri, despagubirile din asigurare erau supuse sanctiunilor legale, iar guvernul urma sa impuna executia contractelor de asigurare si sa rezolve disputele.

La sfârsitul secolului al XVII-lea, persoanele interesate în transporturi, sau care doreau sa investeasca în asemenea activitati, se întâlneau la Cafeneaua Edward Lloyd's (Edward Lloyd's Cofee House), de pe strada Lombard, lânga Royal Exchange. Se obisnuia ca cei, adunati acolo sa încheie contracte de asigurare reciproce împotriva pericolelor marine la care erau expusi transportatorii. În rubrica de observatii a contractului se descria nava, încarcatura, proprietarul, echipajul si destinatia. Participantii la asigurare îsi completau numele si procentul de risc asumat, sub (dupa) descrierea transportului pe care-1 efectuau. Din acest motiv, cei care asigurau au devenit cunoscuti sub numele de subscriitori. Fiecare subscriitor garanta cu activele personale partea specificata din oricare pierderi asigurate.

Pentru o perioada de timp, Lloyd a editat un ziar, ' Lloyd's News' care prezenta noutatile din transportul maritim. Datorita legaturilor sale cu transportul maritim, cafeneaua era considerata centrul pietei asigurarilor maritime, fiind cunoscuta în secolul al XVIII-Iea sub numele de London Lloyd's. Cu toate ca avea statutul unei asociatii a subscriitorilor individuali, Lloyd's oferea toate facilitatile specifice societatilor de asigurari maritime.

Bursa din Londra (London Stock Exchange) s-a dezvoltat aproximativ in jurul aceleiasi date, când noile întreprinderi urmareau sa profite de oportunitatile oferite de expansiunea Imperiului Britanic. Societatile pe actiuni, cum au fost East India Company, South Sea Cornpany si Royal African Company, si-au marit capitalul social prin vânzarca actiunilor unor investitori care îsi împarteau profitul, dar care nu riscau mai mult de valoarea investitiilor respective. Investitiile speculative din primii ani de functionare ai societatilor pe actiuni au condus, în anul 1720 la o prabusire economica cunoscuta sub numele South Sea Bubble.

Parlamentul a raspuns prin emiterea hotarârii Bubble, care limita dreptul de investitii de acest tip, acesta acordându-se numai companiilor stabilite de Coroana. În acea perioada, numai doua companii au fost autorizate sa încheie asigurari maritime : London Assurance si Royal Exchange. Aceasta restrictie era în avantajul pietei Lloyd's prin limitarea concurentei la numai doua societati. Asadar, în secolul XVIII, Lloyd's s-a dezvoltat, devenind principala piata pentru asigurari maritime din Amsterdam.

În anul 1779 a fost adoptata polita maritima standard. În anul 1795, printr-o hotarâre a Parlamentului, s-a satbilit ca aceasta polita Lloyd's sa fie standard pentru toti asiguratorii maritimi. Printr-un act al Parlamentului din anul 1871, societatea Lloyd's functiona ca societate pe actiuni si a continuat sa functioneze astfel sub incidenta noilor Iegi.

2.2 Evolutia asigurarii de viata

Un element esential în evolutia asigurarii de viata 1-a reprezentat dezvoltarea statisticii. Pretul cerut pentru contractul de asigurare era calculat în functie de probabilitatea de deces a asiguratului. În secolul XVII, matematicienii au început sa elaboreze tabele de mortalitate, cu scopul de a urmari numarul de decese înregistrate într-un anumit oras.

Tabele de mortalitate

Primele studii statistice de baza au fost realizate de proprietarul unui magazin, englezul John Graunt care a analizat evidentele nasterilor si deceselor din Londra, între anii 1604-1660. Concluziile sale desprinse din analiza numarului de decese din diferite cauze au fost publicate în anul 1662, într-o carte numita “Observatii naturale si politice pe baza datelor statistice privind mortalitatea”. Cartea lui Graunt continea concluzii interesante desprinse din datele analizate, însa principalul sau scop era de a demonstra valoarea studiilor empirice. Cartea a fost publicata în mai multe editii, raspândind interesul pentru statistica atât în Anglia, cât si în Franta si Germania.

Savantul Edmund Halley (descoperitorul cometei Halley) a continuat lucrarile lui Graunt, studiind evidentele orasului Breslau (Germania). Deoarece erau mai complete decât cele din Anglia, aceste înregistrari i-au permis lui Halley sa analizeze frecventa deceselor pe categorii de vârsta. Rezultatul studiilor sale l-a constituit tabela de mortalitate, similara celei utilizate în prezent ca baza de pornire în stabilirea primelor de asigurare de viata.

O alta tabela de mortalitate a fost elaborata de Jan deWitt, un comerciant din Amsterdam, ministru al Olandei în deceniile de la jumatatea secolului al XVII-lea. Examinând în paralel tabela de mortalitate cu rezultatele activitatii de vânzare a obligatiunilor guvernamentale, deWitt a fost capabil sa aduca îmbunatatiri masurilor de ordin financiar practicate de stat. Statul avea nevoie de fonduri pentru cheltuieli militare. Prin vânzarea de obligatiuni guvernamentale, guvernul Olandei a avut mai mult succes în colectarea fondurilor, decât oricare a1t guvem. Anuitatile oferite de deWitt satisfaceau cerintele cetatenilor pentru protectie financiara în viitor. Deoarece guvemul platea ratele numai cu conditia ca beneficiarul anuitatii sa fie în viata, acesta a dispus din timp de fondurile necesare. Pretul anuitatii depindea de vârsta asiguratului, reflectând probabilitatea de deces deWitt, calculata pe baza tabelelor de mortalitate.

Aceste tabele de mortalitate au constituit punctul de plecare al primelor cercetari din domeniul statisticii. Pentru a se asigura corectitudinea analizei, informatiile statistice trebuie sa fie culese în conditii similare. Viata oamenilor este supusa însa unei game largi de variabile, care influenteaza interpretarea datelor statistice.

Legea numerelor mari

O problema fundamentala pentru statisticieni o reprezinta masurarea incertitudinii. În secolul XVII, Pascal si alti matematicieni au studiat jocurile de noroc si au pus bazele ca1culului combinatorial, al permutarilor si al altor calcule probabilistice. Lucrarile lui Descartes, Newton si Leibnitz au contribuit la dezvoltarea calculelor, matematica devenind o stiiinta exacta. Acest fapt se datoreaza matematicienilor, care au evitat sa traga concluzii fara demonstratii logice.

Jacob Bernoulli, cel mai mare matematician elvetian, a dezvoltat prima demonstratie a legii numerelor mari. Aceasta lege publicata postum, în anul 1713 a reprezentat baza matematicii asigurarilor. “Chiar si o persoana mai putin instruita”, nota Bernoulli, „îsi poate da seama din instinct, prin forte proprii si fara alte cunostinte, ca pe masura ce se efectueaza mai multe observatii asupra unui fenomen, cu atât mai mica este probabilitatea de a nu atinge scopul dorit”. Bernoulli a demonstrat nu numai ca incertitudinea poate fi diminuata prin cresterea numarului de observatii, dar a mai aratat ca aceasta poate fi cuantificata.

Dezvoltarea economica

Un al doilea element esential pentru dezvoltarea asigurarilor a fost utilizarea la scara tot mai mare a banilor, care ofereau posibilitatea convertirii bunurilor si serviciilor în instrumente usor de cumparat si vândut. Deoarece acum oamenii îsi asigurau existenta din salariu si nu din bunurile pe care le produceau, s-a pus problema asigurarii unui venit vaduvei si copiilor, daca cel care întretinea familia deceda. Asigurarea de viata a devenit astfel un mijloc de economisire pentru un viitor incert.

În Anglia, asigurarile de viata s-au raspândit în special în prima jumatate a secolului XIX, perioada asociata cu cumpatarea adoptata în epoca Victoriana. În aceasta perioada, numarul oficiilor de asigurari de viata a crescut de la 6 la 150 , iar suma asigurata pentru o asigurare de viata s-a majorat de la aproximativ 10.000.000 la aproape 150.000.000 lire sterline.

Extinderea tranzactiilor comerciale

Un al treilea factor sernnificativ în dezvoltarea asigurarilor de viata l-a constituit necesitatea diminuarii riscurilor inerente în derularea tranzactiilor comerciale. Terte persoane puteau cumpara o polita prin care se asigura viata partenerului de afaceri, al carui deces putea avea efecte catastrofice asupra colaboratorilor sai.

2.3 Evolutia asigurarii contra incendiilor

Cresterea numarului populatiei urbane a atras dupa sine marirea pericolului de izbucnire a incendiilor. Metodele stiintifice utilizate în asigurarile de viata au încurajat încercari similare în asigurarile contra incediilor. În secolul al XVII-lea, în câteva orase din Germania s-au pus bazele tehnicilor de asigurare contra incediilor, tehnici utilizate ulterior si în alte zone.

Marele incediu din Londra (1666) a demonstrat potentialul distructiv al focului în mediul urban. La acea data, Londra nu dispunea de nici o forma de protectie împotriva incendiior. Proprietarii caselor reconstruite dupa incediu se temeau de posibilitatea repetarii unui astfel de eveniment. Nicholas Barbon, anteprenor, a pus bazele unei afaceri ce avea ca obiect de activitate constructia si vânzarea de locuinte. În contractele de vânzare, el a prevazut o clauza prin care accepta sa repare sau sa reconstruiasca orice casa distrusa de incendiu. Ideea sa a avut mare succes, astfel ca Barbon si-a extins afacerea si a înfiintat separat, în 1680, pe lânga Royal Exchange, “Ofciul de asigurari pentru case” (“Inssurance Ofiice for Houses”). Acest birou ca si urmatoarele înfiintate, dispunea de un grup de pompieri pregatiti sa combata focul sau sa previna extinderea lui asupra proprietatilor asigurate. Oficiul lui Barbon a pus pe fiecare locuinta asigurata câte un semn distinct, denumit “semn de foc” (“fire mark”), practica preluata în urmatorii ani si de alti asiguratori.

În anul 1684 s-a constituit o alta companie de asigurari contra incediilor, fondata de membrii asociatiei Friendly Society care au hotarât sa suporte pagubele rezultate ca urmare a unui incediu. Un alt birou organizat în anul 1696 s-a numit “Hand-in-Hand”. În anul 1710, Charles Povey a înfiintat Sun Fire Office, cea mai veche companie de asigurari din Anglia, care functioneaza si în zilele noatre ca parte a Sun Alliance. Înfiintata ca asociatie, Sun s-a transformat într-o societate pe actiuni în anul 1726. Sun Fire Office si-a extins rapid activitatea, depasind alte oficii de acest gen.

Aceste companii si-au concentrat activitatea pe asigurarea caselor proprietate personala, de aceea, cele mai multe afaceri s-au derulat în Londra. Sun a încheiat câteva contracte de asigurare în afara Londrei, în primii ani ai secolului XVIII, în Scotia si Tara Galilor, dar a constatat ca asigurarea nu a fost bine înteleasa în afara Londrei. Pentru a-si extinde activitatea si în tara, Sun a angajat agenti care sa o reprezinte. În anul 1786, Sun a atins cifra de 23 agentii locale, fata de numai 30 de agentii detinute în primii 20 de ani de la înfiintare. Cele mai mari agentii erau situate în principalele orase, ca Exeter, Canterbury, Winchester, York si Edinburgh.

La sfârsitul secolului XVIII, asigurarea contra incediilor se extinsese nu numai din punct de vedere geografic, dar si în privinta tipurilor de cladiri acoperite. Casele si magazinele continuau sa detina ponderea cea mai mare din totalul încasarilor, berariile, filaturile de bumbac, magaziile, imprimeriile, morile (de vânt si apa) si rafinariile de zahar ofereau posibilitati suplimentare de afaceri. În situatia în care cladirile erau înca în faza de executie, se emiteau polite noi, la interval de câteva saptamâni, pentru a se ajusta suma asigurata cu cresterea în valoare a proprietatii.

3. Începuturile asigurarilor în România

Activitatea din domeniul asigurarilor de bunuri, persoane si raspundere civila, desfasurata în tara noastra, se întinde pe o perioada de peste 120 de ani. O prina etapa a început în anul 1871, când s-a înfiintat prima societate de asigurari si s-a încheiat în anul 1948, când a fost introdus sistemul economiei planificate. Dezvoltarea asigurarilor în aceasta etapa s-a facut în conditiile specifice economiei de piata, atingând performantele cele mai înalte în perioada interbelica.

Perioada celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea, pâna la începutul primului razboi mondial, a fost epoca de proliferare a societatilor autohtone de asigurari pe teritoriul tarii noastre. Dintre cele mai reprezentative, enumeram : Transilvania (1866), Dacia (1871), România (1873), Nationala (1882), Generala (1887), Agricola (1906), Unirea (1908), Prima Ardeleana (1911).

Evolutia societatilor de asigurari este puternic marcata de patrunderea si dezvoltarea capitalismului în Principatele Române, de concetrarea si centralizarea capitalului. Proliferarea asigurarilor si centralizarea capitalului pe plan intern a fost însotita de o expansiune externa a celor mai puternice societati din Principatele Române. Astfel, primele societati de asigurari din Bulgaria au aparut ca filiale ale societatilor Dacia-România (1881) si Nationala (1889).

În practica acestor societati, riscurile cu specific agricol lipseau aproape complet din asigurari, cu toate ca erau solicitate tot mai insisitent, iar ocrotirea cresterii animalelor se impunea ca necesitate stringenta.

În perioada 1897-1915, unele societati au practicat asigurari de animale, Asigurarea Româneasca si Vulturul, cât si de culturi agricole contra grindinii, Dacia-România, Nationala, Generala si Agricola, operatiunile mentionate neocupând însa un loc important în volumul activitatii lor.

În perioada interbelica, s-a dezvoltat în tara noastra si activitatea în ramura asigurarilor de viata. Gradul de cuprindere al populatiei în asigurarile de viata a fost totusi scazut, majoritatea asiguratorilor orientându-si eforturile asupra categoriilor sociale avute, care putea sa contracteze pentru sume mai mari. În asigurarile de viata, numarul asiguratilor nu a depasit niciodata 1 % din populatia tarii, întrucât în conditiile accentuarii procesului de pauperizare a maselor muncitoare, clientela era recrutata în mare parte din rândurile burgheziei. Forma cea mai raspândita era asigurarea mixta, cu plata sumei asigurate la termene de expirare a asigurarii sau mai înainte, în cazul decesului asiguratului.

Ceea ce caracterizeaza perioada dupa primul razboi mondial este o patrundere masiva a capitalului strain în activitatea de asigurare din România. Daca pâna la primul razboi mondial societatile de asigurare straine participau numai ca actionari la societatile românesti de asigurare, începând cu anul l918 acestea îsi deschid agentii si sucursale proprii pe teritoriul României. Dintre acestea, cea mai larga activitate au avut Adriatica din Italia, Victoria din Berlin, Sun din Londra si Pheonix din Viena. Remarcam influenta capitalului german în activitatea de asigurare din Romania. Multe societati de asigurare din tara noastra ajunsesera sub influenta capitalului german (Dacia-România, Nationala, Steaua României, Transilvania) sau reprezentau interesele capitalistilor germani (Victoria, Vatra Dornei, Allemania). În preajma celui de-ai doilea razboi mondial, 11 din cele 21 de societati de asigurare existente în România, care reprezentau peste 70% din capitalul social al întregului sector de asigurari, erau sub controlul direct al marilor monopoluri straine, profiturile realizate fiind în cea mai mare parte expatriate.

Cea mai extinsa activitate de asigurare din perioada capitalismului în tara noastra s-a înregistrat în deceniul al patrulea al secoluluj al XX -lea, când s-au practicat toate formele de asigurari cunoscute si toate ramurile acestora.

Începutul celui de-al doilea razboi mondial a însemnat restrângerea substantiala a activitatii de asigurare, ca efect direct al urmarilor negative ale acestuia asupra întregii vieti economice, sociale si politice din tara noastra. În anul 1945 mai functionau numai 13 societati de asigurare românesti si 5 reprezentante straine.

În anul 1948, în urma actului de nationalizare a pricipalelor mijloace de productie, societatile de asigurare din tara noastra au fost nationalizate si trecute în proprietatea statului. Societatile de asigurare nationalizate au continuat sa functioneze în vechea lor organizare pâna la data de 1 Septembrie 1949, când au fost puse în lichidare. Portofoliulul lor si rezervele tehnice au fost preluate de Societatea Generala Sovieto-Româna de Asigurari pe actiuni „Sovromasigurare” - înfiintata în acelasi an. În anul 1953, societatea Sovromasigurare a fost lichidata, iar ADAS a preluat si sarcina asigurarilor facultative. De la aceasta data se constituie monopolul statului în domeniul asigurarilor de bunuri, persoane, raspundere civila, ADAS fiind singura institutie de asigurare din tara noastra, iar asigurarile de bunuri, persoane si raspundere civila devin asigurari de stat.

În perioada 1949-1990, în conditiile unei economii centralizate, activitatea de asigurare s-a caracterizat prin:

• Monopolul statului a împiedicat dezvoltarea si diversificarea asigurarilor. Accentul se punea pe eficientizarea activitatii de asigurare si nu pe satisfacerea cerintelor asiguratilor.

• Asigurarile prin efectul legii au detinut o pondere semniflcativa (40-50%) pâna în anii ‘70. Ulterior, dezvoltarea asigurarilor facultative a determinat scaderea ponderii asigurarilor obligatorii.

• Sfera de cuprindere a asigurarilor era putin diversiflcata. O serie bunuri si riscuri asigurabile pe plan international nu erau cuprinse în asigurare.

Monopolul statului în domeniul asigurarilor a durat pâna în decembrie 1990 când, prin Hotarârea Guvernului nr. 1279/8, s-a desfiintat administratia Asigurarilor de Stat. Activitatea acesteia a fost preluata de trei societati comerciale pe actiuni

• Asigurarea Româneasca S.A. a preluat portofoliul asigurarilor facultative de viata, asigurarilor obligatorii, asigurarilor facultative de autoturisme si a altor asigurari.




• Societatea de asigurare si reasigurare ASTRA S.A. a preluat portofoliul societatilor mixte cu participare ADAS în strainatate si cel aferent asigurarilor si reasigurarilor externe.

• Agentia CAROM a preluat activitatea privind constatarea daunelor, stabilirea si plata despagubiriior în cazurile de pagube produse în România, când raspunderea revine unor asigurati la societati de asigurare din strainatate si în cazurile de pagube produse în strainatate de autornobi1isti români asigurati la societati de asigurare din tara noastra.

În prezent, pe lânga societatile cu capital de stat, au luat fiinta numeroase societati cu capital privat, fapt ce a condus la diversificarea ofertei de asigurare. Intensificarea concurentei în conditiile unei piete libere sj largirea gamei de produse de asigurare sunt favorabile intereselor asiguratilor. Aceasta tendinta este încurajata si de catre stat prin elaborarea unor acte normative ce sprijina initiativa privata.

Bibliografie:

• Constantinescu, A. – Asigurari si reasigurari , Editura Economica, Bucuresti, 1999;

• Constantinescu, D. A., Marinica, D., Ungureanu, A. M., Gradisteanu, D. – Tratat de asigurari , Editura Economica, Bucuresti, 1999;

• Vacarel, I., Bercea, F. – Asigurari si reasigurari , Editura Expert, Bucuresti, 2000.