Asigurari-I

Elementele teoretice ale asigurarilor:.Contractul de asigurare reprezinta in primul rand un act juridic,prin care asiguratul se obliga sa plateasca societatii de asigurare o prima,societatile de asigurare obligandu-se sa-si asume riscul producerii unui anumit eveniment si sa plateasca beneficiarului,care poate fi asiguratul sau o terta persoana,o despagubire,in limitele dinainte stabilite.Comisia de Supraveghere a Asigurarilor ca autoritate administrative,are urmatoarele atributii:elaborarea sau avizarea proiectelor de acte normative,care privesc domeniul de asigurari sau care au implicatii asupra acestui domeniu,precum si avizarea actelor administrative individuale,daca au legatura cu activitatea de asigurari;supravegherea sit.fin.a asiguratorilor in vederea protejarii intereselor asiguratilor sau a potentialilor asigurati,in care scop poate dispune efectuarea de controale asupra activitatii asiguratorilor sau brokerilor de asigurare;luarea masurilor necesare pentru ca activitatea de asigurare sa fie gestionata cu respectarea normelor prudentiale specific;aprobarea actionarilor semnificativi si a persoanelor semnificative a;e asiguratorului,in conformitate cu criteriile stabilite prin norme;aprobarea divizarii sau fuzionarii unui asigurator inregistrat in Romania;aprobarea transferului de portofoliu;participa la elaborarea planului de conturi,a normelor si regulamentelor contabile,dupa consultarea cu asociatiile profesionale ale operatorilor din asigurari. Legea este forma juridical de realizare a asigurarii.Din acest p.d.v distingem:1)Asigurarea ex-contractu:bazata pe pp facultativitatii,se incheie din proprie initiative,de catre pf si pj interesate,impotriva acelor fenomene care le ameninta bunurile,viata sau integritatea corporala.2)Asigurarea ex-lege:are la baza pp obligativitatii,adica pf sip j detinatoare de bunuri care fac ob.asig.obligatorii(asig.de rasp.civila auto)sunt obligate sa le asigure impotriva riscurilor prevazute de lege,iar soc de asig.care au primit autorizatie legala de a practica asemenea riscuri sunt obligate sa le realizeze.Principalele aspect juridice ale contractului de asigurare sunt :-caracterul consensual:se incheie numai prin consimtamantul partilor;-caracterul sinalagmatic: partile contractante isi asuma reciproc anumite obligatii;-caracterul aleatoriu: partile contractante nu cunosc in momentul incheierii contractului efectele acestuia,respective beneficiile sau pierderile ce vor rezulta din acesta;-caracterul oneros: fiecare parte urmareste obtinerea unui avantaj pentru prestatia pe care o face sau se oblige in favoarea celeilalte parti;-caracterul succesiv: esalonarea in timp a prestatiilor prevazute in contract;-caracterul de adeziune: forma si clauzele contractului sunt stabilite de catre societatea de asigurari, potentialul asigurat avand posibilitatea de a accepta sau de a respinge acest contract;-caracterul de buna credinta:presupune ca executarea acestuia sa se faca cu buna credinta de catre parti.Principiile care stau la baza contractului de asigurare sunt, in sinteza, urmatoarele:principiul despagubirii- contractele de asigurare nu ofera despagubiri peste valoarea pierderilor suferite de asigurat. Altfel spus, acest principiu prevede faptul ca o persoana nu poate profita din pagubele asigurate.Aplicand principiul despagubirii se reduce riscul subiectiv, prin indepartarea interesului pentru profit al asiguratului;principiul interesului asigurabil- o persoana are un interes asigurabil daca producerea unui eveniment asigurabil poate cauza o pierdere financiara sau un prejudiciu persoanei respective;principiul subrogatiei- subrogatia este o doctrina legala cu multiple posibilitati de aplicare, chiar si in afara domeniului asigurarilor.Acest principiu se aplica atunci cand asiguratorul este obligat prin polita de asigurare sa despagubeasca o dauna produsa din culpa unei terte personae(elementele principale ale subrogatiei sunt: partea care revendica drepturile subrogatiei trebuie sa fie cea care a platit prima despagubirea; partea care revendica subrogatia nu reperezinta un simplu voluntary, ci are obligatia legala de a plati despagubirea; partea care revendica subrogatia este raspunzatoare indirect pentru plata despagubirii;terta parte este direct raspunzatoare pentru plata despagubirii).Fondul de asigurare se formeaza in mod descentralizat, pe seama primelor de asigurare sau cotatiilor achitate de persoane fizice sau juridice, care are ca scop acoperirea pagubelor provocate de evenimente viitoare si nesigure.Asigurarea presupune existenta unei comunitati de risc(persoane fizice sau juridice amenintate de aceleasi pericole actioneaza pentru protejarea intereselor lor commune).Paguba provocata de producerea riscului se imparte intre membrii comunitatii dupa principiul mutualitatii- la formarea fondului participa toti asiguratii, dar numai cei care au suferit prejudicii de pe urma producerii riscului vor beneficia de acest fond.Fondul de asigurare se utilizeaza in mod centralizat pentru:acoperirea pagubelor provocate de evenimentele asigurate, finantarea unor actiuni legate de prevenirea pagubelor;acoperirea cheltuielilor administrative-gospodaresti ale societatii de asigurare. Asigurarea poate fi abordata si ca o ramura prestatatoare de servicii, un intermediar financiar si un activ financiar in economie nesigura, prin fondurile oferite pe piata de capital. Asigurarile indeplinesc urmatoarele functii:Functia de repartitie:(se manifesta in procesul de formare al fondului de asigurare,se manifesta in procesul de dirijare a fondului de asigurare catre destinatiile sale legale;constituirea unor fonduri de rezerva ale firmei de asigurare; acoperirea cheltuielilor administrative-gospodaresti ale organizatiei de asigurare.Functia de control urmareste modul in care se incaseaza primele de asigurare si alte venituri ale organizatiei de asigurare, cum se efectueaza platile cu titlu de indemnizatie de asigurare, cheltuielile de prevenire a riscurilor etc.Functia de compensare a pagubelor pricinuite de calamitati naturale si de accidente( asigurari de bunuri si raspundere civila) si plata unor sume asigurate (asigurari de viata).Elementele tehnice ale asigurarii sunt prevazute in principal de Legea nr. 32/2000 si anume: activitatea de asigurare(activitatea exercitata în sau din România, care desemneaza, în principal, oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare si reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres si de recuperare, precum si investirea sau fructificarea fondurilor proprii si atrase prin activitatea desfasurata);agent de asigurare(persoana fizica sau juridica abilitata, în baza autorizarii unui asigurator, sa negocieze sau sa încheie în numele si în contul asiguratorului contracte de asigurare cu tertii, conform conditiilor stipulate în contractul de mandat încheiat, fara sa aiba calitatea de asigurator sau de broker de asigurare);asigurare(operatiunea prin care un asigurator constituie, pe principiul mutualitatii, un fond de asigurare, prin contributia unui numar de asigurati, expusi la producerea anumitor riscuri, si îi indemnizeaza pe cei care sufera un prejudiciu pe seama fondului alcatuit din primele încasate, precum si pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a activitatii desfasurate);asigurat - persoana care are un contract de asigurare încheiat cu asiguratorul;asigurator( persoana juridica româna sau straina ori societatea mutuala autorizata în conditiile prezentei legi sa exercite activitati de asigurare) broker de asigurare(persoana juridica româna sau straina, autorizata în conditiile prezentei legi, care, pentru clientii sai, negociaza sau încheie contracte de asigurare si acorda alte servicii în legatura cu protectia împotriva riscurilor sau cu regularizarea);suplientul de prima(serveste la formarea resurselor banesti necesare acoperirii cheltuielilor privind constituirea si administrarea fondului de asigurare, realizarii unui anumit beneficiu, constituirea rezervelor tehnice); durata asigurarii(perioada de timp cat exista raporturi de asigurare intre asigurat si asigurator, asa cum au fost ele stabilite in contractul de asigurare); paguba/dauna (pierderea exprimata valoric, suferita de un bun asigurat, ca urmare a producerii unui fenomen impotriva caruia s-a incheiat asigurarea.Paguba nu poate fi decat mai mica sau cel mult egala cu valoarea bunului asigurat);Despagubirea de asigurare(suma de bani pe care asiguratorul este obligat sa o plateasca cu scopul de a compensa paguba produsa de riscul asigurat);Principii valabile la acordarea despagubirii:Principiul raspunderii proportionale: (D- despagubirea de asigurare;P- paguba;S- suma asigurata;V- valoarea bunului asigurat). 1) Principiul primului risc este mai des aplicat in cadrul economiei nord-americane, mai ales la bunurile la care riscul de producere a pagubei totale este mai redus. La acoperirea pagubei, dupa principiul primului risc, despagubirea este egala cu paguba, fara insa a putea depasi marimea sumei asigurate.2)Principiul raspunderii limitate- despagubirea se acorda numai daca paguba depaseste o anumita valoare prestabilita intre asigurat si reasigurator. O parte din paguba va cadea in sarcina asiguratului si se numeste fransiza.Contractele de asigurare cu fransiza caracterizeaza asigurarile marfurilor pe timpul transportului, asigurarile de bunuri imobile si asigurarile de tip CASCO. Cu cat fransiza este mai mare, cu atat prima de asigurare este mai mica, riscul asumat de catre asigurator diminuandu-se.(fransiza simpla: asiguratorul acopera in intregime paguba- pana la nivelul sumei asigurate-daca aceasta este mai mare decat fransiza;fransiza deductibila: se scade in toate cazurile din paguba, indiferent cat este volumul acesteia din urma).Asigurarile de bunuri, persoane si raspundere civila pot fi clasificate dupa mai multe criterii:domeniul de activitate( asigurari de bunuri;asigurari de persoane;asigurari de raspundere civila); obiectul de activitate( asigurari de viata;asigurari de autovehicule;asigurari maritime si de transport;asigurari de aviatie; asiguraru de incendiu si alte pagube la bunuri; asigurari de raspundere civila;asigurari de credite si garantii; asigurari de pierderi financiare; asigurari agricole); forma juridica(asigurari obligatorii;asigurari facultative); sfera de cuprindere in profil teritorial(asigurari interne;asigurari externe) felul raporturilor ce se stabilesc intre sigurator si asigurat(directe : asigurat-asigurator;indirecte sau reasigurari).In completare, legiuitorul prin Legea 32/ 2000 impune clasificarea asigurarilor in asigurari de viata si asigurari generale.
RISCUL:
Notiunea: incertitudinea de aparitie a unei pierderi,variatie aleatorie a rez posibile in legat cu un eveniment sau posib ca pierderile sa fie mai mari decat nivelul normal,anticipat sau obisnuit.
RISCUL OBIECTIV: variatia relativa a pierderii de la val medie; se reduce odata cu cresterea nr de expuneri; poate fi cuantificat statistic cu ajutorul dispersiei;
RISCUL SUBIECTIV: incertitudinea bazata pe conditia mentala sau starea mentala a unei persoane; impactul lui variaza de la individ la individ.
Probabilitatea de pierdere: concept legat de cel de risc; repr sansa ca un eveniment sa se produca; Probabilitatea obiectiva: frecventa relativa p termen lung a unui eveniment, bazata p ipoteza existentei unui nr infinit de observatii si a unor conditii constante;pot fi determinate prin rationament deductiv si rationament inductiv; Probabilitatea subiectiva: repr o estimare personala a unui individ referitoare la probabilitatea de pierdere. Probabilitatea de pierdere e dif de risc, probabil se refera la posbi de aparitie a unui eveniment c va cauza o pierdere iar riscul repr variatia relativa a pierderii fata de val estimata.
Cauza si conditia pierderii: PERILUL e definit ca si cauza pierderii(incendii,furtuni,secete,cutremure);pot fi naturale,umane si economice; HAZARD e conditie ce creaza sau mareste posib de pierdere. HAZARDUL FIZIC: o conditie fizica de mareste probabilitatea de pierdere(drumuri cu gheatza,butuc de yala defect); HAZARD MORAL: nesinceritatea si defectele de caracter ale unui individ ce maresc frecventa sau severitatea pierderii(accidente inscenate); HAZARD ETIC: se refera la neglijenta sau indiferenta fata de o pierdere datorita existentei unei asig; HAZARDURILE SOCIALE:conditii legale si culturale ce afecteaza frecventa si severitatea pierderilor;
CATEGORII DE RISCURI:Riscuri financiare si nonfinanciare; Riscuri statice si dinamice:riscuri dinamice c rezulta din schimbari in economie, riscuri statice care produc pierderi chiar daca nu apar schimbari in economie; Riscuri pure si speculative: riscul pur e definit ca o situatie in care exista doar 2 alternative cu sau fara pierdere iar cel speculativ e definit ca o situatie in care e posibila fie pierderea fie profitul; Riscul fundamental e un risc ce afectreaza intreaga economie sau un numar mare de oameni sau grupuri din econ; Riscul particular e un risc ce afecteaza doar anumite persoane si nu intreaga comunitate, precum furturi auto, jafuri,incendii.
Tipuri de riscuri pure: riscuri personale, de proprietate si de raspundere; RISCUL PERSONAL e irscul ce afecteaza direct un individ si implica posib unei pierderi totale sau reducerea venitului castigat;principalele riscuri personale sunt: Riscul decesului prematur:decesul sustinatorului financiar al unei familii cu obligatii, cauzeaza probleme doar daca persoane disparuta lasa datorii financiare ; Riscul venitului insuficient pe perioada pensionarii:venitul insuficient p perioada pensionarii; Riscul sanatatii precare: risc personal ce se refera la aparitia retetelor cu valori astronomie ; Risucl somajului: amenintare la securitatea financiara a unei persoane, somajul poate fi cauzat de incetiniri ale ritmului de activitate la nivel de industrie, schimbari de natura structurala,factori sezonieri. RISCUL DE PROPRIETATE: pierderi directe: o pierdere financiara ce rezulta din paguba fizica, distrugere sau furt al proprietatii si pierderii indirecte: pierdere financiara rezultata indirect din aparitia unei pagube fizice directre sau a furtului proprietatii.
Atitudinea fata de risc:aversitatea oamenilor fata de risc;o pers e uneori de acord sa plateasca mai mult decat ar trebui pt un nivel de certitudine in viitor;o pers ce doreste doar sa plateasca nivelul mediu al pierderii ca si prima de asig se considera neutra, iar una ce accepta riscul pt mai putin ca media pierderilor e considerat cautator de riscuri.
Consecintele riscurilor: dimensiunea fondurilor de urgenta trebuie marita,apare frica, iar p termen scurt ingrijorarea, oportunitati pierdute, costuri de finantare a riscului, inabilitatea de a planui, speculatia.
Metode de protectie: evitarea,
Controlu pierderii: prevenirea, reducerea
Retinerea: activa cand o pers e constienta si planifica deliberat sa retina o parte din castiguri pt riscuri; pasiva: e periculoasa daca riscul are un potential ridicat de distrugere.

Cap3.Analiza pietei aigurarilor in Romania
In Romania, piata asigurarilor s-a format treptat, pe masura ce cadrul legislative si nivelul de dezvoltare economica au cerut existenta acestei piete.
De la inceput cadrul legislative romanesc a cunoscut puternice influente din partea legislatiei francofone, mentinandu-se pana in sec 21, cand procesul de integrare europeana a produs modif majore in toata economia tarii noastre.Comaparativ cu alte tari ale lumii, putem vb despre existenta timpurie a economiei asigurarilor in tara noastra, chiar dc niv de dezv nu a cunoscut cele mai ridicate nivele posibile. Ac fenomen s-a manifestat , cand in per 1999-2000, pe fundalul deteriorarii situatiei economiei nat, piata asig a cunoscut o dezvoltare rapida.sig
3.1.Evolutia asigurarilor din Romania
Activitatea din domeniul asig de bunuri, pers si raspundere civila desfasurata in tara noastra, se intinde pe o per de peste 130 ani, care poate fi impartita in 3 etape distincte:
1)asig in per 1871-1948:in ac perioada putem puncta cateva momente: martie 1871-a fost constituita prima soc de asig ‘Dacia’ cu un cap social de 3 milione de lei; 1873 – a fost infiintata soc de asig ‘Romania’ cu un cap soc de 2 milioane, bucurandu-se de sprijinul unor pers de prim rang: Grigore Ghica, principele Al B Stirbei, Mihail Kogalniceanu; 1881-cele 2 soc au fuzionat formand socitatea “Dacia-Romania”; 1907-s-a format soc Agricola care practica asig legate de agricultura si alte tipuri de asig, in 1930 a fuzionat cu “Fonciera”-Cluj;In perioada Primului Razboi Mondial soc de asig romanesti ca si cele straine au avut de suferit, procesul de refacere dupa 1918 a fost usurat de reformele economice si financiare.

2)asig in cond ec planificate 1949-1990:Multe soc de asigurari si-au pierdut activitatea , iar momentul nationalizarii a constituit piatra de cotitura in dezvoltarea viitoare a ec nat. In 1948 activitatea de asig a fost org pe baze noi, socialiste.Soc de asig au trecut in proprietatea statului cu toate activele si pasivele lor.In domeniul asig a fost create ssoc “Sovrom Asigurare”, cu capital mixt sovieto- roman, care functiona f simplu:toate veniturile se duceau la Moscova ,iar ch erau suferite de autoritatile de la Buc. In 1952 a fost organizata Adm Asig de Stat-ADAS, cu capital integral roman.Ac marcheaza instituirea monopolului de stat in domeniul asigurarilor.Rolul ac soc poate fi considerat unul pozitiv prin acoperirea pagubelor provocate de inundatiile catastrofale din anii 1970, 1974 si cutremului de pamant din 1977 etc.

3)asig dupa 1990:in loc de ADAS, care si-a incetat activitatea pe data de 31 dec 1990, au luat fiinta 3 soc com pe actiuni in domeniul asig:-Soc Asigurarea Romaneasca S.A.,care a preluat activele aferente asigurarilor facultative de viata, cele aferente asigurarilor obligatorii, asig facultative de autoturisme si altor asig in suma de 1000 milioane, precum si bunurile immobile apartinand ADAS, incluse in capital;
Soc Astra S.A, a preluat activele soc mixte, cu participarea ADAS din strainatate, cele aferente asig si op de reasig in rel cu strainatatea, in suma de 3000 milioane de lei si in lim ac pasivele coresp;
Soc Carom S.A, a preluat activitatea privind constatarea daunelor, stabilirea si plata despagubirilor in cazurile de pagube produse in Romania, cand raspunderea revine unor asigurati la soc de asig din strainatate.
In anul 1991 a fost adoptata legea nr 47 privind constituirea si functionarea soc com din domeniul asig ,iar in anul 1995 legea nr 136 privind asig si reasig;

Balanta de plati

Balanța de plăți a unei țări înregistrează în mod detaliat toate tranzacțiile care au loc într‐o anumită perioadă între rezidenții țării respective și rezidenții altor țări. Balanța de plăți reliefează toate operațiunile pe care o țară le realizează cu exteriorul. Toate înregistrările au loc în moneda națională. În balanța de plăți se înregistrează două tipuri de tranzacții:1.Tranzacții care implică exportul şi importul de bunuri şi servicii (dar și transferuri
unilaterale) şi care se regăsesc în contul curent.2.Tranzacții care implică o cumpărare sau o vânzare de active. Activele pot lua forma banilor (depozite), acțiuni, fabrici, datorie guvernamentală (titluri de stat), terenuri. Toate cumpărările şi vânzările de active se înregistrează în contul de capital și financiar. Balanța de plăți are, deci, două componente: contul curent și contul de capital și financiar. Contul curent include următoarele posturi: tranzacții cu bunuri și servicii, venituri și transferuri curente. A.Tranzacțiile cu bunuri și servicii.Exporturile și importurile de bunuri sunt considerate tranzacțiile vizibile ale unei țări. Principala problemă care apare în legătură cu înregistrarea exportului și importului de bunuri este legată de valoarea la care se înregistrează bunurile respective. Majoritatea țărilor înregistrează atât importurile, cât și exporturile la valoarea f.o.b (free on board), deci la prețul de vânzare, la care se adaugă costurile de depozitare și de încărcare până în momentul în care părăsesc țara sursă. Tranzacțiile cu servicii. Se poate vorbi despre un comerț vizibil (cu bunuri) și despre un comerț invizibil (cu servicii). În această din urmă categorie intră transportul de persoane de orice tip (cu avionul, trenul etc.), transportul mărfurilor, servicii de comunicație, de construcție, de asigurări și alte servicii financiare dar și servicii culturale sau de divertisment. B.VenituriÎn cadrul acestui post se înregistrează veniturile și cheltuielile cu dividendele aferente acțiunilor sau cu dobânzile. C. Transferurile curente.Transferurile presupun toate acele fluxuri monetare sau reale care nu au la bază achiziții de bunuri sau servicii.Contul de capital și financiar. contul de capital și financiar înregistrează toate tranzacțiile internaționale cu active financiare. Practic, aici se înregistrează modificarea activelor și datoriilor financiare ale unei tari față de exterior. Acest cont are două componente: contul de capital și contul financiar.Cele mai importante componente ale contului financiar sunt:Investițiile directe; Investițiile de portofoliu;Alte investitii;Activele de rezervă. A.Investițiile directe.Investițiile directe sunt cele care urmăresc implicarea în managementul unei firme și au, în general, scopuri productive. B.Investițiile de portofoliu. Reprezintă toate achizițiile și vânzările internaționale de active financiare, precum acțiuni, obligațiuni, certificate de depozit sau alte instrumente ale pieței monetare. C.Alte investiții
În cadrul acestui capitol se înregistrează creditele comerciale în care contrapartidele provin din două țări diferite, împrumuturile primite de la FMI, depozitele realizate de nerezidenți în România și depozitele realizate de rezidenți în străinătate. D.Activele de rezervă Acest post are o importanță deosebită în cadrul fiecărei economii. Rezerva valutară are rolul de a garanta plățile externe ale unei țări în ultimă instanță, în cazul în care există probleme referitoare la plata datoriei externe. De asemenea, rezerva valutară este utilizată de către decidenții de politică monetară pentru a interveni pe piața cursului de schimb. Principiile contabile care stau la baza întocmirii Balanței de Plăți. principiul dublei contrapartide, fiecare tranzacție se înregistrează de două ori, o dată pe partea de debit şi o dată pe partea de credit. Pe partea de debit se înregistrează: (i) activele reale desemnând importuri și (ii) activele financiare care desemnează o scădere a datoriilor către exterior sau o creștere a activelor externe. Pe partea de credit se înregistrează: (i) activele reale desemnând exporturi și (ii) activele financiare care desemnează o creștere a datoriilor către exterior sau o scădere a activelor externe.Importurile se regăsesc pe partea de debit a contului curent, iar exporturile pe partea de credit. Soldul contului curent se calculează ca fiind debit – credit și reprezintă deficit în cazul în care partea de debit este mai mare decât partea de credit. în afară de contul curent și contul de capital și financiar, există un cont de erori și omisiuni care asigură faptul că soldul balanței de plăți la sfârșitul fiecărui an este 0. Factori determinanți ai contului curent. 1.Cursul real de schimb: cursul real, nu cel nominal, influențează exportul net; o creștere a cursului de schimb real (o depreciere reală) este echivalentă cu o creștere a prețurilor din exterior față de prețurile din România, ceea ce duce la creșterea exporturilor și la diminuarea importurilor.O apreciere reală are efecte opuse. 2.O abordare macroeconomică. Venitul total produs într‐o economie (Y) reprezintă cererea totală pentru consum privat (C), pentru consum guvernamental (G), investiții (I) și export net (E‐X). ecuația echilibrului macroeconomic general: . Pe baza aceste ecuatii se pot face mai multe comentarii pertinente din punct de vedere economic:
1. Deficitul de cont curent (X‐E) se poate datora deficitului bugetar (G‐T)(deficitele gemene), unui nivel prea ridicat al investițiilor sau unui nivel prea scăzut al economiilor.2. În cazul în care o țară înregistrează un deficit bugetar (G‐T>0) mai mare decât surplusul contului de capital (S‐I >0), în mod sigur țara respectivă va înregistra un deficit al contului curent (X‐E >0). 3. Un deficit al contului curent se poate acoperi prin reducerea deficitului bugetar, prin scăderea investițiilor sau prin creșterea nivelului economiilor.CONDIȚIA MARSHALL‐LERNER. Potrivit acestei condiții,deprecierea reală a monedei naționale îmbunătățește situația contului curent numai dacă volumul exportului și al importului sunt suficient de elastice în raport cu valoarea cursului real.

Etica in afaceri

Etica – teorie şi practică în diverse ţări ale lumii

Etica în afaceri a devenit o preocupare în multe zone ale Globului, ca o reacţie împotriva practicilor imorale cu efecte negative în societate, dar şi ca o conştientizare a necesităţii respectării unor reguli morale şi în domeniul economic, ca şi în viaţa de zi cu zi. Pentru a avea o imagine asupra fenomenului teoretic şi practic al eticii în afaceri, vom prezenta în continuare unele aspecte caracteristice, din diverse zone ale lumii[1].
Australia
“Etica afacerilor”, ca disciplina academică, este un fenomen relativ nou. In ultimele 2 decenii, evenimentele din domeniul comerţului si sectorului public au atras atenţia cetăţenilor asupra necesităţii schimbării modului de conducere a acestor activităţi, în sensul creşterii responsabilităţii sociale. Astfel, majoritatea colegiilor şi facultăţilor de “business” au introdus cursuri de etică a afacerilor.
Mediul afacerilor a fost influenţat de puternica imigraţie străină din ultimele decenii, când foarte mulţi au căutat succesul cu orice preţ şi mulţi chiar au reuşit să facă avere în scurt timp. Ori standardele etice au fost lăsate deoparte, de cele mai multe ori.
Doi factori ar putea fi evidenţiaţi pentru a explica succesul acelor întreprinzători care au acţionat neetic sau chiar ilegal: a) o cultură a indiferenţei, adică o ignorare a culturii naţionale, a specificului localnicilor; b) decăderea sistemului juridic australian, datorită deselor cazuri de corupţie în rândul magistraţilor.
In prezent, universităţile au inclus în programele lor şcolare cursuri de etică a afacerilor, inspirate de manualele americane şi orientate spre specializările studiate.
Canada
Cele mai comune teme în etica afacerilor sunt legate de autonomia culturală şi economică a canadienilor, a căror istorie a fost timp îndelungat comună cu cea a britanicilor; influenţa acestora încă se resimte, la fel ca şi a vecinilor americani. De aceea, sentimentul apartenenţei naţionale devine tot mai important, într-o ţară în care calitatea vieţii este foarte ridicată, educaţia este subventionată de stat, la fel ca şi asistenţa medicală, iar creşterea economică este susţinută. Presiunea globalizării, liberalizarea comerţului, dereglementările sunt şi ele teme aprinse în etica afacerilor.
O altă problemă “delicată” din punct de vedere etic este “exportul” de slujbe prost plătite către ţări din lumea a treia (Mexic).
Un alt domeniu “preferat” este protecţia mediului şi durabilitatea, având în vedere faptul ca este vorba despre o economie bazată pe extracţiile resurselor naturale.
Etica afacerilor este totuşi în atenţia majorităţii companiilor. In revista bilunară “The Corporate Ethics Monitor” se promovează o serie de indicatori de natură etică, cum ar fi: codurile de etică ale companiilor, relaţiile sociale, angajarea femeilor, donaţiile caritabile, sponsorizările, protecţia mediului, relaţiile de muncă, sănătatea şi siguranţa lucrătorilor, implicarea militară şi nucleară a statului etc.
China
Moştenirea culturală a Chinei, în care virtuţile personale şi justiţia sunt valori tradiţionale, determină manifestarea unei anumite ordini a relaţiilor interpersonale în organizaţii economice şi sociale, cu puternice rădăcini (influenţe) budiste şi confucianiste. Dar epoca de modernizare şi adaptare la valorile vestului, prin care trece acum ţara, scoate în evidenţă anumite schimbări de mentalitate – atât într-un sens bun (ex: libertăţile şi drepturile individuale, justiţia distributivă, moralitatea politicilor publice), cât şi într-unul mai puţin bun (egoism, abuzul de putere, individualism, materialism).
In afaceri, adeseori sunt încălcate principii ale unei bune colaborări: lipsa transparenţei, încălcarea cuvântului dat, întârzieri nemotivate (în negocieri, livrări etc.), ascunderea adevărului etc.
Europa
Etica afacerilor a apărut în scenă pe la jumătatea anilor ’80, atât ca disciplină academică, cât şi ca domeniu practic de interes. Maturitatea sa academică este demonstrată de numeroasele cursuri, publicaţii, periodice, asociaţii profesionale sau educative. Prima catedră de etica afacerilor a fost fondată în Olanda, la Nijenrode University, The Netherlands Business School, în 1984; după ea au urmat numeroase alte cursuri în toată Europa.
In 1987 a fost fondat The European Business Ethics Network, iar în primii 7 ani a adunat peste 500 de membri din sfera academică şi practică.
Există numeroase similitudini cu “tematica” eticii afacerilor din SUA; cele mai dezbătute cazuri sunt din domenile: managementul mediului, managementul resurselor umane, calitatea produsului, practicile de marketing, produsele financiare, tehnicile contabile, tranzacţiile comerciale etc. De un interes deosebit se bucură cultura organizaţionala, climatul moral şi dezvoltarea codurilor de conduită (etice).
Dar există şi diferenţe între cele două zone, mai ales în ceea ce priveşte înţelegerea şi modul de rezolvare sau de “mânuire” a problemelor de ordin etic. In Europa, responsabilitatea individului într-o situaţie conflictuală este analizată împreună cu cea colectivă, socialul fiind mai bine accentuat (de fapt o trăsătură a multor economii naţionale din ţări europene).
Marea Britanie
Interesul pentru etica afacerilor a crescut mult în ultimii ani, în parte datorită influenţei SUA, dar şi numeroaselor scandaluri de corupţie sau de nerespectare a responsabilităţii sociale de către unele companii.
Ca şi disciplină academică, etica afacerilor este prezentă în toate facultăţile de business, inspirată de cărţile americane dar şi din realitatea britanică. De asemenea, este prezentă în programele doctorale şi în cele de master.
Primul centru academic de cercetare a fost creat în 1987 la Universitatea din Londra – Institute of Business Ethics (IBE).
Instituţionalizarea recunoaşterii eticii afacerilor s-a realizat prin crearea primei catedre de etică a afacerilor şi responsabilitate socială, în 1993, la London Business School. Aceeaşi universitate are şi un centru de cercetare în domeniul eticii afacerilor. Numeroase cercuri şi instituţii religioase joacă un rol important în promovarea eticii în afaceri, cum ar fi Asociaţia Creştină a Oamenilor de Afaceri, Institutul Evreiesc pentru Etica Afacerilor sau programul bisericii anglicane “Credinţa în afaceri”.
Universitatea Cambridge deţine şi ea Centrul pentru Etica Afacerilor şi a Sectorului Public.
Institutul de Management, care cumulează circa 70000 de membri individuali şi 800 de companii, a elaborat în 1993 un nou “Cod de Conduită şi Ghid de Practică Managerială”.
O cercetare recentă facută de IBE pe un eşantion de 500 companii mari a evidenţiat faptul că circa 40% dintre acestea posedă un cod de conduită.
Israel
Etica afacerilor este o problemă mai puţin abordată; există puţine companii care deţin un cod de conduită, iar pe agenda organelor publice etica în afaceri nu figurează. Dar asta nu înseamnă că practicile de afaceri în Israel sunt neetice, ci, dimpotrivă, studiile reflectă un nivel înalt al standardelor morale în afaceri. Insă caracterul mai centralizat al economiei, controlul şi intervenţia instituţiilor statului în economie creează cadrul propice corupţiei la nivel guvernamental, în plan economic, politic şi administrativ. De asemenea, nici problemele mediului nu au fost prea serios luate în seamă până în prezent.
Japonia
Etica afacerilor în Japonia este strâns legată de valorile religioase şi sociale foarte strict definite. Aici grupurile şi nu indivizii deţin propriul spirit, conectat la realitate. Totul se concentrează pe grupuri.
Stategia principală de management este “Kaizen”, adică continua îmbunătăţire a produsului, în care sunt implicaţi toţi angajaţii.
Afacerile în familie sunt foarte răspândite; o firmă de familie (dar de dimensiuni mari) are propria bancă cu care lucrează, furnizori proprii ş.a.m.d., într-un cerc relativ închis.
Principiul liberei concurenţe domină etica afacerilor, deşi unele bariere de intrare pe piaţă există (mai ales pentru companiile străine).
Principiul diviziunii muncii nu este foarte important. Mai importante sunt procesul muncii în sine şi rezultatele. De aceea, rotaţia pe posturi e frecventă, iar posturile nu sunt foarte clar delimitate. Obiectivele şi rezultatele sunt cele care se evaluează.
Grupurilor de muncă li se asigură un anumit standard de viaţă – ca un obiectiv important al firmei. In Japonia, când managerii au dificultăţi, mai întâi îşi reduc propriile beneficii, apoi dividendele şi alte costuri şi doar în cele din urmă salariile angajaţilor.
Relaţiile între parteneri sunt întotdeauna privite pe termen lung, astfel că buna colaborare nu se poate realiza decât pe baza principiilor etice. Iar calitatea produselor, punctualitatea, respectarea cuvântului dat, a termenelor sunt valori de bază.

Potrivit IAS, stocurile se evalueaza la valoarea cea mai mica dintre cost si valoarea realizabila neta.

Prevederi privind evaluarea stocunilor au fost si in Reglementanile contabile aprobate prin Hotararea Guvernului nr. 704/1993, respectiv:
· evaluarea si inregistrarea in contabilitate a bununilor materiale la cost de achizitie sau la cost de productie, dupa caz;

· evaluarea si inregistrarea in contabilitate a bununilor materiale la preturi standard (prestabilite), pe baza preturilor medii ale bunurilor respective;


· neincluderea in costul stocurilor a cheltuielilor fixe care se recunosc drept cheltuieli ale perioadei (costul subactivitatii).


Pot fi intalnite urmatoarele situatii:

§ Includerea in valoarea stocurilor a unor cheltuieli administrative, generale si de desfacere, ceea ce IAS 2 ,,Stocuri” nu permite;

§ Existenta unor stocuri depreciate fizic si moral, fara miscare, cu miscare lenta, pentru care trebuiau constituite provizioane si nu s-au constituit conform prevedenilor reglementanilor contabile aprobate prin Hotararea Guvernului nr. 704/1993.

Constituirea de provizioane pentru deprecierea stocurilor, fara miscare, cu miscare lenta cu ocazia retratarii:

1172 = 39
"Rezultatul reportat provenit din adoptarea pentru prima data a IAS, mai putin IAS 29" Provizioane pentru deprecierea stocurilor si productiei in curs de executie"

sau:

6814 = 39
Cheltuieli de exploatare privind provizioanele pentru deprecierea activelor circulante Provizioane pentru depreceierea stocurilor si productiei in curs de executie

· Reducerea valorii stocurilor produse in unitate ca urmare a excluderii din valoarea acestora a unor cheltuieli neeconomicoase (rebuturi, depasiri ale consumurilor specifice, cheltuieli generale de administratie, cheltuieli fixe, fara a se tine seama de gradul de utilizare a capacitatii de productie:

1172 = 345
Rezultatul reportat provenit din adoptarea pentru prima data a IAS mai putin IAS 29 Produse finite

Trezoreria

Trezoreria întreprinderii -> totalitatea resurselor de care aceasta dispune. Compusă din : - nr. de casierie ; - disponibil în conturile bancare ; - credite bancare pe termen scurt ; - titlurile de plasament şi alte valori de trezorerie.
În structura trezoreriei se includ :
a) investiţiile financiare pe termen scurt – concretizate în titlurile de plasament sub formă de obligaţiuni sau acţiuni : există 2 categorii de acţiuni şi obligaţiuni : -> proprii ( răscumpărate); -> provenite de la ate întreprinderi (achiziţionate).
b) conturile la bănci care cuprind valorile de încasat. Conturile bancare ale întreprinderii în lei / valută, credite bancare şi dobânzi aferente acestora.
c) casa – include nr. în casierie în lei / devize şi alte valori aflate în caseria întreprinderii (bilete de tratament, odihnă sau călătorie, tichete de masă).
d) acreditivele – reprezintă disponibilităţi ale întreprinderii virate într-un cont distinct de acreditive puse la dispoziţie furnizorului şi destinate numai plăţii datoriei faţă de acestea.
e) viramentele interne – reprezintă transferurile de disponibilităţi între conturile de trezorerie ( între bancă şi casă / invers între bancă şi acreditive şi invers între cont lei şi valută).
Contabilitatea trezoreriei întreprinderii se ţine cu ajutorul conturilor din clasa S Conturi de trezorerie .
A) Conturile curente la bănci – cu ajutorul acestui cont se evidenţiază disponibilităţile în lei / valută ale întreprinderii existente în conturile bancare. Din punct de vedere al conţinutului, contul are funcţie de „A” ; din punct de vedere al funcţiei contabile este bifuncţional A / P.
- în debitul contului sunt evidenţiate intrările de disponibilităţi ; în cont : încasări de la clienţi, depuneri de numerar din casierie, aporturi aduse de asociaţii / acţionari, încasarea de credite bancare.
- în creditul contului se înregisrează ieşirile de disponibil din cont : plăţi către furnizori, plăţi către bugetul statului, retragerea de numerar din contul bancar, retragerea unor asociaţii / acţionari, rambursarea creditelor bancare.
- soldul este de regulă „D” şi reprezintă disponibilităţile băneşti ale întreprinderii aflate în conturi la bănci la un moment dat.
OBS. Soldul poate fi C excepţional, ceea ce înseamnă că banca a creditat pe termen scurt întreprinderea, adică a plătit în numele acesteia datorii peste suma limită existentă în contul bancar.
Exemple de operaţii ;
1. Încasarea unei creanţe de al clienţi :
* Cont bancă (A+) = Clienţi ( A -)
2. Depunerea de numerar din casierie -> presupune efectuarea a 2 tranzacţii.
a) se ridică mai întâi nr. din casierie :
Viramente interne = casa
b) se depune nr. la bancă :
Banca = viramente interne
3. depunere aporturi în contulr la bancă de către acţionari :
* banca (A+) = dec. Cu acţionar (A-)
4. Plata datoriei faţă de furnizori :
* furnizori (P-) = banca (A-)
5. retragerea de numerar din contul bancar şi depunerea în casierie :
a) se ridică disponibil din contul de la bancă
Viramente întrep. = banca
b) se depune nr. în casierie
Casa = viramente interne
6. rambursarea unui credit bancar pe termen lung
* imp. pe termen lung (P-) = banca (A-)
B) Casa – evidenţiază tranzacţiile în numerar efectuate de întreprindere -> are funcţie de „A”.
- în debitul contului se înregistrează intrările de nr. în casierie : încasarea de creanţe de la clienţi, depunerea aporturilor în nr. de către asoc. / acţ. , depunerea de nr. ridicat din conturile bancare.
- în creditul contului se înregistrează operaţiile referitoare la ieşirile de nr. din casierie : plăţi către furnizori, restituirea faţă de asociaţi, acţionarii care se retrag, ridicare de nr. din casierie şi depunerea în conturile bancare.
Soldul este debitor şi reprezintă numeralul din casierie la un moment dat.
Exemple de operaţii :
1. Încasare în nr. a unei carenţe de la clienţi :
* Casa (A+) = clienţi (A-)
2. Depunerea aporturilor în numerar :
* Casa (A+) = decont cu asociaţii (A-)
3. Plata datoriei faţă de un furnizor de imob.
* Furnizori de imob. (P-) = casa (A-)
C) Viramente interne – se folosesc pentru transferurile de disponibilităţi între conturile de trezorerie.
-> funcţie de „A”
-> se debitează cu sumele transferate dintr-un cont de trezorerie întru-un alt cont de trezorerie ; în acest caz contul de trezorerie care cedează suma scade, făcând să crească cu aceeaşi valoare contul Viramente interne.
-> în creditul contului se înregistrează – sumele virate dintr-un cont de trezorerie într-un alt cont de trezorerie ; în acest caz contul de trezorerie care primeşte suma creşte cu suma virată, făcând să scadă cu aceeaşi valoare contul Viramente interne.
-> soldul contului în urma celor 2 operaţii trebuie să fie zero.
D) Creditele bancare pe termen scurt sunt împrumuturi acordate de bănci sau alte instituţii financiare întreprinderii, pe o periadă de maxim un an. Acestea sunt de regulă purtătoare de dobânzi.
-> are funcţie de „P”
-> în creditul contului se îregistrează împtumuturile obţinute şi încasate de întreprindere, precum şi dobânda calculată şi înregistrată lunar.
->în debitul contului se înregistrează ratele rembursate şi dobănda plătită lunar la fiecare scadenţă.
-> soldul final al contului reprezintă, pe de o parte valoarea împtumutului încasat dar nerambursat încă, iar pe de altă parte dobânda neachitată încă.
Exemple :
1. Încasarea creditului pe termen scurt :
* banca (A+) = credit bancar pe termen scurt (P+)
2. Înregistrarea dobânzii. Dobânda reprezintă pentru întreprindere o cheltuială :
* Ch2 cu dobânzi (A+) = dobânzi la credite (P+).
3. La scadenţă, după caz se rambursează câte o rată din împrumut şi se plăteşte dobânda :
* % (creditul b+s ; dobânda la CBTS) = bancă (A-).

Documente justificative – privind stocurile

1) Factura (avizul de insotire) pt stocurile achizitionate de la furnizor (avizul de insotire se intocmeste pt a insotii pe parcursul transportului stocurile in cazul in care factura se intocmeste ulterior).
2) Nota de intrare receptie se intocmeste cu ocazia intrarii in gestiune a stocurilor in momentul receptiei acestora. Se confirma astfel indeplinirea caracteristicilor cantitative si calitative a stocurilor.
3) Nota de constatare diferenta se intocmeste atunci cand stocurile nu corespund din punct de vedere calitativ cu datele din factura respectiv avizul de insotire.
4) Bonul de predare transfer restituire, se foloseste pt evidentierea miscarii stocurilor in interiorul intreprinderii.
5) Dispozitia de livrare se intocmeste cu ocazia eliberarii stocurilor din depozit spre a fi vandute.
6) Bonul de consum se intocmeste pt darea in consum a stocurilor ce urmeaza a participa la procesul de fabricatie.

CONTABILITATEA STOCURILOR

Pentru evidenţierea în contabilitate a intrărilor şi ieşirilor de stocuri se folosesc conturile din clasa III. Conturi de stocuri şi producţie în curs de execuţie.
I. Materiile prime : (301)
Cu ajutorul acestui cont se reflectă în contabilitate existenţa, procurarea şi utilizarea stocurilor de materii prime. Contul are funcţie de activ (A).
- se debitează cu ocazia intrărilor de materii prime (din achiziţie sau aport la capital social)
- se creditează cu ieşirile de materii prime din gestiune (darea lor în consum)
- soldul final este debitor şi reprezintă valoarea materiilor prime existente în patrimoniu la un moment dat.
Exemplu de operaţiuni contabile privind materiile prime :
1. achiziţia de materii prime de la furnizori :
Materii prime = furnizor
2. aducerea ca aport la capitalul social de materii prime :
Materii prime = dec. cu asociaţii şi acţionarii
3. consumul de materii prime date spre fabricaţie :
Cheltuieli cu materii prime = materii prime
II. Materialele consumabile
se cuprind materialele auxiliare folosite în producţie (combustibilii sau piesele de schimb).
Conţinutul economic şi funcţia contabilă a contului sunt similare contului Materii prime.
III. Materialele de natura obiectelor de inventar
se cuprind obiectele de inventar reprezentând acele bunuri care nu pot fi încadrate în categoria imobilizărilor (prin faptul că nu îndeplinesc una din cele 2 condiţii obiligatorii). Ceea ce înseamnă că, au o valoare mai mică de 1,500 lei sau au o durată de utilizare de până la un an.
Conţinutul economic şi funcţia acestui cont sunt similare contului de Materii prime.
IV. Mărfuri
se utilizează pentru înregistrarea la contabilitate a operaţiilor specifice de achiziţie stocare şi distribuire de mărfuri – are funcţie de A
- se debitează cu ocazia intrării de mărfuri în patrimoniu (prin achiziţie, aducere ca aport la capitalul social sau trecerea altor stocuri la categoria mărfurilor)
- se creditează cu ocazia ieşirii din gestiune a mărfurilor (cu ocazia vânzării către clienţi)
- sold final debitor şi reprezintă valoarea mărfurilor aflate în stoc la un moment dat.
Exemple de operaţii privind mărfuri :
1. achiziţia de mărfuri de la furnizori
Mărfuri = furnizori
2. vânzarea mărfurilor către clienţi se înregistrează în 2 etape astfel :
a) vânzarea mărfurilor, care presupune înregistrarea creanţei
Clienţi = venituri din vânzarea de mărfuri
b) scoaterea din gestiune (descărcarea) mărfurilor vândute, presupune înregistrarea unei cheltuieli corespunzătoare cu mărfuri
Cheltuieli mărfuri = mărfuri
V. Produsele finite
Se utilizează pentru înregistrarea în contabilitate a existenţei, a obţinerii din producţia proprie a stocării şi scinzării produselor finite.
- funcţie de A
- se debitează valoarea produselor finite achiziţionate de la furnizor sau obţinute din producţie proprie.
- se creditează cu valoarea produselor finite ieşite din gestiune ca urmare a vânzării către clienţi.
- Sold final debitor -> valoarea produselor finite existente în stoc la un moment dat.
VI. Semifabricatele
Se folosesc pentru înregistrarea în contabilitate a produselor obţinute de întreprindere, dar aflate în stadii intermediare de fabricaţie. Conţinutul şi funcţia sunt similare contului Produse finite.
Pentru înregistrarea în contabilitate a obţinerii din producţia proprie de produse finite şi semifabricate, se foloseşte contul variaţia stocurilor. Acesta are ca scop evaluarea corectă a costului de producţie aferent producţiei obţinute.
- este un cont bifuncţional – se creditează cu costul standard (prestabilit) al producţiei obţinute, finite sau în curs de execuţie, precum şi cu diferenţele nefavorabile între costul standard şi costul de producţie.
- Se debitează cu costul standard al produselor vândute sau reluate în fabricaţie, precum şi cu diferenţele favorabile între costul standard şi cel de producţie. La sfârşitul perioadei poate avea, fie SC sau SD care se preia la rezultatul exerciţiului.
Exemple de operaţii economico-financiare privind produsele finite :
1. obţinerea din producţia proprie de produse finite – în acest caz contul variaţia stocurilor funcţionează ca un cont de pasiv.
Produse finite = variaţia stocurilor
2. vânzarea către clienţi a produselor finite -> presupune înregistrarea :
a) vânzării propriu-zise către clienţi
Clienţi = venit din vânzarea produselor finite
b) scoaterea din gestiune a produselor finite văndute -> în acest caz contul variaţia stocurilor funcţionează ca un cont de activ
Variaţia stocurilor = produse finite
A+ A-

DEPRECIEREA STOCURILOR

La sfârşitul exerciţiului financiar, cu ocazia inventarierii stocurilor, se determină valoarea actuală a stocurilor în funcţie de utilitatea lor şi preţul de piaţă. Se poate constata că valoarea de inventar poate fi inferioară sau mai mică decât costul stocurilor. Acest fapt se datorează pe de o parte, reducerii preţului de vânzare a stocului sau pe de altă parte o deteriorare a stocurilor sau uzura lor morală sau chiar deteriorări ale stocurilor din activitatea de producţie. În situaţia în care se constată că valoarea actuală a stocurilor este inferioară valorii contului de intrare (cost achiziţie), se înragistrează în contabilitate deprecierea stocurilor. Depreciere pentru care se constituie provizioane pentru deprecieri.
OBS. Stocurile nu se amortizează.
Pentru evidenţierea în contabilitate a acestor provizione se utilizează conturile din grupa “Provizionane pentru deprecierea stocurilor şi a producţiei în curs de executie”. Au funcţie contabilă de Pasiv.
- se creditează în momentul constituirii provizionelor pentru depreciere
- se debitează cu ocazia diminuării acestuia sau anulării lui
- soldul final este creditor şi reprezintă valoarea provizionelor constituite la un moment dat pentru deprecierea stocurilor
Pentru constituire : formula contabilă
(A+)Ch2 cu provizioane pentru depreciere = provizioane pentru deprecierea stocurilor (P+)

Pentru înregistrarea deprecierii stocurilor întreprinderea recunoaşte această pierdere de valoare sub forma unei cheltuieli concomitente cu constituirea provizionului pentru depreciere.

Banii lichizi

Cuvinte cheie:
contabilitatea şi capitalul, operaţiuni, necesităţi de capital de lucru net,
trezorerie netă ,fondul de rulment,cash

De la început se impun câteva precizări conceptuale, pentru a se asigura înţelegerea
corespunzătoare a problemelor.
Întreaga activitate desfăşurată de întreprindere cuprinde două categorii de operaţiuni: de
gestiune şi de capital. Operaţiunile de gestiune sunt cele mai însemnate şi au un caracter
repetitiv în viaţa economică a întreprinderii. Ele cuprind mai departe operaţiuni de exploatare a
patrimoniului în scopul realizării de produse şi servicii vandabile, de operaţiuni financiare pe
piaţa de capital şi cea monetară şi operaţiuni excepţionale, accidentale şi în afara activităţii
curente. Toate acestea sunt considerate activităţi ordinare. Foarte rar, întreprinderea poate
înregistra în gestiunea sa şi evenimente extraordinare (exproprieri, cutremure, etc.) în afara
cadrului decizional al conducerii acesteia. Operaţiunile de capital vizează modificări în
volumul şi structura activelor şi pasivelor întreprinderii, ca urmare a deciziilor de investiţii şi a
celor de finanţare luate de conducerea întreprinderii. La rândul lor, acestea cuprind operaţiuni de
investiţii şi operaţiuni de dezinvestiţii (de revânzare a activelor şi de recuperare a capitalurilor
imobilizate). În replică, pe pasiv se vor înregistra operaţiuni de finanţare (de majorare a
capitalurilor proprii), operaţiuni de creditare (de atragere de noi credite) şi/sau operaţiuni de
rambursare (a creditelor), precum şi operaţiuni de restituire a capitalurilor proprii (mai rar).

Fondul de rulment, reprezintă partea din capitalul permanent destinată şi utilizată pentru
finanţarea activităţii curente de exploatare şi se determină ca diferenţă între capitalul permanent
şi activele imobilizate.
FR = Surse permanente - alocări permanente = (Capitaluri proprii + Datorii financiare/pe termen
lung) - Imobilizări nete (fără amortizări)
Dacă se face o comparaţie între fondul de rulment existent/utilizat (FR1) şi fondul de rulment din
perioada precedentă (FR0) se evidenţiază variaţia fondului de rulment:
Δ FR = FR1 – FR0 + excedent (surplus)
- deficit (lipsă)
Nevoia de fond de rulment (NFR) este un element de activ şi reprezintă activele circulante
care trebuie să fie finanţate din fondul de rulment. În consecinţă:
NFR = active circulante fără disponibilităţi - datoriile curente/de exploatare
Variaţia necesarului de fond de rulment este: Δ NFR = NFR1 - NFR0
Trezoreria netă (cash sau disponibilul bănesc) este partea din fondul de rulment care depăşeşte
nevoia de fond de rulment, constituind activele circulante lichide care staţionează între două
rotaţii şi sintetizează în bilanţ efectul conjugat al tuturor operaţiunilor de gestiune şi de capital.
TN = FR – NFR iar ΔTN = TN1 – TN0
În legătură cu noţiunea de cash, precizăm că trebuie făcută distincţie între noţiunea de cash
efectiv şi cea de cash echivalent. Cash-ul efectiv se referă la disponibilităţile băneşti în conturile
bancare curente şi în casă. Cash-ul echivalent se referă la disponibilităţi cvasilichide, cum ar fi
valorile mobiliare de plasament, respectiv titlurile financiare (acţiuni, obligaţiuni, derivative,
etc.) şi titlurile monetare (certificate de depozit bancar, certificate de trezorerie etc.) cumpărate
pentru valorificarea temporară a excedentului de trezorerie. Spre deosebire de imobilizările
financiare (participaţii directe de capital, pachete de acţiuni pentru poziţii semnificative etc.)
care sunt alocări de capital pe termen lung şi deci mai puţin lichide, valorile mobiliare de
plasament sunt reputate ca având o piaţă secundară activă şi deci o bună lichiditate. Un deficit
de cash efectiv ar putea să fie rapid acoperit prin lichidarea în compensare a unui cash
echivalent.

Fluxul de numerar şi profitul net al întreprinderii
Cash-flow-ul (CF) este variaţia (fluxul) trezoreriei nete (ΔTN) de la începutul până la sfârşitul
exerciţiului financiar. Ca şi cash-ul (trezoreria netă) şi cash-flow-ul sintetizează variaţiunile
rezultate din toate operaţiunile de gestiune şi cele de capital ale întreprinderii. În condiţii de
creştere economică zero, cu reconstituirea, în aceeaşi mărime a capitalurilor (fixe şi circulante,
proprii şi împrumutate), cash-flow-ul are ca explicaţie originară profitul net (CF= PN) sau
profitul net şi amortizarea (CF = PN + Amo), atunci când amortizarea nu se reinvesteşte, ci se
acumulează sub formă bănească.
În condiţii diferite faţă de creşterea zero, cash-flow-ul are o determinare complexă, alături de
operaţiunile de gestiune îşi aduc contribuţia la formarea lui şi operaţiunile de capital, respectiv
de investiţii şi de finanţare. Există două curente teoretice de explicare a cash-flow-ului: francez
şi anglo-saxon.
Curentul francez explică variaţia de cash pe seama interacţiunii dintre echilibrul pe termen lung
şi echilibrul pe termen scurt, respectiv pe seama variaţiei fondului de rulment (ΔFR) şi a
variaţiei nevoii de fond de rulment (Δ NFR).
CF = ΔTN = ΔFR - ΔNFR
Curentul anglo-saxon explică variaţia aceleiaşi trezorerii nete, cash-flow-ul, pe seama
variaţiunilor de cash datorate operaţiunilor de gestiune (operaţionale), inclusiv variaţia nevoii de
fond de rulment (ΔNFR), datorate operaţiunilor de investiţii (numai în active fixe, imobilizări) şi
operaţiunilor de finanţare (prin capitaluri proprii şi prin capitaluri împrumutate):
CF = ΔTN = CFgest + CFinv +CFfin
Includerea variaţiei nevoii de fond de rulment în cash-flow-ul de gestiune şi nu în cel de
investiţii este puţin controversată. Dacă avem în vedere că investiţia de capital pentru creşterea
economică se referă în mod egal la achiziţia de active fixe (imobilizări) şi la activele circulante
(creşterea stocurilor şi a creanţelor), atunci pare legitimă includerea ΔNFR în cash-flow-ul de
investiţii (CFinv). Dacă avem în vedere că între cifra vânzărilor (de afaceri) şi volumul stocurilor
şi creanţelor există o corelaţie strânsă şi că variaţia cifrei de afaceri explică în mare parte ΔNFR,
atunci pare legitimă includerea ΔNFR în cash-flow-ul de gestiune (CFgest).
Determinarea complexă a cash-flow-ului repune în discuţie distincţia dintre profitul net ca
informaţie contabilă (din contul de profit şi pierdere) şi cash-flow-ul ca informaţie monetară din
tabloul de finanţare (francez) sau din tabloul de trezorerie (anglo-saxon). Aşa cum putem afirma
că pe termen lung profitul net este egal cu cash-flow-ul, tot astfel se poate spune că pe termen
scurt, profitul net este diferit de cash-flow.
În primul rând, profitul net exprimă o potenţialitate (contabilă) de a avea încasări în prezent sau
în viitor, în timp ce cash-flow-ul exprimă „devenirea” concretă (în bani) a încasărilor
întreprinderii. În al doilea rând, profitul net este un rezultat exclusiv (cel puţin pe termen scurt)
al operaţiunilor de gestiune, respectiv de exploatare, financiare şi excepţionale, în timp ce cashul
şi cash-flow-ul sunt generate atât de operaţiunile de gestiune, cât şi cele de capital:
dezinvestiţii sau investiţii şi finanţări sau rambursări (restituiri). În sfârşit, în al treilea rând, cash
şi cash-flow-ul corectează veniturile încasabile şi cheltuielile plătibile cu decalajele între
momentul angajării şi a plăţii acestora. Obligaţiile de plată la anumite scadenţe sunt decalaje
favorabile, drepturile de creanţă (de încasări) la anumite scadenţe sunt decalaje nefavorabile, iar
diferenţa dintre acestea (nevoia de fond de rulment, pentru operaţiunile de gestiune ) corectează
potenţialitatea de cash efectiv a veniturilor şi cheltuielilor întreprinderii.

Elaborarea fluxului de numerar (trezorerie)
Standardele internaţionale de contabilitate, în speţă Directiva „IAS7 Cash Flow Statements”,
recomandă construcţia tabloului de trezorerie în completarea documentelor contabile de sinteză:
bilanţ, cont de profit şi de pierdere, şi anexa la bilanţ. A supravieţui pe o piaţă din ce în ce mai
concurenţială înseamnă capacitate de a genera cash pentru plata la termen a obligaţiilor faţă de
partenerii de afaceri. Ori, principalul atu al tabloului de trezorerie este relevarea acestei abilităţi
a întreprinderii de a genera cash.
Utilizatorii tabloului de trezorerie vor afla informaţii privind :
a) modificările în activele fixe nete de amortizare, în stocuri şi creanţe nete de datoriile
de exploatare ;
b) modificările în masele bilanţiere privind lichiditatea (Active circulante/Datorii de
exploatare) şi solvabilitatea (Datorii/Capital propriu) întreprinderii;
c) capacitatea de plată a întreprinderii atunci când au loc modificări în sumele
programate a fi încasate sau plătite, sau modificări ale scadenţelor acestora;
d) relaţia dintre profit şi cash-flow şi previziunea cash-flow-ului pentru fundamentarea
deciziilor financiare viitoare.
Tabloul de trezorerie prezintă cash-flow-urile (variaţia trezoreriei nete) în cursul exerciţiului
financiar generate de activităţile de gestiune (operaţionale), de investiţii (în active fixe
corporale, necorporale şi financiare) şi de finanţare (cu capitaluri proprii şi împrumutate). Nu se
includ în tabloul de finanţare încasările plătite ce rezultă din conversia cash-ului efectiv
(disponibilităţi în bancă şi casa) în cash-echivalent (valori mobiliare de plasament) şi invers.
Cele două componente ale trezoreriei nete se analizează ca un tot unitar în ceea ce priveşte
modificarea (variaţia ) trezoreriei.

Cash-flow-ul din activităţile de gestiune
Cash-flow-ul din activităţile de gestiune (exploatare şi excepţionale) este cel mai important
dintre cash-flow-urile întreprinderii. Acesta este acoperitor atât pentru plăţile curente de
gestiune, dar şi pentru achiziţia de noi active prin autofinanţare şi/sau pentru rambursarea
creditelor, precum şi pentru remunerarea acţionarilor cu dividende şi a creditorilor cu dobânzi.
Cash-flow-ul de gestiune (CFgest) poate fi explicat pe baza veniturilor încasabile şi a cheltuielilor
plătibile din contul de profit şi pierdere corectate cu variaţia nevoii de fond de rulment (ΔNFR).
La rândul ei, variaţia NFR se explică prin modificările în soldurile bilanţiere ale stocurilor,
creanţelor şi ale datoriilor de exploatare.
Se propun două metode pentru determinarea CFgest :
- directă, cu evidenţierea tuturor încasărilor şi a plăţilor precum şi a creşterilor şi
scăderilor de solduri finale ale stocurilor, creanţelor şi datoriilor de exploatare în
raport cu soldurile lor iniţiale;
- indirectă, ce porneşte de la profitul net şi de la amortizare, şi care se corectează
cu variaţia nevoii de fond de rulment.

Metoda directă
Încasările din activităţile de gestiune sunt cele de vânzări de bunuri şi servicii din anul curent
(CA1) plus soldul iniţial (SV0) minus soldul final (SV1) al creanţelor - clienţi:
Încasări CA = CA1 + SV0 – SV1
La acestea se adaugă încasări din drepturi de autor, taxe de participare, comisioane şi alte
asemenea încasări. Încasările din dividende şi din dobânzi la participaţiile directe şi la
împrumuturile acordate altor întreprinderi sunt evidenţiate separat de activităţile de exploatare
pentru a releva impactul acestora asupra cash-flow-ului din exploatare. Foarte adesea acestea se
înscriu în cash-flow-ul de investiţii, deoarece sunt generate de investiţiile financiare făcute la
alte întreprinderi. Tot astfel încasările din cesiunea (vânzarea) activelor fixe se vor include în
cash-flow-ul de investiţii. În CFgest se va opera doar cu profitul sau pierderea ce rezultă din
cesiunea de active fixe.
Plăţile din activităţile de gestiune sunt:
􀂃 pentru aprovizionările de materii prime şi materiale din anul curent (Mat1) minus
soldul iniţial (Sm0) plus soldul final (Sm1) de materiale plus soldul iniţial (Sf0) minus
soldul final (Sf1) al furnizorilor de materiale.
PlăţiMat = Mat1 – Sm0 + Sm1 + Sf0 – Sf1
􀂃 pentru salarii şi cheltuieli sociale din anul curent (Sal1) plus soldul iniţial (Ss0) minus
soldul final (Ss1) al salariilor neridicate
Plăţisal = Sal1 + Ss0 – Ss1
􀂃 Pentru dobânzi, care în general nu prezintă sold al datoriilor de plătit;
􀂃 Pentru impozite şi taxe, de asemenea, în general fără sold rămas de plătit.
Impozitul de profit poate fi aferent şi altor venituri decât cele de exploatare, ceea ce ar impune
împărţirea lui între CFgest şi CFinv . În general, impozitul pe profit se înregistrează în CFgest.
Corecţiile la plăţile pentru aprovizionări, pentru salarii şi pentru alte cheltuieli de exploatare în
raport cu modificările soldurilor activelor şi pasivelor aferente se fac în următoarea logică:
- creşterea soldului final al activelor circulante semnifică o plată suplimentară vis-a-vis
de cheltuielile din anul curent (diminuate cu soldul iniţial al acestor cheltuieli). Tot
astfel, o diminuare a soldului final al activelor semnifică o degajare de cash
(încasare) ce va fi folosită pentru plata cheltuielilor din anul curent.
- Creşterea soldului final al datoriilor este echivalentă cu o reducere a plăţilor în anul
curent pentru respectivele datorii (semnifică o degajare de cash = încasare).Invers, o
scădere a soldului final este egală cu o plată suplimentară pentru achitarea datoriilor
respective din anul curent.
Metoda indirectă operează cu informaţiile deja prelucrate: profitul net, amortizări şi provizioane
nete de reluările asupra lor, variaţia nevoii de fond de rulment etc. Cash-flow-ul de gestiune se
obţine corectând potenţialitatea contabilă de încasări viitoare corespunzătoare profitului net
(PN), amortizărilor şi provizioanelor nete cu variaţia nevoii de fond de rulment (ΔNFR), în fapt
cu variaţia decalajelor nefavorabile de încasări (prin creşterea stocurilor şi creanţelor de încasat)
în raport cu decalajele favorabile de plăţi (prin creşterea datoriilor de exploatare).
CFgest = PN + Amortizări şi provizioane nete – Venituri financiare – (ΔNFR)
Veniturile financiare s-au scăzut, deoarece sunt asociate cash-flow-ului de investiţii.

Cash-flow-urile din activităţi de investiţii
Cash-flow-urile din activităţi de investiţii sunt în general cash-out-flow-uri (plăţi) pentru
achiziţii:
􀂃 de active fixe noi;
􀂃 necorporale, respectiv proprietăţi asupra terenurilor şi construcţiilor, maşini şi
echipamente, inclusiv prin autodotare;
􀂃 necorporale, respectiv brevete, licenţe, mărci;
􀂃 financiare, respectiv participaţii directe, cumpărarea de acţiuni şi obligaţiuni emise de
alte întreprinderi, acordarea de avansuri financiare către filiale.
Activitatea de investiţii înregistrează, de asemenea, cash-in-flow-uri (încasări) din vânzarea
(cesiunea) de active fixe, ori de câte ori se ia vreo decizie de modificare a structurii acestora sau,
pur şi simplu, din raţiuni de echilibru financiar: vânzări de proprietăţi, maşini, echipamente, de
acţiuni şi obligaţiuni deţinute sau răscumpărări, la scadenţă, ale obligaţiunilor deţinute sau ale
avansurilor băneşti acordate filialelor.
Cash-out-flow-ul din investiţii (CFinv) se poate obţine şi prin metoda indirectă în care se
compară imobilizările de la sfârşitul anului cu cele de la începutul anului. Din imobilizările
iniţiale (Imo0) se scad amortizările şi provizioanele nete de reluările asupra lor. În continuare, se
scad veniturile financiare:
CFinv = Imo1 – (Imo0 – Amortizări şi provizioane) – Venituri financiare
Veniturile financiare sub formă de dividende şi dobânzi încasate pentru participaţiile directe,
acţiunile şi obligaţiunile altor întreprinderi deţinute de întreprinderea analizată se înscriu, foarte
adesea, în cash-flow-ul de investiţii. Dimpotrivă, dobânzile plătite la creditele primite de
întreprindere se înscriu în CFgest deoarece creditele au fost primite pentru activitatea operaţională
(de exploatare, în special).
10.3.3. Cash-în-flow-urile din activităţile de finanţare
Cash-în-flow-urile din activităţile de finanţare cu capitaluri externe (proprii şi împrumutate)
sunt generate de majorările de capital social (prin emisiune de acţiuni noi) şi/sau de majorările
de datorii financiare (prin contractarea de noi împrumuturi de acţiuni sau prin emisiunea de
obligaţiuni ale întreprinderii). Cash-out-flow-urile de finanţare apar cel mai adesea sub forma
rambursărilor de împrumuturi pe termen lung şi mediu şi, mai rar, sub forma răscumpărării (din
profit) a propriilor acţiuni de pe piaţa bursieră sau extrabursieră.
Dividendele plătite pentru exerciţiul financiar precedent pot fi considerate plăţi ale activităţii de
finanţare, reprezentând remunerări ale capitalurilor proprii subscrise de acţionari. Alternativ,
acestea pot fi considerate plăţi în cash-flow-ul de gestiune, evidenţiind astfel capacitatea
întreprinderii de a plăti dividende din cash-flow-ul de gestiune.
Indirect, cash-flow-ul de finanţare (CFfin) poate fi determinat prin compararea soldurilor finale
cu cele iniţiale ale capitalurilor proprii (exclusiv profitul net al anului curent) şi ale datoriilor
financiare.
Cash-flow-ul total al întreprinderii este deci suma celor trei cash-flow-uri ale activităţilor de
gestiune, de investiţii şi de finanţare, şi va verifica/explica, astfel, variaţia trezoreriei nete de la
începutul până la sfârşitul anului:
CF = CFgest + CFinv + CFfin = TN1 – TN0

Sistemul fiscal-generalitati

Sistemul fiscal
Sistemul fiscal constă într-un ansamblu de măsuri şi acţiuni, întreprinse de stat printr-o politică fiscală adecvată, în ceea ce priveşte: rolul impozitelor şi taxelor, tipuri de impozite şi taxe, aşezarea, perceperea şi utilizarea impozitelor şi taxelor.
Sistemul fiscal, ca ansamblu de principii, reguli şi mod de organizare, se materializează în legi sau acte normative cu putere de lege, emise cu scopul de a colecta veniturile statului şi a reglementa cheltuirea acestora.
Sistemul fiscal în România trebuie să îndeplinească două condiţii:
- să aibă criterii precise;
- să existe o manifestare de voinţă din ambele părţi, inclusiv voinţă politică.
Faţă de sistemul fiscal şi strategia acestuia, este necesară o cât mai bună administrare fiscală pe care, de regulă, trebuie să o facă Ministerul Finanţelor Publice.
În cadrul administraţiei fiscale, trebuie elaborate două proceduri:
a) procedura fiscală;
b) procedura de control fiscal.
Procedura fiscală constă în elaborarea unei metodologii fiscale privind:
- aşezarea impozitelor şi taxelor (prin constatare, calculare şi stabilirea impozitelor şi taxelor);
- perceperea şi încasarea impozitelor şi taxelor (urmărirea, încasarea, întocmirea evidenţelor fiscale nominale – roluri şi fişele plătitorului – şi centralizate – registrul partizi – venituri, contul debite încasări etc.).
Perceperea impozitelor şi taxelor se realizează de la subiectul impozabil, reprezentat de persoană fizică sau juridică ce are în proprietate bunuri sau realizează venituri impozabile sau taxabile conform legii (care generează titluri de creanţă fiscală).Acesta are la rândul său obligaţia de a declara bunurile sau veniturile, de a întocmi anumite evidenţe, precum şi dreptul de a cere înlesniri legale şi de a contesta anumite operaţiuni ilegale.
Obiectul impozabil (materia impozabilă) este bunul, venitul etc. , pentru care se datorează impozitele directe şi vânzarea, punerea în circulaţie etc. , a unor bunuri, prestarea unui serviciu în cazul impozitelor indirecte.
Aşezarea impozitelor şi taxelor se face:
- în sume absolute (ex: taxa asupra mijloacelor de transport, taxa pentru cazinouri, accize, impozitul pe teren);
- în cote procentuale fixe (ex: impozitul pe profit, taxa pe valoarea adăugată, taxa pentru jocurile de noroc, impozitul pe dividende);
- în cote procentuale pe tranşe de venit (ex: impozitul pe salariu, impozitul pe venitul realizat din activităţi desfăşurate pe bază de liberă iniţiativă, impozitul pe sumele brute obţinute de persoanele fizice (pentru dobânzi, servicii prestate şi lucrări executate de acestea, pentru orice activitate desfăşurată în afara unităţi la care sunt salariate).
Impozitele constau în prelevarea obligatorie a unor sume la bugetul de stat sau bugetul local cu titlu definitiv, de către persoane fizice sau juridice, în condiţiile stabilite de lege, fără obligaţia de a i se asigura plătitorului o contraprestaţie directă şi imediată.
Taxele reprezintă, în principiu, plăţi efectuate de persoane fizice sau juridice pentru serviciile prestate acestora în mod direct şi imediat de autorităţile publice.
Nu întotdeauna valoarea taxei exprimă valoarea serviciului pentru care se percepe. Ea este stabilită în funcţie de politica fiscală a momentului sau de unele conjuncturi economice.
Cea mai cunoscută clasificare a impozitelor şi taxelor, atât în reglementările fiscale cât şi în lucrările de specialitate, este cea care are în vedere modul de percepere.
Astfel deosebim:
- impozitele directe, care se stabilesc în sarcina persoanelor fizice sau juridice, prin aplicarea unor cote de impozit asupra veniturilor sau averii acestora (impozitul pe profit, impozitul pe salarii etc. );
- impozite indirecte, care se stabilesc asupra bunurilor vândute, serviciilor prestate sau lucrărilor executate şi, de regulă, sunt incluse în preţ (taxa pe valoarea adăugată, accize şi alte taxe indirecte, taxe vamale, taxe de timbru de la persoane juridice, taxe pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de funcţionare, alte impozite indirecte, impozitul pe spectacole etc.).
În România, veniturile bugetare (potrivit structurii bugetului de stat) sunt formate din:
a) venituri curente:
- venituri fiscale (impozite directe şi impozite indirecte);
- venituri nefiscale (venituri de la regiile autonome,
instituţiile publice, taxe de metrologie, taxe consulare etc.);
b) venituri din capital (din valorificarea unor bunuri ale statului, instituţii publice);
c) veniturile provenite din rambursarea ratelor de la împrumuturilor interne sau externe.
În cadrul politicii fiscale sunt reglementate modalităţile şi termenele de percepere a impozitelor şi taxelor directe şi indirecte.
De regulă, impozitele sunt progresive.
În activitatea desfăşurată de către personalul Ministerului Finanţelor Publice, central şi teritorial, aplicarea procedurii fiscale constă în a elabora şi difuza norme metodologice pentru fiecare natură de impozit sau taxă.
Aceste norme trebuie să cuprindă, explicat în detaliu, procedeul tehnic înscris în actele normative, procedeu care cuprinde următoarele capitole:
1. Baza de impozitare.
2. Cota de impozitare.
3. Excepţii de la regulă.
4. Dacă este prevăzută obligaţia de depunere a deconturilor sau a declaraţiilor de impunere şi la ce termen.
5. Evidenţă şi înregistrare(metodologică)contabilă.
6. Cine plăteşte.
7. La ce termen se plăteşte.
8. Cine încasează.
9. Când virează.
10. Bugetul la care se virează.
11. Ce facilităţi se pot acorda şi de către cine.
12. Sancţiuni pe categorii de sume (majorări, amenzi).
13. Termen de prescripţie.
14. Obligaţii declarative.
De asemenea, prin norme trebuie să se prevadă modul cum sunt aşezate, percepute şi înscrise în evidenţele fiscale impozitele şi taxele, pornind de la elementele comune ale aşezării şi perceperii acestora: obiectul venitului bugetar (venitul, profitul, preţul, bunurile, actele şi faptele), baza de calcul, subiectul venitului bugetar, cota impozabilă (procentuală fixă, procentuală progresivă), termenul de plată, înlesnirile ce se acordă contribuabililor, drepturi şi obligaţii, sancţiuni.
Aşezarea impozitelor şi taxelor constă în: constatarea, calcularea şi stabilirea lor prin debitare (roluri fiscale) sau prin crearea de obligaţii fiscale (fişa plătitorului).
A percepe impozitele este o operaţiune care se referă la urmărirea şi încasarea lor, precum şi la întocmirea evidenţelor fiscale: centralizate, nominale (rol, fişă).
Controlul modului de aşezare şi percepere a impozitelor şi taxelor se numeşte control fiscal şi se realizează cu ajutorul aparatului fiscal, parte componentă a sistemului fiscal şi a Gărzii Financiare.
Modul de organizare a controlului fiscal, procedeele şi tehnicile de control diferă în funcţie de politica financiară şi fiscală a momentului.
În prezent, controlul fiscal se realizează prin inspectorii, revizorii fiscali şi prin comisarii Gărzii financiare din cadrul direcţiilor generale a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene şi a municipiului Bucureşti.
Controlul poate fi operativ, sau preventiv şi ulterior şi se desfăşoară la sediul, domiciliul sau reşedinţa contribuabilului, sau la sediul organului fiscal, după caz.
Controlul operativ sau preventiv se realizează, de regulă, de comisarii Gărzii financiare, iar controlul ulterior de aparatul fiscal.
Atât timp cât cele două forme de control se desfăşoară unitar şi urmăresc acelaşi scop (cuprinderea în control a întregii materii impozabile, a tuturor contribuabililor, atât în momentul desfăşurări activităţilor impozabile cât şi ulterior), ele se completează reciproc.
Prin folosirea unei baze de date comune şi prin schimbul permanent de informaţii între inspectorii fiscali şi comisarii Gărzii financiare se poate preveni, stopa şi scoate la iveală tendinţe şi fapte de eludare a legilor fiscale.
Trebuie să înţelegem că, prin politica fiscală se crează sistemul fiscal şi strategia fiscală, iar prin administraţia fiscală se crează procedurile fiscale şi procedurile de control fiscal.
Un sistem fiscal se poate caracteriza şi în funcţie de metodele, tehnicile şi instrumentele folosite în aşezarea şi perceperea impozitelor şi taxelor.
Impunerea poate fi:
- individuală sau colectivă;
- directă sau indirectă;
- iniţială sau anuală.
Perceperea se realizează prin una din metodele:
- plata directă;
- reţinerea (stopajul) la sursă;
- aplicarea de timbre mobile.
Instrumentele folosite în aşezarea şi perceperea impozitelor şi taxelor:
- declaraţia de impunere;
- declaraţia de înregistrare pentru plătitorii de impozite şi taxe;
- declaraţia privind obligaţia la bugetul de sat (decontul privind taxa pe valoarea adăugată, decontul privind accizele, darea de seamă privind calcularea, reţinerea şi vărsarea impozitului pe salarii);
- procesul – verbal de verificare a declaraţiilor şi deconturilor;
- procesul – verbal de control;
- înştiinţarea de plată;
- somaţiile şi sechestrele asigurătorii (documentaţiile de valorificare a acestora).
Transpunerea în practică a prevederilor cuprinse într-un sistem fiscal şi a
procedurilor elaborate de administraţia fiscală, presupune existenţa unui mecanism, a unui angrenaj, bine pus la punct, cu norme şi reguli bine determinate.
Mecanismul fiscal este alcătuit dintr-un ansamblu de metode şi tehnici pe care statul le foloseşte pentru realizarea veniturilor bugetare, ritmic şi la termenele stabilite.
Cu cât aceste metode şi tehnici sunt mai simple şi clare pentru plătitorii de impozite şi taxe, cu atât perceperea este mai uşor de realizat.
Mecanismul fiscal presupune că, în cadrul administrării impozitelor şi taxelor, atât la nivelul contribuabililor cât şi la nivelul unităţilor fiscale, percepţii rurale (comune), circumscripţii fiscale (oraşe) şi administraţii financiare (municipii), să existe întocmite evidenţe fiscale nominale (roluri, fişe ale plătitorului) şi centralizate (registru partizi-venituri, contul debite încasări), clare şi cu înregistrări la zi.
Pentru ca un mecanism fiscal să funcţioneze coerent, clar şi eficient este necesar ca în cadrul administraţiei fiscale, să fie întocmite şi aplicate procedurile de control.
La întocmirea acestor proceduri de control trebuie să se urmărească:
- crearea unei metodologii de control unitare şi clare pentru fiecare impozit sau taxă, asupra modului cum sunt aşezate şi percepute acestea;
- să se respecte etica între contribuabil şi bugetul de stat;
- să se urmărească ca orice control să fie efectuat cu acordul ambelor părţi, pe de o parte contribuabilul, iar pe de altă parte reprezentantul administraţiei fiscale. Este necesar ca orice contribuabil să fie înştiinţat din timp asupra datei începerii controlului.
Aplicarea corectă a tuturor etapelor din angrenajul unui mecanism fiscal, trebuie să permită în final, ca fiecare conducător de unitate fiscală să poată cunoaşte, la zi, situaţia gestiunii impozitelor şi taxelor aşezate la contribuabili şi datorate de aceştia.

Cota unica-pro si contra

Argumente pro şi efecte pozitive
• Cota unică nu contravine acquis-ului comunitar. Capitolul 10_Impozitare din acquis se referă la impozitele indirecte (TVA, accize) şi nu la impozitele directe (din care categorie face parte şi impozitul pe venit). Nu este necesară o armonizare transfrontalieră a taxelor statelor membre UE.
• Încurajează munca şi scoate la suprafaţă munca la negru. Stimulează un al doilea loc de muncă.
• Elimină procedura greoaie şi costisitoare a declaraţiilor anuale de venit pentru anumite categorii de contribuabili.
• Simplitate, transparenţă şi eficienţă în colectare.
• Un sistem potrivit pentru state cu disciplină administrativă şi fiscală scăzută.
• Reduce economia subterană. Scoate la iveală o parte din economia gri şi neagră.
• Simplifică procedurile de calculare, colectare şi urmărire a impozitelor.
• Excepţiile, deducerile şi regimurile speciale sunt mai uşor de exploatat de cei înstăriţi şi informaţi decât de cei săraci.
• Egalizarea ratelor de impozit pentru venit şi profit nu va mai stimula artificial un factor de producţie în defavoarea altuia.
• Redistribuirea socială se va face doar prin politicile de cheltuieli, nu prin cele de colectare a veniturilor.
• Diferenţierea deducerilor personale introduce o notă de progresivitate chiar şi în cazul aplicării cotei unice.
• Cota unică este în concordanţă cu evoluţiile din regiune privind politica fiscală. Ţări care au introdus-o sau urmează să o introducă: Estonia, Letonia, Rusia, Ucraina, Slovacia, Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia.
• Impozitele reduse vor stimula investiţiile româneşti şi vor atrage investiţii străine, permiţând capitalizarea firmelor româneşti, care vor deveni mai competitive pe piaţa externă.
• Descurajarea tranzacţiilor speculative şi încurajarea investirii capitalurilor în afaceri productive generatoare de locuri de muncă.


Argumente contra şi efecte negative
• Lipsa de coerenţă a declaraţiilor şi măsurilor guvernamentale.
• Lipsa de consultare cu patronatele şi sindicatele în privinţa modificării politicii fiscale.
• Lipsa de stabilitate şi predictibilitate a politicii fiscale.
• Diminuarea fondurilor din impozitul pe venit la bugetele locale.
• Întreprinzătorii nu mai pot evalua efectele noilor impozite şi taxe introduse pentru a contracara efectele cotei unice asupra bugetului.
• Echitatea fiscală şi justiţia socială presupun impozitarea diferenţiată, progresivă, în funcţie de capacitatea contributivă dată de mărimea averii, veniturilor şi consumului fiecăruia.
• Această decizie de politică fiscală s-a luat fără consultari.
• Pune pe acelaşi plan impozitarea pentru bogaţi şi săraci. Măreşte diviziunile sociale, îi avantajează net doar pe 1% dintre români.
• Creşterea impozitului pe dobânzile la depozitele bancare şi pe câştigurile de pe piaţa de capital (investiţiile de capital).
• Creşterea preţului la utilităţi (electricitate, energie termică, gaze).
• Dublarea impozitului pe dividende la persoanele fizice.
• Devansarea calendarului de mărire a accizelor convenit cu UE la benzină, ţigări, cafea şi alcool.
• Creşterea selectivităţii asistenţei sociale şi reducerea ajutoarelor sociale.
• Îngheţarea majorării salariilor bugetarilor.

Teoria generală a impozitelor

Definiţia clasică a impozitului spune că acesta este o contribuţie obligatorie, necondiţionată şi fără contraprestaţie la suportarea sarcinii publice.

Cota de impunere reprezintă impozitul ce revine pe unitatea de măsură a materiei impozabile. În toate ţările se practică mai multe feluri de cote, fie exprimate procentual faţă de valoarea materiei impozabile, fie în unitate monetară pe unitatea de măsură a materiei impozabile.

Cotele de impozitare exprimate procentual pot fi:
• progresive;
• progresive în tranşe;
• proporţionale

Cota de impunere poate fi aparentă (cea prevăzută de lege) sau reală (care poate fi mai mică sau mai mare decât cea aparentă, datorită unui sistem de deduceri, scutiri sau penalizări).
Echitatea fiscală ar trebui să semnifice dreptate şi justiţie socială în materie de impozite. În acest scop impunerea trebuie să asigure egalitate fiscală în faţa legii şi aceasta înseamnă că impunerea trebuie să se realizeze diferenţiat, în funcţie de mărimea averii şi de venitul fiecărui contribuabil. Practica a pus însă în evidenţa o contradicţie între egalitatea fiscală în faţa legii şi randamentul impozitelor. Astfel, din punct de vedere al randamentului, impozitele ar trebui să producă maximum de venituri pentru stat, iar din punct de vedere al echităţii fiscale, repartizarea sarcinii publice între contribuabili ar trebui să ţină seama de situaţia personală a fiecăruia, numai că, ceea ce este echitabil are randament mic şi, de multe ori, ceea ce are randament ridicat nu este echitabil.

Egalitatea matematică înseamnă impozite egale la venituri egale. Egalitatea matematică nu ţine cont de situaţia personală a contribuabilului şi, astfel, doi contribuabili cu aceleaşi resurse pot avea situaţii personale diferite şi ca atare, proporţionalitatea plăţii impozitelor poate să-l lovească mai mult pe unul decât pe celălalt. În toate ţările, la aşezarea impozitelor se porneşte de la egalitatea matematică, dar ea se corectează prin prisma situaţiei personale a plătitorului. Pentru a asigura şi egalitatea personală, se pot introduce: un sistem de deduceri din masa impozabilă, cote progresive de impunere (mai ales în tranşă), norme de venit la impozitul pe avere etc.

Randamentul impozitului se măsoară prin raportarea sumei globale colectate într-un interval dat la cheltuielile făcute de autoritatea publică în vederea colectării acesteia. Există în toate economiile un conflict deschis între randamentul şi echitatea impozitului: "impozitele productive nu sunt juste, iar impozitele juste nu sunt productive".

Amploarea fraudei (evaziunii fiscale) variază de la o ţară la alta şi chiar în interiorul aceleasi ţări. Chiar între ţările cu economie de piaţă dezvoltată, evazionismul poate fi diferit: în ţările din nordul Europei, Anglia şi SUA proporţia fraudei fiscale este mult mai redusă decât în celelalte state dezvoltate. Şi în cadrul aceleiaşi ţări pot apărea diferenţe semnificative, spre exemplu între nordul şi sudul Franţei sau Italiei. De asemenea, proporţiile sunt diferite şi pe categorii sociale: evaziunea fiscală în rândul salariaţilor este mai redusă decât la cei cu profesiuni liberale.

Prevenirea evaziunii fiscale este foarte dificilă pentru că presupune instituirea unui sistem costisitor şi a unui aparat numeros de supraveghere a colectării impozitelor.

Echitatea fiscală şi justiţia socială. Impozitele progresive şi proporţionale. Randamentul fiscal şi gradul de fiscalitate

Funcţiile politicii financiar-bugetare

Componenta principală a politicii financiare o reprezintă politica fiscală. Conform specialiştilor în domeniu, se consideră că politica fiscală cuprinde „ansamblul deciziilor de natură fiscală luate de factorul decident public în scopul asigurării resurselor financiare destinate finanţării nevoilor publice şi al realizării unor finalităţi de natură economico-socială”.

De asemenea, există specialişti care consideră că, în sens larg, politica fiscală „se constituie în cadrul activităţii autorităţii publice de percepere şi utilizare a resurselor necesare satisfacerii consumului public şi furnizării de servicii şi bunuri publice. Prin politica fiscală se stabilesc volumul şi provenienţa resurselor de alimentare a fondurilor publice, metodele de prelevare care urmează a fi utilizate, obiectivele urmărite, precum şi mijloacele de realizare a acestora”.

Există şi specialişti care au scos în evidenţă faptul că în conţinutul politicii fiscale trebuie să se facă referire şi la cheltuielile publice, considerându-se că „problematica politicii fiscale nu se rezumă numai la opţiunile asupra procurării resurselor financiare la dispoziţia statului, ci şi la cheltuielile pe care le au în vedere autorităţile publice”.

Economiştii americani Richard şi Peggy Musgrave afirmau că politica financiar-bugetară îndeplineşte trei funcţii importante:
• funcţia de alocare, prin care serviciile cu caracter special sunt distribuite prin intermediul autorităţilor publice ce asigură satisfacerea unor nevoi sociale (cultură, învăţământ, justiţie, apărare naţională);
• funcţia de distribuire, realizată prin impozite şi cheltuieli publice, devine necesară în măsura în care distribuirea veniturilor şi averii între persoanele fizice şi juridice (influenţate de modul de repartizare a factorilor de producţie şi a formelor de proprietate) nu este în concordanţă cu necesităţile şi justiţia socială;
• funcţia de stabilizare, prin care se urmăreşte atingerea unui grad înalt de ocupare a forţei de muncă, stabilitatea preţurilor, o situaţie solidă a balanţei de plăţi externe, precum şi o rată a creşterii economice.


Principiile impunerii fiscale

Principiile impunerii au fost formulate pentru prima dată de către economistul englez Adam Smith sub forma unor maxime sau principii fundamentale, respectiv:
• maxima de justiţie, conform căreia cetăţenii fiecărui stat trebuie să contribuie la acoperirea cheltuielilor publice atât cât le permit facultăţile proprii, respectiv mărimea veniturilor obţinute sub protecţia statului;
• maxima de certitudine, ce vizează legalitatea impunerii şi presupune ca mărimea impozitelor datorate să fie certă, şi nu arbitrară;
• maxima comodităţii, potrivit căreia perceperea impozitelor trebuie să aibă loc la termenele şi în modalităţile cele mai convenabile pentru contribuabil;
• maxima economiei şi randamentului impozitelor, care urmăreşte instituirea unor impozite cât mai puţin apăsătoare pentru contribuabil şi asigurarea încasării acestora cu un minim de cheltuieli.

Economistul francez Maurice Allais, laureat al premiului Nobel pentru economie, apreciază că principiile generale ale impunerii într-o societate liberă şi democrată sunt următoarele: individualitatea, nediscriminarea, impersonalitatea, neutralitatea, legitimitatea şi lipsa arbitrariului.

Principiile impunerii fiscale formează un sistem unitar ale cărui componente se întrepătrund şi influenţează reciproc, acestea fiind:

• principiile de echitate fiscală, care presupun necesitatea impunerii diferenţiate a veniturilor şi a averilor;
• principiile de politică financiară includ cerinţele ce trebuie îndeplinite de orice impozit nou introdus în practică: un randament fiscal ridicat, o stabilitate şi elasticitate acceptabile;
• principiile de politică economică, ce vizează folosirea de către stat a impozitelor nu numai ca mijloc de formare a bugetului public, dar şi ca pârghii de influenţă asupra dezvoltării unor ramuri economice, pentru a stimula sporirea producţiei sau/şi a consumului unor bunuri sau servicii, în vederea extinderii sau limitării relaţiilor comerciale externe;
• principiile social-politice, guvernele încercând prin politica fiscală să menţină încrederea populaţiei în politica pe care o promovează, ca şi influenţa ce o au în rândul anumitor categorii sociale.



Principalele impozite percepute de guvern

Rolul alocativ, distributiv şi chiar cel reglator ale statului implică resurse financiare pe care statul şi le procură prin vânzarea anumitor prestaţii, prin fiscalitate şi, dacă aceste resurse nu sunt suficiente, prin împrumut.

Veniturile cu caracter fiscal ale administraţiei publice centrale sunt:
• impozite directe (impozite pe venit, impozite pe profit, impozite pe avere);
• impozite indirecte (taxa pe valoarea adăugată, taxe de consumaţii sau accize, monopoluri fiscale, taxe vamale);
• taxe de înregistrare şi de timbru (taxe judecătoreşti, taxe de notariat, taxe consulare, taxe de administraţie);

Structura resurselor financiare publice este însă foarte diferită de la o ţară la alta.

În timp ce în ţările dezvoltate cea mai mare parte a resurselor financiare publice este determinată de impozitele directe, în ţările în curs de dezvoltare – printre care se numără şi România – sursa principală o constituie impozitele indirecte, în special impozitele pe consum (TVA, accize).

Impozitul pe venitul persoanelor fizice reprezintă la ora actuală sursa cea mai importantă de prelevare fiscală, cel puţin în ţările OCDE, în care aduce aproximativ 30% din încasările fiscale.

Impozitele şi eficienţa

Ansamblul normelor şi reglementărilor de stabilire şi percepere a impozitelor şi taxelor poartă numele de fiscalitate.

Realizarea funcţiilor fiscalităţii este condiţionată de existenţa unui sistem fiscal corespunzător unor criterii, ca:
• echitate;
• eficienţă;
• acceptabil pentru contribuabili (simplitate, transparenţă, respect al sferei private, cost administrativ rezonabil, constanţă şi coerenţă în ansamblu);
• randament pentru fisc(gradul de încasare a taxelor şi impozitelor, costul administrării fiscale);
• supleţe funcţională (flexibilitate şi stabilitate pentru a satisface nevoile politicii economice pe termen scurt, mediu şi lung);
• compatibilitate în plan internaţional.
Criteriul echităţii şi criteriul eficienţei sunt, de departe, cele mai importante în elaborarea sau reforma unui impozit sau a întregului sistem fiscal.

Criteriul de echitate stipulează că distribuirea sarcinii fiscale trebuie să fie echitabilă. Simplitatea însă se opreşte aici pentru că există o contradicţie între cele două principii ce definesc echitatea: echivalenţa şi capacitatea contributivă.

În primul rând, principiul echivalenţei susţine că fiecare contribuabil trebuie să plătească sub forma impozitului o valoare corespunzătoare prestaţiilor publice de care dispune. Conform acestui principiu ar trebui să existe o strânsă legătură între impozit şi cheltuiala publică aferentă şi un contract voluntar între cetăţeni şi stat.

În al doilea rând, principiul capacităţii contributive stipulează ca sarcina fiscală să fie distribuită între subiecţii economici în conformitate cu posibilităţile lor de contribuţie la finanţarea prestaţiilor publice, adică după capacitatea lor economică. Acest principiu distruge legătura prestaţii publice-impozite şi face ca în materie de fiscalitate deciziile să fie independente de cele în materie de cheltuieli publice. Aplicarea acestui principiu reclamă definirea unui etalon de măsură a capacităţii contributive şi a unei norme de repartizare în funcţie de capacitatea contributivă a sarcinii fiscale. Capacitatea contributivă este, în principiu, evaluată cu ajutorul unor indicatori ca: venitul, averea sau consumul.

Conform principiului echităţii orizontale contribuabilii cu aceeaşi capacitate contributivă trebuie trataţi în mod identic, în timp ce principiul echităţii verticale stipulează că indivizii care nu au aceeaşi capacitate contributivă trebuie trataţi în mod diferit, după un grad apropiat de inegalitate.

Studiul echităţii sistemului fiscal nu se reduce doar la definirea distribuirii echitabile a sarcinii fiscale între contribuabili (criteriul de echitate), ci implică şi studiul incidenţei fiscalităţii asupra distribuirii veniturilor, adică a repercursiunii sarcinii fiscale a contribuabililor legali asupra contribuabililor efectivi. Deşi, într-un regim democratic, orice sistem fiscal reflectă preferinţele cetăţenilor, impozitul este asociat întotdeauna cu o constrângere, pe care fiecare încearcă să o minimizeze sau să o evite. Acest lucru este posibil prin:
• recuperarea sarcinii fiscale asupra altor agenţi economici (translaţii sau repercursiune a impozitului);
• modificarea factorilor asietei fiscale (adaptarea comportamentului economic);
• evaziune sau fraudă fiscală.

Amplitudinea translaţiei sau repercusiunii unui impozit depinde de o serie de factori: tipul impozitului, natura baremului de impozitare, elasticitatea ofertei şi cererii în funcţie de preţ, structura pieţei, durata perioadei de ajustare etc.

Modificarea factorilor asietei fiscale (modificarea planurilor de consum sau economii, reorganizarea metodelor de producţie sau comercializare, reducerea intensităţi sau calităţii efortului personal etc.) şi evaziunea fiscală provoacă distorsiuni în planul alocării resurselor şi, implicit, al eficienţei economice.

La baza distorsiunilor în planul alocării resurselor stau o serie de efecte pe care prelevările fiscale le generează. A.C. Pigou vorbeşte de efectul de anunţ (toată gama de reacţii a contribuabilului care, la anunţul că are de plătit un impozit, caută să-şi reducă povara) şi de efectul de venit (înglobează consecinţele plătirii unui impozit, adică efectul deflaţionist al prelevării fiscale ce se repercutează mai mult sau mai puţin asupra cererii de bunuri şi servicii).

Perceperea impozitelor generează şi un efect de substituţie.

Aşa cum în planul echităţii se vorbeşte de un criteriu de echitate, în planul eficienţei, criteriul de neutralitate stipulează că un bun sistem fiscal trebuie să fie neutru, adică să nu provoace distorsiuni, repercusiuni negative asupra alocării resurselor.

Situaţia de conflict echitate-eficienţă impune căutarea celor mai bune soluţii de compromis.


Presiunea fiscală, puterea de cumpărare şi protecţia socială

Presiunea fiscală exprimă intensitatea cu care sunt prelevate venituri de la persoane fizice sau juridice ori la nivelul întregii societăţi, prin intermediul impozitării. Un alt termen care poate fi utilizat pentru a exprima presiunea fiscală este cel de grad de fiscalitate.

Comparativ cu câteva dintre ţările cu o economie dezvoltată (vezi tabelul nr.1). României îi este caracteristic un nivel mediu de fiscalitate. În conformitate cu Raportul anual pe 1996 al B.N.R., tendinţa de scădere a gradului de fiscalitate în România din ultimii ani nu s-a datorat înlesnirilor legale, ci indisciplinei “financiare care s-a accentuat şi a îngreunat colectarea veniturilor cuvenite statului”.
Presiunea fiscală are o mare relevanţă economică, deoarece indică măsura în care veniturile nominale ale populaţiei sunt ajustate prin intermediul impozitării şi, în acelaşi timp, arată măsura sau gradul în care bugetul de stat îşi procură veniturile pe calea prelevării de impozite.

Presiunea fiscală poate fi analizată atât pentru impozitele directe (modalitatea cea mai utilizată), cât şi pentru totalitatea prelevărilor la buget efectuate în societate prin intermediul impozitării. De asemenea, presiunea fiscală poate fi cercetată atât ca o mărime medie, cât şi ca una marginală, atât ca o mărime absolută, cât şi ca indice sau rată de creştere.

Interpretarea presiunii fiscale şi efectele acesteia

Presiunea fiscală poate fi interpretată:

1. din perspectiva plătitorului de impozite
Presiunea fiscală exprimă gradul de supunere a contribuabilului la suportarea sarcinii fiscale stabilite de lege. Chiar denumirea de presiunea fiscală este de natură să sugereze că ea semnifică pentru plătitor o sarcină, o obligaţie. De aceea, mărimea presiunii fiscale arată ce parte procentuală din venitul care constituie materia impozabilă va fi sustrasă pentru nevoile generale ale societăţii. Creşterea coeficientului presiunii fiscale indică o creştere a prelevării relative la bugetul statului, adică o reducere relativă a venitului disponibil, în timp ce o reducere a sa semnifică păstrarea unei mai mari părţi din venitul câştigat de către individ la dispoziţia acestuia. Modificarea ratei marginale a impozitării sau a presiunii fiscale semnifică, în cazul creşterii, o penalizare (descurajare) a efortului de mărire a venitului, iar, în cazul scăderii, o premiere (încurajare) a acestui efort de mărire a venitului.

2. din perspectiva statului încasator de impozite
Mărimea presiunii fiscale indică ce parte din venitul naţional creat de către agenţii economici urmează să se constituie ca venituri bugetare pe calea impozitării. Pentru stat, creşterea presiunii fiscale indică o relaxare a mecanismului de finanţare a cheltuielilor bugetare (a deficitului bugetar), în timp ce o scădere a lui atenţionează asupra tensionării acoperirii deficitului bugetar. Din perspectiva statului, este importantă şi semnificaţia legată de politica economică, în speţă de politica fiscală. Astfel, în perioadele de inflaţie, când este necesară reducerea masei monetare aflate în circulaţie, statul procedează la o creştere a presiunii fiscale, în timp ce în perioada de recesiune, când trebuie stimulată cererea, statul reduce presiunea fiscală, lăsând mai multe venituri la dispoziţia consumatorilor. În ceea ce priveşte valoarea ratei marginale a presiunii, o creştere a ei va fi rezultatul unei politici restrictive (de descurajare a cererii), iar o diminuare a ei va fi semnalul unei politici expansive a cererii.

3. din perspectiva teoriei economice şi a teoriei finanţelor publice
Deşi mărimea absolută a coeficientului presiunii fiscale este destul de sugestivă, indicând raportul în care venitul naţional se împarte între consumul de bunuri private şi consumul de bunuri publice, mult mai relevant este să se analizeze dinamica acestui coeficient. Mai mult decât atât, este interesant de analizat modul în care cei doi factori implicaţi în definirea conceptului de presiune fiscală – mărimea impozitului, legată de mărimea şi structura ratelor individuale de impozitare, pe de o parte şi mărimea materiei impozabile, pe de altă parte – contribuie la variaţia coeficientului de presiune fiscală. Astfel, dacă se constată o creştere a coeficientului de presiune fiscală în timp ce materia impozabilă s-a menţinut la nivelul anterior, înseamnă că s-a produs o modificare de structură a ratelor individuale de impozitare (de exemplu, pe tranşe de venituri sau pe categorii de venituri), care descurajează activitatea economică. Dacă, dimpotrivă, se constată o scădere sau menţinere a coeficientului de presiune fiscală în timp ce volumul materiei impozabile a crescut, atunci înseamnă că structura ratelor de impozitare este stimulativă pentru agenţii economici.

În ceea ce priveşte efectele presiunii fiscale există două categorii de efecte ale presiunii fiscale: efecte economice şi efecte sociale. Cele două categorii de efecte se intercondiţionează în formarea şi modificarea comportamentului agenţilor economici sub impactul presiunii fiscale.

Efectele economice apar la nivelul modificării cererii agregate la nivelul societăţii, precum şi la nivel individual. La nivel agregat, creşterea presiunii fiscale conduce la reducerea cererii globale prin preluarea unei părţi mai mari din venitul nominal la dispoziţia statului. Scăderea cererii agregate pentru consumul privat este, într-o oarecare măsură, compensată prin creşterea cheltuielilor publice, adică prin creşterea consumului de bunuri publice. Dimpotrivă, scăderea presiunii fiscale are ca urmare creşterea părţii venitul nominal lăsat la dispoziţia agenţilor economici, ceea ce măreşte cererea de bunuri private. Aceste efecte sunt avute în vedere la nivelul politicii fiscale astfel: pentru relansarea economică se va reduce presiunea fiscală, iar pentru stoparea fenomenelor inflaţioniste se va spori presiunea fiscală.

Trebuie avut în vedere şi faptul că manevrarea presiunii fiscale din perspectiva necesităţilor de finanţare a deficitului bugetar are unele restricţii descrise de curba Laffer şi anume: există un grad optim al presiunii fiscale, la care veniturile bugetare sunt maxime. Creşterea presiunii fiscale peste acest prag are ca efect nu creşterea veniturilor bugetare, ci scăderea lor, ca urmare a descurajării muncii şi a afacerilor care sunt penalizate suplimentar prin valoarea mai mare a prelevărilor la buget a veniturilor obţinute.

Efectele economice se manifestă nu numai la nivel global, ci şi la nivelul structurii cererii agregate. Astfel, în funcţie şi de tipul de impozitare, veniturile mai mari sunt, de regulă, impozitate mai mult decât cele mai mici, în timp ce agenţii economici cu venituri mici primesc mai mult din resursele bugetare decât cei cu venituri mari, ceea ce arată ca efect modificarea comportamentelor de consum, de acumulare şi de investiţii la nivelul societăţii.

Efectele sociale se manifestă în forma scăderii capacităţii de cumpărare la nivelul venitului real (deci prin scăderea venitului nominal, nu prin creşterea preţurilor). Totuşi, acest efect este contradictoriu, întrucât cei cu venituri mici sunt compensaţi prin politica de protecţie socială asigurată prin intermediul bugetului de stat.

Presiunea fiscală exercită un efect direct şi asupra muncii. Asupra muncii se repercutează variaţia impozitului pe salariu, care este un impozit direct, deci plătitorul impozitului coincide cu cel ce suportă această sarcină financiară. Efectul imediat al creşterii impozitului asupra salariaţilor este acela că reduce venitul disponibil. În cazul în care impozitarea salariului este o impozitare proporţională omogenă (adică nu este defalcată pe tranşe de venit), creşterea impozitării va reduce venitul nominal al salariaţilor proporţional cu venitul lor brut. Acest lucru descurajează munca, deoarece, cu cât este mai mare venitul brut obţinut, cu atât este mai mare impozitul plătit către stat. Este necesară o analiză mai aprofundată, pe baza ratei marginale de impozitare. Rata marginală de impozitare arată cu câte unităţi creşte impozitul atunci când venitul creşte cu o unitate. În mod corelativ, se poate determina o rată marginală a venitului disponibil.

Comportamentul de muncă al agenţilor economici în raport cu variaţia presiunii fiscale asupra salariilor va fi următorul: atâta timp cât rata marginală a venitului disponibil este pozitivă, munca nu va fi descurajată de variaţia presiunii fiscale, această descurajare începând să acţioneze din momentul în care rata marginală a venitului disponibil devine negativă. Se observă că în cazul impozitării proporţionale omogene (fără diferenţierea ratei impozitului pe tranşe de venituri), descurajarea comportamentului de extindere a muncii va apare doar la impozitarea 100% a salariului.

Totuşi, în practică, salariaţii apreciază că doar o anumită valoare minimă a ratei marginale a venitului disponibil “merită” efortul de a mări cantitatea de muncă depusă în activitatea economică. Se poate numi această valoare prag de descurajare fiscală a muncii. Mărimea concretă a valorii pragului de descurajare fiscală a muncii depinde de mai mulţi factori: costul de oportunitate al creşterii timpului alocat muncii, dobânda bancară care ar putea fi obţinută prin depunerea surplusului de venit disponibil la bancă etc.

Presiunea fiscală acţionează şi asupra puterii de cumpărare prin intermediul variaţiei venitului disponibil al agenţilor economici: măreşte acest venit atunci când scade şi micşorează acest venit atunci când creşte. Cum venitul disponibil este venitul care se manifestă pe piaţă sub forma cererii, rezultă că variaţia presiunii fiscale acţionează asupra puterii de cumpărare a agenţilor economici. Puterea de cumpărare creşte atunci când scade presiunea fiscală şi creşte venitul disponibil la persoanele fizice şi firme.

Taxa unica-pro si contra

Analiză comparativă a taxelor maxime pe venituri şi corporatiste în UE 25 şi cele 4 ţări candidate (România, Bulgaria, Turcia, Croaţia)


Taxa unică: panaceu economic sau cutia Pandorei?

"Taxa unică" este cel mai fierbinte subiect de discuţie în noile state membre, iar cereri de simplificare şi reducere a taxelor au început să se audă peste tot în Europa. Între timp, meritele acestei metode sunt discutate.

În termeni simpli, taxa fixă înseamnă că fiecare este taxat cu acelaşi procent. Într-un astfel de sistem, în locul unui set complex de reguli de impozitare, statul declară un prag deasupra căruia toată lumea plăteşte o taxă fixă pentru veniturile proprii. Acest prag este în general destul de scăzut, pentru a stimula cetăţenii să îşi plătească taxele, în loc să încerce să le evite. Un astfel de sistem se bazează pe faptul că toate veniturile sunt impozitate o singură dată.

În ceea ce priveşte taxele corporatiste, ideea este similară: o singură regulă pentru toată lumea.

Analiştii sunt înclinaţi să scoată în evidenţă faptul că, dacă taxa unică era o regulă în toate statele industrializate în prima jumătate a secolului XIX, primele cereri pronunţate răspicat pentru un sistem "puternic progresiv sau gradual de taxe" au apărut în manifestul comunist al lui Karl Marx din 1848. Dar, în cele din urmă, statele capitaliste au fost cele care au adoptat un astfel de sistem.

De atunci, ideea taxei unice a fost readusă la viaţă de câteva ori, un număr apreciabil de ţări adoptând o variantă sau alta a regimului taxei unice. Şi totuşi, până astăzi, nici o economie occidentală "majoră" nu a trecut înapoi la regimul taxei unice.

Se crede că, la nivelul întregii lumi, contribuabilii pierd 8 miliarde de ore anual pentru a-şi completa declaraţiile de venit.

Renaşterea modernă a taxei unice pe venit a fost iniţiată de către Estonia în 1991, urmată de Letonia (1994), Lituania (1994), Rusia (2001), Serbia (2003), Ucraina (2003), Slovacia (2003), Georgia (2004) şi România (2005). Ungaria se pare că ia în considerare introducerea unei versiuni a taxei unice în viitorul apropiat.


Controverse

Cu toate că "taxa unică" nu este considerată un panaceu pentru toate problemele economice, din ce în ce mai multe ţări - printre care şi noile state membre - au introdus sau sunt în procesul de elaborare a unor regimuri de taxare universale. Majoritatea acestor ţări se confruntă cu deficituri bugetare apreciabile şi câteva se confruntă cu nevoia de a-şi alinia statutul economic la cerinţele Zonei Euro.

Taxa unică ar trebui să:

- ajute la reducerea birocraţiei
- reducă inechităţile
- contrabalanseze evitarea taxelor şi evaziunea
- ofere stimulente pentru a munci, a economisi şi a investi
- genereze venituri bugetare mai mari
- producă un "mini boom" economic

În acelaşi timp, un regim fix de taxe este înţeles ca:

- eliminând toate formele de scutiri de taxe şi facilităţi
- fiind non-progresiv (cel puţin în ceea ce priveşte ratele "marginale")
- favorizând pe cei bogaţi în detrimentul celor săraci
- favorizând deţinătorii de acţiuni şi dividende, de vreme ce profiturile sunt taxate o singură dată, la sursă (taxa unică este o taxă bazată pe consum)

Dacă această măsură aparent populară a trecerii către un sistem fix de impozitare este motivată de strategii fiscale sănătoase sau doar de dorinţa de a face cetăţenii să contribuie mai mult la bugetul statului, este un punct în dezbatere.

O concluzie esenţială citată de câţiva cercetători este că eficienţa şi succesul regimului taxei unice sunt dependente de nivelul acestei taxe unice: cu cât acesta este mai scăzut, cu atât tinde să devină mai eficient.

Experţii mai semnalează şi faptul că, în afară de sistemul de taxe sau tipul de sprijin acordat noilor întreprizători, competitivitatea unei ţări este determinată şi de alţi factori. Dacă este adevărat, în general, că taxele mai reduse lasă mai mulţi bani să circule şi să fie investiţi într-o economie şi că taxele fixe cresc dorinţa cetăţenilor de a le plăti, taxele scăzute pot de asemenea să se concretizeze şi în venituri bugetare mai scăzute, deficite bugetare mari şi neacoperirea cheltuielilor bugetare.

Mai mult, câţiva lideri ai economiilor mai puternice ale Europei, printre care şi cancelarul german Gerhard Schroder şi premierul suedez Goran Persson, au arătat că economiile în tranziţie din Est îşi permit să reducă taxele, nu în ultimul rând pentru că orice venituri pierdute sunt compensate cu vârf şi îndesat de subvenţiile UE. Acest argument a fost respins în mod repetat de statele în tranziţie vizate.

Între timp, Germania, ca şi Italia, Austria, Finlanda, Danemarca şi Grecia au decis de asemenea să introducă reduceri de taxe sub diverse forme pentru a stimula investiţiile şi cheltuielile (consumul) şi a determina creşterea economică.
Opinii internaţionale

Comisia Europeană este de părere că nu este nevoie de o armonizare transfrontalieră a taxelor statelor membre. Cu condiţia să respecte regulile comunitare, statele membre sunt libere să îşi aleagă sistemele de taxe pe care le consideră cele mai potrivite şi conforme cu preferinţele lor.

"Taxele pe venit nu sunt numai complexe, ci şi perverse, deturnând energie şi resurse spre un comportament ne-economic impus oamenilor de însuşi codul de taxe," argumentează economistul Andrei Grecu de la Institutul Adam Smith. "În termeni de creştere ratată şi eforturi repartizate greşit, costurile sale economice se cifrează la miliarde de lire anual, poate zeci de miliarde."

Cota unică de impozitare este "o idee al cărei moment a sosit şi vor exista avantaje imense pentru cei care o adoptă", argumentează preşedintele aceluiaşi institut, Madsen Pirie.

Propunerile pentru o taxă unică asupra veniturilor individuale şi corporatiste ar creşte investiţiile în cea mai mare economie europeană, a spus consilierul guvernamental german Wolfgang Wiegard, membru al grupului care a făcut un plan pentru ministerul german de finanţe. Conform acestui plan, Germania ar trebui să introducă o taxă unică de 30% pentru toate veniturile personale şi corporatiste. "Majoritatea membrilor mai în vârstă ai grupului sunt în favoarea taxei unice," a spus Wiegard. "Economiştii mai tineri sunt cei care preferă sistemul dual de impozitare."

Totuşi, economistul german Alexander Klemm a spus pentru BBC News că, potrivit analizelor realizate în Rusia după introducerea cotei unice în 2001, "în general reforma fiscală nu a fost profitabilă, în sensul că reducerea cotelor de impozitare nu a dus la venituri mai mari pentru buget".

Polonia are în plan propuneri pentru taxa unică la începutul lui 2007 şi nu în 2006, aşa cum se semnalase iniţial, a spus Zbigniev Chlebowski, adjunct în grupul parlamentar Platforma Civică, care este aşteptat de cei mai mulţi să câştige alegerile din iunie 2005. Mişcarea va face parte dintr-o serie de măsuri fiscale mai strânse, a spus el.

Potrivit fostului prim-ministru ungar Viktor Orban, lider al principalului partid de opoziţie (FIDESZ-MPP), Budapesta nu va avea de ales decât să sară în barca cotei unice, pentru a menţine competitivitatea ţării şi a atrage o cotă serioasă de investiţii străine.

Primul ministru ceh Stanislav Gross este de asemenea în favoarea unui sistem de taxe simplificat. Totuşi, deşi a anunţat că ţara sa are o rată de creştere de două ori mai mare decât media zonei euro, el a mai spus că Praga nu va introduce o cotă unică de impozitare.

"Înaintea aderării, UE a cerut noilor veniţi din Europa Centrală şi de Est să renunţe la toate stimulentele discriminatorii din domeniul taxelor, în special cele pentru investitorii străini", scrie Katinka Barysch de la Centrul pentru Reforma Europeană. "Pentru a-şi păstra economiile atractive, multe dintre noile membre au răspuns prin reducerea generală a taxelor, atât pentru investitorii locali cât şi pentru cei străini. Din moment ce aceste reduceri nu sunt discriminatorii, UE nu poate şi nu ar trebui să facă nimic în acest sens. Aşadar de ce sunt unii dintre vechii membri ai UE atât de supăraţi din cauza taxelor din Estul Europei? Poate că unele guverne doresc să distragă atenţia de la nevoia imperioasă de a-şi curăţa propriile sisteme de taxe".

"Economiştii pot dezbate teoria la nesfârşit. Toată lumea are curbe clare care arată că veniturile guvernamentale cresc atunci când taxele scad şi viceversa. Totuşi, această dezbatere nu trebuie dusă prin intermediul graficelor sau testată doar în amfiteatre", scrie Matthew Lynn, editorialist la Bloomberg. "Taxele fixe au fost introduse în câteva foste ţări comuniste în ultimii câţiva ani. Până acum, dovezile arată că ele funcţionează."